Hello, Hello! Am revenit cu un nou fic care va prezenta adolescenta unor tineri petrecuta pe strazile cartierelor din Tokyo. Eu am incercat sa fac ceva mai diferit de cat am facut pana acum, insa ramane de vazut. Ascultati aceasta melodie in timp ce cititi: https://www.youtube.com/watch?v=Bag1gUxuU0g






CaPiToLuL 1-BoRn To DiE

Pasi curgeau lin pe strazile murdare si umede de la ploaia de aseara. Vroia sa se prabuseasca la pamant si sa planga, sa tipe pana ramanea fara glas, sa tremure si sa blesteme tot ce ii iesea in cale, insa nu trebuia sa cedeze acum, nu cand si-a promis ca va fi tare. Ce rost avea? De cand a intrat in acea cursa neno****ta viata i se transformase intr-un calvar. Regreta ziua aceia din toata fiinta sa, intelegand insa ca timpul nu se va intoarce niciodata inapoi. De ce se impotrivise apoi? Doar si-o facuse cu mana ei. Ar fi trebuit s-o asculte si sa faca intocmai, insa era o fire incapatanata, rebela si indiferenta. Trebuia sa se schimbe.

Locul ei nu era in aceasta lume de rah*t. Era demna de ceva mai bun, poate o casa mai mare departe de acest oras mizerabil. Undeva unde sa nu auda pe nimeni, unde nimeni nu o sacaia sau o deranja atuci cand se concentra pe invatat. Oricum, lasase de mult cartea in schimbul masinilor si a vieti de noapte. Era constienta ca ea este singura vinovata, singura care defapt trebuia sa plateasca. S-a ascuns tot timpul dupa persoanele apropiate, lasandu-le sa-i poarte povara faptelor nebunesti pe care le facea, inconstienta, la miezul nopti.

Nu, nu se prostitua, nici nu se imbata ca alte pustoaice, nu se taia cu lama pe maini. Era tipic pentru ea sa confirme ca era o fata nebuna, doar o facea in fiecare moment al vieti. Si cu toate astea, nebunia o conduse pe culmile nesabuiri, a riscului si a sacrificiilor. Ce era ea, in realitate? Nu stia, nu-si putea inchipui ca era mai mult de cat o pro**ta imbecila ce mai bine se dadea cu capul de pereti de cat sa se spele pe dinti, vorba parintilor. Devenise de mult fata neascultatoare, lasandu-l pe frate’su in lumina „reflectoarelor”. Da, macar el sa-i faca mandri pe parinti.

Tusea sec, aruncand tigara pe care tocmai o fumase undeva pe trotuar. Nu era Eco, asa ca isi permitea sa arunce diferite lucruri pe jos. Nu ca ar fi interesato neeaparat mediul in care traia. Cerul parea sa inceapa sa planga, abtinandu-si cu greu firicelele minuscule de apa in lacasul lor. Ar fi vrut si ea sa-l ajute cu cateva lacrimi, dar trebuia sa arate indiferenta macar pana ajungea din nou acasa. Si din nou incepe sa tuseasca, de data asta si mai tare. „Trebuie sa ma las de prost**le astea”, sopti ca pentru ea. Insa, putea sa jure ca avea sa-si cumpere un alt pachet dupa ce il va termina pe acesta. Un zambet dispretuitor ii aluneca in coltul guri, gandindu-se la urmatoarea tigara. Oricum, era de mult dependenta!

Se opri pentru cateva secunde in loc, lasandu-si capul pe spate, gandindu-se ca s-ar putea intoarce oricand acasa. Neah, nu ea. Is continua drumul, rasufland alert. Trebuia sa se calmeze, ori ar fi dat o impresie de neliniste la inmormantare. Din pasul acela sexy, lin si calculat, acum se transformase intr-o fuga neinteresanta si de loc captivanta. Ochii i se plimbau ageri peste magazinele pe langa care trecea, neobservand nimic din marfa lor. Isi trase maneca lunga a bluzitei rozali, pe gat. Se uita la ceas… 12:50. Era deja in intarziere. Putea sa jure ca plecase in asa fel in cat sa ajunga acolo in timp.

Ar fi vrut sa renunte, sa se dea batuta si sa plece. „Trebuie sa fiu acolo…” isi spuse in minte, constatand ca vroia sa fie alaturi pentru ultima data de ea. Off, si-ar fi dorit sa fie fericita acum, alaturi de ea, zambind si sorbind cate o gura din vechiul lor cocktail Gringos cu acel gust unic de alcool imbibat in putin suc Frizee. Un gust unic, pentru o prietenie unica. Niciodata nu va mai fi la fel. Cum o sa fie atunci cand se va duce la micul bar din Shinjuku, o strada din apropierea casei sale, si o sa bea singura acea bautura dulce? Nu vroia sa-si inchipuie…

Ajunsese pe strada Tokomitho. Aceasta strada sumbra, desprinsa parca din Iad, gazduia batranul cimitir. Mergea lent, privind in jurul sau peisajele triste si posomirate. Ura acest drum pentru faptul ca nu ii transmitea acea stare pozitiva de care are nevoie in acest moment. Cu mana sa delicata si fina, impinge portile care aveau pe alocuri vopseaua neagra desprinsa. Inainteaza ferm pe aleea neasfaltata, privind miile de cruci albe. „Doamne, atat de multi oameni au murit aici?”, se gandi ea. Nu avea nici un dubiu ca raspunsul intrebari sale era negativ, asa ca nu-si batuse capul cu acest gand in continuare. Cu o miscare subtila porneste pe cararea din stanga ei, observand la cativa metri distanta cativa oameni ce plangeau in hohote.

Acolo era si mama prietenei sale, ce tipa si urla din toata fiinta ca o vrea pe fiica ei inapoi. Si ea ar fi vruto inapoi. Era atat de greu sa iti dorsti acest lucru, dar sa o vezi pe biata fata zacand acolo, in coşciug, fara suflare. Mainile ei fine erau incolacite la piept, zambetul ei odinioara captivant si fermecator nu avea sa-l mai vada niciodata. Acei ochi albastri stersi erau inchisi, pregatiti pentru eternitate. Culoarea parului sau, roscat, acum isi pierduse stralucirea aparte. Isi inchise ochii pentru moment, imaginandu-si-o pe prietena ei aici, razand de tristetea ei si consland-o. Nimic nu va mai fi la fel fara ea!

Cutia din lemn masiv incepea sa coboare incet, in gaura aflata in pamant. Tipetele si urletele se accentuau pe masura ce coşciugul „cadea” pe fundul gropi. Doi barbati bine facuti au coborat jos, batand in cuie capacul. Fata se inghesuise pentru a admira inca o data chipul acela fin, minunat, coplesitor, al prietenei sale neinsufletite. Privea de sus cum fata ii era acoperita de o bucatica de material fina si alba. Incepu sa tuseasca din nou, uitandu-se in alta parte. Simtea ca se sufoca la gandul ca prietena sa nu va mai fi niciodata alaturi de ea. Incerca sa-si dea o palma peste fata, parca vrand sa se trezeasca dintr-un anumit vis. Cine va mai rade la glumele ei prostesti? Cine o sa o mai intrebe atunci cand vine suparata acasa: „Pe cine omoram?”. Se gandea la toate aceste momente ca la un nou inceput, unul pe cont propriu, mai dureros si mai pustiu de cat altele. Un mic scancet ii aluneca printre buze. O durea inima si nu putea sa nege asta. Era ultima data cand o mai vedea… „Toti santem nascuti ca sa murim”, murmura ea.

Vroia sa fuga, sa se arunce si ea acolo, cu roscata, sa se sufoce incercand sa o aduca la viata, sa o imbratiseze si sa-i atinga cu buzele obrazul ei alb ca marmura. Off Doamne, trebuia sa fie tare, sa arate ca este lipsita de sentimente. Mereu a fost asa, indiferenta, de ce nu-si poate juca si acum rolul acesta? Poate e de vina suferinta, durerea pe care o cauzase moarte fetei. Ar fi putut sa se razbune, insa cu ce sens? Doar singura vinovata de moarte ei era ea. Ea si numai ea! Nu a putut sa renunte la acele curse neno****te si sa plece acasa… Nu, ea trebuia sa fie independenta, rebela, neascultatoare!

Is duse mana instantaneu la ochi in momentul in care simtise o intepatura in zona lor. Lacrimile cu greu se stapaneau sa nu iasa la iveala. Is strecurase breteaua de la ghiozdan ce acum cateva secunde cazuse. Se intoarse brusc, inaintand incet catre iesire. Aruncase o ultima privire inapoi, observand cum acei baieti incepusera deja sa arunce inapoi pamantul. Necontrolata, o lacrima i se ivi pe chipul palid din cauza oboseli, urmata de alte mii. Isi trecuse atent maneca, stergandu-si orice urma ca ar fi plans. Impinse din nou poarta cimitirului, de data asta insa cu lipsa de interes. In timp ce pasea micul prag improvizat, is repeta o scuta propozitie pe care era pregatita sa o spuna abia acum: „Adio Iyo!”.

To be continued…

Pozele:

CARE A DAT MAI LA MINUNATIA ASTA DE FIC "nu-mi place"? ha ? zi ca-l mananc...ofof..ma rog sa revenim la fic(,) care este WoW adica WoW,ador ficurile care contin ideea ta sa stii chiar imi place primul apitol si astep cu mare nerabdare next-ul daca vrei eu te rog sa ma anunti,te pwp dulce