C'est la Mort

Subiect: C'est la Mort Dum 03 Mar 2013, 17:23

Înainte să îmi fac un cont pe acest forum, am citit toate ficurile posibile, blocate în desfaşurare sau finalizate. Mereu mi-am dorit să fiu în stare să scriu şi eu o poveste care să capteze cititorii şi pâna la urmă mi-am făcut curaj şi am postat acest fic. Nu ştiu cât de reuşit este şi cât de buna este descrierea, sau cât de originală este ideea. Pot să spun totuşi de pe acum că toate capitolele sunt necorectate şi că nu ştiu cât de bine voi reuşi sa pun diacriticele, dar sper să îmi iasa.
Deci, primul meu fic e făcut cât de bine am putut, sper să vă placa.

Melodia Ficului:
The Civil Wars- C'est la Mort

C'est la Mort

      Strada pe care am copilărit era lungă, îngusta şi se împarţea la un momentdat în trei. Primul drum, acoperit de copaci, ducea spre marginea satului. Al doilea drum ducea către pădure. Al treilea, acasă.
      Oprindu-mă la aceea intersecţie, stăteam cu picioarele bine întepenite în pantofii prăfuiţi si, dupa cum aveam obiceiul, îl analizam pe fiecare în parte. Oamenii treceau, se holbau, dupa care îsi vedeau de calea lor nedându-mi atenţie. Cu toţi păreau să aiba bine întipărită în minte o destinaţie precisa. În schimb eu, încălţată în pantofiorii mei roşiatici, analizam fiecare posibilitate pe care cele trei drumuri mi-o ofereau.
      Ştiam că nu aveam voie sa apuc niciodata primul drum sau cât de periculos putea fi cel de-al doilea. Ştiam. Mi se spusese de atâtea ori că cel mai bun şi sigur drum era cel ce ducea acasă, dar pentru mine căpătase o monotonie şi o melancolie de care îmi doream sa scap, cât mai repede cu putinţă. Casa la care urma să ma întorc zi de zi şi noapte de noapte îmi oferea doar o siguranta de care, pe atunci, îmi doream cu ardoare să scap.
      Drumul spre casă a fost primul şi ultimul drum pe care am păşit vreodata. Pe parcurs însa, am învăţat să apuc şi calea pădurii, în schimb drumul ce ducea catre iesirea din sat mi-a ramas mereu necunoscut. Îi vedeam pe toţi acei oameni ce o apucau într-acolo. Unii veneau, alţii plecau, dar nciciodată nu se întâmplase sa plece atât de mulţi ca după începerea razboiului. Atunic, pentru prima dată în viaţa, eram îndeptaţita să îmi doresc să părăsesc cât mai repede cu putinţa acel iad asaltat de flăcări însa chiar în acel moment m-am simţit atât de legată de acel sat încat nu am putut face nici un pas.
     Pâna şi aceea cocioabă pe care o numeam acasă avea doar trei încaperi. În prima murise tata. În a doua a murit mama, ceva ani mai târziu. A treia a fost aruncată în aer de un raid aerian când a început războiul.
      Tot ce ţinea de acest oraş însemna moarte, iar cifra trei năştea pe buzele mele, mereu uscate de atunci, şi ale celorlalţi supravieţuitori, un refren morbid ce a continuat să răsune ca un ecou până în spatele crestelor înalte şi acoperite de zăpadă:

      C'est la Mort

***

Capitolul I

      Şalul vechi şi ponosit îmi atârnă pe umerii înguşti fără să mă încălzească în vreun fel, şi cu toate astea nu pot spune că îmi e frig. Îl trag mai aproape de pântecul meu umflat şi apuc grăbita rucsacul de pe masa veche după care îmi ridic privirea spre cerul ce se întrezăreşte prin ruinele a ceva ce a fost odată un acoperiş, îmi fac o cruce viguroasă şi trântesc uşa în urma mea. Un vânt puternic mă izbeşte brusc, aud zgomotul atât de înfricoşător al elicopterelor zburând deasupra capului meu şi, ca întodeuna, instinctul matern mă face să îmi acopăr abdomenul cu nişte mâini scheletice şi reci. Însă pe măsură ce înaintez, zăpada îmi pătrunde în cizme şi îmi îngheaţă picioarele. Părul îmi cade dezordonat pâna la talie şi îmi înceţoseaza privirea şi aşa mioapa îngreunându-mi înaintarea.
      Oraşul ăsta e o ruina. Asta se întâmpla însă când ceva se află în calea vreunei bombe nucleare. Totul se transormă în ruine. Totul. Pâna şi oamenii ce au locuit, odată, aici. Sătucul ăsta acoperit de munţi şi atât de liniştit odată, acum e prins în conspiraţia malefică a naţiunilor. O conspiraţie ce ucide.
      Am fi morţi cu toţii până acum dacă această conspiraţie ş-ar dori-o cu atâta ardoare precum o facem noi. Cei ce au atacat au fost însa prea puternici, iar celor ce s-ar presupune să ne apere a încetat de mult să le pese de soarta noastra. Telecomunicaţiile au fost întrerupte în aria noastră, iar plutonul ce trebuia să vină să caute supravieţuitori întârzie să apară. Scrisorile de pe front nu vor mai veni niciodata, cum nu se vor mai întoarce nici soţii, fraţii sau taţii vreoata, iar noi, femeile şi copii ce am rămas aici nu vom mai avea vreo veste de la ei.
      Înaintez acoperindu-mi capul gol şi încercand sa ma adăpostesc de radarele elicopterelor duşmane ce distrug tot ce lee iese în cale.
       - Repede, aici!
      Simt ceva cum îmi apucă încheietura şi mă trage în spatele unui zid, după care o mâna vânjoasă îmi acoperă gura şi mă face să încremenesc. Nu am curajul necesar să mă întorc.
      O reflexie brusca şi strălucitoare îmi învaluie trupul slab pe la spate, după care un zgomot puternic, îmi acopăr urechile, şi un alt fascicul de lumina împânzeşte cerul. O bubuitura violenta, ca de puşca se aude pe la spate, iar mâna persoanei din spatele meu cade încet, odată cu trupul, pe pământul rece şi învaluit în praf, în timp ce o senzaţie calda şi un miros de sânge se resimte din spate, umplându-mi nările şi sufocându-ma.
      Rămân bine înţepenită în pantofii mei găuriţi şi, exact ca în copilarie, mă opresc o clipă în loc şi analizez situaţia disperată în care mă aflu de ceva timp şi din care nu am scăpare. Elicopterele însă se îndepărtează, iar eu, cu privirea încă îndreptată spre cadavrul ce zăcea inert şi rece lângă mine, înaintez cu paşi tremurători şi apuc strâns bareta rucsacului cârpit se mâinile mele, îl ridic în spate, îmi învelesc pântecele cu şalul cu miros de naftalină şi ies din spatele zidului, lasând trupul făra viaţă să zacă acolo, în locul unde vântul pustieşte sufletele, şi să putrezească odata cu satul.
      Îmi ridic din nou privirea spre cer si, cu o teamă adânc gravată în suflet, îmi fac o nouă cruce tremurândă şi pornesc la drum, printre casele distruse de grivăţ, pe drumurile reci şi înguste, acoperite de praf negru şi sânge nevinovat. Iar în timp ce înaintam, am simţit cum pumnii mi se încordează şi reuşesc totuşi să şoptesc printre dinţii ce îmi clampane în gură:
      - Aşteapta-mă!

Subiect: Re: C'est la Mort Dum 03 Mar 2013, 19:08

Ei bine, pentru primul fic este reusit. Ai ceva talent la scris, mai ales ca ai spui ca ai citit atatea fic-uri. Sper sa ne luminezi cu privire la detaliile precum numele personajului si povestea ei mai amanuntita in capitolul viitor. Din moment ce esti noua aici vreau sa-ti urez "Bun venit!" si spor la scris. Sper ca vei posta curand capitolul urmator si te rog sa ma anunti si pe mine cand o vei face. hi!

Subiect: Re: C'est la Mort Sam 23 Mar 2013, 23:11

Buna ! Am trecut si eu pe la ficul tau si cum a zis si Kate Uchiha , ai ceva talent ( parerea mea ) . M-ai lasat destul de confuza , dar astept sa ma lamuresti in urmatoarele capitole , deci spor la scris in continuare .
Te rog sa ma anunti si pe mine cand vei posta next-ul .
Bisous ! kiss

Andreea Drăgan · Subiect: Re: C'est la Mort Dum 24 Mar 2013, 09:15

Hm, îmi pare bine că nu am găsit nicio greşeală, însă în privinţa diacriticelor, ai cam avut dreptate, ai ratat multe din ele. Estetica este foarte frumoasă şi mă bucur să văd că foloseşti alineatul. :) A fost un capitol plin de emoţii şi ai descris atât de bine acele scene... Să înţeleg că protagonista noastră este însărcinată, iar soţul ei probabil mort pe front. Aş fi vrut să persişti mai mult asupra momentului când este trasă după un zid, iar persoana ce-o salvase este împuşcată. Cât de urâtă a fost scena.. Pentru primul fic este extrem de bine, nici măcar nu mi-aş fi dat seama dacă nu ai fi spus. Aştept capitolul următor, spor la scris şi multă inspiraţie! :*

FanFic Blocat din cauza inactivitatii.