Chiar daca nu exista înca un Big Brother, el se poate întrupa oricând. Viata noastra privata a ajuns bun public, viata personala si cea profesionala au devenit o oferta compacta. Lasând peste tot urme, suntem permanent reperabili, în special de cei din ungherele întunecoase ale societatii. Telefonul mobil, IP-ul computerului si cartea de credit ne expun mereu, dezvaluindu-ne coordonatele geografice alaturi de istoria placerilor, consumurilor si obisnuintelor noastre. Cineva, undeva, poate sti orice despre noi.

Sfera privata a disparut. Daca vrei sa existi, pentru prieteni sau pentru mediul în care activezi, nu-ti mai poti permite libertatea de a nu fi „conectat”, de a fi „off”. Esti obligat sa fii „on”, sa fii vocal, sincron, apt si disponibil. Ne supunem unui nou drum al vietii, eu-l ia calea e-ului. Pentru asta pervertim limbajul, stâlcim limba, existam bidimensional ca într-o lume video. Reducem relatiile numai la interactivitate, producem si consumam mai degraba gadgeturi, deoarece de altceva ori nu mai stim, ori nu mai avem timp sa ne bucuram. Totul trebuie sa se petreaca fara efort, sa scuteasca timp si neaparat sa fie „fun”. www-ul a devenit un loc de trait, un mod de a trai. E mai mult decât un refugiu. E locul unde poti fi cineva sau alt-cineva, unde te poti ascunde, dar si unde poti ajunge erou.

Vietuirea în mediu social a ajuns o pauza luata între doua intrari pe net. Iar atunci constatam ca existam în si prin proiecte, mai mereu ale altora. Senzatia de coplesire o depasim cu seninatate, amintindu-ne ca, de fapt, viata în off e doar o sincopa. Revenind în retea, ne bucuram ca organizarea piramidala odata suprimata a dematerializat managementul, redefinindu-ne matricial. E democratie, e libertate. Însasi ideea de ierarhie a devenit stânjenitoare si vetusta. Valoarea, în orice ipostaza o invocam, a ajuns doar o problema de rating. Mesajul înseamna audienta!

Având pregnanta constiinta ecranului, ne trezim uneori rataciti în fata televizorului. Ne amuzam rezervat, ca niste initiati, de faptul ca productia celor mai fabuloase scene de televiziune este facuta de amatori si nu de profesionisti. Paradoxal, pentru ceilalti, dar nu si pentru noi, creatia programata a marilor televiziuni nu atinge performantele de audienta obtinute (cu niste biete telefoane mobile sau cu camere de filmat rudimentare prin comparatie) de producatorii particulari – martori sau traitori ai cutremurelor, ai tsunami-urilor si cruzimilor semenilor. Evident, atunci când vorbim de rating la maximum, amatorismul bate profesionalismul. Pentru cei care au luat calea e-ului nu mai e nicio mirare ca un filmulet pe YouTube poate avea zeci de milione de accesari. Ca o trasnaie filmata în pripa poate fi mai vizionata decât o montare grandioasa. Ca un viral e mai eficient uneori decât un videoclip publicitar clasic. Publicitatea s-a transformat într-o promisiune cu continut atractiv. Ea se insinueaza oriunde, încercând parca sa se substituie povestii însesi.

Invazia divertismentului ne plaseaza preferintele la intersectia amuzamentului personal cu cel profesional. Starea de amuzat este echivalenta starii de sedat. Nu mai vrem sa aflam ceva, dorim doar sa ne simtim bine si sa dobândim doar acele infomatii care ne fac imediat eficienti. Nu mai este important ce a fost, ce este, ci doar ce-i pe cale sa se-ntâmple. Istoria se surpa pe buza prapastiei care ne separa de ce am fost cu o clipa în urma. Viitorul rupt din radacinile sale, si pentru faptul ca este de cele mai multe ori deja antamat, e digerat a doua oara. Anticipându-i gustul, suntem scutiti de spaima unei indigestii.

Comunicam cândva unul-cu-toti. Acum comunicam câtiva-cu-toti. Suntem pe cale sa comunicam toti-cu-toti. Cu cât devenim mai multi noi, acesti toti, constatam ca actul comunicarii noastre nu mai provoaca efecte, nu mai are forta umana. Sute de mii de petitionari on-line nu au puterea de convingere a unui grup revoltat format din câtiva indivizi hotarâti. Cu milioane de petitii electronice nu se mai poate face o Revolutie Franceza. Si toate acestea din cauza supunerii oarbe în fata unei duble dictaturi: dictatura vitezei catre nicaieri si dictatura transparentei spre gol, spre nimic, spre vid. Viteza distruge continutul, iar transparenta spulbera profunzimea. Transparenta nu este adevar tot asa cum viteza nu este fapt trait.

Totul tinde spre de-comunicare.

Cândva, gândind de la nimic la ceva, omul începea sa creeze. Astazi, omul, gândind de la ceva la nimic, se anuleaza.


Scoala de-comunicare

Un mare matematician afirma ca scoala distruge capacitatea interogativa a copilului. Depasind cei sapte ani de acasa, pierdem treptat starea de mirare.

Cu atât mai mult cu cât, recent, paradigma sub care ne transformam în adolescenti s-a schimbat din cea a lui Paganel în cea a lui Harry Potter, adica de la o lume ce putea fi explorata si cunoscuta la una obscura ce poate fi doar dominata, si numai prin puterea magiei.

Scoala creeaza automate ce deprind procedee de rezolvare a unor situatii presupuse a fi de tipul celor cu care se vor întâlni ulterior în viata. O prima premisa falsa. Dascalii nu sunt capabili sa anticipeze adevaratele teme de confruntare ale copilului de peste ani, pentru simplul motiv ca profesorii sunt captivi în propriul lor trecut. Se sufoca în fiecare tânar, din prost început, dorinta de întelegere a lumii, stimulându-se doar asimilarea rutinelor, a raspunsurilor la ce se cere. Ce se cere se învata. Învatam pentru altii, citim pentru a dovedi altora. Sistemul educational este construit cel mai adesea la modul imperativ: „Sa se demonstreze, sa se întocmeasca, sa se analizeze etc.” Lasa foarte putin loc ideii de a prospecta, de a dezvolta aptitudini pentru întelegerea personala a lumii. Lumea trebuie înteleasa doar asa cum au înteles-o altii. Propria noastra simtire este sufocata, intuitiei personale i se refuza acceptarea.

Simplificând lumea, în ideea ca astfel ar fi mai usor de a fi perceputa, cei care o explica o delimiteaza în mici feude de cunoastere, izolate si, deseori, în antiteza unele cu celelalte. Cuvintele, din ce în ce mai în exces, nu mai au forta de a numi, de a descrie, decât apelând la negatie. Vocabularul se restrânge si odata cu el lumea interioara. Rostite excesiv, uneori fara a le mai întelege sensul, cuvintele tocite se golesc de logos. Înainte un cuvânt avea puterea de a crea o lume. Astazi, cuvântul nu mai e capabil sa-i descrie acesteia nici cea mai marunta dintre calitati.

Înecati într-un ocean de vorbe, viata a devenit un film mut foarte zgomotos.