I left you because I love you.

O mica povestioara, o alternativa la plecarea lui Sasuke, scrisa intr-un moment de inspiratie. Enjoy it! dap !

Mergeam cu pasi marunti pe o strada slab luminata dintr-un cartier periferic al orasului. Picioarele, acoperite cu o pereche de pantofi de un gri inchis, barbatesti, ma purtau spre casa lui. Au trecut saptamani, poate luni de cand nu l-am mai vazut. De atunci, am plans continuu, stand in camera mea singura si simtindu-ma abandonata. Eram abandonata de el, fara niciun motiv. Sau, cel putin, nu un motiv pe care sa mi-l fi spus. Acum il zaream la fereastra camerei lui, cea din partea stanga a casei, mai frumos ca niciodata, desi avea o privire impietrita, pe chipul sau citindu-se cu usurinta tristetea. Sau poate doar eu o puteam vedea, caci il cunosteam atat de bine. Dar de ce era trist? Din cauza mea? Da, poate. Stiam ca inca ma iubea, dar nu il putusem opri atunci cand a plecat de langa mine. Acum, regretam ca nu am facut-o si voiam sa-l strang in brate mai mult decat orice altceva. Silueta lui se indeparta de fereastra cu atat mai mult cu cat eu inaintam. Deodata si-a intors privirea spre mine, apoi a disparut. Eu ma indreptam si mai grabita spre usa de la intrare. Stiam ca era singur, toate celelalte lumini erau stinse. Am inchis ochii si m-am oprit pentru o clipa in loc, o lacrima scurgandu-mi-se pe obraz, urmata de o alta. Ii lasasem sute de mesaje, insa nu-mi raspunsese la niciunul. El stia de ce, dar eu nu. Cu durere in suflet am vrut sa plec, sa ma intorc. Dar atunci cand piciorul meu a atins pamantul s-a auzit o usa deschizandu-se. Mi-am ridicat privirea catre casa lui, iar in fata mea a aparut el. Avea lacrimi in ochi, la fel si eu. S-a repezit catre mine, luandu-ma in brate, si m-a sarutat plangand, ca si mine. Apoi am simtit o durere ingrozitoare in ceafa, iar de atunci nu-mi mai amintesc nimic.
M-am trezit dupa un timp inconjurata de pereti albi si asistente. Eram intr-un spital. De atunci, timp de doua sau trei luni nu am mai stiut nimic despre el. Pana intr-o zi, pe cand schimbam canalele televizorului si am vazut o stire despre el. Fusese ucis de catre o banda de dealeri. Atunci mi-am amintit cuvintele sale: "Te iubesc, de aceea vreau sa te protejez!"

Foarte frumos!Nu am ce spune! E minunat! Ai povestit foarte frumos,iar ideea e superba! Ai repetat anumite cuvinte, dar cred ca ai facut-o cu bunastiinta. Esti foarte buna,nu te opri! kiss

Andreea Drăgan

Buna :) Mica ta compunere a fost chiar foarte interesanta si mi-a placut enorm de mult cum ai schimbat plecarea lui Sasuke din anime, chiar daca sfarsitul e crud. Mai astept si alte creatii din partea ta, spor la scris :*

Hey, guys! Uitati inca o mica povestioara. E cam tragica, dar sper sa va placa. Enjoy reading! dap !

Imi aduc aminte de cuvintele sale si ma cufund in suspine. Lacrimi, rugaminti si intrebari, doar asta am lasat in urma mea. I-am spus ca voi pleca, ca nu ma voi mai intoarce niciodata. Ea m-a intrebat de ce, cu ce mi-a gresit? I-am raspuns simplu: “Vreau alta viata; vreau pe altcineva. Ma plictisesc usor.” Au fost cuvinte dureroase, pe care le voi regreta tot restul vietii. Stiam ca o faceam sa sufere, stiam ca avea sa planga dupa aceea. Stiam toate acestea, dar nu m-am oprit. “Nu pot ramane undeva unde nu-mi este locul. Nimic nu ma mai tine legat de locul asta.” Nu-i vedeam fata, dar ii simteam lacrimile, ii auzeam suspinele. Imi era prea greu sa o privesc in ochi. Stateam cu spatele la ea, stiind ca ma privea plangand. Insa nu-i vedeam. Nu voiam asta. Suflul sau cald, insa, imi atingea ceafa, vocea sa tensionata strapungandu-mi sufletul. I-am zis un simplu “Adio!” si am plecat. Am lasat-o acolo, in mijlocul strazii, unde toti se uitau straniu, cand la ea, cand la mine. Am urmat strada, plina de lumini de la diverse buticuri sau ferestre. Am cotit spre stanga, pe o straduta laturalnica, obscura, ferita de zgomotul si stralucirea orasului.

A doua zi am lasat Sogota, credeam eu, pentru totdeauna. Am plecat spre capitala dis-de-dimineta, urmand sa iau avionul spre Londra de acolo. Priveam pe fereastra, luandu-mi adio. Imi paraseam tara pentru ea, pentru binele ei.

La Londra m-a intampinat mama. Nu o mai vazusem de trei ani. Parintii mei sunt despartiti, iar eu stau cu tata, in Romania. Il convinsesem sa ma lase sa ma mut cu ea pentru o perioada. La scurt timp, a venit si el in Anglia. Nu eram familia de altadata, dar era bine. Incepusem sa ma obisnuiesc acolo atunci cand am primit vestea. Obisnuiam sa citesc noutatile din tara. Imi luam zilnic ziare romanesti, cum faceam si acasa, desi veneau mai tarziu decat atunci cand locuiam in Sogota. In timp ce rasfoiam paginile am dat peste un articol care m-a socat. Era despre o fata din provincie care se sinucisese. Titlul nu mi-a de banuit, insa cand am vazut poza, lacrimile mi-au inundat fata. Nu-mi venea a crede. Am citit in graba randurile articolului. “Sogota” “fara suflare” “sange” Vinovatia m-a cuprins. Se impuscase; pentru mine.

Ziua urmatoare eram deja in avion, in drum spre tara. Am ajuns acolo pe la pranz. Tatal Taniei era singur, indurerat. L-am privit cu ura, cu dispret. Din cauza lui plecasem. El ne-a despartit. Si acum? Nu putuse avea grija de ea. Se simtea vinovat. Stia ca facuse lucrul cel mai stupid din viata sa. Isi impinsese fiica in bratele mortii. Insa eram si eu vinovat. Trebuia sa lupt pentru ea. Dar nu am facut-o. As fi vrut sa il las a indure totul singur, dar nu am putut. M-am dus la el si l-am imbratisat. Am primit impreuna condoleantele celor apropiati.

Am plans, am strans-o in brate, i-am sarutat buzele vinetii pentru ultima data si am lasat-o sa plece. Am condu-so pe ultimul drum alaturi de toti cei pe care-i iubise si care tinusera la ea. Am jurat ca nu o voi uita niciodata, chiar daca acum sunt fericit cu alta persoana.