Anime. Naruto. Sasuke & Sakura That's our forum way! |
--- Ne-am gândit să ne facem o nouă (re)introducere în categoria de Ești nou? Prezintă-te. Dacă te-ai mai prezentat în trecut, caută vechiul topic și fă-o din nou tot acolo. ---
|
|
| Autor | Mesaj |
---|
Calliope Jōnin
Sex : Varsta : 25 Localizare : Ploiesti, Prahova Nr. mesaje : 1170 Puncte : 1297 Reputatie : 77 Hobby-uri : I love to write stories:X Stare de spirit : Sadica:>:>
| Subiect: Ochii de sub masca Sam 17 Noi 2012, 14:17 | |
| edit!
ok, so, am deschis un nou fic, de care promit să mă ţin, şi să încerc să postez o dată la 1 sau 2 săptămâni nextul, şi cum nu e sasusaku, sper să vă placă! Capitolul 1
Condeiul se odihnea pe foaie, pătând cu lacrimi de cerneală neagră, din când în când şi suparafaţa albă, tremurând încet. Degete subţiri îl strângeau plictisite, comandându-i să se ridice în susul foii, unde mai lasă o pată neagră, ce provocă un zâmbet enervat, apoi se putea observa cum se scrie cu litere înclinate, ca într-un dans, un cuvânt. Apoi condeiul iar se odihnea, sugrumat de degete, şi din nou, o altă pată. Aceeaşi mână ce avea condeiul, îl lăsă pe masă, şi mototoli cu atât de multă ură hârtia, că nici nu aveai timp să vezi cât de repede aceasta se face ghem. O aruncă cu silă într-un colţ al camerei, şi se aplecă asupra unei noi foi de hârtie, ţinându-şi capul în mâini, ca un om care nu ştie ce să facă. Ochii se aţintiră ca două săgeţi peste ceasul din perete ce-şi scutură pendulul ca tremurul unei inimi, şi sufocă liniştea din cameră cu un oftat apăsat. Orologiul mai avea puţin şi batea ora două a amiezii. Mâinile tremurară asemenea corzilor unei viori, şi începură să cânte pe foaie, o muzică a inimii, în cuvinte, şi în dorinţă. Termină scrisoarea şi o recitii cu voce înceată
"Dragă papa,
Iartă-mi tulburarea liniştii tale, şi ştiu că nu-mi stă nici în fire, şi nici nu doresc să profit de pe urma bunătăţii dumitale.
Aş dori dacă se poate să petrec vacanţa de toamnă alături de dumneata , la reşedinţa din Irlanda, unde te afli în timpul liber.Aş mai vrea dacă se poate, să nu se facă niciun fel de deranj pentru venirea mea.
Mulţumesc, a ta fiică,
Carmen Cromwell"
Era cam scurtă şi lipsită de respect, dar ridică din umeri. O sigilă cu ceară şi adăugă agresiv o ştampilă cu sigiliul familiei. Nu se aştepta să-i răspundă având în vedere că nu-l mai contactase de 5 ani, timp în care, el îi mai scrisese, dar Carmen nu-i răspunsese, refuzând până să le şi citească. Le arunca în flăcările din şemineu ca pe celelalte. Se lasă pe spătarul scaunului, închizând ochii. Şuviţele rebele de păr castaniu cădeau ca valuri în gol, asemenea unei cascade. -Milady, mă iertaţi, sunteţi bine? întrebă o servitoare de abia sosită în încăpere, aşezând taviţa cu ceai pe suprafaţa mesei de scris. Servitoarea îi atinse uşor fruntea, cu mâna bătrână, dar fusese aprig îndepărtată de săgeţile fetei. -Dă-mi pace, Sophia! îi reproşă aceasta, indignată. Ia scrisoarea asta şi trimit-o! -Iertaţi-mă. Cui să o adresez, Milady? -Lui papa. -Vai mie! Dar cum aşa, dintr-o dată!? E oare politicos? -Ce contează? Tot una e, trimite-i-o şi lasă-mă! -Am înţeles. Să serviţi ceaiul cu puţină miere, face bine pentru gât. Imediat ce Sophia plecă, iar se întunecă liniştea din cameră şi din nou numai ceasul se auzea. Carmen dormita liniştită cu ochii căutând linii pe tavan. O apăsa inima, ori de bucurie, ori de frustrare, căci dacă ar fi fost acolo o ghicitoare, nici ea n-ar fi putut spune clar ce se afla în inima tinerei, ci şi-ar fi scuipat în sân de trei ori, şi ar fi descântat-o. Ochii i se plimbau pe sub pleoape, ca într-un coşmar. Adormise. Visa din nou acea noapte, în care fusese fermecată de doi ochi de rubin, cu sclipiri aurii, iar curiozitatea ei crescuse atât de mult, încât nici nu se mai putea gândii la atlceva. Timp de 5 ani misterul lor o tulburase, iar acum işi lua inima în dinţi , hotărâtă să se întoarcă la locul unde se petrecuse totul , decisă să sfărâme lanţul agoniei ce o acaparase...
Ultima editare efectuata de catre Calliope in Joi 15 Aug 2013, 22:57, editata de 7 ori |
| | | Methera S-Class
Merite deosebite :
Sex : Varsta : 109 Localizare : Regatul de Nord al Iadului. acebook : Andreea Drăgan Nr. mesaje : 7624 Puncte : 8016 Reputatie : 256 Hobby-uri : Ficuri şi cărţi. Stare de spirit : L.
| Subiect: Re: Ochii de sub masca Sam 17 Noi 2012, 14:21 | |
| Buna :x Ma bucur ca ai postat ficul si ca ai folosit sti tu (D) Awww, deci Doamne. Nu-mi imaginam s-o faci atat de nesimtita pe Carmen, credeam ca-i vei oferii un caracter timid si tandru. De abia astept urmatorul capitol, spor la scros :-* |
| | | Choco. Sensei
Merite deosebite : Sex : Varsta : 27 Localizare : Cluj. acebook : Choco. Nr. mesaje : 23591 Puncte : 28367 Reputatie : 2484
| | | | Katherina Academy Student
Sex : Varsta : 28 Localizare : Intr-un vis acebook : adauga profilul tau ... Nr. mesaje : 38 Puncte : 45 Reputatie : 3
| Subiect: Re: Ochii de sub masca Sam 17 Noi 2012, 20:18 | |
| Wow, wow , wow, ce avem noi aici ? Un nou fic SUUUUPER reusit ! Doamne , descrierea ta e perfecta ! Imi place foarte mult ! Nici nu mi-am dat seama cand s-a terminat capitolul , eram stupefiata ! Abia astept next-ul . Te rog sa-l pui cat mai repede ! |
| | | Kumiko Genin
Sex : Varsta : 28 Localizare : Pitesti Nr. mesaje : 76 Puncte : 93 Reputatie : 7 Hobby-uri : Muzica Stare de spirit : Nemaipomenit ! ! !
| Subiect: Re: Ochii de sub masca Sam 17 Noi 2012, 21:08 | |
| Hello , hello ! Am citit si eu capodopera ta ! Imi place , place , place ! E super , ma face sa visez , sa vizualizez totul . Descriere , incredibil de buna ! Abia astept sa vad ce se va inatmpla ! Posteaza mai repede capitolul urmator , te rog ! Abia-l astept ! Succesc in continuare ! |
| | | Dominique♠ Chūnin
Sex : Varsta : 26 Localizare : Accel World acebook : @Erin Toshiro Nr. mesaje : 813 Puncte : 992 Reputatie : 63
| | | | Calliope Jōnin
Sex : Varsta : 25 Localizare : Ploiesti, Prahova Nr. mesaje : 1170 Puncte : 1297 Reputatie : 77 Hobby-uri : I love to write stories:X Stare de spirit : Sadica:>:>
| Subiect: Re: Ochii de sub masca Vin 30 Noi 2012, 13:13 | |
| Edit:.Capitolul 2: Carmen cugetă că ăn spatele cuvintelor ei sobre din scrisoare, ascundea o dorinţă, ce o păstrase de acum 5 ani, de când doi ochi de rubin o fermecaseră. Se vedea şi acum la reşedinţa tatălui ei, dormind într-un pat mare cu baldachin, într-o cameră prea imensă pentru o fetiţă ca ea de numai 12 ani. Într-o noapte furtunoasă, singură în ditamai camera, numai cu compania fulgerelor de afară , ce brăzdau cerul înnegurat de nori de ploaie. Sărise din pat ca arsă când auzise voci înafara reşedinţei. Cu teama în suflet, dar curioasă din fire, se îndreptă spre ferestră, dând într-un colţ draperiile la o parte. Atunci văzuse printre picăturile de ploaie, doi oameni discutând. Una din umbre, căci nu le putea distinge, părea a fi tatăl ei, însă nu exista nicio certitudine în mintea ei că era aşa, ci doar o presupunere, căci numai el avea obiceiul să facă "afaceri" la ore târzii, în noapte, indiferent de vreme. Cealaltă umbră avea chipul acoperit pe jumătate, putând doar să observe vag, două perle roşii de rubin, cu mici sclipiri aurii. Corpul îi era acoperit de o pelerină neagră, cu lanţ ce lega cele două părţi ale gulerului. Avea un cal lângă el, un armăsar negru, venit parcă din colţurile întunecate ale nopţii. După ce umbra tatălui ei se îndepărtă, cealaltă rămăsese să calmeze calul, când îşi aţinti ochii asupra ferestrei, observând-o pe Carmen în toate splendoarea unui fulger. Acesta zâmbi discret şi zâmbetul lui pe chipul alb o făcuse şi pe ea să zâmbească , făcându-i sufletul să tremure. Nu-i era frică, nu era genul care să fie un iepure fricos, ea era curajoasă, puternică, dură, şi tupeistă, şi-şi dădu seama că nu se schimbase prea mult la personalitate de acum 5 ani. Apoi îşi aminti doar că el plecase, şi de atunci nu-l mai văzuse, dar nici nu mai dori să se întoarcă la tatăl ei, cu toate că în fiecare noapte misterul acesta o tulbura teribil! Se agita prin cameră ca un arici într-o fabrică de baloane. N-avea stare nici cât un vânt de vară, sec. Curiozitatea şi nerăbdarea de a primi un răspuns rapid la cutezanţa ei o măcinau atât de tare, încât orice acţiune îi era ţinută în frâu. Începuse să citească o carte, dar când o atinse, ezită, punând-o înapoi pe raft, apoi se încălţă să iasă afară, dar se descălţă mai târziu, şi în cele din urmă, deschisese ferestra de câteva ori, închizând-o rapid, neştiind nici ea de ce o deschisese. Azi nu răspunsese nimănui la uşă, nu mâncase, şi de abia dacă se atinsese de paharul cu apă de pe masă.O căutase mama ei, Esther, dar înţelesese că atunci când e aşa, trebuia lasată în pace. Nimeni nu ştia nimic de scrisoarea trimisă, înafară de ea şi de servitoarea ce o trimisese.Ştia că tatăl ei o cunoaşte cel mai bine, şi va înţelege că dacă scrisoarea a fost atât de scurtă şi directă, nu avea cum să dea de ştire la toţi că o trimisese. În gândurile ei, o bufniţă albă îi bătu cu ciocul în sticla ferestrei. Avea pene de omăt, şi nişte ochi nergi ca negura nopţii, purtând de piciorul gălbui un bileţel alb cu o fundă. Fata n-o recunoscu, dar deschise fereastra, şi o luă pe braţ, ghearele ascuţite ale bufniţei sfâşiind mâneca rochiei.Dezlegă cu degetele prelungi bileţelul de la piciorul bufniţei, iar ochii acesteia deveniseră roşii.Carmen se lipi de perete, cunoscând pentru o clipă ochii de rubin din acea nopate în ochii creaturii înaripate.Zâmbi şi ea, ca în noaptea aceea, şi ochii dispărură. La lumina lumânării, desfăcu cu un cuţitaş sigiliul biletului, ce avea pe el o pană de cristal, şi îl deschise, întinzându-l pe masă.Inima se zbătea în piept, bătând cu putere, şi ea se simţea ameţită, fluturii trecând prin stomac şi fiori în tot corpul, de teamă şi emoţii. Bufniţa tresări, văzând-o albă, şi mâinile reci ce o mângâiau, le ciupi.Fata nu băgă de seamă că degeteul arătător îi sângera, pătând albul foii de hârtie pe care se înşirau următoarele cuvinte, înclinate, cu scrisul aparţinând nimănui altuia decât tatălui ei: „Dragă Lucy, Râde sufletul în mine când mă gândesc că nu ai uitat şi de bătrânul tău tată, ce te va primi şi de această dată cu braţele deschise. Casa mea este şi a ta, aşa că te aştept cu drag! Voi trimite o trăsură după tine, în seara asta, la ora 9. Bufniţa va rămâne la tine până ajungi la reşedinţa. Să nu îi dai drumul! Te va călăuzi pe drumul cel bun. Cu drag, Tata.” Strânsese atât de tare biletul la piept, că îl rupsese. Se bucurase că tatăl ei îi zisese din nou Lucy, ce demonstra că nu era supărat pe ea. Lucy era un personaj din cartea cu acelaşi nume „Lucy”. Tatşl ei îi spunea adesea aşa pentru că semănau izbitor de mult, şi-n punct de vedere al personalităţii.Nu, nu trebuia să ştie nimeni de bilet, aşa că deasupra flăcării lumânării, îl arse, privind blând scrumul ce cădea pe suprafaţa din lemn cenuşiu a mesei. Luă jăratecul, şi întoarse bulgării de jar din şemineu, adăugând câteva vreascuri uscate. În plină toamnă, vremea se răcise considerabil, dar căldura din sufletul ei, rămăsese aceeaşi, accentuată de tatăl ei. Balansându-se pe fotoliul de la gura focului, asculta pocnetul vreascurilor ce din culoarea abanosului, deveneau roşu rubin, spărgându-se portocalii ca lava, în flăcări ce dansau teribil de frumos. În linişte, putea auzi vântul bătându-i în geam, cerându-i să se joace din nou cu el, cum făcea odinioară, când ieşea în frig afară, alergând în vârtejuri de frunze, aruncându-se pe iarba uscată, şi stropind pământul cu apa din fântână. Zâmbi aducându-şi aminte de aceste mici bucurii de care avea parte în vârstele copilăriei, dar zâmbetul ei se transformă subit în unul trist, gândindu-se speriată la ce are de făcut. Mai erau aproximativ 4 ore până la plecarea ei. Se îndreptă spre uşa, deschizând-o uşor. Spre bucuria ei, ajutorul de nădejde, Sophia, trecea împingând un cărucior argintiu, cu hainele călcate.-Psst! Sophia!-Vai duduiţă Carmen! Ptiu, ptiu, ptiu! Vreţi să mor? Da ce-i? răspunse aceasta întorcându-se rapid, scuipându-şi de trei ori în san, speriată.-Hai că eşti încă vie şi n-ai murit! Nu te mai plânge! Vino aici!-Da duduie, ce-i?!-Am primit răspuns de la papa şi mă lasă să vin la el. O trăsură mă va lua de aici la 9. Vreau să mă ajuţi! Accentuă Carmen închizând uşa camerei.-Da, duduie, orice, numai spuneţi-mi şi fac! -Fii atentă! Că nu mă repet de două ori! Sophia asculta cu sfinţenie tot ce zicea duduiţa pe care o iubea ca pe ochii din cap. Numai ei, Carmen îi permitea să-i zică „duduie”, căci şi ei îi era dragă, ca o bunică. Carmen o pusese să-i facă bagajul, cu rochiile de mătase, costumul de călărie, şi bijuteriile ei preferate. Săraca femeie, îi dăduse atâtea detalii, că îşi ştergea urmele de sudoare de pe frunte, cu batista albă, din zece în zece minute.Nu putea să plece, trebuia să rămână acolo cu Carmen, să-i facă pe plac. Începuse să împacheteze fel de fel de rochii, să le apreteze şi să le calce, punându-le în valize uriaşe, cum era obiceiul ei. Când totul fusese gata, înainte de a închide ultima valiză, scosese un săculeţ rubiniu cu ciocolată, şi la capătul lui pusese un bileţel. Îl ascunsese printre cutiile de bijuterii, şi închise valiza. Nu putea să lase fata babei să nu se îndulcească cu ciocolată adusă din Germania, cu lapte de la vacuţele din Alpii francezi. Când termină de aşezat valizele în ordine, îşi curăţă mâinile de şorţul alb, şi oftă. De abia acum începea greul. Trebuia s-o pregătească pe Carmen.O îmbăie, o îmbrăcă cu o rochiţă scurtă, dantelată, îi împleti părul spic pe o parte, şi o parfumă cu parfum de mărgăritare. Arăta ca o papuşă de porţelan, ca cea din vitrina camerei ei. Ceasul bătu ora 8 jumătate, iar Sophia fugise să deschidă porţile grădinii din spate, să n-o vadă nimeni pe Carmen când va ieşi.Văzu la marginea drumului trăsura, şi transportă valizele cu ajutorul vizitiului, ultima valiză venind şi cu Carmen.-Dă să pupe baba! Să ai grijă de tine şi de ce faci, să îmi scrii duduiţă Carmen, da?-Da Sophia, da! Îi sărută creştetul frunţii şi îi făcu semnul crucii, urcând-o în trăsură. Carmen surâse uşor, când o văzu pe Sophia lăcrimând încet, şi îi făcu cu mâna, în timp ce caii nechezau, pornind la drum.
Ultima editare efectuata de catre Calliope in Joi 15 Aug 2013, 22:54, editata de 2 ori |
| | | Choco. Sensei
Merite deosebite : Sex : Varsta : 27 Localizare : Cluj. acebook : Choco. Nr. mesaje : 23591 Puncte : 28367 Reputatie : 2484
| Subiect: Re: Ochii de sub masca Vin 30 Noi 2012, 13:37 | |
| Capitol nou. (GOO) Eee, ce avem noi aici, evenimente noi. :> Dupa cum ti-am mai spus, imi place felul in care scrii si dezvolti ideile pe masura ce actiunea se complica. De asemenea, imi place ca prin cuvinte simple, puse acolo unde trebuie, redai frumusetea unor sentimente ce ar trebui sa infloreasca in inima fiecarui om. Felicitari! |
| | | Kumiko Genin
Sex : Varsta : 28 Localizare : Pitesti Nr. mesaje : 76 Puncte : 93 Reputatie : 7 Hobby-uri : Muzica Stare de spirit : Nemaipomenit ! ! !
| Subiect: Re: Ochii de sub masca Dum 02 Dec 2012, 01:21 | |
| O vai ! Cat imi place ! E magnific ! Ochii aceia asa de misteriosi , ma tenteaza sa aflu taina lor . Ce ascund oare ? Te rog adu mai repede urmatorul capitol , unul care sa raspunda intrebarilor mele . Totusi intrebarea cheie nu e ,, Cine sunt ochii ? " , intrebarea cheie e ,, Ce se va mai intampla ? " . Abia astept sa decopar . M-a impresionat capitolul tau , o singura gresela , din partea mea , am citit asa de fermecata ca nu mi-ai dat seama cand s-a terminat ! Bafta ! |
| | | Katherina Academy Student
Sex : Varsta : 28 Localizare : Intr-un vis acebook : adauga profilul tau ... Nr. mesaje : 38 Puncte : 45 Reputatie : 3
| Subiect: Re: Ochii de sub masca Lun 17 Dec 2012, 09:52 | |
| Bineinteles ca imi place ! Ador ideile de fic-uri din trecut ! Ma amuza teribil . Acum sa devenim seriosi . Un pic prea seriosi , nu ? Lasand asta la o parte , misto , abia astept continuarea ! Timpul trece asa de greu ! Si eu am o rabdare inexistenta ! Te rog , nu ma mai face sa astept si pune next-ul ala nenorocit mai repede ! |
| | | Calliope Jōnin
Sex : Varsta : 25 Localizare : Ploiesti, Prahova Nr. mesaje : 1170 Puncte : 1297 Reputatie : 77 Hobby-uri : I love to write stories:X Stare de spirit : Sadica:>:>
| Subiect: Re: Ochii de sub masca Vin 04 Ian 2013, 22:36 | |
| Capitolul 3
Dincolo de cetele de brazi ce acopereau ca o perdea verde vârfurile colţuroase ale munţilor celtici, se ascundeau turnurile ascuţite ca nişte lănci de piatră, ale castelului înecat în ceaţa rece. Gri, mohorât, impunător- fiorii îşi făceau apariţia unul câte unul în măduva oaselor, electrizând nervii, mintea, corpul, făcându-te să-ţi strângi marginile paltonului pe lângă trup, să te depărtezi de locul cu porţi mari din fier, impenetrabile.
Dar ea nu era aşa, ea nu. Privea cu melancolie castelul , oftând greoi, pierzându-şi ochii în sageţile negre de păsări ce brăzdau cerul înnegurat, gata să plângă. În privirea rătăcită gaseai licarirea unei speranţe, unei dorinţe, ce o făcea să-şi strângă inima cu putere, apăsându-şi cu mâna dreaptă pieptul îndurerat. Cu dinţii îşi muşca buza inferioară, cărnoasă şi roşie, degerată de frigul de afară. Sângle ii se urcă în obraji, forţând-o să-şi lipească pomeţii rubinii de sticla rece a automobilului ce o ducea spre negura munţilor. Schimbase la graniţă trăsura cu o maşină, pentru mai multă siguranţă împotriva lupilor.
Închise pleoapele, tremurând ca la atingerea unei adieri reci. Cu mâna ce îşi strângea încă pieptul, intră mai adânc în buzunarele interioare ale paltonului, scoţând o scrisorică împăturită de câteva ori cu multă dibăcie. Când o deschise, îşi trecu mâinile, oarbă, pe rândurile scrise, şi zâmbi, cutremurându-se din nou.
Aburii ieşeau din gura ei, înceţosând fereastra, şi chicoti, mângâindu-şi şuviţele castanii. Simţii din nou fiorii castelului, şi îşi aruncă ochii mijiţi pe fereastră, deschizând-o.
Acum porţile nu mai păreau atât de depărtate, maşina intrând în curtea castelului. Se deschiseseră ca două aripi de corb, scârţâind de vechime, şi cutremurându-şi gratiile ondulate, răspândind fiori de gheaţă.
Revăzu dalele pe care le dezmierdă cu o piruetă, aruncându-se parcă disperată în uşile castelului, deschizându-le furtunos. Îi lăsă pe restul în spate, urcând scările pietrificate cu marmură neagră, alunecând pe holurile lungi ce duceau la biroul tatălui ei.
Intra şi........şi nu-l găsi. Stânga, dreapta, poate era pe tavan? Nu. Nu era, nu exista prezenţa lui organică acolo. Aşa cum un copil simte bătaia inimii mamei lui, aşa şi ea îi simţea parfumul de colonie bărbătească ce-l folosea mereu, şi privea cu îndoială fiecare colţişor din încăpere. Acum ce era să facă dacă el nu era? Să-l caute? Da, da şi apoi....???? Nu! Bineînţeles că nu! Nu-i stă ei în fire aşa ceva, şi se aseză cuminte pe fotoliul vişiniu din faţa şemineului, în care mai aruncă câteva lemne, şi asteptă.....Aşteptă, şi tot aşteptă, până când, o greutate îi apăsă pleoapele de ceară, şi alunecară peste ochi, contopindu-se cu tenul alb.
Somnul ei era atât de profund încât nu simţise atunci când două braţe groase, părinteşti îi acoperiseră corpul firav cu o blană de urs polar, veritabilă şi imaculată. Exact ca atunci când Moş Crăciun vine cu cadouri la copii , când ei dorm, deşi ei nu simt nimic, dar se bucură la trezire.
Omul cu pricina, se aşeză zgomotos la birou, aranjându-şi burta mare, şi respira greoi, ca un om bătrân. Înfăţişarea lui pe de altă parte era dferită... Oricine îl vedea îl putea aprecia fizic cu bunicul lui Delavrancea: ochii blânzi, albaştri şi limpezi ca o lacrimă, cu creţuri mărunte în colţuri, nenumărate, cu tenul alb, cu obrajii durdulii, ce se ridicau mereu când ochii priveau odrasla. Avea buze mici şi subţiri ca un fir de aţă, rozalii, care nu se prea zăreau din cauza bărbii uşor cărunte, de culoarea castanelor, stufoasă si rasă în stilul profesorului Challenger, personaj al carţii "O lume dispărută". Părul aranjat pe spate, lucios, prin care se vedeau brobonele de apă. ce i se scurgeau uşor pe firele negre şi subţiri de păr. Avea licărirea aceea în ochi, şmecherească, prin care exprima certitudine, curaj, şi înţelepciunea anilor de experienţă prin care trecuse.
Ochii încercau să-şi stăpânească emoţia, atunci când Carmen ridică genele lungi către tavan, înăbuşind tenul alb cu două boabe negre, hipnotizante. Nu reuşiseră însă, iar atunci când privirea se aţintii uimită către chipul său, lacrimile îi înceţoşară ochii, devenind uşor roşiatici.
-Papa!
Atât îi fusese să-i spună numele, că îi şi sării în braţe, strângându-l cât de tare putu, fără să se mai gândească şi la oasele lui obosite, de om vârstinc. Lacrimile , din colţul ochilor blânzi ca marea, se scurgeau uşor pe obrajii roşii, plângând de fericire.
Ignoră că fata lui nu mai avea cinci ani, şi o ridică până la tavan în braţe, privind-o din cap până în picioare.
-Fata mea, fata mea! Ce mare te-ai făcut! exclamă mândru, râzând pe sub mustaţi. O pusese în locul său, pe scaunul de birou, şi îi dezmierdă fruntea cu un sărut, îndepărtând ciufulitele suviţe castanii ce acopereau suprafaţa netedă şi îngustă. O sărută din nou. Îi sărută obrajii de porţelan, ochii întunecaţi, mistici, fruntea mică şi bărbia rotunjită, dar bine definită. Îi strânse încă o dată corpul firav, şi o bătu încet pe umeri.
Plângea. Plângea cu lacrimi adevărate, atât de fericit îl făcuse! Suspinele îşi făceau uşor apariţia, însă el le oprea, când cu râsete, când cu batista, ce şi-o înfunda în ochi, parcă vrând să închidă marea adâncă în orbite. Plângea, şi apoi se îneca în râs. Nu ştia ce să facă; o sărutase, o ţinuse în braţe, o admirase....dar ce mai era de făcut? N-o răsfăţase, pentru ca nu mai ştia moşul ce-i place fetei. Se aşeză oftând greoi , pe canapea, şi dădu din cap aprobator, strecurând mâna până la globul pământesc de lângă el. Îl rotise, desfăcându-l pe jumătate, şi scoase o sticlă de vin roşu, cu etichetă aurie, şi două pahare din sticlă, pictate frumos. N-o întrebă dacă doreşte, ci îi turnă vin în pahar până la jumătate, şi i-l înmână. Ciocniră paharele şi bătrânul tuşi grav, ridicându-se în picioare.
-Aş dori să ţin un toast, doar pentru noi doi, aici, pentru că sincer, nu credeam că o să te mai am, lumina ochilor mei, în faţa mea, vreodată. Să trăieşti Lucy! şi spunând acestea, dădu vinul pe gât, până la ultima picătură, şi îşi mângâie barba.
-Aveam să vin papa! Nu ştiu când, dar veneam cu siguranţă! Nu te lăsam eu pe dumneata aşa, singur în munţii celtici.
-Cu siguranţă nu! Mama ta ştie că eşti aici?
-Nu, papa. Nu ştie, şi nici nu vreau să afle.
-Vai mie! Îşi va face mari griji pentru tine, ştii cum e ea...Sigur nu doreşti s-o anunţ?
-Nu papa! Las-o! Mă doare, dar vreau să fiu ruptă de realitate puţină vreme. Oricum are toane, e perioada aia a ei.....
-Vai copilă.....cărţile alea cu basme ţi-au luat minţile. Lasă că le recuperăm noi! Şi ştiu că are toane, mereu are, dar e o femeie bună şi te iubeşte mult.
-Ştiu.....nu îndrăzni să mai adauge şi întrebarea: "Atunci de ce te-ai mai desparţit de ea?", pentru că începuseră o discuţie frumoasă şi nu dorea s-o strice. Ştia cât de mult îl durea subiectul ăsta, şi că regreta ce a făcut, dar nu se mai poate repara.
-Acum spune-mi, ce ai făcut tu în timpul ăsta? Ai mai ieşit, ai mai călărit? Ai pictat, ce ai făcut?
-Nimic, papa. Absolut nimic. Nu am ieşit cu prietenii pentru că mi-am dat seama că mă agreeau numai pentru banii şi statutul social al meu şi al familiei, iar când nu eram atentă, din diferite surse, aflam că mă batjocoreau. Am vrut să-i pedepsesc, dar m-am abţinut, cu toate că puteau ajunge la sapă de lemn fără să ridic nici măcar un deget, însă mi-am amintit ce mi-ai zis dumneata acum mult timp: "Timpul şi Dumnezeu vor avea grijă ca totul să fie pus după rânduiala fiecăruia." Nu i-am privit decât de sus de atunci, şi asta a fost. Călăritul devenea ceva uzual, cu toate că Skyfall m-ar contrazice, iar pictatul, o pierdere de timp şi imaginaţie. N-am fost niciodată talentată...... Am preferat să mă îngrop în literatură şi în cărţi, astfel încât mama mă striga: "Şoarece de bibliotecă.". Mă alinta bineînţeles, înţelegeam şi zâmbeam, dar nu citeam ca să-mi ocup timpul ci ca să acopăr nişte goluri....
Şi aici se opri, privindu-şi reflexia în rubinul vinului. Avea nişte ochi imenşi, ciocolatii, foarte mohorâţi şi înecaţi în amintiri. Tatăl ei o ascultase mângâiindu-şi barba groasă, şi zâmbii cu băgare de seamă.
-Mă bucur că nu mi-ai uitat sfaturile, copilă. Vei da de astfel de oameni tot timpul, trebuie să te obişnuieşti cu ideea. E clar că nu a mai stat nimeni să se ocupe de tine , să te motiveze să trăieşti, şi ai devenit plictisită şi neliniştită. Visătoare ca păsările ce zboară în văzduh, şi încăpătânată ca iarna ce nu vrea să plece când primăvara bate la uşă. O să am mult de muncă cu tine, puţin câte puţin, căci ştiu că ai venit să te linişteşti, nu să te stresezi. Acum, că se face târziu, haide să-ţi arăt camera unde vei sta.
-Dar o ştiu, nu e aceeaşi?
-Nu. Aripa de vest în care se afla camera ta a ars din temelii, şi a trebuit reconstruită, aşa că am mutat camera în aripa de sud. O să-ţi placă mai mult.
Fata tăcu şi aprobă, încercând să-şi stăpânească emoţia. Dorea să revină în camera arsă, să stea acolo, şi să revadă fereastra, amintirea, şi tot ce se petrecuse atunci , în acea noapte.
O conduse pe coridoare lungi, prin care se răspândea un miros înţepător de levănţică, amintindu-i fetei de grădina impunătoare din spatele castelului. Erau luminate puternic de lămpi amplasate de o parte şi de alta a pereţilor, cu flăcări aurii, de la becuri. Ici-colo mai vedeai o vază cu flori mărunte, parfumate, zgribulite, şi bine îngrijite, şi câte o măsuţă din lemn de brad, sau tablouri ale strămoşilor cu rame aurite, ori arămii, frumos sculptate în lemn. Oamenii din portrete nu zâmbeau, erau sobrii, cu bărbi lungi, sau cu rochii somptuoase, decoltate şi strânse pe corp. Nici femeile nu zâmbeau, aveau multitudine de pudră pe faţă şi buzele creionate cu roşu, şi ochii negrii, mici, ca două boabe de piper, astfel că arătau din ansamblu mai rău a stafii decât a doamne. Groaznică imagine! O făcu pe Carmen să chicotească, la gândul că ele chiar au trăit aşa stafidite, de parcă cineva le înfipsese un ac în corp, să fie aşa de urâcioase.
Ajunseseră într-un sfârşit în faţa unui coridor, mai puternic luminat decât celelalte, în spatele căruia se aflau două uşi, diagonal amplasate, din marmură. Clanşele aveau forma unor capete de lei cu gurile deschise, iar culoarea lor neagră te cutremura. Era o atmosferă rece, glaciară, se simţea o presiune în orice mic cuvânt şi lucru.
Carmen înghiţise în sec, apăsând capul negru de leu. O izbise din plin un aer cald, primitor, care nici nu se compara cu atmosfera prin care trecuse mai înainte. Culori calde, un pat mare, cu baldachin format din voaluri violet deschis, aproape de roz, şi mobilă din lemn de abanos, lăcuită şi bine finisată. Ochii îi căzură pe fereastra mare acoperită de draperii din mătase, şi pe pervazul lat al acesteia, plin cu perne în culori calde. Iubea să stea la pervaz să citească, era un fapt cunoscut de toate persoanele apropiate ei.
Aruncă o privire pe jos, la marmura rece, acoperită de covoraşe îmblănite, albe, posibilă blană de tigru sau urs polar, ce asigurau că acea căldură emanată de focul fierbinte din şemineu nu se va pierde. Avea noptiere albe, şi un cufăr bej, pe care erau gravate şi umplute cu foiţă de aur câteva litere: Pheonix. Le atinsese nostalgică şi se aşeză pe pat.
-Ei, îţi place? întrebă tatăl din pragul uşii, privind-o suspicios. Nu-i mai ştia reacţiile pe care le afişa atunci când îi plăcea sau displăcea ceva. Uitase, timpul îl îmbătrânise.
-Da papa. E frumos şi primitor. Mai ştii dumneata ce-mi place?
-Uite că mai ştiu, dar multe le-am uitat. Atunci dacă îţi place eu te las. Să verifici uşa aceea neagră de acolo, şi pe cealaltă albă de lângă noptieră. Sper să-ţi placă şi ce gaseşti acolo. O să am nişte treabă la birou, dar o servitoare o să vină să-ţi aducă mâncarea.
-Bine , spor la treabă, papa. Mă voi plimba puţin prin castel înainte de a mă culca.
-Nu! Îţi interzic să te plimbi după ce soarele apune prin interiorul castelului! Ca să te ştiu bine, rămâi aici. Dacă vei avea nevoie de ceva doar spune-i servitoarei.
Fata îşi plecă ochii asupra pantofilor rubinii, în timp ce uşa se închidea zgomotos. De ce n-o lăsase să se plimbe? Cunoştea fiecare colţişor din castel, cu excepţia noii arii de vest. I-ar fi plăcut extraordinar de mult dacă ar fi putut să se uite măcar câteva secunde la ceea ce a fost cândva închisoarea sentimentelor şi gândurilor ei. Pentru ea, Castelul Vulturilor nu era numai un cămin, era totul; fiinţa ei, tot ce simţea, absolut tot ce avusese şi va avea.
Strânsese materialul mătăsos al aşternutului de pat, în gest de nervozitate. Dacă ar fi fost cea de acum cinci ani, atunci ar fi plâns, ar fi avut obrajii uscaţi de lacrimi, dar acum, ochii doar erau sticloşi ca gheaţa, şi necruţători. Privise tavanul pictat cu patru flori uriaşe , lila, în jurul lustrei elegante. Ar fi vrut să orbească, uitându-se la lumina becului, doar pentru câteva minute, şi să nu fie nevoită să îşi dezgroape curiozitatea măgulitoare ce o devora pe dinauntru.
Se răsuci şi sări direct în faţa uşii negre . O deschisese, văzând o altă cameră, plină cu haine. Uitându-se la două-trei rochii, observă că îi veneau, cu toate că tatăl ei nu ştia cum arăta până acum câteva ore. Privii suspicioasă oglinda, ce se întindea ca într-o sală de balet, pe tot peretele, apoi îşi alese o rochie de noapte, şi o îmbrăcă.
Revenise în dormitor, de data asta în faţa uşii albe de lângă noptieră. O deschisese, dând nas în nas cu camera de baie. Trânti uşa, apoi se aruncă în pat.
Se zvârcoli, până când , servitoarea întră în cameră, şi se prefăcu că doarme.
-Uite la micuţa domnişoară! Ai fost atât de obosită că ai căzut în somn adânc încă de acum? Oh, somn uşor şi vise plăcute!
În auzul fetei, servitoarea avea un glas suav, dulce, iar mâinile ei erau calde, căci îi făcuse semnul crucii, şi îi sărută mâna cu buzele catifelate.
Nu dăduse atenţie viitoarelor acţiuni petrecute în camera ei, efectuate de mâna servitoarei, ci încercă să cadă în somnul adâncit de care povestea slujnica. Misterele ce o înconjurau n-o lăsau să doarmă, avea atâtea întrebări, iar răspunsurile nu veneau de nicăieri. Mâine era o altă zi, pe care o aştepta cu nerăbdare.
Am adus nextul, care sper sa fie pe masura asteptarilor voastre! Va pup! |
| | | xenomorphius Chūbu
Sex : Varsta : 29 Localizare : În pădure! Nr. mesaje : 3304 Puncte : 4254 Reputatie : 841 Stare de spirit : -
| Subiect: Re: Ochii de sub masca Sam 05 Ian 2013, 11:05 | |
| Nu te îngrijora, Natalie, căci capitolul final a fost foarte promiţător şi cu adevărat încântător. Acum, am ajuns şi eu aici, trist că nu de când ai început ficul, aşa poate trăiam acele emoţii, de suspans, ca restul cititorilor, însă chiar şi aşa curiozitatea îmi devorează sufletul. Scrii foarte frumos, dai detalii drăguţe, pe alocuri se mai strecoară greşeli şi virgule puse anapoda, ori chiar repetiţii şi personificări în exces, însă aceste aspecte se pot corecta cu puţină atenţie. <3 Ţin să-ţi spun că povestea devine din ce în ce mai misterioasă, mă înduci în eroare - o spun într-un sens bun. Doar de un lucru vreau eu să fi atentă - pronumele acela personal, pe care l-ai folosit de multe ori, chiar în locuri unde putea să fie eliminat şi nu se potrivea cu contextul, plus ai folosit cuvântul rubiniu extrem de mult, puteai să înlocuieşti şi cu o altă nuanţă de roşu. Bine, nu mă mai lungesc, ficul îmi place şi aştept nextul. Spor şi multă inspiraţie! *hug* |
| | | Choco. Sensei
Merite deosebite : Sex : Varsta : 27 Localizare : Cluj. acebook : Choco. Nr. mesaje : 23591 Puncte : 28367 Reputatie : 2484
| Subiect: Re: Ochii de sub masca Mar 02 Apr 2013, 21:15 | |
| Fanfic inchis din cauza inactivitatii. |
| | | Choco. Sensei
Merite deosebite : Sex : Varsta : 27 Localizare : Cluj. acebook : Choco. Nr. mesaje : 23591 Puncte : 28367 Reputatie : 2484
| Subiect: Re: Ochii de sub masca Joi 18 Iul 2013, 18:06 | |
| FanFic redeschis. Spor la scris. :) |
| | | Calliope Jōnin
Sex : Varsta : 25 Localizare : Ploiesti, Prahova Nr. mesaje : 1170 Puncte : 1297 Reputatie : 77 Hobby-uri : I love to write stories:X Stare de spirit : Sadica:>:>
| Subiect: Re: Ochii de sub masca Joi 18 Iul 2013, 18:34 | |
| edit -,-:
Capitolul 4:
De câte ori ar fi vrut ca lanţul realităţii să se rupă, să fie scursă ca nisipul din clepsidră într-o fantezie unde să rămână, fără ca nimeni să nu mai întoarcă clepsidra. Să cadă în abis, un abis negru, nesfârşit, absolut impenetrabil. Doar ea şi timpul. Să îşi audă bătăile inimii, fără ca nimeni să-i spună ceva. Să stea în lumea aceea întunecată. Era preferata ei din toate, pentru că se regăsea în ea cu orice acţiune. În acel paradis întunecat în care ea era prinsă, rasuna pe lacul negru de apă o picătură de ploaie. Urmară încă câteva , apoi cu sutele se năpusteau asupra corpului ei ascuns în goliciunea pielii. Îi udau părul, sufletul, inima, ochii orbiţi de întuneric. Ea , taciturnă şi elegantă, se resemna, deschizându-şi larg ochii când clopote răsunară în liniştea monumentală a ploii.
Clopote? Da, acele "gonguri" mari, ce se leagană cu o funie , ca să scoată acele sunete melodioase, să răsune în întreg corpul, să-l facă să vibreze. Pe cât de liniştiţi erau oamenii de undele lor melodice, ea se panică, respirând sacadat. Acele zgomote îndrăzniseră să perturbeze liniştea în care de abia se recrea rar. Îşi astupase urechile cu mâinile, scrâşnindu-şi dinţii şi muşcându-şi buzele până la gustul sărat al sângelui. Ochii parcă ieşeau din orbite, şi cum lacul dispăruse, şi ea începuse să cadă din nou în gol. Ţipase. Ce rost avea oare? Nimeni n-o putea auzi oricum.
Mai presus de toate, o voce malefică îi râdea în surdină. Da, se bucura de suferinţa ei. Atât de mult se bucura că o zgâriase cu gheare lungi, răni deschise ce o usturau ca şi când ai fi pus sare pe ele. Ridicându-şi capul, îi văzu corpul ieşind din umbră, privind-o sadic. Îl recunoscuse, şi avea de gând să-l omoare cu mâna ei. Fata îl privi cu ură, năpustindu-se la gâtul lui..
-Opreşte-te! Asta fusese ultimul ţipăt auzit în cameră. Carmen se trezise, transpirată, cu unghiile înfipte în gâtul servitoarei ce o privea stupefiată. Uşor, îi dăduse drumul, tremurând ca o frunză. Vizualizase rănile de pe gâtul femeii, şi îşi strânse genunchii la piept, inocentă. -Iartă-mă. Am avut un coşmar, atâta tot. răspunse aceasta, neîndrăznind să-şi ridice privirea la ochii albaştrii ai femeii. --Coşmarurile nu sunt deloc bune, mai ales când sunt atât de.... -Reale? -Da! Reale...
Carrnen îşi ridicase privirea, iar servitoarea lăsă un ţipăt de uimire să-i înfunde gâtlejul, ca atunci când înfunzi pistolul în gura unei căprioare, dar refuzi cu prisosinţă să tragi, auzindu-i adâncitele şi înfundatele sunete de spaimă şi teroare. Trecuseră minute bune, iar Carmen se uita tot la servitoare, iar servitoarea se uita la Carmen, la fel de şocată. Cum îşi plecase privirea, umbra tânără şi fragilă dispăruse subit şi invizibil din cameră, fata chiar mirându-se de fragilitatea unei femei de a păşi pe aceste podele şubrede, fără să scoată nici cel mai mic zgomot.
Sărise într-un suflet în faţa dulapului maroniu, şi-l deschisese zgomots, trântindu-i uşile . Poate nu parea, dar era atât de pudică încât nu dorea nici un animal să-i stea în preajmă când se schimba. Îşi alesese la întâmplare o rochie lila şi o îmbrăcă rapid, aruncându-se înapoi în pat. -Nu! Nu! Nu! Nu e bine aşa! Strigă servitoarea gesticulând cu tava de ceai prin aer. O ridicase pe Carmen, îi dăduse rochia jos, şi sărise în dulap, aruncând pe pat orice haină găsea. Fata o privea ciudat, uitând să se gândească la cum arăta în acel moment, pentru că, fireşte, oricine s-ar fi uitat la spectacolul din faţa lor şi anume: o servitoare jongla cu rochiile ei, sortându-le pe pat, la mătase, satin, bumbac şi alte ţesături. Din când în când o auzeai spunând : „Ei, asta mai merge!” sau „Hmm, mai vedem.”. Carmen nu avea habar cu cine vorbeşte, căci ea nu o asculta, dar şi când se năpustise furtuna tânără în faţa ei, începuse să râdă.
Servitoarea, pe numele ei Marie, o îmbracase, apoi iar o dezbrăcase, apoi din nou o îmbrăcase şi din nou o dezbrăcase, până când, din Carmen, rămăsese numai numele. Se înroşise până în vârful urechilor, iar părul îi stătea ciufulit, de nici nu o recunoşteai. Saraca „victimă” a nebuniei temporale a lui Marie, fusese în sfârşit părăsită într-o rochie albastră, scurtă până la genunchi, simplă, fără bretele. Marie i-o legase la gât cu un trandafir la fel de albastru ca şi rochia şi îi aranjă părul pe spate, împletindu-l deasupra într-o codiţă subţire, lăsându-i puţin păr şi sub codiţă.
-Gata! Acum, oficial, arăţi ca o domnişoară! Chicoti Marie, lăsând-o pe Carmen să se admire şi să se dezmeticească în faţa oglinzii. Până îşi revenise ea, servitoarea deschisese ferestrele larg, lăsând aerul tomnatic să alunece în cameră cu o adiere plăcută de miros de frunze uscate. Inspirase acel parfum puternic, strâmbând din nas uşor.
- Tatăl tău te aşteaptă la masă, domnişoară Carmen. Dacă mai ai nevoie de ceva , numele meu este Marie Gonzalez.
Carmen o privii fără să clipească sau să murmure ceva. Se uita ciudat la ea, uimită şi în acelaşi timp fericită. Marie fusese prima persoană care nu-i vorbise ca şi cum ar fi la un rang mai înalt decât ea, însă felul în care vorbele i se rotunjeau pe buze, făcea totul să pară o formalitate de o politeţe profundă. Îi zâmbise cald, aprobând-o calmă. Marie nu avea nevoie sa zâmbească. Faţa ei avea trăsăturile atât de frumoase pentru vârsta sa destul de înaintată , încât ţi se părea că mereu în colţul gurii se aşterne un zâmbet cald. Se întoarse şi plecă, lăsând uşa întredeschisă şi o urmă de plecăciune în faţa lui Carmen.
Deja tânara fată vedea în Marie o posibilă „aliată” în ceea ce urmează şi de ce nu, chiar o prietenă. Încă nu ştia dacă poate avea încredere completă în ea. După cum îl cunoştea pe tatăl ei, acesta nu punea pe oricine să aibe grijă de ea, ci numai persoanele de care ştia ca îi vor spune totul, absolut totul. Deja pusese pe cineva să stea de veghe alături de ea noaptea, în cameră, şi anume, Marie. Se gândea că dacă tatăl ei va afla de coşmarul pe care l-a avut, atunci va pune şi mai mulţi oameni să stea cu ea.
Atunci ochii îi se măriseră considerabil, dându-şi seama de imensa greşeală de a o lăsa pe Marie să plece, fără să-i spună să păstreze secretă întâmplarea de dimineaţă, când ea se înfipsese, neintenţionat desigur, la gâtul ei, cu gândul de a omorî umbra din vis. Începuse într-o fugă nebună să cotrobăie holurile, mari şi late , în căutarea ori sălii de mese, ori a lui Marie. Îşi amintise, în timp ce se rătăcea prin castelul ce i se părea acum uriaş, că orice copil normal , mult mai mic decât ea, prin ochii lui , ar vedea o lume de două sau trei ori mai mare decât o vede ea, iar un adult o va vedea mică, însă la ea era invers. Când era mică, considera totul ca un labirint pe care îl cunoştea ca pe propriul buzunar, însă acum? I se părea că se pierde peste tot, că labirintul acela atât de bine cunoscut ei devenise interminabil, ameţitor şi foarte încâlcit. O fi extins tatăl ei castelul în anii în care ea fusese acasă? Nu era imposibil, dar devenea greu de crezut când pe dinafară arăta complet la fel, sau aşa susţinea memoria ei de ultima dată când îl văzuse.
Nu se ştie cum, ajunsese după aproximativ un sfert de oră de alergat, în camera unde în capătul unei mese lungi stătea tatăl ei, savurând o ceaşcă de ceai aburind. Se oprise trăgând o gură mare de aer în piept şi cu paşi mărunţi se îndreptă spre tatăl ei. -Bună dimineaţa, papa. Cum îţi este? Întrebă aceasta cuprinzându-l cu braţele pe la spate. -Bună dimineaţa şi ţie, Lucy. Ştii tu, ca de obicei, bătrâneţea se face simţită pe zi ce trece. Tu? Ai dormit bine? -Bineînţeles, papa. Foarte bine. minţise Carmen, aşezându-se elegant pe scaunul din dreapta tatălui ei. -Mă încântă să aud asta. Să ştii că pe timp de zi, până la apusul soarelui, tot castelul şi toată grădina sunt numai ale tale, cu o singură condiţie: să nu te duci în aripa de nord. Îi spusese acesta pe un ton serios aproape speriind-o pe Carmen. -De ce nu acolo? Era preferata mea când eram mică. -Ştii tu, nu am reuşit să o restaurez încă. Mai am ceva de lucru la ea şi vreau s-o vezi când va fi terminată. Vreau să strălucească pentru tine. Cuvintele tatălui ei parcă nu-i intrau complet în minte. Părea ceva în neregulă cu ele şi simţea minciuna mişunând printre felurile de mâncare din care gusta neîncrezătoare. Restul mesei decurse în linişte, până când, la sfârşit , apăruse şi Marie ţinând tava cu deserturile. -Ah! Lucy! Am uitat să te întreb: cum ţi s-a părut Marie? -E minunată. Carmen nu se putu abţine să nu chicotească când o paloare rozalie cuprinsese obrajii palizi ai lui Marie. -Dar ţie, Marie? S-a purtat frumos bijuteria mea? -Fineţea nu are limite niciodată, stăpâne. Răspunse servitoarea privind cu ochi calzi chipul bătrân al tatălui lui Carmen. Acesta aprobă mulţumit, fiind rândul lui Carmen sa roşească.
______________________________________________________________________________________
După desert, Carmen insistă să o ajute pe Marie să strânga masa, adevăratul ei motiv fiind dorinţa de a-i vorbi. Ducând tăvile către bucătărie, îşi acceleră mersul pentru a o putea prinde din urmă pe rapida ei camaradă.
-Marie! Ca trăsnită femeia se opri, privind în spatele ei la fata ce fragilă, se chinuia să alerge spre ea cu patru tăvi în mâini. -Cu ce te pot servi, Carmen? -Aş dori să te rog să nu îi precizezi nimic lui papa despre coşmarul meu. De fapt, ele sunt destul de frecvente şi o să mai am parte de acţiuni de genul, dar nu-i spune nimic. Nu vreau ca dormitorul meu să devină front de apărare. Fata aproape şoptise cuvintele, de teamă ca printr-un mod miraculos, pereţii să aibe urechi şi s-o audă, apoi totul să ajungă la gândurile tatălui său. -Stai liniştită, oricum nu făceam asemenea prostie. Am observat că este prea protectiv cu tine. Eşti mare, poţi avea grijă de tine şi totuşi continuă să te apere ca şi cum încă ai fi un beleluş care de abia învaţă să meargă. Îi răspunsese calm Marie, dându-şi ochii peste cap. -Mă bucur că nu sunt singura care a observat asta. Sigur n-o să-i spui? -Desigur! Sunt foarte bună la păstrat secrete. De aceea prima mea de Crăciun este aşa de mare. Spusese aceasta râzând, iar Carmen schiţă un zâmbet dulce, găsind în vorbele ei purul adevăr de care avea nevoie. Găsind interesantă bucătăria mare, renovată de curând după spusele lui Marie, Carmen nu dădu atenţie servitoarei care îşi îmbrăca paltonul cafeniu, de toamnă. Numai foşnetul unei plase o făcuse să iasă din transă. -Unde pleci? -În oraş. Trebuie să iau câte ceva. -În oraş? Nu-mi amintesc de vreun oraş când eram mică. Credeam că e un loc izolat, fără populaţie. -Aşa şi este. Oraşul se află de partea cealaltă a pădurii de brazi, într-una din „scobiturile” munţilor. S-a dezvoltat foarte mult în ultimii trei ani. Înainte era doar un sat de emigranţi din nord. -Când te întorci? întrebă Carmen din ce în ce mai intrigată de noul obiectiv găsit în multitudinea crestelor stâncoase. -Oh, greu de spus. Oricum în seara asta după ora şase. Drumul este lung chiar şi cu maşina şi am foarte multă treabă acolo. -Voi merge cu tine. Am dreptul să văd oraşul, contând pe faptul că nu ştiam de el până acum. -Vai! Nu poţi face aşa ceva! Tatăl tau se va înfuria dacă va afla că te-am luat cu mine. Doar gândul cred că i-ar stârni nervi. Rămâi acasă, şi cu acordul lui , poate altădată vom merge liniştite în vizită. -Dar azi are toată ziua treabă, până seara târziu. Aşa are mereu şi nu-mi va simţi lipsa, te asigur eu. Am venit aici, dar nu ca să stau închisă într-o colivie. Chiar tu ai spus că pot avea singură grijă de mine, acum ce faci, mă minţi?
Marie îţi plecase privirea, gânditoare, iar la următoarele insistenţe ale fetei aprobase să o ia cu ea. Cu toate că o frică nebună se zbătea în inima ei, privirea plină de foc a lui Carmen o făcea să fie puţin mai încrezătoare în persoana de lângă ea. Într-un mod bizar, Carmen îi amintea de ea în tinereţe. Zâmbise cald la gândurile melancolice ce i se strecuraseră în suflet, neobservând umbra lui Carmen ieşind pe uşă şi trăgând-o după ea.
Afară din castel, în spate, le aştepta o maşină, neagră cu geamuri fumurii. „Atât de multă protecţie e inutilă” se gândise Carmen dându-şi ochii peste cap la gândul că tatăl ei avea o mare, dar foarte mare problemă cu protecţia, atât a ei cât şi a celorlalţi din castel, ca şi cum i-ar pândi la orice pas un pericol.
______________________________________________________________________________________
Drumul , deopotrivă plăcut şi neplăcut, fusese lung şi calm, poate prea calm după gândurile fetei. Ajunseseră după trei ore în care timpul parcă se oprise din curs. Marie însă, venise pregatită cu o carte bună, pe care i-o dăduse după o bucată de drum lui Carmen, văzând cât de plictisită este, iar ea se apucase să tricoteze un model de cipici. Simţind nevoia de aer curat şi o mai bună viziune asupra oraşului, deschisese larg fereastra maşinii şi scosese capul afară, ca un copil mic, curios de lumea din jurul lui.
Clădiri mari, construite în stilul victorian, conturau drumul către centrul oraşului , unde se afla şi piaţa, în care Marie avea treabă. Stilul victorian, foarte admirat de împrejurimile irlandezilor îşi gasise loc în cărămizile arămii din faţadele clădirilor înalte, ce împodobea cu aer rustic peisajul montan. Era destul de mic , astfel că la sfârşitul pieţei mai urmau doar câteva străzi înguste , cu case risipite , dar foarte bine îngrijite, iar marginea era delimitată de un fel de colină mai ascuţită la vârf, pe care , acoperind apusul soarelui seară de seară , se înălţa înfricoşător şi impunător un conac vechi, însă absolut sublim în ochii încruntaţi ai lui Carmen, ce încerca din mers să surpindă toate trăsăturile arhitecturale şi artistice ale conacului. Îşi linsese buzele, gata să pună o mie de întrebări însoţitoarei sale, când maşina parcase pe o străduţă umbrită de brazi înalţi , pe care Carmen dacă ar fi putut i-ar fi tăiat , ei luându-i priveliştea ce-i furase ochii.
Trecând cu privirea dorinţa din ochii lui Carmen de a explora necunoscutul de la marginea oraşului , o trăsese afară până în faţa unei bănci de unde putea observa splendoarea a tot ce se afla în jurul ei în acel moment, în special conacul. Ştia că o va atrage ce e cel mai ciudat în acel oraş, încă unul din motivele pentru care nu dorea să o ia cu ea. Acum tot ce mai putea face, ştiind că nu va accepta nici in ruptul capului să meargă cu ea la măcelărie, era să spere că o va aştepta aici cuminte. Doar să spere….
-Rămâi aici o vreme . Poţi să-ţi învârţi ochii si picioarele prin piaţă, dar când mă întorc să te găsesc tot pe bancă, bine? Privirea de “nu sunt un copil” îi spusese tot ce avea nevoie. Înghiţise în sec şi se gândea dacă putea totuşi să aibe încredere în ea. Oftă şi după ce o sarută dulce şi scurt pe frunte, porni repede spre măcelărie, iar Carmen aşteptă o vreme s-o piardă din ochi, privind în jurul ei. Îi plăcea să vadă atât de mulţi oameni , în special copii, râzând şi discutând lucruri banale. Se gândea că arăta ciudat, toţi trecătorii uitându-se fugitiv la ea ca şi cum nu ar aparţine locului. După încă zece minute de admirat, se satură şi pentru că era sigură că a câştigat timpul în care Marie să se îndepărteze , se ridică şi se îndreptă spre o bătrânică ce vindea flori, sperând să afle mai multe despre conac de la ea.
-Sărut-mâna , doamnă! Binevoiţi să-mi răspundeţi la câteva întrebări? Întrebă aceasta luând un buchet de margarete şi mirosindu-le puternic. Când dorea, putea fi cu adevărat fermecătoare, asta putând deduce din ochii femeii care scânteiau ca o scăpărătoare. -Să trăieşti cuconiţă. Cum aş îndrăzni să spun nu unei asemenea politeţi? Am însă o condiţie şi anume să-mi răspunzi şi mie la câteva întrebări. Carmen zâmbi galeş şi continuă: -Cu cea mai mare plăcere. Ce ştiţi despre conacul din vârful colinei de acolo? Ochii bătrânei se măriră iar faţa i se îngălbeni accentuându-i vârsta înaintată. -Ei bine? Întrebă Carmen aşteptând un răspuns din partea bătrânei. -Nu pot spune că ştiu foarte multe, cuconiţă. De fapt nimeni nu ştie prea multe. E acolo încă de când eram eu copil în scutece şi poate şi mai demult! Nimeni nu iese sau intră acolo pentru că este abandonat, iar noi, lume superstiţioasă nu ne apropiem ca nu cumva să fie bântuit. Carmen înecă un râs cu un zâmbet elegant. -Abandonat deci…..spuse aceasta cu luare-aminte. Nu credea în fantome aşa că dorea să schimbe subiectul, considerănd că asta este tot ce bătrâna ştie. -Cărei familii a aparţinut? Se adresă fata sperând că răsfoieşte memoriile bătrânei. -Hmm….Nu prea îmi aduc aminte. Să fii fost Cavallioti, sau Volturi? Nu! Nu! Definitiv a fost Cavallioti. Da, exact! Cavallioti! repetă bătrâna ca pentru sine. -Ei, mulţumesc enorm doamnă pentru timpul acordat. Acum, florile… -Ţi le fac cadou. -Şi întrebările… -Lasă-le pe altă dată. Sunt sigură că vei revenii. Îi mulţumi din nou şi luându-i mâna îmbătrânită o sărută şi porni pe drumul conacului din vârful colinei.
Mii şi mii de scuze pentru că am abandonat complet ficul, ştiu că e un capitol colosal, dar nu ştiu când voi mai putea posta, aşa că sper că v-a plăcut. Iertaţi-mă din nou! În final, mulţumesc tuturor pentru încurajări şi dacă mai aveţi sfaturi vă rog să le spuneţi, aş fi foarte recunoscătoare. Ştiu şi că sunt foarte multe paragrafe şi spaţii mari, yeah, mai am de lucru la toate cele, însă sper totuşi să vă placă. |
| | | ♥Demy♥ Chūnin
Sex : Varsta : 26 Localizare : Bacau acebook : Denisa Popa Nr. mesaje : 685 Puncte : 777 Reputatie : 38 Hobby-uri : Scris, Citit, Desenat, URMARIT NARUTO , mai multe :) Stare de spirit : visatoare.....si aeriana <3
| Subiect: Re: Ochii de sub masca Joi 18 Iul 2013, 22:54 | |
| Hello ! m-am gandit sa trec si pe la fic-urile originale si am gasit ceva de mare valoare: fic-ul tau. Imi lace mult. Inca nu am citit tot asa ca dau edit cand citesc si celelalte doua capitole. |
| | | Yang Jōnin
Sex : Varsta : 16 Localizare : Nr. mesaje : 1038 Puncte : 1376 Reputatie : 152 Hobby-uri : ᴡᴇᴇᴅᴏɴᴛᴄᴀʀᴇ Stare de spirit : make sasu.fairtopic great again
| Subiect: Re: Ochii de sub masca Joi 26 Sept 2013, 17:39 | |
| Fanfic original blocat din cauza inactivitatii. |
| | | Continut sponsorizat
| Subiect: Re: Ochii de sub masca | |
| |
| | | |
| Permisiunile acestui forum: | Nu puteti raspunde la subiectele acestui forum
| |
| |
| |
|