Secretul unei dependente de pizza +16

Subiect: Secretul unei dependente de pizza +16 Mier 16 Oct 2013, 10:09

Secretul unei dependente

de pizza

El nu va întreba dacă eşti de acord. Niciodată.

El nu va întreba dacă te doare nici măcar când vede că nu mai poţi.

El nu va întreba dacă are voie, pentru că poate face asta fără permisiune.

El nu va întreba dacă ceea ce face este corect, pentru că va fi satisfăcător.

El doar va spune să fie făcut şi va fi făcut, pentru că aşa a vrut el.

Capitolul I – Prosciutto

Cristalin, pur, imaculat, dar până când? Şi-a amintit... O mulţime de gânduri aleargă izbindu-se între ele încurcând pistele de start şi producând un haos total în mintea tinerei. Zgomot, prea mult zgomot, fără nicio certitudine. Iar apoi linişte. Îşi dădu seama că nici nu-şi poate auzi gândurile în atmosfera aceea şi ţipă. Într-un colţ, pitită, stingheră, o picătură de lumină. Arată ca realitatea. De ce? Nu-şi doreşte asta, visul s-ar risipi. Fuge şi fuge... dar oboseşţe, are impresia că e un călător în deşert care tânjeşte după o picătură de apă. Însă de unde? Lumina îşi refuză ultimul strop şi strânge rândurile refuzând să erupă. Ah, o uşurare. Ochii ei goi se îndreaptă însrre cer ca într-o ultimă rugăciune. Oare cineva, nu conteaza cine, o va înţelege? Îi va pricepe cineva vreodată sentimentele? Totul este uscat. Aerul, răsuflarea... şi în acel moment cerul se despică.
Îşi deschise ochii. Visul iar s-a spulberat, orice fărâmă din acea lume după care tânjea atâta se risipise în lumina zorilor – ce idiot posedat a lăsat perdeaua trasă? – gândi ea. S-a frecat la ochi întinzându-şi rimelul şi realizând că nu s-a demachiat înainte de culcare. Pentru ea, era o dimineaţă normală, niciodată nu-şi putea finaliza visele şi era trezită brutal de soare. Ah, cât putea să urască ziua! Când negura nopţii apărea, parcă avea sufletul mai liniştit. „Ca un vampir” nu se putu abţine de la comentariu. „Ca o ciudată.” Câtă ură avea pe somn, pe zi, pe şcoală, pe tipul de ieri care a ignorat-o! Ura aşa de multe lucruri că nici nu mai găsea ceva plăcut în viaţa ei. Se ridică în şezut, îşi privi papucii albaştri şi puţin rupţi pe margine. Îi încălţă lent, fără chef, şi se ridică în picioare, dar nu se duse până la dulap ca să se schimbe aşa cum proceda mereu. Făcu câţiva paşi până la raftul cu caiete de unde luă un calendar pe care-l privi cu atenţie. Era data de 23 Martie. Bineînţeles! Desigur că uitase şi acum nu mai avea timp. „Ce proiect idiot” gândi şi aruncă pe pat de ciudă obiectul subţire ce-l ţinea în mână. Tocmai în săptămâna asta trebuia să le dea profesorul făcut referatul despre Botticelli. Avea să mai ia un doi şi oricum nimănui nu-i păsa de acest nenorocit de pictor!

- Draga mea, te-ai trezit? Haide, coboară la micul de jun!

- Da, vin acum!

Îşi dădu la repezeală bluza jos, aruncând-o chiar în coşul de rufe ce zăcea deschis lângă şifonier. Pantalonii scurţi, de pijamana, ajunseseră pe lângă. Trase o pereche de jeansi Pamela pe ea şi un tricou, ca mai târziu să constate că îl luase invers. Înainte să iasă din camera cu geanta pe umar, aruncă o privire spre oglindă. Atunci realiză şi îl puse cum trebuie în numai câteva secunde, apoi coborâ şi auzit uşa trântindu-se de la curent în spatele ei. Tatăl ei nu o certă de data asta, iar ea răsuflă uşurată. Ceea ce-i mai lipsea acum era o predică la care ar fi dat din cap plictisită despre lucruri plictisitoare.
Se aşeză la masă fără să spună bună dimineaţa. Doar îşî analiză cu atenţie mâncarea din faţă. Clătite cu Finetti. Nu-i plăceau, ce însemna asta? Tăticul mereu îi dădea pizza. De când se gândise să gătească ceva? Oare erau otrăvite? Putea gusta fără să i se coloreze pielea în verde? Părintele îi observă totuşi mirarea şi îi luă farfuria din faţă.

- Ştiu, ştiu. Dietă cu pizza.

Sakura zâmbi. Tatăl ei mereu spunea gluma asta nesărată pentru că ori de câte ori o vedea mâncând ceva, era clar vorba de pizza. Îi puse pe masă în dreptul ei o farfurie mare cu prosciutto pe ea, recunoscuse felul după miros. Se aşeză şi el mai apoi lângă fiica lui şi îi zâmbi. Obişnuiau să mănânce împreună de dimineaţă pentru că aşa făceau de când soţia lui locuia înca cu ei. Cel puţin aşa îi povestea tatăl ei. Ea nu-şi amintea, mama ei plecase din Seattle când ea avea patru ani. Nici măcar nu ştia chipul mamei sale, dar tatăl ei alina mereu acest gol din sufletul ei. El voia să ţină locul ambilor părinţi pentru tânăra de şaptesprezece ani, iar ea ştia asta. În sinea ei era conştientă de fiecare lucru făcut de Naruto. El nu era obligat să gătească sau să-i dea mereu bani la şcoală... Nu. Ea chiar aprecia. Spera că îi transmite asta şi lui.

- Şi, a început tatăl încercând să facă conversaţie, cum mai merge treaba la şcoală?

El nu întreba de şcoală. Niciodată. Ştia doar că fata lui vine în fiecare vineri cu câteva note în carnet pe care el să le semneze. Ştia de asemenea că rezultatele erau bune şi se străduia să nu fie stresant întrebând-o mereu de teme, cu toate că avea şi aceste impulsuri.

- Destul de bine, a apucat o felie subţire de salam şi a înghiţit-o, e un concurs nou de pictură.

- Te înscri?

- Da.

Şi chiar fusese un „Da” hotărât. Nu era greu, mai ales că tema era la alegere şi timpul mai mult decât suficient. Lucrările trebuiau predate în prima zi a lunii Mai.
A pus vasul murdar în chiuvetă şi se întoarse zâmbindu-i tatălui său. O rază de soare se adăpostise pe obrazul lui drept, iar ochii albaştrii îi străluceau. Când Sakura îl privi pe Naruto, îşi amintii de cărţile de colorat din grădiniţă cu îngeri care cântă la harpă. Tatăl său era încă frumos ... şi totuşi aşa de singur. Nu înţelegea de ce nu îşi făcuse până acum măcar o iubită. Merita din plin să fie fericit. Şi-a luat ghiozdanul pe umăr şi a plecat străduindu-se să nu se gândească la asta.
În liceul în care învăţă nu este obişnuit să se întârzie. Niciodată. Dar ea în ziua aceea a ajuns la prima oră după cincisprezece minute de la intrarea profesorului în sala de clasă. Se plimbase în acest timp după secretară pentru că profesoara de istorie o pusese să-i dea nişte foi cu subiecte de la examenele trecute, iar ea nu era de găsit. Nu a primit totuşi nicio mustrare, nimeni nu s-a luat de ea şi a avut parte doar de nişte priviri curioase din partea colegilor. Prima oră era de geometrie, iar Sakura era total pe dinafară. Profesorul desenase o prismă la tablă şi le explica proprietăţile acesteia, le recapitula mai exact, dar ea nu înţelegea mai mult. Privirea tinerei era captivată de fereastră. Cu toate că de fapt nu vedea nimic. Doar privea... în gol. Oricum nu ar fi înţeles ceva, aşa că nu i se părea o problemă. Avea senzaţia asta ciudată de când ajunsese în incinta şcolii. De parcă cineva o privea totdeauna. Un fior o străbătu. Era un gând aşa de copilăresc! De parcă cineva chiar s-ar uita la ea şi chiar s-o vadă. Să fie văzută cu adevărat de orice imbecil din acea clasă. Încă un motiv pentru care din viaţa ei scădea rozul. Îşi ura din toată fiinţa şi colegii! Avea prieteni. Multi. Destui, adică. Dar la alte clase, pentru că nu erau pe acelaşi profil cu ea. Sakura alesese arta desenului, a exprimării sentimentelor pe o coala alba de hârtie cu ajutorul unui creion bine ascuţit. Ceilalţi erau la teatru, la muzica, la ştiinţe ale naturii şi filologie. Niciunul cu ea. Poate nu fusese o idee prea bună să vină aici, putea să se ducă cu Temari la teatru şi ar fi făcut acum pe Julieta în faţa unei bătrâne profesoare şi a câtorva copii. Dar nu singură.

- O prismă este un corp limitat de o suprafaţă prismatică şi două plane paralele, care...

„Auch!” a reuşit ea să ţipe în gând. Acum o ardeau, într-un fel ciudat, se simţea privită şi capul împreună cu stomacul o înţepau şi brusc, nu-şi mai putut concentra atenţia la nimic. Şi dacă totuşi...? Poate chiar era privită. Nu era greu să accepte asta. Nici măcar nu era mare lucru. Se uita cineva la ea şi gata. De parcă ar fi ceva prea important, ca o invazie extraterestră, ca epuizarea pizzei de pe pământ. Şi acum ce? Voia un premiu pentru că recunoscuse asta? Să fie de la ceva ce a mâncat? Se putea şi asta. Avea să se ducă până la cabinet unde se afla asistenta. Da, asta trebuia să rezolve tot. Se ridică brusc din bancă, exact în momentul în care s-a auzit clopoţelul şi a ieşit prima pe uşă, chiar înaintea profesorului. Era conştientă că asta sigur a pus-o pe lista „De ascultat” a săptămânii viitoare, dar s-a dus la baie, sperând că acolo va fi singură. Nici nu văzuse pe ce uşă intrase, poate era baia băieţilor, poate a profesorilor... nici nu mai conta. Intră într-o cabină, se lăsă jos şi oftă profund.
„Ziua asta va fi una bună. Nu-mi pasă cum, dar nu vreau ceva s-o strice!”
Prosciutto.
Se va duce direct acasă să mai mănânce pizza. Mereu o calma, nimic nu era mai bun decât acest fel. Nu dorea o îngrijire la spa, nu dorea nimic altceva. Şi totuşi, mai târziu avea să-şi dea seama că ar mai exista o dorinţă.

~ Ficul mai este postat tot de mine pe un forum. Asta e o varianta imbunatatita. ~

Subiect: Re: Secretul unei dependente de pizza +16 Sam 19 Oct 2013, 19:50

Edit mâine. kiss

Choco : Daca mesajul nu este editat in decursul a 24 de ore, atunci este considerat Spam si penalizat ca atare.

FanFic SasuSaku Blocat din cauza inactivitatii.