Realitatea bate platourile de filmare
Capitolul I: Walking Away
Sakura point of view


Stau in plina noapte, singura, asezata pe o banca veterana. Frigul ma sugruma, si abia imi pot simti degetele mainii mele firave. Lumina felinarului raspandeste o lumina difuza, ceata imprastiind-o la nici 1 metru in fata. De bine, de rau, aleea parcului era plina cu felinare, ceea ce este cat de cat acceptabil. Acesta sigur va fi locul in care voi dormi la noapte. Fara prea multi prieteni, si fara o casa sau o familie. Tatal meu, care iubea la nebunie jocurile de noroc, a pierdut toti banii din prostie astfel ajungand sa fim dati afara din casa. Cand m-am intors, in acesta seara de la scoala niste agenti de firma mi-au bagat niste datorii pe gat pe care nu le-am putut plati si astfel am ajuns in strada. Poate as fi plecat cu tatal meu insa acesta a fugit fara macar sa imi spuna un banal ‘’La revedere’’. Ce fel de tata ai fi, sa iti lasi propria fiica sa putrezeasca afara in frig?! Si pe deasupra…si scrisoara pe care el mi-a lasat-o scrisa cu ura. Ultimele cuvinte ale acestei scrisori a fost: ‘’Nu ma mai cauta’’. Cum a putut sa imi faca asta..?

Ma simt tradata. Furia se amesteca cu tristetea si nici macar nu stiu ce sa fac. Gandul meu imi spune sa ma duc la un hotel si sa explic cele intamplate. Insa cine ma va gazdui pe gratis? Oamenii de astazi alearga dupa acele hartii neinsemnate, fara de care nu se poate trai. Sunt prinsa intr-o lume ostila unde nimeni nu iti ofera un gram de ajutor. Majoritatea se prefac prietenii tai, te folosesc, iti fura si ultima picatura de fericire iar apoi nu te mai cunosc. Orasul acesta imputit si mizerabil, cu stradute laturalnice pline de nespalati sau cersetori, in care nu se intampla niciodata nimic interesant. Starea monotona predomina absolut mereu, desi atunci cand ii rostesti numele ‘’New Hell’’ te duce cu gandul ca se petrec diverse crime. Nu este nimic adevarat, orasul e mult prea plictisitor pentru a se petrece ceva cu adevarat infricosator.

Ma ridic suparata in picioare si strig cat sa ma auda toti locuitorii acestui oras ‘’La naiba cu tatal meu!’’ Mi-am aruncat privirea trista spre cer. Presupun ca stelele nu pot straluci fara intuneric… Mama mea a murit atunci cand m-am nascut. Intotdeauna m-am simtit vinovata, deoarece daca nu m-ar fi nascut pe mine probabil era inca in viata. Imi este foarte dor de ea. Este singura fiinta, care m-a iubit neconditionat chiar inainte sa ma vada. Stia ca daca ma va naste, va muri..insa a continuat. Ar fi putut sa ma arunce la gunoi printr-un simplu avort, insa ea a continuat. Imi amintesc ca pana la varsta de 5 ani tata mergea mereu la mormantul ei si ii ducea trandafiri albi. O iubea foarte mult, la fel cum o iubesc si eu acum. Si sunt sigura ca si mama ma iubeste de acolo de sus. De asa zisul meu ‘’tata’’ nu prea am ce spune. Nu l-am simtit niciodata atat de apropiat de mine. Avea grija de mine, imi dadea mancare si bani pentru haine dar asta nu inseamna ca ma iubea. Isi facea doar datoria. Atunci cand decizi sa aduci un copil pe lume, il aduci pentru ca ai prea multe de oferit, nu pentru ca vrei sa ai pe cineva care sa te iubeasca. Sincera sa fiu, nu pot spune ca l-am iubit din toata inima. Tineam la el. Insa dupa toate acestea nici macar eu nu stiu ce mai simt. Cred ca il urasc. Da, asa-i. Il urasc pentru tot ce mi-a facut. Pentru ca m-a lasat sa invat sa supravietuiesc singura, pe propriele-mi picioare. Oftez lung, si ma asez inapoi pe bancuta rece. Oare cum mi-ar fi fost viata, daca m-as fi nascut in alta familie, si in momentul de fata aveam o mama?

-Ajutor! Sa ma ajute cinva, va rog!

Tipatul disperat de ajutor m-a trezitdin visare. Incep sa alerg spre sursa sunetului undeva prin intunericul parcului. Observ catarat pe un felinar un tip brunet, cu parul destul de lung prins intr-o coada. La poalele stalpului de iluminat se afla un caine ce latra de zor, si incerca sa isi inalte coltii spre tipul speriat. Insfac un bat si incep sa distrag atentia cainelui, trimitandu-l dupa bat. Daca stai bine si te gandesti, micutul animal era chiar dragut. Tipul se da jos de pe felinar, si imi multumesc ca ‘’i-am salvat viata’’. Pana la urma e un amarat de caine, ce putea sa ii faca?!

-Nu prea te intelegi cu cainii, nu-I asa? >Intreb eu fara sa ezit.<
-Huh. Dupa cum vezi… Dar tu ce cauti la ora asta tarzie pe strazile parcului. Traiesti in acest oras?
I-am zambit. Am inceput sa ii povestesc cum am ajuns eu in strada, din cauza datoriilor, si tot asa am continuat minute bune. Era distractive sa vorbesc cu el, chiar daca era un strain pe care abia il intalnisem. Un partener bun de dialog, as putea spune. Zambea necontenit privirea sa blanda cautandu-mi mereu ochii-mi verzui. Am aflat ca era destul de inaintat in varsta chiar daca nu vroia sa imi spuna exact cati ani are.

-Presupun ca trebuie sa iti urasti tatal, ca te-a parasit. Si eu mi-am parasite locuinta, dar nu m-am intrebat niciodata daca am ranit pe cineva sau nu. Imi este foarte dor de cei de acasa, insa nu prea ma pot intoarce. Fratemiu mai mic mi-ar scoate dintii, daca m-ar vedea fata in fata.
-Nu cred ca are rost sa fii asa de pesimist. Poate iti duce dorul, cine stie. Totusi, tu ai o casa si ai niste oameni la care te poti intoarce. Adica, starea ta e pe departe mult mai buna decat a mea.

Are un frate mai mic, pe care totusi il iubeste si nu vrea sa se intoarca? Ce fel de frate mai e si asta? Are o casa, o locuinta, are pe cineva aproape. Si totusi, fuge ca un las. Ii este frica sa plateasca pentru actiunile sale. Huh?! Il vad cum ranjeste si isi muta privirea inapoi spre felinar. Ca dupa privirea aia amuzanta, ai crede ca are cea mai stralucita idee de pe pamant.

-Atunci ce ai zice, nu ai vrea sa te muti in casa mea? Daca tu chiar ai vrea sa te muti, asta ar fi o usurare pentru mine! Pe langa asta, vei avea o locuinta unde sa dormi si sa mananci. Plus ca nu are cine sa te bata la cap, decat fratimiu ala mic. Dar sunt sigura ca te vei descurca. Ai grija!

Imi duc mana in parul meu rozaliu si il ciufulesc putin. Sa ma mut in casa tipului astuia? E cam dubios. Il cunosc doar de o ora. Nelamurirea se poate citi cu usurinta pe chipu-mi albicios. Brunetul se indreapta spre mine, si se apropie amenintator de mult de fata mea. Chipul lui lipsit de bronz, are trasaturi fine, imperfectiunile lipsind cu desavarsire. Ochii sai intunecati, ma arunca intr-un univers paralel. Un ultim zambet I se contureaza in jurul gurii, apoi imi saruta violent fruntea. Buzele foarte moi si calde si chiar si putin lipicioase imi dau o senzatie ciudata. Fiorii neobrazati se strecoara pe subt bluza mea, facandu-ma sa tremur. Isi indeparteaza rapid buzele, lasandu-ma total in ceata. Imi imaneaza o hartie, cu o adresa pe ea, si imi spune suav: ‘’Du-te la acesta adresa, si spune-I ca ai fost trimisa de Itachi. Te vor primi ca si maestra lor’’. Ahaa.... deci numele lui este Itachi. Imi duc mana pe cap, amintindu-mi ca acum cateva secunde imi sarutase fruntea. Stai, stai, stai! Maestra?! Ce naiba? Nici macar nu am terminat liceul, sunt abia in clasa a XI-a! I-am auzit rasul, si nu, nu era un ras din acela dulce si copilaresc, care te face sa iti doresti sa il auzi in fiecare zi. Era un ras diabolic, ciudat, care imi dadea fiori pe sirea spinarii. L-am privit cum incet, incet se indeparta de mine, parul fluturandu-I in vant. Se dizolva lent in perdeaua cusuta cu ceata pana nu se mai zareste deloc. Soptesc un ‘’ce s-a intamplat’’ cu o voce sugrumata, si simt cum sangele circula din ce in ce mai repede prin vene. Ca si cum adrenalina si-ar face aparitia. Privesc din nou foaia, pe care era un amarat de drum, si o casa marcata cu ‘’x’’. Pana la urma, nu am o casa, si nu am unde dormi. Incep sa ma grabesc spre noua mea locuinta, cuvintele ‘’maestra noua’’ bantuindu-mi gandurile.

Asaaa. Este primul capitol, si stiu ca este destul de plictisitor. Nu ma astept sa va placa, probabil capitolul doi o sa va aduca un zambet pe buze. Nu stiu cand voi aduce, dar sper sa strang macar putine pareri la acest prim capitol. Stiu ca am o groaza de greseli, insa sper sa nu fie chiar atat de mizerabil, promit ca o sa imi perfectionez scrisul. CAPITOL NECORECTAT!

KitKat: Chiar nu am vrut sa te bag si mai tare in ceata. Sper ca, vei afla acum o parte din raspunsuri la ale tale intrebari. Imi pare bine ca iti faci timp sa citesti ficul meu, chiar apreciez. Si nu, sincera sa fiu inca nu ma ridic la stadiul vostru, eu spun ca mai am inca mult de muncit ca sa fiu abia la egalitate cu tine, sau cu Steluta, sau cu oricine altcineva.

Camii : Sunt happy ca iti place ideea acetui fic, si de aceea am ales si acest titlu, in speranta ca va atrage cititori. Iti sunt recunoscatoare pentru parerile tale bune, si sustinerea ta.

Steluta: Off, Cristina, nici nu stii cat de bine imi pare ca ai citit aceste prime capitole. Stiu ca sunt la inceput, si ca am mult de lucrat, insa incerc sa dau tot ce pot eu mai bun, si incerc sa pun suflet in ceea ce scriu. Ti-am indeplinit dorinta, si am adus un nou capitol.

Quinn : Crii, asta si incerc sa fac, sa ma folosesc de ideea anime-ului, doar ca baza, ca apoi actiunile sa le scot din creierasul meu. Iti multumesc pentru indicatiile date, promit ca voi incerca sa le respect. Imi salta inima din piept cand vad ca iti place lucrarica mea, si voi incepe sa vin cu idei originale.

New:

Din capitolul precedent:
>. Pareau normale, pana am ajuns in partea trunchiului. O coada stufoasa se flendura in spatele sau, eu ramanand cu o mare urma de intrebare pe fata. Am continuar ajungand la mainile sale. La fel, pareau normale. Insa ceea ce intr-adevar ma sperie, sunt urechile alea de pisica din capul lui. Ce naiba, sunt la un bal mascat?! <

Cap III

Priveam inca inmarmurita peisajul din fata mea. Intr-adevar tipul arata ca un super model, inalt, frumos, si totusi… imi dadea fiori. Priveam corpul lui tunat cu o coada de vulpe si niste urechi de pisica, mi-am lasat ochii sa se alungeasca apoi prin camera pana am inghiti din nou in sec. Din senin, au aparut doi … purandei, mici de statura cu niste masti pe fata. M-am frecat la ochi, cum Doamne iarta-ma au mai aparut si astia doi? E o farsa, sigur. E un magician care i-o facut sa apara dintr-un nor, violet. Stai asa, nor violet? Ce coloranti artificiali a mai folosit si asta? Fara sa-mi dau seama copii aia mici au navalit pe mine. Eram intinsa jos, cu burta in sus. Pareau foarte curiosi in legatura cu mine. Unul dintre ei mi-a atins crestetul capului, si apoi s-a intors speriat spre tipul ala brunet, din fata mea:

-Sasuke, are semnul! >A racnit acesta, cu o urma de ingrijorare in glas<

Sasuke? Asta e tipul de care vorbea Itachi pe banca din parc? Oare el este fratele lui mai mic? Si totusi. Care semn? Cei trei se uitau bizar pe chipul meu, asa ca privirea mea s-a dus in sus, in speranta ca voi observa si eu ceva. Am putut vedea numai niste raze care erau emanate de pielea mea. Mi-am dus mana la frunte si am simtit o mica sursa de caldura pe piele. Acesta era semnul? Dar de unde… acum mi-am dat seama. Oare sarutul pe care l-am primit a declansat acest semn? Insa ce somboliza? I-am privit pe cei trei confuza, insa chipurile lor uimite ma amuzau de minune.

-Cine esti tu pana la urma? De ce ai venit aici?

Fara sa mai stau pe ganduri, i-am inmanat foaia primita de la Itachi, l-am lasat cateva clipe sa examineze scrisul, apoi am inceput sa ii explic pe scurt cele intamplate, cum ca nu aveam unde locui, si cum tipul mi-a oferit o locuinta nu puteam sa nu accept.

-Barbatul ce l-ai intalnit e Zeul acestui tinut. Daca ti-a dat semnul sau.. inseamna ca tu acum esti o Zeitate a Pamantului? >A inceput sa zbiere, dandu-si seama de asta. Nu prea aveam idee ce se petrece, stiam doar ca trebuie niste explicatii mai logice<

Purandeii aia mici, au inceput sa se inalte de la pamant, zburand in jurul corpului meu, cantau versuri ciudate si spuneau ca sunt fericiti, cum ca Zeul Pamantului s-a intors acasa. Aproape imi bagau pe gat mancarea pregatita de ei, si .. stai stai stai. Astia doi zboara?!!

-Stop! Asteptati! Cum adica, eu Zeitate? Eu parca eram doar SakurA Haruno, o eleva obisnuita. Merg la liceu, am o viata normala. De unde si pana unde Regina?

-Dupa ce ai primit semnul ala! Hai , nu ne spune ca nu ti-ai dat seama de unde il ai cand ai vazut ca straluceste pe chipul tau.

Mi-am muscat buza inferioara. Il auzeam pe baiat cum mormaie prin spatele incaperii, insa nu am putut sa imi dau seama ce. Imi era greu sa ma obisnuiesc cu toate chestiile care s-au intamplat intr-o singura noapte. Sasuke se apropie de mine, cu privirea lui de ucigas, si se pozitioneaza la mai putin de un metru distanta de mine. Ne priveam amandoi in ochi, desi tot ce puteam vedea era doar doi carbuni negri hraniti cu ura. Imi ofereau o stare de nesiguranta, si totusi, imi pareau atat de cunoscuti. Era un sentiment de deja-vu, desi habar nu aveam unde mai vazusem eu privirea aceea.

-Refuz sa cred ca o copila ca tine poate deveni Zeu! Si da, Zeu, nu Regina, fa diferenta! Tu nu ai fi in stare sa tunzi iarba, nici macar nu stii in ce consta munca de a fi Zeu. Inseamna sa asculti rugamintele oamenilor sa invingi bestiile rele, si sa aperi lumea de necazuri. Refuz sa o accept!! >A strigat mai apoi spre cei doi purandei, bagandu-I rau in sperieti.<

Sa fiu sincera imi era si mila de ei. Trebuie sa suporte un mitocan ca asta. Ii auzeam cum gaseau scuze, gen :’’Are binecuvantarea lui Itachi, nu ai cum sa nu o accepti’’ Din nou, ingamfatul refuza cu orice pret sa ii asculte pe cei doi, folosind pretextul ca sunt doar o copila, ca nu stiu ce e aceea viata grea. Imi simteam furia cum navalea prin venele mele, care normal trebuiau sa fie umplute cu sange, si mana imi tremura. Instinctiv, i-am lipit o palma pe al sau chip, si m-am dat cativa pasi masalier.

-Esti foarte nepoliticos sa ma judeci, mai ales ca nici macar nu ma cunosti. Pun pariu ca niciun om nu vine sa se inchine la acest templu prapadit. Nu am nevoie de specimene ca tine in viata mea, fiintele ca tine trebuie sa putrezeasca in beci. Nu accept titlul de Zeitate, asa ca in acest moment luati-l inapoi.

Cei doi pitici de gradina au inceput a se ruga de mine, folosind cele mai ciudate fraze, si spunand ca lumea are nevoie de niste ordine, de la persoana mea. Deja ma plictiseam sa aud toate acele cuvinte , ce le repetau intr-una de parca ar rosti o poezie. Am rasuflat usurata, dupa ce i-am trantit acele vorbe snobului de langa mine. Degeaba are un corp superb, si niste muschi bine definiti, daca dupa acest ambalaj, se afla o ciocolata stricata, putrezita, demna de aruncat la gunoi. Imi devenise antipatic, si totusi, firea mea este una prietenoasa. Uram faptul ca desi nu cunoaste greutatile prin care am trecut, a indraznit sa ma critice, sa ma judece, de parca viata lui ar fi fost una perfecta. Sau poate el a trecut prin niste greutati mai mari, si considera ca lucrurile care mi se intampla acum sunt foarte banale. Mh, din astea doua trebuie sa aleg o singura varianta, desii eu as miza pe prima. I-am auzit apoi chicotul, nervoasa m-am intors spre el pregatita de data asta de o injuratura.

-Daca nu pleaca ea, plec eu! Alege. Eu nu o sa slujesc o afurisita de copila, eu il slujesc numai pe Itachi. Nu o vreau pe ea drept Maestra.

Maestra? S-a intors pe calcai, si incet, incet vedeam cum dispare, fiind dizolvat intr-o ceata sumbra. L-am strigat, vroiam sa stiu in ce consta cuvintele sale, si ce ii displacea la mine. Cum nu aveam sa stiu unde s-a dus, i-am luat la interogat pe cei doi pitici de langa mine.

-Okey, ce maestra sunt eu, ce Zeitate sunt eu si ce naiba sunteti voi, tipul ala arogant si locul asta ciudat!?
Am inceput sa gesticulez, aratand spre camera in care ne aflam, apoi m-am asezat jos, dandu-le de inteles ca pot incepe sa-mi povesteasca adevarul. Sasuke, nu stiu ce e cu tine, insa cu siguranta te cunosc de undeva.

Cam atat a fost si cu acest capitol. Va multumesc pentru vizualizare, sper ca va placut. Este necorectat.