ACEST FIC IL MAI AM POSTAT SI PE WATTPAD.

Satan,my love

Sakura`s point of view :


06.06.1966, Japan, Yatomi


       Trăiesc intr-o lume obisnuită, eu fiind o ciudată care se ascunde mereu în beci pentru a citi. Asta mă face o mare ciudată printre oamenii care citesc pe o terasă, în pat sau pe un scaun, printre oamenii care se uită la televizor la stirii, desene animate, seriale sau la filme cu temă pornografică, printre oamenii care ies mereu pe afară şi stau la soare să se bronzeze în aer liber, eu nu sunt deloc aşa. Mie îmi place ca seara să-mi petrec timpul în beciul casei mele,citind o carte, articole sau harţii scrise de nişte oameni importanţi care au trăit acum mult,mult timp. Partea ciudată este că eu nu citesc chestii de dragoste sau documentare educative ca toţi ceilalţi, citesc articole care pot fi adevărate şi care au legatură cu paranormalul. Nimeni nu mai face asta în zilele noastre, ei o vad ca o pierdere de timp, oricum nimic nu e adevărat, spun ei. Totuşi, oameni buni, trăim într-un oraş care nu este deloc normal, în fiecare noapte dispar copii si adoleşcentii fără urmă, animalele devin fioroase la lumina lunii pline şi mai ales noi nu apărem deloc pe o harta. Binenţeles, toate astea le-am citit şi le-am memorat dintr-un jurnal al domnului Fujikoto, un bătrân care a cercetat  foarte bine acest oras, dar când să descopere întregul adevăr a disparut fără urmă, se spune că a murit, eu nu cred asta, cred că undeva acest bătrân se ascunde, dar de ce se ascunde, asta nu are nici o logica.  O parte din mine vrea ca bătrânul acesta să trăiască, iar cealaltă îmi spune că deja e mort. Nu! Nu vreau să cred asta. Plănuiam să-l caut, dar când am văzut reportajul la TV, care spunea că a disparut, m-am lăsat brusc de asta. Era singurul meu vis. Să-l caut pe domnul Fujikoto era tot ce-mi doream. Am inceput sa visez cum eu şi Fujikoto-san ne împrieteneam, cum desluşeam minunaţiile ce se ascund aici şi cel mai mult, eu stând pe o banca cu el jucând cărţi şi spunând bancuri seci cu fantome şi strigoi. Toate astea au început să ardă de luna trecută. Pe data de 06.05.1666, Fujikoto-san a fost dat drept dispărut.  Nu mai ştiam ce să fac, am început să calc pe urmele lui, certetând, vizionând şi citind cât mai mult despre oraşul Yatomi, dar nimic important nu era de găsit. Asta până când am dat de jurnalele lui, erau îngropate în mijlocul pădurii Sadaku. Nici nu vreau să-mi reamintesc cum am bătut drumul până acolo şi cum am dezgropat cufărul în care se aflau toate cercetăriile lui Fujikoto. A fost foarte greu şi obositor, în acelaşi timp a fost şi o mare reuşită în viata mea că am găsit aşa ceva, pentru prima oară m-am simţit importantă, stiam că acest lucru depinde de mine.

       În acest moment răsfoiesc ultimul jurnal scris de Fujikoto, am aflat atât de multe, dar nu le pot spune, nici măcar nu mă pot gândi la ele, prefer să le ţin în mine iar când va veni momnetul toate informaţiile să iasă la iveală şi să-mi fie de folos în lupta cu răul. Încă nu sunt pregătită să mă lupt cu aşa ceva, sunt mai slabă ca o compoziţie de clăpitite, dar pot visa că înving tot ce ţine acest sat în întuneric.  Citeam cu atenţie fiecare cuvânt scris de idolul meu, nu lăsam nimic să-mi scape. Fiecare mister, fiecare fantasmă, fiecare blestem, le citeam cu atenţie, le memoram şi apoi schimbam pagina. Făceam asta destul de repede, ce să zic, am fost înzestrată cu harul de a memora tot ce aud sau văd. Am descoperit că acest har poate fi şi folositor, deci mă bucur de el cât timp mai pot.

       "Sakura..." Acesta era ultimul capitol din jurnalul lui. Numai când citesc acest titlu, îmi trec fiori pornind de la genunchi până pe şira spinării. Titlul mi se pare destul de ciudat având în vedere că numele meu este acelaşi. Capitolul începea cu câteva rânduri mici scris la mijlocul paginii. " Ce sunt cu adevărat copiii blestemaţi ? " Singurul rând care mi-a stârnit şi mai mult interesul a fost acesta. Cele doua cuvinte, " copiii blestemaţi. ", nu-mi ieseau deloc din minte, mă macinau şi mă îndrumau şi mai mult să schimb pagina, să citesc mai departe.  Dadeam pagină cu pagină, fară a mă opri. Vroiam să mă opresc şi să mă uit în jur, să văd dacă totul este în regulă, dar nu puteam. Eram cuprinsă de teamă, dar nu-mi pasa. Vroiam să stiu mai mult şi mai mult.

       Ultima pagină. Un val de emoţii m-a cuprins, dar încercam să le alung departe, nu am nevoie de aşa ceva acum. Mâna îmi tremura puţin, iar mintea îmi este invadată de întrebări. " Ce vei face după ce vei termina acest jurnal ? " Intrebarea care mă durea cel mai tare. Chiar, oare ce voi face? Cu-i pasă! Am de terminat un jurnal, cu-i pasă ce se v-a întampla în viitor, prezentul contează.  Am pus degetul pe carte şi-l mişcam aşa cum auzeam în mintea cuvintele scrise acolo. Nu vroiam ca ceva să-mi scape. "Aveţi grijă la Sakura.... " Gata, am terminat. Acum sunt cu zâmbetul pe buze. Încercam să ingnor ultimul rând scris, dar nu prea îmi reuşea. Imediat zămbetul meu de reuşită pică la pământ. Aveam o faţă de stresată, de îngândurată. Întrebarea de acum câteva minute îmi răsună din nou în minte. Ce voi face? Ştiu, voi face exact ce ar face şi domnul Fujikoto. Mă voi duce să explorez zona. Îmi ridic mâneca hanoracului meu şi arunc o ochiadă la ceas, este ora 1:00 noaptea. Aoleo, m-ai bine m-aş duce înapoi în camera mea înainte să afle părinţii mei că lipsesc. Strâng toate hârtiile pe care le-am împrăştiat de-alungu` beciului, sting lumina şi încep a mă furişa prin grădină ca să ajung la scara care ducea direct în camera mea. Da,sunt nebună. Am "plantat" o scară de-a lungul peretului din exterioriul casei, îmi place să trăiesc periculos chiar dacă mie frică.

PRIMA!!!!!
Hmm... ce m-a atras aici a fost titlul, imi place.
Capitolul mi s-a parut interesant, cred ca am o mica idee despre ce se va intampla, dar nu sunt sigura deoarece, nu stiu cum va evolua ficul.
Astept sa ma anunti de next, nu ai voie sa nu ma anunti, glumeam , dar sper sa ma anunti totusi.
Te pupacesc! :)

Fabulos, Sakura fana a paranormalului, imi miroase a fic de nota 10!
Tine-o tot asa! Speer ca o sa iti faci timp sa ma anunti cand puiii next! Te puup :*   .

Buna:*,ce fic minunat ai cu o idee originala tine-o tot asa draga mea abia astept urmatorul capitol.Cius:*

Capitolul 2 : Doar eu o aud ?

        Îmi târâiam picioarele încet după mine în timp ce podeua scârţăia îngrozitor de tare. Norocul meu este că trăiesc intr-o casă mare, camera mea fiind la al doilea etaj, iar camera părinţiilor fiind la primu`.  În condiţile astea pot veni acasă la ce oră vreau şi pot sta treză cât vreau. O,da ! Uneori uit că sunt acasă. Zici că sunt în paradis, singură, încuiată în camera mea şi fără gura enervantă a parinţiilor care îţi spun mereu fă aia şi fă aialaltă. Închid usor uşa camerei în urma mea şi cobor tip-til pe scări ca să nu-mi trezesc părinţii. Ca un hoţ ce încearcă să fure cea mai valoroasă piesă de artă, mă uit în stănga si-n dreapta. Vroiam să ajung în siguranţă la destinaţia finală.  Da... din nou parchetul a început să scârţâie. Mă simţeam mai rău ca un şoarece prins intr-o capcană. De ce mă simt aşa ? Hăhă, ce motiv am. Poate să radă toată ţara de mine. Mie frică să nu fiu descoperită. Chiar nu am chef să aud gura parinţiilor mei ţinandu-mi predică de cum trebuie să se comporte o fată la vârsta de 18 ani.  Asta este absolut enervant.

        Ajung la destinatia finală, bucătăria. Singurul loc unde pot mânca ceva cu adevărat sănătos. Pizza, burgeri, shaorma, de toate. Ce ?! Se spune că mâncarea gătită in casă e mai sănătoasă, deci fără comentarii. Mă indrept spre frigider de unde mă servesc cu un sandwich făcut de mama azi-dimineată, pe care nu vroiam să-l mănânc atunci, dar vreau acum, îmi iau şi o doza de Coca-Cola şi pot pleca înapoi în camera mea bine-mersi. Din nou, parcurg acelaşi ca la sosire numai că de data aceasta invers, binenţeles.
 
        Odată ajunsă în cameră mă trântesc pe pat şi pornesc aşa zisa cutie cu imagini, adică televizorul.  Stăteam rezemată cu spatele de perete şi mă îndopam cu sandwich-ul umplut cu salată, şuncă şi un strat fin de cascaval destul de scump. Din când în când mai sorbeam din doza de Coca-Cola, totuşi nu-mi scăpă nimic din documentarul naiv pe  care-l urmăream. Era un documentar horror, după spusele lor, dar se vedea foarte clar că totul era falsificat. Nu-mi placea să văd asta dar nu aveam incotro, nu este nimic bun de văzut la televizor. Nici măcar nu am schimbat posturiile unul după altu` că deja stiu ce se afla in cutia cu imaginii,mii de filme seci, muzică de cocalarii, desene de copii de mai puţin de doi ani, emisiuni pornografice şi reclame peste reclame pe toate posturiile TV. Oarecum, uitatul la televizor devine o pierdere de timp. Mulţi copii, adolescenţi renunţă la o treabă importantă şi se uită cât de mult timp posibil la cutia cu imaginii care-ţi spală creierul cu tâmpenii. Enervată de tâmpenia care era la televizor, il sting şi mă îndrept cu doza de Coca-Cola în mână, către geam. Îndepartez draperia şi-l deschid uşor. O briză rece, ca de toamnă, mi-a mângâiat frumosul păr rozaliu. Am lăsat doza pe pervazul geamului şi am început să-mi deschid braţele în stil " Sunt regele lumii! ". Mii de vietăţi parcă urcau şi coborau de-alungul corpului meu. Vântul se simţea atât de bine. Mă simt de parcă aş înota printre norii albi şi pufoşi ca vata de zahăr.

        Dintr-o dată, semtimentul de armonie pe care-l aveam s-a transformat intr-o spaimă. M-am speriat atât de tare când vântul a început să bată mai tare, ca şi cum ar veni o furtună foarte fioroasă sau sfârşitul lumii. A venit aşa dintr-o data către mine încât ma doborât. Corpul meu a făcut contanct cu podeaua rece dintr-un lemn fin, fiind, mai exact, stejar. Am început să mă enervez pentru că doza care stătea fain-frumos pe pervazul geamului, acum era răsturnată pe mine. Am început să cred că cineva mă spiona şi încerca să-mi facă o varsă necurată. M-am dus să verific. Am scos capul pe geam şi m-am uitat în stânga şi-n dreapta. Nimic, abosolut nimic, se auzeau doar bufniiţele nopţii care stăteau linişte pe ramura unui copac şi se uitau cu mari la mine. Probabil le-am speriat, la cât de repede am dat năvală pe geam, nici nu mă mir. Am oftat uşurată şi m-am lăsat purtată de val, din nou. Mi-am lăsat picioarele moi şi am picat în genunchi pe podea iar cu mâinile încă mă tineam de pervazul geamului. Am început, din nou, să simt ce simţeam acum câteva minute, înainte să fiu intreruptă. Sentimentele se reîntorceau la mine parcă cu greu. Printe ele se strecură şi sentimentul de nelinişte, ca şi cum ceva rău avea să se-ntâmple.

        - Aaaaaaa !

        S-a auzit ţipătul subţire al unei doamne. Am ieşit din nou pe geam, nu era nimic. Se vedea doar în depărtare pădurea Sadaku, locul unde am găsit toate cercetăriile lui Fujikoto-san. Ţipătul sa mai auzit încă o dată, dar de data asta eram hotărâtă de unde venea sunetul. Din pădure. O idee nebunească mi-a trecut prin cap. "Du-te şi cercetează zona!" Am început să-mi contrazic gânduriile zicând că e prea periculos şi că nu ma-ş reîntoarce vie, dar acesta îmi aruncă o frază ce nu o pot evita. " Asta ar face şi domnul Fujikoto! Du-te şi nu mai sta pe gânduri! " Gândit şi facut ! Am început să răsfoiesc rin dulap, să iau tot ce-mi vine la mână. Un hanorac roşu putin mai subtire decât cel pe care-l port acum, o pereche de pantaloni lungi, negri şi o jachetă de aceiaşi culoare cu pantolonii. Mă schimb foarte rapid, nu-s ca celălalte fete care se schimbă în jumătate de oră. Trag o ochiadă la ceas şi încep să-mi calculez şanşele de reuşită, adică la cât să ajung înapoi acasă. Este ora doua noaptea, deci cam pe la ora opt dimineaţa să fiu acasă, de-obicei părinţii mei se trezesc la ora asta, odată cu găiniile.
După ce mi-am facut toate calculele inexplicit de exancte am sărit pe geam în cautarea doamnei care a mai ţipat de câteva ori.  Mă mir că nu sa mai trezit cineva sa-i sară în ajutor, sau... poate... numai eu o aud ? Asta e absurd şi ridicol.

Helăău

E cam târziu, dar am ajuns şi eu pe aici
Nu ştiu sigur ce m-a atras? Titlul, sau faptul că era de abea început şi aveam ocazia să îl văd evoluând?
M-ai atras enorm chiar din primul capitol. Nu am mai întâlnit acest timp de idee. Ori este prea originală, aşa de la primul capitol, ori nu am citit eu destule ficuri de pe aici
Am totuşi o nelămurire:
În primul capitol ai spus că timpul este în 06.06.1666, aşa era şi în capitolul 2? Că nu cred că era doar o notificare dintr-un jurnal din acel timp, pentru că jurnalul era scris în acel timp şi ai spus că cel care l-a scris dorea Sakura să fie încă în viaţă etc, deci el nu avea cum să fie încă în viaţă la această vreme. Doar dacă era nemuritor .
Chestia este că la acea vreme nu exista pizza, burgeri, shaorma sau chiar Coca-Cola. Ori este un trecut modern, ori o greşeală de tipar

În fine. Îmi place ideea. Nu ştiu dacă am mai precizat.
Nu prea sunt eu atrasă de supranatural, dar aceste două capitole mi-au plăcut.
Poate modul cum descrii şi faptul că nu exagerezi cu SF-ul este de vină

Aştept continuarea
-anunţă-mă

Ti puup

Smiley97bla a scris:

Helăău

Am totuşi o nelămurire:
În primul capitol ai spus că timpul este în 06.06.1666, aşa era şi în capitolul 2? Că nu cred că era doar o notificare dintr-un jurnal din acel timp, pentru că jurnalul era scris în acel timp şi ai spus că cel care l-a scris dorea Sakura să fie încă în viaţă etc, deci el nu avea cum să fie încă în viaţă la această vreme. Doar dacă era nemuritor .
Chestia este că la acea vreme nu exista pizza, burgeri, shaorma sau chiar Coca-Cola. Ori este un trecut modern, ori o greşeală de tipar

Da, anul este acelaşi şi-n capitolul 2. Jurnalul lui Fujikoto este scris cu mult timp în urmă, deci nu este scris în prezent. Daca domnul Fujikoto este în viaţă, asta rămâne de văzut. Nimeni nu ştie ce i s-a întamplat cu adevărat iar Sakura este sigură că va afla. Ştiu că în acea vreme nu existau mâncăruriile enemerate mai sus, este o era mai modernă Oricum am zis că totul este făcut în casă, deci nu există magazine de fast-food.

Sper ca te-am lamurit. Iar pentru toţi ceilalţi care îmi citesc ficul şi sunt nerabdatori să-l "vadă" pe Sasuke, vă anunţ că acesta va apărea puţin mai încolo.

Multumesc că-mi citiţi ficul.

Kyaa~ Ce dragut! Vreau sa vad nextul, oare cand va aparea Sasuke(sau Satan, sa vedem...) .
Oricum sper ca voi primi din nou anunt. Multumesc :* !

Barbara Brown a scris:

....dar am o mică nelămurire - anul 1666 - nu e de loc cum îl descrii tu, în anul acela nu existau televizoare şi toate cele enumerate de tine...

Aşa e, îmi pare rău pentru asta, nici nu ştiu ce mi-a trecut prin minte pentru a pune un an aşa de... pe timpul lu` Parvante Chioru`. Exact, pe vremea aia nu existau televizoare sau măncare atât de elegantă, aş putea spune, de aceia îţi multumesc într-un anumit fel pentru că mi-ai deschis ochişori mai mult, pentru ce-i drept am şi schimbat anul ficului 1966. Ştiu la ce te şi vă gândiţi, de ce şaşe , ei bine am nevoie de acel şaşe chiar foarte mult deoarece face parte din povestea mea, doar atăt pot să spun.

Îmi cer scuze de greselili de tastare, voi fi mai atentă pe viitor

Hey unicornule(d),scuze de intarziere capitolul a fost foarte frumos si interesant sper sa aduci next-ul in curand.Cius:*

Capitolul 3 : Lacrimi fără rost şi ţipete

        Cum spuneam, e absurd şi ridicol. Vocea femeii răsună în continuu şi se auzea destul de clar chiar dacă eu nici bine nu intrasem în pădure. Avea o voce atât de subţire şi ciudată, poate când vorbeşte e altfel. Mă aştept să găsesc o femeie frumoasă cu faţa plină de lacrimi şi cu rimelul curs, întins pe toată faţa, iar în ciuda acestui lucru ea tot ca o zeiţă să arate, cu buzele roşii ca sângele, cu tăieturi pe corp şi atacată de un lup sau un bizon. Da, mai sunt animele din acestea prin pădurea Sadaku. Ciudat, azi-dimineaţă când mergeam la piaţă să cumpăr alimente, am auzit doi bătrâni care vorbeau despre cum era pădurea în anii mai vechi. Aceştia o descriau nepopulată de nici un animal şi cu imagini destul de tulburătoare, adică tot felul de iluzii care aveau la bază crengile copacilor şi chestie de astea din desenele animate. Nimeni nu ştie de ce dintr-o dată au început animalele să vină la noi, tocmai aici. De ce tocmai aici ? E groaznic să stai lângă o pădure populată de multe, chiar multe, animale sălbatice. Sunt nopţi în care nu pot dormi din cauza lor. Fac nişte zgomote teribile. Mă mir că părinţii mei nu le-au auzit până acum. Alt lucru ciudat.  

        Încep să intru uşor, uşor în pădure, o auzeam pe femeie strigând din ce-n ce mai tare, parcă era în spatele meu, dar ştiu că minte îmi joacă feste. Mergeam fără treabă, nu mă concentram pe nimic, exceptând gândul de a o salva cât mai repede pe doamna în pericol. Ştiam destul de bine ce află în pădurea Sadaku, nu mai era nevoie să întorc capul la fiecare tufiş mişcător sau sunet de animal.  Mergeam normal, nu fugeam, eram destul de calmă în ciuda faptului că puteam să fiu şi eu mâncată de un soi de animal ciudat. Cum ar fi ca o fată obişnuită, de 18 ani, să moară intr-o pădure devorată de un lup cu trei ochi şi două picioare ? Bine, aici am mers prea departe. Creaturi de genul acesta există numai în desenele animate. Urăsc acest lucru la mine, exagerez prea mult.

        Am încercat să-mi evit toate gânduriile care-mi treceau prin minte dar era evindent că nu prea îmi reuşea. Fruntea îmi este încreţiţă din cauza acelor gânduri. Dacă nu voi mai ieşi de aici şi v-a trebuii să mă hrănesc şi să trăiesc precum animalele ? Dacă mor încercând s-o salvez pe biata doamnă ? Ce narcisistă sunt. Mă duc să salvez pe cineva şi tot mă gândesc la binele meu mă gândesc mai mult. Odată ce te duci să salvezi pe cineva, te sacrifici complet, nu? Atunci... ce se întâmplă cu mine ? Dintr-o dată voinţa de a explora şi a face un bine s-a evaporat în aer. Îmi simţeam picioarele grele, tremurau, vroiau să cedeze, nu le las. Picături de sudoare mi se prelingeau uşor pe faţă. Oare îmi e frică ? Unde a dispărut aceea Sakura fără pic de milă, plină de entuziasm, putere şi voinţă ? Ce se întâmplă cu mine ? Mă simt ciudat, ca şi cum am intrat pe un teritoriu nou unde nu sunt dorită. M-am oprit brusc din mers, la fel de brusc ca atunci când pui frână cu piciorul stâng în timp ce conduci o maşină. Am început să mă uit în fiecare direcţie. Nu vedeam nimic, decât copaci, copaci şi iar copaci. Mi-am ascuţit mai bine simţul auzului şi am "tras" cu urechiea la zgomotele naturii. Auzeam o apă curgătoare şi vântul care se joacă cu frunzele. Totul părea în pură armonie, atunci... de ce mă simt aşa ? E cumva o nouă boală adoleşcentină ?

        Puf ! Dintr-o dată am căzut la pământ. Picioarele au căştigat lupta împotriva voiinţei mele. Nici măcar asta nu mai am... Încep să cred că totul se sfârşeste pentru mine. Nu ştiu de ce, dar aşa cred. Nu mai am nimic. Parcă cineva îmi absoarbe toate forţele. Cine ar face una ca asta? Adică, mereu mă port frumos cu prietenii mei chiar dacă ei se leagă şi îşi bat joc de mine, mereu ajut lumea, chiar îmi place asta, le zămbesc tuturor, cine m-ar putea urî ? Karma se întoarce împotriva mea. Asta e. Ea e de vină, ea îmi face toate astea.

        - De ce? Am greşit cu ceva? Spune-mi ! am început să strig la cer.

        Aşteptam un răspuns nobil, dar nu am primit nimic, decât nişte lacrimi. Aşa e. Eu, acea Sakura care tot timpul îi făcea praf pe huligani, acea Sakura plânge. Nu am un motiv întemeiat pentru a plânge, nu întelegeam. Vrea să mă sece şi de asta ? Vrea să-mi fure lacrimile preţioase? Mă uitam la cerul vişiniu şi nu mă puteam opri din suspinat. Stai aşa! Cer vişiniu ? Nu se poate. Aşa ceva nu s-a mai întâmplat de cincizeci de ani. Urma să vină evinimentul îngerilor morţi. Acest eveniment este teribil. În urmă cu cincizeci de ani s-a întâmplat asta. Cerul s-a transformat din acest vişiniu pe care-l văd, într-o culoare roşie aprinsă, ca sângele. A urmat un fulger care a lovit trei case dintr-o lovitură, ştiu că pare imposibil, dar aşa e. După fulger au început să cadă din cer stele sau cel puţin aşa credeau oamenii. De fapt, cădeau îngeri, practic, oameni cu aripi. Au ajuns pe pământ şi ... şi... nu ştiu ce s-a întâmplat în continuare, pagina din jurnalul lui Fujikoto-san era arsă, cu greu am citit ce scria acolo. Nu am putut desluşi prea mare lucru, dar ştiu că se va întâmpla ceva rău.  Lacrimile au încetat să mai curgă, iar mintea se gândea la Dumnezeu. Îi ceream ajutorul prin gănduri. Îl imploram şă scape lumea de ce v-a urma. Da... ce demenţial ! Acum câteva minute am început să strig la el, iar acum îi cer ajutorul. Totuşi, sper să treacă cu vederea peste asta. Am spus o rugăciune şi am început să aştept din nou un răspuns. Nu după mult timp, tufişul din faţa mea a început să se mişte. O, doamne ! Mi-a sosit răspunsul sau... poate o fii un animal flămând. Speram la prima variantă. Tufişul a început să se mişte mai tare şi din el îşi făcu apariţie o doamna îmbrăcată în alb, cu părul lung mai pe faţa şi toată taiată, era o stafie, un strigoi. A început să ţipe în timp ce se apropria de mine. Ţipătul ei. Acest ţipăt semăna mult cu strigătul doamnei în pericol. Nu! E acelaşi. Am fost păcălită de o fantomă.
        Mâna ei rece îmi cuprinsese talia şi un fior mi-a trecut prin tot corpul, a zâmbit sadic la mine şi a început să sară dintr-un copac în altul cu mine în braţe. Ce fel de fantomă mai e şi asta ? Eu ştiu că fantomele trec prin orice, de ce asta sare dintr-un copac în altul ca şi cum ar ştii că se va lovi dacă pică.  Dintr-o dată am început să ţip, abia acum am realizat ce mi s-a întâmplat. Ţipam din răsputeri. Fantoma nu mă băga deloc în seama continua să sară dintr-un copac în altul lăsând în urmă ţipetele mele.

haaaaaaaa o sa distrug fantoma aia 
d-d-deci e superrr tareee preeaa fain
(tiam spus ca nu stiu sa ma exprim ,
acum am ramas si fara cuvinte)
Deci adu next mai repede , anunta-ma si :
ieeiii sunt prima la comm          

cum de nu am trecut pana acum pe aici ??
acest fic este superb serios acum 
si fantoma aia vrea cumva bataie sau moarte??
cum indrazneste sa o fure pe sakura-chan?