Păcatul

Ideile nu îmi dau pace de ceva vreme şi m-am gândit să le dau o formă. Acest fic este diferit faţă de celălalt, m-am gândit să încerc şi altceva. Sper să vă placă, dragii mei! a hug

◦ PĂCATUL ◦

Capitolul I

Septembrie 2011

Încă de trei secole, într-un castel de pe cele nouă coline ale vechiului Cerastos trăia o frumoasă fată gingaşă, care era prizoniera unei vrăjitoare malefice a Vechii Religii. Ruinele conacelor, a căror vreme era demult apusă înconjurau palatul, care domnea peste pustiu precum Luna peste stele. Mare şi impunător, castelul se ridica din vârful celei de-a şaptea coline, prins adânc în stâncă şi făcut din piatră cenuşie. Jos, la poalele dealurilor, o pădure deasă, cu arbori înalţi şi bătrâni se întindea până departe, unde Cerul se întâlnea cu Pământul. Animale fioroase îşi făceau veacul printre ierburi, ucigând tot ce li se ivea în cale, de la vietăţile mici, ce se târăsc, până la păsari şi iepuraşi, toate erau mâncate. Micile vrabii şi rândunele, atunci când duşmanul ataca, toate zburau către castel, unde se afla frumoasa cu ochi de smarald, care le proteja. Acolo, sus pe dealuri, singurul pericol era Merda, a cărei maleficitate alunga până şi gâdurile bune, transformând totul în teama, ură şi întuneric.
Prizoniera, o frumoasă fecioară cu ochii precum iarba de primăvară, pielea albă precum laptele şi fină cum este mătasea, şi cu părul precum coroana unui cireş primăvara era cea care se temea cel mai puţin de puternica vrăjitoare Merda. Era captivă de secole în acel palat de piatră, iar frica pe care o avea la început dispăruse cu trecerea timpului. Deseori, ea se plimba nestingherită prin castel, descoperind camere şi obiecte îngrozitoare, dar interesante, precum trioul de oglizi din sala tronului, loc în care ei îi era interzis să pătrundă. Ramele mari şi aurii ale acestora învăluiau imagini din trecut, prezent şi viitor. Însă acestea erau timpurile Pământului, iară nu ale Cerastosului, care coexista paralel cu acesta, fapt pentru care cei aflaţi în cetate nu îmbătrâneau. Fata nu privea niciodată oglinzile trecutului şi viitorului. Îi plăcea să urmărească prezentul, nu voia să vadă cum i-au fost ucişi părinţii cu trei veacuri în urmă. Sute de ani a privit lumea schimbându-se, evoluând continuu; de la primele vehicule până la electricitate şi tehnologia avansată a celui de-al douăzeci şi unulea secol. Oraşele se schimbaseră, oamenii şi modul de trai.
Într-o friguroasă seară de Septembrie, fata se duse din nou în sala tronului pentru a privi lumea atât de dragă ei şi de care îi era atât de dor. Însă ceva se întâmplase cu oglinda. Imaginea unui singur bărbat ieşind în evidenţă din mulţime acapara spectrul, un om pe care nu-l mai văzuse înainte şi care îi făcea inima fetei să bată mai tare, palmele să-i transpire şi care îi stârnea curiozitatea. Părul negru îi era ciufulit, bătut de vântul aprig, iar ochii săi negri erau trişti, în ciuda zâmbetului de pe chipu-i alb precum al fetei. Ea îşi miji ochii pentru a-l privi mai de aproape şi zâmbi slab, ridicând doar pentru o clipă colţurile buzelor sale roşii. El vorbea la telefon, părea grăbit, căci alerga, făcându-şi loc printre oamenii de tot felul de pe stradă.
Deodată, imaginea împietri, ochii brunetului rămânând ţintă către fată. Aceasta se întoarse pe călcâie, privind-o pe malefica Merda în ochii săi albaştrii. Chipul frumos, fin şi alb al vrăjitoarei era crestat pe obrazu-i stâng de o cicatrice veche, o linie mai subţire decât un rid. Părul său negru, ondulat era aruncat pe spate într-o cascadă perfectă peste rochia de catifea violet. Privind-o, nu îţi puteai imagina că o făptură atât de gingaşă, aparent fragilă ar fi putut ascunde atâta putere, magie neagră. Fata o privi cu ură, dar şi cu milă în acelaşi timp. Îi era milă de ea, de sufletul ei rătăcit, cuprins de amărăciune.
Nu fusese întotdeauna astfel. Odată, ea fusese un suflet bun, blând, însă cu secole în urmă, înainte de a-i fi omorât tatăl, vrăjitor şi el, de către regele Masaru din Ryukastos, un vechi regat ce unificase insulele izolate din Est. Merda era fructul iubirii aprinse de focul pasiunii dintre puternicul vrăjitor Emrod şi regina regatului răsăritean. Atunci când regele le-a descoperit amorul, soţia sa a fost închisă pe viaţă în temniţele palatului, iar tatăl Merdei a fost ucis în flăcări. Acest fapt se petrecu în urmă cu şase secole, iar de atunci, ultima descendentă a magului Emrod îşi îndeplinea jurământul de răzbunare.
Vrăjitoarea se apropie de fată, îi luă părul în mâinile sale subţiri şi lungi, jucându-se cu el şi privind către oglinda prezentului. Buzele i se desprinseră una de cealaltă, lăsând dinţii săi albi, care păreau că pot rupe fierul în două, să iasă la iveală. Îşi lăsă capul pe-o parte şi îi şopti scurt şi fin fetei: “Îţi place?”, apoi ridică o sprânceană către creştet, având o sclipire stranie în ochi. Fata se dădu înapoi un pas, încercă să evite orice atingere de-a Merdei şi privi oglinda cu mare atenţie. Un lucru era sigur, brunetul o atrăgea într-un fel. Era misterios, denotă tristeţe, însă încercă din răsputeri să nu arate acest lucru, iar printr-un zâmbet fals şi un limbaj al trupului lejer, aparent deschis către oameni, chiar reuşea. Dar cine era el?
- Draga mea Sakura, el este cel care mă va ajuta să mă răzbun. La fel şi tu.
Merda îi mângâie chipul fetei atunci când spuse aceste cuvinte, bătându-i uşor obrazul. Se depărtă de ea, vrând să iasă din sala tronului, lăsând o uşoară adiere de parfum în urma sa. Păşea apăsat, sigură de ea însăşi şi de succesul său. Fata o privi plecând, voia să îi pună o întrebare, care de mult o apăsa pe vârful limbii şi pe care nu îndrăznise niciodată să o rostească, nici măcar atunci. Vru să plece dupa ea, dar nu se încumeta, rămase în loc. Privi din nou oglinda, imaginea era iarăşi în mişcare. Îşi încreţii fruntea şi se întrebă cine era el. Îşi întoarse capul şi urmări uşa mare din lemn masiv închizându-se. Îşi luă inima în dinţi şi porni în urma vrăjitoarei. Deschise cu putere uşa şi mări pasul pe holul lung, drept înainte, apoi coti la stânga şi se opri în capul scărilor. Merda o simţi în spatele său şi se opri, întorcându-se către ea, mirată de îndrăzneala fetei. Îşi ridică bărbia în semn de superioritate şi o întrebă ce dorea.
- Cred că ştii ce vreau. De secole întregi mă întreb de ce mă ţii prizonieră, fără a avea niciun răspuns din partea dumitale, iar acum aflu că vrei să te foloseşti de mine pentru a te răzbuna. Însă nu ştiu, domniţă, de ce doreşti să te răzbuni şi ce legătură are băiatul din oglindă.
- Vei afla totul la timpul potrivit, Sakura dragă.
Merda spuse acestea cu acelasi zâmbet de mai devreme pe buze şi urcă scările până în camerele sale, unde închise uşa cu cheia. Fata se înapoie în sala tronului şi îl privi ore în şir pe misteriosul brunet din oglindă.

P.S.: Acţiunea este un pic schimbată, este vorba despre timpul în care aceasta se petrece. Sper să înţelegeţi, modificările le-am făcut deoarece le-am considerat necesare, schimbând-mi nu cu mult viziunea asupra ficului. happy

Acest fic pare foarte promitator dupa acest inceput incantator.
Pe mine chiar m-a cucerit!
Tine-o tot asa si sa ma anunti te rog cand pui Next-ul.
Bye ! kiss

Fic nou de la tine, uaa, asta da surprixă frumoasă. Nu am citit până acum ceva scris de tine şi aşa de rău îmi pare că nu am trecut să las com încă de când am zărit că ai postat.
Părerea mea este una bună, îţi spun, ai un stil frumos şi am înţeles în mare ce se întâmplă, chiar aş putea prevesti ce acţiune are să fie în viitoarele capitole.
Sper ca şcoala să nu te împiedice din a posta, căci ficul trebuie continuat şi să nu renunţi la el nici în ruptul capului. Te jupoi! >.<
Ai detaliat, ai scos în evidenţă personajele prin figuri de stil, epidete, comparaţii şi ai creat o atmosferă de basm. Mult prea frumoasă, să ştii.

Eu una, îţi urez spor la scris şi multă inspiraţie! *hug*

Bună, dragii mei! Vă mulţumesc celor care aţi citit primul capitol şi mai ales celor care aţi postat. Am adus al doilea capitol, care sper din tot sufletul să vă placă.

Capitolul II

Vântul sulfa aprig, frigul îşi arăta superioritatea în faţa soarelui, stăpânind oraşul şi împrejurimile. Din mulţimea de oameni ce umplea golul străzilor din Gyoku se ivea un tânăr brunet, grăbit, mohorât, al cărui chip era privit de cei mai minunaţi ochi verzi, din spatele unei oglinzi. Telefonul băiatului se lăsă căzut în buzunar, pierzându-se printre bani, chei şi praful detergentului de rufe cu aromă de levănţică. Butonul verde al acestuia era aprins, o persoană aşteptând la celălt capăt ca cineva să-i răspundă, dar închise când acest lucru nu se întâmplă. Pantofii de piele maronie cu şireturi scârţâiau la atingerea asfaltului şi a vopselei proaspete a trecerii de pietoni. Erau purtaţi pentru prima oară, după o lungă şedere în cutia bej cu emblema unei mărci importante de încălţaminte, intactă, aflată pe raftul de sus al dulapului. O servietă maronie, din metal dur, cu încuietori complicate se legăna rapid în stânga şi-n dreapta pe lângă o pereche de pantoloni bej, îndoiţi în partea de jos, ce mergeau de minune cu vesta de mătase gri şi guler maroniu. Sub aceasta, o cămaşă albă al cărei prim-nasture era descheiat, parcă stătea să pleznească peste pieptul puternic, masiv al tânărului. Mâna albă, fină a acestuia deschise cu grabă uşa mare, neagră a companiei Uchiha Brands, a cărei clădiri se înălţa impunătoare, masivă, din beton armat, peste hotelurile şi restaurantele din centru. Din vârful imobilului se puteau zări ruinele vechii capitale a Ryukastosului, distrusă de vreme şi uitată de popor.
Tânărul brunet trecu pe lângă recepţie ca o furtună, aproape alergând, nerăspunzând la saluturile angajaţilor decât cu un mic zâmbet sec. Urcă apoi în liftul din capătul culoarului şi apăsă butonul pentru ultimul etaj. Telefonul îi vibra în buzunar, însoţit de o melodie puternică, zgomotoasă, ce îl făcu să tresară. Îl scoase, privindu-l cu dezgust, îl închise, apoi îl băgă în buzunar alături de celelalte lucruri răvăşite. Uşa liftului se deschise în faţa unui birou imens, pavat cu piatră albă, a cărui privelişte de pe partea opusă ascensorului dezvăluia un apus de soare roşiatic ce îşi revărsa ultimele raze peste ruinele unei vechi cetăţi demult apuse. Brunetul îşi aruncă servieta pe canapeaua de piele neagră din faţa măsuţei de cafea din sticlă fumurie, din partea stângă a camerei, apoi se aşeză pe scaunul din piele, mare şi confortabil din faţa biroului masiv, din lemn de mesteacăn. Mâinile sale începură a căuta printre hârtiile de tot felul împrăştiate pe lângă laptopul negru. Luă în mână un dosar roşu, gros şi răsuflă uşurat, zâmbind. În momentul acela, uşa liftului se deschise, iar pe ea intră un bărbat înalt, brunet, cu ochii negri, ce îl salută pe tânăr cu o ridicare uşoară a bărbiei.
- De ce te-ai întors? Ai uitat ceva, Sasuke?
Brunetul tresări şi se ridică în capul oaselor, scăpând dosarul roşiatic pe podea, în spatele biroului şi pufni într-un râs scurt.
- Da, am uitat contractul pe care îl semnează tata mâine cu noul investitor. Are nevoie de el în seara asta, a spus ca vrea să îl mai verifice o dată.
Luă un dosar verde de pe birou şi i-l arătă fratelui său vitreg. Acesta i-l luă din mână, fără a spune nimic, doar zâmbind victorios.
- I-l dau eu tatei. La urma urmei, eu sunt singurul său fiu.
Spunând acestea, bărbatul se întoarse pe călcâie şi ieşi din birou cu fruntea sus, crezându-se învingător. Când uşa liftului se închise, brunetul răsuflă uşurat, uitându-se la dosarul ce zăcea pe podeaua rece din lemn de mesteacăn. “Ce noroc că mi-ai căzut din braţe!” îşi spuse el zâmbind, apoi se aplecă pentru a-l ridica. Îl deschise şi citi cu mare entuziasm primele rânduri scrise cu negru, îngroşate, pe care le văzuse de atâtea ori în ultima săptămână. Închise dosarul şi îl îndesă în sevieta-i plină de hârţoage pe care o aruncă apoi înapoi pe canapeaua de piele. Îşi răsuci capul pentru a privi întreaga încăpere, ce avea cândva să fie a sa. Ochii îi rămaseră fixând o oglindă veche, mare, cu rame aurii şi groase. Aceasta îi plăcu din totdeauna, adora să o privească de când era copil. Tatăl său îi spunea mereu poveşti despre aceasta, poveşti ce îl fascinau şi care îl faceau chiar şi atunci, la vârsta de douăzeci şi unu de ani, să tremure de curiozitate şi încântare.
Oglinda aparţinea magului Emrod, vechi magician ce locuise în Ryukastos la palat, alături de regele Masaru. Existau multe legende pe seama acestuia şi a fiicei sale Merda, însă nimeni nu credea în ele, erau doar poveşti. Oglinda fusese găsită în urmă cu douăzeci de ani în ruinele palatului de la marginea oraşului, iar domnul Uchiha o cumpărase. Îl fascinase atunci şi continua să o facă.
Brunetul se apropie de oglindă şi îi atinse ramele mari din aur pur cu vârful degetelor. Simţea fiori în tot corpul atunci când o atingea, era o senzaţie care îi făcea plăcere şi pe care dorea să o simtă din ce în ce mai des, care îi dădea dependenţă. Îşi mută degetele de pe metalul preţios al ramelor pe oglinda în sine, simţind răceala acesteia. Nu mai făcuse acest lucru până atunci, niciodată nu simţise nevoia de a o face. Însă când o atinse, suprafaţa oglinzii îi dădu senzaţii puternice pe care le resimţea în stomac, în inimă şi prin toate venele din corp. Simţea o energie nevăzută, fluturi în stomac şi fericire. Îşi deschise palma şi o aşeză pe oglinda plată, într-un colţ din dreapta acesteia, acolo unde senzaţia era mai puternică.
Dincolo, de cealaltă parte a oglinzii, rozalia îl privea pe tânărul brunet ce parcă voia să treacă prin aceasta. Se apropie de el şi îşi puse mâna peste a lui, văzându-l cum caută debusolat ceva ce nu va găsi niciodată: pe ea. Privirile li se intersectară, mâinile lor transpirate stăteau una peste cealaltă, iar inimile lor băteau în acelaşi ritm. Ea îl vedea, el o simţea, îi simţea căldura prin oglinda rece ca gheaţa, îi auzea respiraţia ca o melodie ce cînta în surdina sufletului său. Fata îi privea ochii negri şi buzele-i roşiatice, care se uneau într-un zâmbet dulce, fericit. Îşi duse degetele mai aproape de ale lui, întinzându-şi palma pe lungimea palmei lui. Atunci, pentru o secundă, l-a simţit; i-a simţit atingerea, iar el pe a ei.
Deodată, imaginea chipului său, reflectat în oglindă, se transformă, ochii-i negri devenind verzi, aproape văzându-i părul rozaliu şi obrajii ei roşii, rochia sângerie şi buzele ei arzând ca focul. Tânărul o privi în ochi, apoi se aplecă către buzele-i pline şi le sărută. Fata se apropie de oglindă, unindu-şi buzele cu ale băiatului. Pentru un moment, senzaţia deveni simţ, amândoi simţindu-se unul pe celălalt în întregime. Peste doar o clipă, se depărtară unul de altul şi de oglindă, nemaivăzându-se, nemaisimţindu-se.

Wow! A fost...superb! huh?

Descrierea e atat de detaliata , dandu-ti senzatia ca esti acolo. Chiar mi-a placut. Imi place mult cum scri si am o vaga idee ce se va intampla in urmatoarele capitole , dar asta numai tu imi poti confirma. Abia astept next-ul si te rog frumos sa ma anunti si pe mine. Succes la scris! hi!

Subiect: Re: Păcatul Vin 01 Feb 2013, 21:21

Capitolul III

Rozalia cu ochi de smarald rămăsese împietrită de senzaţia unică, pe care nu o mai simţise niciodată până atunci. Mâna sa era lipită de oglinda rece şi dură, iar degetele ei micuţe, subţiri se plimbau în sus şi-n jos pe suprafaţa acesteia. Buzele îi ardeau de plăcere şi dorinţa unui nou sărut, în timp ce ochii ei mari îi căutau pe ai lui, deşi aflaţi de partea cealaltă a porţii dintre lumi. Trupul ei micuţ stătea ţeapăn, la caţiva centimetri distanţă de oglindă, tremurând din cauza fiorilor reci ce-l străbăteau fără sfială. Îl privea rece, cu o indiferenţă ce contrazicea cu nesimţire sentimentele-i puternice.
El şedea pe podea, în faţa oglinzii. Mâinile îi atârnau pe lângă corp, cu palmele-i transpirate, lipite de parchetul rece, alburiu. Inima îi sălta în piept atunci când îşi privea reflexia chipului în oglindă. Putea jura că văzuse în acei ochi mari un verde pătrunzător, că trăsăturile feţei i se schimbaseră în cele ale unei fete superbe, cu alură de prinţesă a mileniului trecut. Nu visase, era sigur de asta. Senzaţia buzelor ei fusese prea intensă pentru a fi o simplă reverie, iar inima ei bătea în acelaşi ritm cu a lui, o putuse auzi.
Îşi îndoi piciorul, sprijinindu-se în mâna dreapta şi se ridică în capul oaselor. Făcu trei paşi în faţă, lemnul îi trosnea sub picioare, iar privirea i se înceţoşa rapid; deveni căutătoare. Atinse cu degetele rama aurie a oglinzii şi repetă mişcarea mâinii pe suprafaţa acesteia. Îşi întinse degetele lungi, bronzate, de-a lungul sticlei. Se privi drept în ochi, căutând verdeaţa lor de mai devreme. Îşi mută apoi privirea către buze şi vru să se apropie, însă se răzgândi înainte de a face vreo mişcare.
Dincolo, fata îl privea aşezată pe un fotoliu de catifea din sala tronului. Spatele îi era aplecat, îşi ţinea genunchii încrucişaţi, iar obrazul sprijinit în mâna stângă. Oftă prelung când băiatul se uită în ochii săi. Avea privirea pierdută, iar ei îi părea rău pentru el. Ştia că o căuta pe ea, însă rozalia nu putea face nimic în această privinţă. Nu avea cum să treacă de partea cealaltă. Era blocată acolo, probabil pentru totdeauna.
Îşi închise ochii şi se ridică în picioare, ieşind apoi din sala tronului, însă nu înainte de a-l mai privi o dată. Era încă acolo, însă departe de oglindă, întors cu spatele. Avea capul aplecat, iar pumnii îi erau strânşi în timp ce se îndrepta spre biroul din celălalt capăt al camerei, care părea la fel de spaţioasă ca şi multe dintre sălile castelului. Se aşeză pe scaunul din piele neagră, îşi ridică picioarele şi coatele şi îşi închise ochii. Fata trânti uşa mare a sălii tronului şi parcurse culoarul lung şi întunecat către camera ei.

August 2012

Raze gingaşe de soare mângâiau piatra palatului şi stâncile din care se ridica acesta. Draperiile lungi de catifea roşie şi violet erau trase, lăsând lumina să pătrundă în camere. De abia se crăpa de ziua, însă în castel se auzeau paşi, ducându-se în colo şi-n coace. Încă de dimineaţă, servitorii se treziseră pentru a pregăti micul-dejun şi pentru a curăţa toate holurile şi sălile. După ce îşi termină baia zilnică, Merda coborî în salon, unde mânca în fiecare zi împreună cu prizoniera sa. În dimineaţa aceea, fata se trezi înaintea sa, aşa că o găsi aşezată la masă. O salută simplu şi rece, în timp ce rozalia îi zâmbea fals, ca în fiecare zi. Servitorul personal al femeii, Shiko, se grăbi să-i tragă scaunul şi o ajută să se aşeze, apoi îi ordonă bucătăresei să aducă mâncarea.
Era omul de încredere al vrăjitoarei şi ucenicul acesteia într-ale magiei. Bărbatul, al cărui chip îi trăda cei patruzeci de ani ai săi, era vrăjitor înnăscut, însă talentele ii cam jucau feste. Provenea dintr-o familie săracă de magi, dar nu moştenea darul tatălui său. Acesta avusese puteri nemăsurate, iar fiul său fusese instruit de Merda încă de când murise, în urmă cu zeci de ani. El, bucătăreasa şi servitoarea fetei formau personalul castelului.
Cea de-a treia era o tânără brunetă de doar douăzeci şi unu de ani, cu un an mai mare decât rozalia, nepunându-se la socoteală cei trei sute de ani petrecuţi în captivitate, separată de lume. Hinata provenea dintr-o familie de oameni buni, medici amândoi, însă ambii ei părinţi muriseră arşi într-un incendiu. În urmă cu două sute de ani, viaţa ei se limitase la a trăi în acest castel şi la a o îngriji pe Sakura.
Ami, bucătăreasa, veni cu mâncarea şi aşeza farfuriile în faţa fiecăreia, plecând apoi din salon pentru a se duce în bucătărie. Trecu un sfert de ceas, timp în care tăcerea le cuprinse. Rozalia se uită pentru o clipă la femeia din celălalt capăt al mesei lungi, din lemn de stejar, care îşi ţinea capul aplecat şi ai cărei ochi îngheţaţi şi reci o făcură să îşi retragă privirile. Terminase de mâncat şi plimba furculiţa în farfurie atunci când Merda se ridică şi ordonă sa nu fie deranjată. Fata dădu să spună ceva, însă ezită. Gândindu-se preţ de câteva momente la ceea ce avea să zică, cuvintele îi ieşiră din gură sacadat, vorbea aproape silabisind. Îi zise că avea să-i spună ceva important, care nu mai putea aştepta. O întrebă dacă avea timp, apoi se ridică şi se îndreptă spre ea, închizându-şi gura. Aştepta un răspuns, însă Merda nu răspunse, nici măcar nu se întoarse către ea, doar se oprise în loc. Fata repetă întrebarea, iar atunci femeia se înapoie curioasă la masă, unde fata stătea în picioare, sprijinită de lemnul dur.
- Ce vrei să ştii? o întrebă zâmbind ironic. Îi luă buclele între degete şi le răsuci de câteva ori, apoi îşi ridică spâncele şi bărbia, îndemnând-o să răspundă.
Fata îi sugeră să meargă în sala tronului, unde avea să-i explice mai clar toate curiozităţie care o acaparau cu totul. Din tonul vocii sale se putea deduce faptul că se temea, însă îşi menţinea poziţia dreaptă, pentru a părea sigură pe ea. Femeia clătină din cap, asigurând-o că era de acord şi o luă înaintea ei pe coridor. Se aşeză pe tron, în faţa mesei din lemn de abanos, unde obişnuia să se întrunească vechiul consiliu al magilor, în urmă cu mii de ani. Rozalia rămase în picioare în faţa ei, privind-o drept în ochi. Merda o îndemnă să vorbească, cu o simplă mişcare a capului. Părea grăbită, aşa că fata încercă să rezume ceea ce voia să o întrebe.
- De mult timp, mă ţii captivă în acest castel, într-o dimensiune paralela, departe de familie şi prieteni. Zâmbi melancolic şi oftă când spuse aceste cuvinte. Nu că ar mai conta acum, toţi au murit. Mi-ai distrus viaţa şi vreau să ştiu de ce.
Se îndreptă către cele trei oglinzi ale timpului, iar imaginea brunetului îşi făcu apariţia în cea din mijloc. Dormea, învelit pe jumătate cu o plapumă subţire. Pieptul îi era dezvelit, iar fata observă că avea trupul complet gol. Fiori îi trecură prin corp la vederea pielii acestuia. Îşi închise ochii pentru o clipă, iar amintirea sărutului din urmă cu un an, ce îi rămase proaspăt în memorie, o făcu să tresară. Îi deschise imediat, oftând şi se întoarse către Merda, care şedea dreaptă în tron, cu o mână pe lângă faţa-i palidă.
- Nu ştiu de ce, dar am impresia că el are o mare legătură cu răpirea mea. Accentuase cuvântul “răpire“ şi ridicase o sprânceană, în timp ce vrăjitoarea pufni ironic. Aşa-i, domniţă?
- Adevăr grăieşti, scumpa mea Sakura. Nici n-ai idee cât de mare este legătura dintre voi doi. Păcat că trebuie să fiţi aceia care vor plăti pentru păcatul altora.
Zisese aceste cuvinte pe un ton tăios, ba chiar ameninţător. Fata o privi cu uimire şi groază, curioasă de sensul vorbelor ei. Îşi întoarse capul către oglindă şi îl privi pe brunet, apoi păşi către tron. Pantofii negri de piele băteau cu putere podeaua, iar rochia ei vişinie cădea în valuri peste aceştia, pe când se propti cu mâna într-unul din scaunele de la masa rotundă din faţa ei. Îşi dădu la o parte buclele roz din faţă şi o întrebă pe un ton curios despre ce păcat era vorba. Şi mai ales, al cui?
- Se pare că nu îţi cunoşti prea bine trecutul, nu-i aşa? Zâmbi cu subînţeles şi asteptă ca rozalia să-i răspundă.
- Ştiu destule încât să-mi dau seama că părinţii mei nu au păcătuit niciodată. Erau oameni onorabili, iar tu ştii asta prea bine, domniţa mea, sau nu?
Merda se ridică de pe tron şi se duse în faţa ei, luându-i chipul în mâini. Îi studie faţa cu mare atenţie pentru câteva momente, apoi o luă de mână şi i-o acoperi cu cealaltă palmă a sa. Se lăsă pe spate şi se sprijini de masă, cu picioarele încrucişate sub rochie.

Subiect: Re: Păcatul Vin 01 Feb 2013, 22:54

Yeeeei sunt prima cool

... Ce fic minunat. what?lol!

Pot sa spun doar ca ador cum scri, cum descri personajele si sentimentele lor... Imi place felul tau de a scrie.
De acum in colo acest fic va fi printre preferatele mele.
Mult noroc si sa ai parte de multa inspiratie good job

p.s. sa ma anunti sipe mine cand aduci nextul good

Subiect: Re: Păcatul Sam 02 Feb 2013, 12:55

Hei! Multumesc ca m-ai anuntat. Mi-a placatut mult acest capitol. Sunt curioasa despre ce pacat vorbea Merda si care e legatura dintr cei doi. Scri suberb si abia apuc sa vad cu ce ne mai uimesti. SA ma anunti cand postezi nextul. Deny te kiss

Subiect: Re: Păcatul Sam 02 Feb 2013, 20:17

Buna !
Imi place foarte mult ficul tau !
Este foarte frumos !
Si reusit !
Am cateva inrebari : ~ Ce legatura are Sasuke cu rapirea Sakurei ?
~ Poate ma insel si sper , dar de ce Sasuke era gol , a facut ceva cu cineva ?
Te rog anunta-ma cand pui nextul !

Subiect: Re: Păcatul Vin 08 Feb 2013, 19:20

Bunaaa, draga meaa!!
Nu mai citisem de mult timp un fic, dar ma bucur ca acum am dat peste unul foarte bun!!
Frate, e cu vrajitori, magie, chestii, super tare! :)))
Mereu m-au fascinat lucrurile astea, nu stiu cum dintre toate ficurile am dat de-al tau.
Aaa, mi-a placut titlul, da,da... e misteerios, ales bine, zic eu. Nu e complicat si atrage atentia. Cel putin pe mine m-a atras.
Lasand titlul, ficul este foarte, foarte dragut, chiar imi place. E o idee interesanta, imi place cum descrii si Doamnee, vreau sa vad ce se intamplaaa... (uite asta inseamna sa tii omul in mega suspans)
Te rog sa te grabesti cu nextul si sa nu care cumva sa-l inchizi!:)))

Subiect: Re: Păcatul Joi 14 Feb 2013, 16:20

    Hei ^^

   Nu ştiu cum să încep, hmm, să vedem...
Nu prea am mai citit fic-uri, de aceea mă uitam la ele, dorind să găsesc un titlu care să mă atragă. Simplu, însă interesant, titlul fic-ului tău a ieşit învingător, plus rangul de scriitor, mi-am dat seama că nu aveam să intru degeaba.
    De mult nu am mai întânlit o naraţiune obiectivă, mai ales una atât de clară şi perceptivă. Chiar îmi place foarte mult, nu m-am plictisit deloc citind, ci din contră. Baza ideii nu îmi pare originală, însă sunt unele lucruri neîntânlite, care mă fac curioasă. Ce am de comentat este grăbirea introducerii celuilalt protagonist, Sasuke. Mă aşteptam ca el să apară abia prin al doilea capitol, să laşi cititorul să se gândească la toate posibilităţile existenţei lui, iar primul capitol să conţină doar introducerea Sakurei, destăinuirea poveştii ei, într-o anumită măsură, publicului.
Revenind, chiar mă atrage micuţa ta creaţie şi aştept continuarea. Sper să mă anunţi data viitoare când vei posta.
    Mult suces în continuare!

Subiect: Re: Păcatul Dum 24 Feb 2013, 19:31

Capitolul IV

Sakura o privi cu neîncredere, lăsându-şi însă mâna mângâiată de vrăjitoare. Vru să facă un pas înapoi, dar se răzgândi şi rămase dreaptă în loc. Aştepta un răspuns, o relatare sau ca Merda să plece, lăsând-o a-şi pune zeci de întrebări, vechi de atâţia ani. Trecu o clipă, însă aceasta nu făcu nimic. Schiţă doar un zâmbet în colţul gurii. Îi spuse Sakurei să o privească în ochi şi să îşi elibereze mintea de orice gând. Fata făcu întocmai. Ochii Merdei deveniră roşii pentru o secundă, revenind mai apoi la culoarea lor iniţială, un albastru pur, ca al cerului. Imagini din trecut năvăliră în mintea Sakurei, speriind-o.

Flashback

Camera era întunecată, cu o masă rotundă, mare, de lemn, în mijlocul ei. Doisprezece scaune cu spătare înalte o înconjurau, iar în spatele lor, unsprezece oameni, purtând cape lungi şi cu glucile trase pe cap stăteau în picioare, aşteptând sosirea ultimului din grup. Acesta intră pe uşă, apoi se aşeză pe ultimul scaun rămas liber, îndemnându-i pe ceilalţi să facă acelaşi lucru. Îi privi pe aceştia pe rând, uitându-se în ochii fiecăruia în parte şi rotindu-şi capul de la stânga către dreapta. Opt femei şi trei bărbaţi îi zâmbeau, el păstrându-şi însă expresia serioasă. Luă în mână un săculeţ roşu, de catifea, din buzunar şi îl puse pe masă, desfăcându-i apoi gura, legată de un şnur auriu. Căderea materialului descoperi o piatră mică, mov, cu străluciri intense, care şerpuiau în linii subţiri din centrul şi până la marginile acesteia. O privi câteva secunde, apoi îi ceru uneia dintre femei fâşia de aur, dispusă într-un mic cerc, pe care o ţinea în mână. Aceasta i-o înmână de îndată şi se ridică imediat, ceilalţi urmându-i gestul. Bărbatul puse aurul şi piatra împreună, în mijlocul mesei, întinzând apoi mâna paralel cu pământul. Ceilalţi îl urmară, închizând apoi cu toţii ochii. Masa fu înconjurată de o lumină gălbuie, obiectele se ridicau în aer, iar cei doisprezece recitară din memorie o incantaţie strămoşească, în vechea limbă a magilor:

"United am byth fod yn bŵer dynol a hud a lledrith.
Un maent yn dod yn, byth yn cael eu gwahanu.
Symbol eu hundeb, bydd y gemau yn.
Eu trin yn ofalus ei bŵer anfesuradwy!"

End Flashback

Fata se trase înapoi cu iuţeală, ridicându-şi ochii din pământ către cei ai vrăjitoarei. Corpul îi tremura ca varga, iar palmele îi erau transpirate. În faţa sa, Merda zâmbea satisfăcută, neclintită din loc. Speriată, Sakura abia dacă îndrăzni să rostească cele câteva cuvinte care îi năvăliră în minte. Vorbi bâlbâit, cu vocea joasă, întrebând-o despre viziunea abia avută. Femeia îşi despărţi corpul de masă şi făcu caţiva paşi, înconjurând-o pe rozalie. Nu-i răspunse, bănuind gândurile fetei.
Inelul acela avea o asemănare izbitoare cu cel pe care i-l dăruise mama ei cu mulţi ani în urmă, înainte de a muri. Îşi ridică mâna stângă, privindu-şi degetele. Trei inele împodobeau trei dintre acestea, toate din aur. Primul era simplu, fără nicio piatră, asemănător unei verighete. Cel de-al doilea, dar şi cel mai mare de altfel, se înălţa ameninţător peste celelalte, cu un safir strălucind în mijlocul său. Fata îl privi apoi pe ultimul. Subţire şi cu o piatră movalie, acesta întruchipa inelul de mai devreme, apărut în viziunea ei. Se holba la el, rugându-se să nu fie acelaşi nestemat ; nu putea fi.
Merda mergea alene în jurul fetei, mângâindu-şi părul negru. Părea mulţumită, dar şi îngrijorată în acelaşi timp. Nu ştia cum va reacţiona rozalia, însă un lucru era cert: avea nevoie ca ea să ştie adevărul, căci timpul se scurgea rapid, iar vremea răzbunării era aproape. Fata trebuia instruită, fie şi fără voia ei. Apoi, când totul se va sfârşi, echilibrul naturii avea să fie restabilit. Se opri în faţa Sakurei, luându-i mâna stângă în palmă, cu ochii pe inel. Atinse piatra, cu degetul circulându-i pe suprafaţa mov, delicată. Oftă scurt, apoi îi dădu drumul la mână.
Începu a vorbi, explicându-i fetei că acela era trecutul mult îndepărtat, “începutul meu şi al tău”, spuse ea. Aceia erau primii magi ai timpurilor, cei care au înfiinţat Vechea Religie, demult pierdută. Ei fuseseră creaţi de aştrii, trimişi fiind pe Pământ pentru protecţia acestuia. Legenda spunea că magia lor se afla în stele, cele care îi protejau, de care erau legaţi; doisprezece sori care menţineau echilibrul lumii. Sorii albi, în număr de trei erau meniţi edenului. Cei albaştrii protejau apa. Următorii trei, de culoare maronie corespundeau pământului, iar ultimii, cei roşii, focului. Cei doisprezece vrăjitori se aflau fiecare sub semnul unuia dintre sori. Astfel, energia aştrilor era transpunsă în magie. La început, oamenii erau sceptici când venea vorba de vrăjitori. Aceştia fuseseră împrăştiaţi în toate colţurile lumii, însă tratamentul era acelaşi în orice loc. Deveniseră singuratici şi aveau nevoie de un loc numai al lor, de unde puteau veghea asupra omenirii în pace. Astfel a fost creat Cerastosul.
- Ce s-a întamplat apoi? Cum se face că vrăjitorii au ajuns din nou pe tărâmul oamenilor, domniţa mea? întrebă fata.
Era o întrebare bună, care avea însă un răspuns încă neclar. Magii au creat un portal între cele două lumi, format din oglinzi, aparent obişnuite. Însă doar cei care posedau magia le puteau folosi şi privi. Astfel, lumea din afara Cerastosului era transpusă între ramele oglinzii prezentelui; aceeaşi pe care o poseda Merda. Însă, pe lângă aceasta, alte două oglinzi au fost contruite, a trecutului şi, respectiv, a viitorului. Nimeni nu a descoperit vreodată motivul pentru care acestea existau, însă un lucru era cert: erau legate de sentimentele şi dorinţele privitorului. O a patra oglindă a fost făcută pentru a rămâne pe Pământ. Astfel, călătoria dintre lumi avea două sensuri. Aceasta fusese pierdută cu mult timp în urmă de către vrăjitori, ajungând în mâinile regalităţii. La fel şi inelul uiunii.
- Adică acesta? Fata ridică mâna şi îi arată inelul Merdei, care dădu aprobator din cap. Nu este posibil. Inelul aparţine familiei mele de generaţii întregi. Este imposibil sa fie magic.
Fata nu ştia însă cât de mult se înşela; nici cât era de specială. Merda îi zâmbi, ridicând o sprânceană. Se înapoie pe tron, fără a scoate vreo vorbă. Cu mâinile aşezate pe mânerele acestuia şi cu picioarele încrucişate într-un mod senzual, începu a-i relata fetei propria-i poveste. Îi spuse despre tatăl ei şi despre aventura avută de acesta cu soţia regelui Masaru. Acesta comisese un păcat impardonabil, distrugând lanţul care despărţea magii de oameni. Relaţia cu o muritoare a avut consecinţe dezastruoase, printre care uciderea lui, dar şi a vrăjitorilor.
Astfel, neamul de magi a fost anihilat aproape complet, rămânând doar doi; unul în viaţă, iar altul urmând să vină pe lume. Aceştia au fost Merda şi Tybus, urmaş al marelui mag Pad, unul dintre cei doisprezece, cel mai puternic şi deţinătorul inelului. Vrăjitoarea era încă nenăscută când aceste lucruri se petrecură, mama sa urmând să-i dea viaţă opt luni mai târziu, în pădurea Cerastosului. Tybus a alungat-o după aceea, trimiţând-o înapoi pe Pământ şi păstrând copilul, pe Merda.
După douăzeci de ani de trăit departe de omenire, timp în care vrăjitoarea crescuse îndeajuns, magul se hotărî să se întoarcă. Voia să recupereze ineul uniunii din mâna regelui. Astfel, cei doi magi au rămas pe Pământ doi ani. Tybus se îndrăgosti între timp de o muritoare şi avusese o fiică. Când a izbucnit conflictul, el o trimise pe Merda înapoi în Cerastos. A fost omorât, însă vrăjitoarea aflase că inelul îi fusese înapoiat fiicei lui.
- Fiica lui? A avut deci urmaşi. Iar eu sunt unul dintre ei? Vrăjitoarea aprobă subtil, spunându-i de asemenea că puterile îi fuseseră diminuate până la această vârstă, iar acum, magia sa avea să fie descoperită. Cum se face că mama mea nu ştia nimic din toate acestea, domniţă?
Ba ştia, însă ţinuse totul în tăcere, ca şi tatăl fetei, de altfel. Străbunica sa avusese puteri magice, cea din partea mamei, însă acestea nu fuseseră transmise următoarelor generaţii. Aceasta era cauza îmbinării oamenilor cu magii. Tatăl Sakurei, om fiind, preferase să ascundă acest fapt fiicei lui, pentru a o proteja. El considera că păcatul fusese comis cu mult timp în urmă, iar fata nu trebuia să sufere consecinţele. Însă nu avea idee de puterile nemăsurate ale Sakurei.
- Puteri nemăsurate? De ce le posed eu, dar mama mea nu?
- Pentru că tu eşti singura descendentă a marelui Pad care îi moşteneşte puterile, protectoarea inelului uniunii şi stăpâna Pŵerului, cel de-al doisprezecelea soare, aflat sub semnul focului, al cărui nume înseamnă putere.
Fata rămase uimită, uitându-se la inel. Ridică apoi capul, lăsă mâna să-i alunece pe lângă corp şi se apropie de fereastră. Trase draperiile roşii, deschise geamul şi se aplecă peste balustradă. Privi întregul cer al Cerastosului, acoperit de doisprezece sori, arzând în culori diferite. Rămase cu privirea fixată pe ultimul soare, cel mai roşu dintre toţi şi sub a cărui protecţie se afla. Se întoarse după câteva clipe în faţa Merdei, cu gura între-deschisă, vrând să spună ceva. Se gândi o clipă, apoi o întrebă despre incantaţia magilor din viziune. Ce însemna aceasta?
- Mă bucur că m-ai întrebat, draga mea. Este vraja folosită de aştrii pentru a lega oamenii de magi:

“Unite fie pe veci puterea omului şi cea a magiei.
Una acestea să devină, despărţite să nu fie niciodată.
Simbolul uniunii lor, acest nestemat va fi.
Cu grijă să fie mânuită a sa putere nemăsurată!”

Subiect: Re: Păcatul Dum 24 Feb 2013, 20:19

Buna !
Ms ca m-ai anuntat !
Mi-a placut foarte mult !
A fost dragut !
Astept nextul .
Te rog anunta-ma cand il pui !

Subiect: Re: Păcatul Dum 24 Feb 2013, 20:39

Buna! Multumesc ca m-ai anuntat. Mi-a placut mult capitolul. Acum ce ma framanta pe mine e ce legatura are Sakura cu Sasuke? Sper ca in urmatorul capitol ne vei lamuri , acesta sper sa vina mai repede , asta daca este posibil. Sa nu uiti sa ma anunti cand pui nextul. Deny te

Redeschis la cererea autoarei. Mult succes în continuare!
O zi bună!

Capitolul V

        Închise ochii și încercă să-și elibereze mintea de orice gând. Concentrarea era cea mai importantă în astfel de situații. Deși reușise asta doar o singură dată, avea încredere ca o putea face din nou. Inspiră adânc și expiră cuvintele: "Yn tywynnu". Nu se întâmplă nimic. Își aținti privirea asupra sceptrului și rosti din nou, de patru ori, dar fără efect. Oftă scurt, dar fără nicio urmă de resemnare. Știa că reușita era singura opțiune, dacă voia să scape de acea închisoare fără gratii. Trebuia să își depășească orice temere, orice limită pe care credea că o are. Conform Merdei, puterile ei erau inegalabile. Nu avea voie să se îndoiască, nici măcar pentru o clipă, de capacitățile pe care le poseda. Altfel, nu avea să le trezească vreodată. Nu îsi putea permite să o lase pe Merda să câștige, să o domine în felul său, trivial și barbar. Trebuia să fie mai puternică.
        Atinse cu buricul degetului pietricica movalie a inelului uniunii. Nu avea voie să și-l pună pe deget în timpul antrenamentului. O putea afecta, așa că îl puse la loc pe masă. Luă sceptrul auriu în mână și îl strânse puternic cu ambele mâini. Trase aer în piept și repetă: "Yn tywynnu", o singură dată. Globul de cristal se lumină, cu o tentă ușor rozalie. Fata zâmbi și așteptă câteva secunde. 1...2...3...4...5. Reușise vraja perfect. Strălucirea încă se menținea, la fel de intensă. Rosti scurt: "Diffoddwch". Cristalul reveni la obscuritatea obișnuită, fata lăsând sceptrul să alunece pe iarbă. Din spatele ei se auziră două palme ce imitau un sunet de aplauze, stins și sacadat.
      - Felicitări! Totuși, nu e...
        - ...nu e suficient, știu.
        Tonul ironic al Merdei nu o făcu să își piardă încrederea pe care abia ce o căpătase. Era conștientă că această reușită era practic anodină, comparând-o cu adevăratele sale capacități. Avea nevoie de mult timp și răbdare pentru a-și trezi puterile. Deși avansa rapid - reușise o vrajă elementară în doar câteva ore -, nu se putea culca pe o ureche. Câteva incantații elementare, deși dobândite după doar trei zile de antrenament, nu o puteau doborî pe Merda. Stăpânea cel puțin câte o vrajă pentru fiecare element. Putea denatura apa, transformând-o în toate cele trei stări ale ei - din lichid în gheața sau vapori și înapoi. Știa să aprindă un foc cu mâinile goale și să-l modeleze după bunul său plac. Pentru ea, vântul devenise o jucărie pe care o putea controla doar cu puterea minții, iar pământul se crăpa doar cu o atingere de-a ei. Reușise în doar trei zile ceea ce alții învățaseră în săptămâni de antrenamente. Pânâ la urmă, moștenise puterile marelui Pad.
        Merda ar fi trebuit să se teamă de ea. Spre surprinderea fetei, însă, vrăjitoarea nu dădea nici cel mai mic semn de aporie față de ea. Dimpotrivă, afișa o atitudine superioară, îi adresa subtile amenințări de câte ori putea. Părea un călău însetat de sânge, însă răbdator și calculat. Desele ironii și sarcasme ale sale nu o afectau pe rozalie. Ea îi răspundea discret, fără să-și asume riscul de a o pune în alertă. Chiar acum, când Merda încerca să o demoralizele, fata îi răspundea scurt, pe un ton neutru, semn că nu se lăsa influențată. Erau pe aceeași ungime de undă; același sarcasm și aceeași tăcere implacabilă.
        - Odihnește-te acum! Vom continua mâine.
        Fata aprobă cu o mișcare a capului. Merda se îndepărtă de ea, părăsind grădina castelui și îndreptându-se spre pădure. Sakura nu știa unde avea de gând să meargă, dar nu îi puse nicio întrebare. Îi era indiferent răspunsul. Privi cerul, maiestuos îmbrăcat de cei doisprezece Sori. Lumina lor pălea treptat, cu totii afundându-se într-un apus sublim, cum numai in Cerastos puteai vedea. În locul lor, lumini colorate îmbibau cerul, asemănătoare cu Aurola boreală pământeană. Fata rămase pentru o secundă să o privească, zâmbind, îndreptându-se apoi către castel. Era atât de obosită, încât nu mai rămase să îl privească pe brunet, așa cum făcea în fiecare seară din ultimul an, de când se sărutară.

        Undeva într-un apartament luxos din Gyoku, Sasuke abia dacă realizase că era deja miezul nopții. Frământările nu îi dadeau pace. Părea că adevărul e chiar sub nasul lui, dar totuși, simțea că se depărtează din ce în ce mai tare. Lucrurile pe care le aflase despre originea lui erau prea repulsive pentru a le accepta. El trăise întreaga lui viață într-o lume ce pentru alții putea părea artificială. Înconjurat de lux, crescut de trei bone, cu toate jucăriile și gadgeturile la dispoziția lui, brunetul dusese o viața de poveste în ochii unora. Totuși, batjocurile fratelui vitreg mai mare, indiferența tatălui din ultimii ani și lipsa unei mame au creat un suflet pustiit. Iar acum, când adevărul părea să prindă contur, frica pusese stăpânire pe el.
        Uchiha era o familie renumită în întreaga Japonie. Tatal brunetului nu avea să accepte ca acesta să aibă vreo legătură cu părinții lui biologici. Îl crescuse de la doi ani, atunci când l-a scos din orfelinatul în care fusese abandonat la naștere. Timp de nouăsprezece ani, Fugaku îi făcuse orice moft și îl alintase cât de mult putuse. Îl adorase mereu, poate chiar mai mult decât pe Itachi, fiul său natural. Din această cauză, poate, cei doi frați aveau o relație atât de rece. Fraternitatea nu îsi avea locul între ei, ci rivalitatea, disprețul. Însă nu diferența de patru anu dintre ei era problema. Itachi avea un caracter dificil și un temperament flegmatic. Atât Sasuke, cât și tatăl său aveau dispute continuue cu el. Nici acum, la vârsta de douăzeci și cinci de ani, nu se maturizase. Poate că de aceea Fugaku decisese ca acțiunei Uchiha Brands să rămână pe mâna fiului mai tânăr.
        Moștenitor al unei corporații atât de importante, Sasuke se temea de reacția apropiaților atunci când aveau să afle originile sale repugnante. Conform arhivelor orfelinatului, mama sa fusese cea care îl dăduse pe mâna celor de acolo. O singură angajată de pe vremea aceea se afla încă în post. Sasuke aproape că a implorat-o să îi dezvăluie identitatea mamei sale. Ea o cunoștea. După săptămâni întregi în care practic o hărțuia zilnic cu aceeași întrebare, femeia s-a înduplecat. De la un simplu dosar cu numele angajaților din acea perioadă, brunetul ajunsese la o singură pesoană. Însă teama nu îl lăsa să continue investigația. Știa că mama lui trăia, îi știa numele și chipul.
        De zile întregi se holba la fotogria ei, fără să facă nimic însă. Era o femeie cu trăsături frumoase, dar hainele zdrențuroase îi ascundeau gingășia. Nu îi putea distinge culoarea ochilor, dar bănuia că erau negri, ca ai lui de altfel. Claritatea imaginii era slabă, din cauza distanței de la care a fost facută. Cu picioarele goale, pline de vânătăi și bătături, cu fața ridată și cu părul grizonat, inspira milă. Sasuke, însă, nu simțea doar compasiune față de ea. Sentimentele sale erau un amalgam de paradoxuri. Ură și grijă, repulsie și milostenie, teamă, dar și o chemare maternă. Era o incertitudine ce îl măcina pe dinăuntru.
        Dădu cearșaful alb, mototolit la o parte cu o singură mișcare și își luă papucii în picioare. Se ridică din pat, îndreptându-se spre baie. Își privi reflexia anostă în oglindă, conturându-și buzele cu degetul. Era inevitabil să nu se gandească la ceea ce se întâmplase în urmă cu un an în biroul tatălui său. Mulți i-ar spune că e nebun, dar acel sărut i se păruse atât de real, nu se putea să fi fost doar o iluzie. De fiecare dată când se apropia de o oglindă, simțea dorința stranie de a o atinge. Spera să vadă din nou acei ochi verzi în care se pierduse. Însă nici oglinda care cauzase totul nu-i mai satisfăcea doleanța. De fiecare dată când o privea, nu se vedea decât pe sine. Inima îi striga să se apropie, iar el se conforma. Fiorii îi străbăteau corpul de fiecare dată când se apropia, întreținuți de o percepție slabă a unei prezențe dincolo de materialul oglinzii.


        - Ai căutat-o?
        Tânărul nu răspunse. Își lăsă bărbia să cadă, spijinită în mușchii gâtului și închise ochii. Îi era silă de propria reacție. Terapeutul îi urmărea fiecare mișcare, fără a-și devoala gândurile în vreun fel; nicio grimasă, niciun cuvânt.
        - Mi-e...
        - Ți-e teamă.
        - Și rușine.
        Blondul îl privi nedumerit. De când decisese să urmeze terapia, Sasuke era o enigmă pentru el. Niciodată nu îi putea intui gândurile. Avea o prezență aparent statică, neobișnuit de pasivă. Ochii lui emanau neutralitate, astfel încât oricine îi privea, răspundea cu o atitudine susceptibilă. Terapeutul, care nu părea a fi cu mult mai matur decât pacientul său, tăcu pentru o clipă. Știa că brunetul căpătase încredere în el. Trebuia să îi ofere spațiul necesar pentru a se destăinui.
        - Ea, mama...e atât de diferită de Fugaku.
        Tânărul părea să aștepte o replică, dar blondul tăcu.
        - Pare desprinsă din altă poveste. Trăiește într-o mahala, umblă desculță... Tata nu ar accepta-o.
        - Dar tu?
        Rămase o clipă pe gânduri. Dacă o respingea doar din cauza condiției sale, dădea dovadă de un caracter demn de dispreț. Totuși, parcă nu acest lucru îl impiedica să se apropie de ea. Suferise atât de tare atunci când aflase că fusese abandonat, încât nu știa cum ar reacționa dacă ar avea-o în față. Își dorea să-i urmeze sfatul blondului, să își asume acest risc, dar avea nevoie de un imbold.
        - Dar tatăl tău? Adică, cel biologic. Despre el ce ai aflat?
        - Nimic...
        Îl îngrozea numai gândul că el avea să fie la fel sau mai rău decât mama sa.

Hei. Pot spune ca acest capitol mi-a placut foarte mult si as fi recunoscatoare daca m-ai anunta la urmatorul.

,,The sun loved the moon so much he died every night to let her breathe.''

Subiect: Re: Păcatul Joi 04 Dec 2014, 09:38

Mda, pai uite ca vin tarziu si la acest fic genial. Cum de sunt mereu asa de intarziata?
Pai, descrierea este mult mai diferita dacat in celelate ficuri, iar ideea nu am mai intalnit-o, deci mi se pare originala.
Imi lipsea un fic cu personaje ca in Evul Mediu, iar ideea de un cuplu dintre o domnita din trecut si un orsean din prezent mi se pare geniala. Modul in care reusesti sa le surprinzi sentimentele ma face si pe mine sa simt acelasi lucru, iar in momentul cand Sasuke si Sakura s-au sarutat nu ma mai puteam opri din chitait si vorbesc foarte serios. :)))
De abia astept sa vad ce curs vor lua lucrurile si te rog sa ma anunti cand postezi next. Spor la scris si la cat mai multe idei! kiss

Capitolul VI

        - Kiyoshi... Kiyoshi Yuya, el e.
        - Cine?
        - Tatăl meu. Ți-am ascultat sfatul, l-am căutat.
        Blondul nu spuse nimic, doar îl privi tacit. Era surprins, dar nu numai de numele bărbatului. La ultima ședință, Sasuke părea speriat, gata să renunțe. Dar nu o făcuse. Era curios, dar nu voia să-l preseze. Așteptă ca brunetul să-și revină, să nu mai tremure și să-și ridice bărbia. Privirea îi era tristă, afectată, lucru neobișnuit pentru el.
        - E mort, spuse în cele din urmă.
        Își strânse pumnii și îi presă pe genunchi. Își lăsă bărbia în piept, sunetul de înghițire a salivei accentuându-i blondului impresia că suferă sau poate chiar că regretă. Era prima dată când își dădea seama de sentimentele lui, dar chiar și acum rămase mut. Nu știa ce anume îl putea alina, dar poate că nici nu ar fi trebuit să încerce să o facă. Era puternic, cu mult peste tinerii de vârsta lui, de o calmitate implacabilă, chiar și în momentele tensionate. Îl observă pentru câteva secunde, apoi brusc, brunetul își ridică privirea, abordând din nou acea atitudine serioasă, mai stoică decât ar fi trebuit să fie. La douăzeci și unu de ani, orice tânăr ar fi definit prin exuberanța sa, prin pofta de viață insațiabilă, prin scopul atingerii plăcerii. Sasuke nu era așa. Ochii lui erau pasivi, inofensivi, supuși.
        Blondul încerca să-i prindă privirea, dar el părea hipnotizat de un punct de pe peretele opus. Brusc, începu să râdă scurt, zâmbetul acela deloc amuzat mascându-i o durere mai profundă decât părea.
        - Aveam dreptate - făcu o pauză - Nu am fost dorit. Cred că știi cine era, corect?
      Terapeutul aprobă. Kiyoshi Yaya fusese un doctor de renume, neurolog și cercetător cu nenumărate studii la arhivă și laureat cu zeci de premii. Nu știa însă că decedase. Se retrăsese de mult timp din filiera publică. La o analiză obiectivă, Sasuke semăna destul de mult cu el. Aceiași ochi taciți, părul negru, pielea mult prea albă. O acalmie exhaustivă ce putea fi interpretată cu ușurință drept apatie generală. Doctorul nu arătase niciodată, în întreaga sa carieră, vreo latură sensibilă. Din acest punct de vedere, Sasuke părea să se îndepărteze subtil de gena tatălui. Poate linia maternă avea și ea o oarecare influență asupra temperamentului tânărului.
        Rămase o clipă pe gânduri, încercând să își închipuie figura femeii. Kiyoshi poseda niște ochi de un pal azuriu. Sasuke trebuia să fi moștenit irișii mamei, de un negru pătrunzător. Uitându-se la tânăr, nu-și putea închipui o femeie slută, din contră. Liniile atât de fine ale feței păreau să aibă o feminitate aparte, fără a ieși totuși din sfera masculină. Chiar și cu acele trăsături, Sasuke era departe de a părea efeminat. Emana masculinitate prin fiecare por, iar atracția pe care o simțea asistenta blondului pentru el o dovedea deși nu părea să fie reciprocă.
        - Dar pe ea, mama ta, ai mai căutat-o? Ai vorbit cu ea? îndrăzni terapeutul să întrebe, în sfârșit.
- Da, spuse fără pic de vlagă. Ea...pare să fi suferit...mult.
        Tăcu pentru o clipă, plimbându-și nervos degetele în jurul bărbiei, imitând scărpinări sacadate. Ridică și își coborî de câteva ori colțurile gurii, mușcându-și buza inferioară până la înroșire. Blondul preferă să nu spună nimic, știa că era mai bine să nu-l forțeze. Se uită la ceas, mai aveau încă douăzeci de minute din acea ședință. Sasuke își drese glasul și continuă:
        - Știi, e atât de diferită de – ezită pentru o secundă – tatăl meu. Mikoto Saito e o femeie atât de simplă, dar minunată... Am vorbit cu ea. Știi, atunci când m-a văzut, a început să plângă. Mm...– o lacrimă i se prelinse pe obraz – M-a recunoscut.
        Era inevitabil. Probabil că semeni cu ea, gândi blondul, lăsând doar ca un zâmbet înnăbușit să-i apară pe chip.
        - Mi-am dat seama că am moștenit-o destul de mult, continuă Sasuke, din punct de vedere fizic vorbind. Am ochii ei, iar forma feței nu pare să se depărteze prea tare de cea a mamei. – Îi spune "mamă", în cele din urmă, gândi terapeutul – Totuși, ea e cu mult mai simplă decât mine, într-un mod bun. Se vede că are un suflet mare, povestea ei m-a zdruncinat și mi-a stors ceva lacrimi. Știi, cred că am judecat-o prea repede. Dar acum că am ascultat-o, mi-am dat seama că ea e doar o victimă. Kiyoshi a fost un adevărat nemernic.
        Cuvintele lui au sunat la fel de aspru pe cât i-a fost și intenția. Își strânse pumnii, împreunându-i, și începu să bată nervos dintr-un picior. Își trecu fără jenă limba peste buze, mușcându-o apoi pe cea superioară și continuând:
        - Mama era o simplă menajeră la un hotel din Tokyo. Ar trebui să știi, probabil, că domnul Yaya – rosti cuvântul "domnul" cu un dispreț evident – călătorea continuu, mergea din oraș în oraș, din țară-n țară. În fine, ai priceput ideea. Presupun că avea numai relații pasagere, iar din una dintre ele m-am născut eu. Au trecut aproape douăzeci și doi de ani de atunci, dar trauma ei e încă vizibilă. Are privirea tristă, iar zâmbetul ei e prea șters pentru o femeie așa frumoasă. Kiyoshi a... El a...violat-o. – făcu o pauză de câteva secunde, scrâșnind din dinți și strângându-și pumnul cu putere – Știa că exist, dar nu i-a păsat. Mama l-a căutat, i-a cerut ajutorul, dar a aruncat-o în stradă, cu burta la gură. Înainte de asta, ea fusese concediată; din vina lui. Știi, toată acea ranchiună pe care o simțeam față de ea nu mai e. Mi-am dat seama că a suferit cel mai mult în povestea asta. A fost nevoită să mă abandoneze, căci muream de foame. Poate că a făcut bine, asta mi-a spus. Uitându-mă la tine, nu-mi găsesc cuvinte de mulțumire pentru cel care te-a crescut, astea au fost cuvintele ei. Îți dai seama? Am urât-o atâta timp, iar acum realizez că...nici măcar nu am pentru ce să o iert, motivele ar fi prea barbare, chiar și pentru mine.
          Blondul nu schiță nicio grimasă, doar dădea aprobator din cap, într-un gest ce putea fi ușor confundat cu o banală legănătură a capului. E un băiat bun, gândi el. Ceasul sună chiar în momentul în care Sasuke îi strângea mâna, programând o nouă ședință. Aceea se terminase și, oricât de mult și-ar dori să rămână la palavre, avea și alți pacienți de primit. Tânărul plecă, lăsând un zâmbet de mulțumire în urmă.

*

       Sunt o bestie, nu o merit, își repeta continuu, cu ochii în tavan și mâinile sub ceafă. Zeci de imagini îi veneau în minte, posibile amintiri cu mama lui, neformate încă. Își aduse apoi aminte de seara precedentă. Își strânse între dinți buza inferioară, mânios pe sine însuși. Îi era rușine. A vrut să-i spună, să-i povestească totul despre Mikoto, dar privirea atroce a lui Fugaku îl intimidă. Nu avu suficient curaj. Se temea de reacția lui, să nu o respingă sau...și mai rău. Își scutură capul. N-ar fi în stare să-i facă vreun rău. Doar e mama mea. Cu toate că încerca să-și dea aripi, și le tăia singur, cu propriile-i temeri. Nu voia să o recunoască, nici măcar față de sine, dar nici el nu o acceptase pe deplin. Cum se putea aștepta ca Fugaku să o facă?
        - Prea stresat, frățioare?
        Nu își întoarse capul pentru a-l privi, dar îi putea simți ironia în glas, nu avea nevoie să i-o privească pe chip. Itachi pronunța mereu cuvântul "frate" ca pe cea mai mare ofensă ce i-a fost adusă vreodată. În ochii lui Sasuke, ura lui părea să nu se termine niciodată.
        - Nu e nimic ce nu pot rezolva, fii fără grijă, îi răspunse sec, pașnic.
        - Mereu voi fi aici pentru tine – făcu o pauză destul de lungă, dădu să plece, dar se întoarse – Nu poți ascunde nimic de mine.
        Sasuke îl privi tăios și vru să-i pună o întrebare, dar rânjetul viclean al lui Itachi îi servi drept răspuns. Aflase totul sau...aproape totul. Se ridică în picioare și se îndreptă spre el, dar ușa îi fu trântită în nas.

FanFic inactiv.

Subiect: Re: Păcatul Dum 02 Aug 2015, 20:33

Redeschis la cererea autoarei.
Spor la scris.

Subiect: Re: Păcatul Lun 03 Aug 2015, 00:56

Capitolul VII

        - O să-l întâlnești în curând, Sakura.
        Fata tresări când îi auzi vocea Merdei atât de aproape de urechea ei. Se întoarse pe câlcâie și se depărtă de oglindă, continuând apoi să țintuiască imaginea brunetului, deși de la o distanță mai mare. Nu-și putea controla emoțiile când se gândea la el ori de câte ori îi privea chipul. Era un sentiment straniu pentru ea, pe care nu-l putea controla cu lejeritate. Se chinuia însă să-și stăpânească bătăile inimii când era și Merda prin preajmă.
        - Cât de curând? o întrebă fata.
        Femeia evită răspunsul, ieșind fără grabă din sala tronului, fata nearătând nicio intenție de a o urma. Era sătulă de nenumăratele întrebări care rămâneau totdeauna în aer. Nici măcar acum, când puterea Sakurei ajunsese la o capacitatea impresionantă, ea nu avea habar de ce se întâmpla în castelul din Cerastos. Se lăsa dominată de vrăjitoare, iar situația începea să-i devină comfortabilă. Asta o speria pe rozalie, dar uneori îi era atât de greu să-și suprime trăirile.
        Se apropie de oglinda care reflecta încă trupul brunetului. Roși când îl zări în plenitudinea lui masculină, acoperit doar de șiroaie de apă ce i se scurgeau pe piele, din creștetul capului și până sub călcâie, dar nu-și putea lua ochii de la el. Respirația îi devenise agitată și continua să răsune cu nerușinare, în pofida încercărilor fetei de a o domoli. Se stăpâni cât putu ea mai bine atunci când Merda intră din nou în sală, dar știa că vrăjitoarea avea o bănuială adâncă despre sentimentele ei, căci nu înceta din a rânji mârșav ori de câte ori venea vorba de brunet.
        - Ești pregătită pentru lumea din afara castelului? o întrebă femeia.
        Sakura o privi neutru, deși nu-și putea nega surprinderea.
        - Ar trebui să fiu? îi răspunse cu o altă întrebare. Până când aceste schimbări bruște, doamna mea?
        Merda nu părea a întelege la ce se referea rozalia sau doar o ignora, în nesătula ei dorință de a dispune oricând de putere asupra fetei. Rareori îi vorbea despre planurile ei, iar Sakura ajunsese să o considere o maniacă, un diavol cu chip de femeie. Viziunea ei nu era departe de adevărul femeii, ai cărei ochi setoși de putere străluceau când realiza spaima și incertitudinea din sufleul fetei. Îi plăcea să o știe sub controlul ei și profita de orice ocazie pentru a-i încețoșa și mai tare gândirea.
        Fără multă șovăială, îi întinse Sakurei un maldăr de haine lat cât o palmă, deasupra căruia fata zări inelul cu piatră movalie.
        - Mi-l înapoiezi? o întrebă ea.
        - O să ai nevoie de el. Crezi că ești pregătită să-l folosești? – nu așteptă însă răspunsul și i-l puse Sakurei pe deget, îndemnând-o să cerceteze îmbrăcămintea pe care i-o adusese – Vom pleca în Gyoku. Nu poți apărea îmbrăcată așa în fața – dar se opri.
        Fata nu mai zâbovi cu întrebările. Își dăduse seama că vorbea de brunet. Nu părea să-i displacă ideea de a-l cunoaște, dar se temea de planurile Merdei. Orice idee născocită de acel suflet diabolic nu putea fi mai puțin întunecată decât inima ei, iar aceasta fumega de răutate. Sakura luă îmbrăcămintea de pe masă și ieși din sala tronului, îndreptându-se către camerele ei.
        Mare îi fu mirarea când o găsi pe Hinata îmbrăcată într-o rochie scurtă, cu mâneci din dantelă, de culoarea vișinei putrede, și cu pantofi mult prea înalți pentru a-și putea menține echilibrul. Deși nu era obișnuită să poarte asemenea ridiculoșenii, fetei nu-i erau necunoscute. Le văzuse adeseori în ultimele decenii, atunci când privea lumea din afara Cerastosului. Nu-i displăceau, dar nu i se păreau decente.
        - Nu sunteți gata încă? o întrebă bruneta, grăbindu-se să-i ia maldărul de haine din mână și să le așeze pe pat. Nu mai e timp, haideți să – dar se opri când observă chipul mirat al Sakurei – Nu v-a spus? Plecăm într-o oră.
        Bruneta nu-și putu ascunde consternarea vâzând reacția de indiferență a rozaliei și, împingând-o fără jenă către pat, bolborosi ceva în legătura cu furia doamnei. Sakura o opri și îi puse mâna pe umăr, zgâlțâind-o cât s-o potolească, întrebând-o apoi:
         - Când ți-a spus că plecăm?
         - În urmă cu patru ore, domniță. Mi-a poruncit să vă aștept aici, să nu îndrăznesc să pășesc afară din camerele dumneavoastră.
       - Va să zică, își bate joc de nervii mei,spuse fata ca pentru ea. Apoi către brunetă: Nu-ți face griji, Hin, doamna poate îndura o așteptare de câteva zeci de minute. Altfel, m-ar fi înștiințat mai înainte. Nu-i vom face jocul. N-are decât să mă ia de aici dezbrăcată dacă nu poate aștepta.

*

        - Domnișoarele așteaptă, Sasuke. Grăbește pasul, dacă nu vrei să ratezi vreuna.
        Brunetul rămase indiferent la tonul acid al lui Itachi, continuându-și drumul în același ritm lent ca mai devreme. Intră în sala de conferințe în care urma să aibă loc castingul și îi făcu semn asistentului său să lase fetele să intre. Se așeză lângă Itachi, cu maldărul de CV-uri în brațe și îi înmână și lui jumătate. Prima fată intră în sală și ieși la fel de repede, precum a doua, a treia sau următoarele zece. Fratele său părea fascinat de toate, dar brunetului nu-i desprinse niciuna încruntarea de pe chip.
        - Câte mai ai de gând să refuzi? îl întrebă Itachi iritat. Prezentarea e în două săptămâni și avem nevoie de modele, Sasuke.
        - Dacă ar fi după tine, le-ai alege pe toate, îi replică fără să își ridice privirea.
       Căuta mirat în CV-ului următoarei candidate, fără să găsească vreo fotografie. Îi făcu semn asistentului să o poftească înăuntru și îi șopti lui Itachi:
        - Nu ți se pare ciudat?
        - Chiar deloc, îi răspunse. Ciudată mi se pare atitudinea ta. Nu le poți respinge pe toate. Zău, dacă nu aș cunoaște-o pe Karin, aș spune că ești gay, frățioa...
        - De ce trebuie să fac eu asta? Ai putea să te duci tu acolo, se auzi dincolo de ușă, atât de tare încât îl întrerupse pe Itachi.
        Sasuke se ridică de pe scaun și vru să iasă pe ușă, dar aceasta se deschise, iar brunetul fu trântit la podea de o domnișoară ce tocmai năvălise înăuntru. O cuprinse de mijloc, trăgând-o peste el, lăsându-se pe sine izbit de dușumeaua rece și tare a încăperii. Închise ochii pentru o secundă, crezând ca va suporta mai ușor impactul dacă nu îl vedea, iar când îi deschise, și-i fixă asupra chipului fetei. Ochii ei verzi păreau să-l dezmierde cu sfială, iar el nu pierdea contactul nici măcar pentru o secundă.
        Brunetul avea obrajii înveliți în șuvițe de păr rozalii, dar senzația îi plăcea. Nasul lui atinse ușor buzele fetei când dădu să se ridice, iar ea se retrase imediat, ridicându-se în genunchi deasupra lui, iar mai apoi în picioare. Tocurile ei îi atingeau ușor gambele, care erau țintuite între gleznele-i subțiri și albe. Imediat ce rozalia îl eliberă din strânsoare, Sasuke se ridică, zâmbindu-i ștrengărește, dar ochii săi păreau să caute ceva mai mult decât văzuseră.
        Regăsea o oarecare familiaritate în irisurile verzui ai fetei, iar senzația buzelor ei îi dădea fiori cunoscuți. Se gândi la toate posibilitățile existente de a o cunoaște, fără să-și mute privirea de la chipul ei când îi întinse mâna pentru a-i afla numele.
        - Sakura... Haruno. Am venit pentru probă, îi spuse fata cât el încă îi ținea mâna strâns într-a sa. Îmi cer mii de scuze pentru...
        - Nu ai de ce, o întrerupse Itachi, apropiindu-se de cei doi. Fratele meu s-a născut împiedicat.
        Sasuke, care între timp îi dăduse rozaliei drumul la mână, îi aruncă o privire încruntată, însoțită de clasica-i încrucișare a brațelor, aparent pasivă. Itachi își dădea însă seama că era iritat de cuvintele sale, ori poate de întreruperea conversației atât de plăcute pe care ar fi avut-o cu fata. El îi zâmbi brunetului cu o oarecare satisfacție, făcându-i cu ochiul în timp ce o invita pe Sakura să ia loc pe scaun. Se așezară amândoi în fața ei și îi oferiră ceva de băut, dar fata refuză. Itachi o măsura din priviri, frecându-și bărbia cu degetele și atingându-și, din când în când, buzele cărnoase. Sasuke luă în mână CV-ul fetei, uitându-se rapid peste el, iar mai apoi la ea.
        - Nu ai nicio poză atașată, îi spuse el, încercând să rămână indiferent privirii ei.
        - Nu...nu aveam niciuna recentă, dar...
        - Am putea să-ți facem câteva chiar acum, completă Itachi. Te rog, o îndemnă el să se ridice.
        Rozalia se conformă și, urmându-i indicațiile, făcu o piruetă. Încercă să-i ingnore oftatul cu note suspicioase, precum și ochii care se uitau mai jos decât ar fi vrut ea. Se îndepărtă de cei doi, pășind cu încredere pe fiecare picior într-o încercare de a defila, credea ea, destul de reușită. Foarte bună chiar, ar spune Itachi, care o sorbea din priviri la fiecare întoarcere, având ochii ațintiți mai ales asupra fustiței nu prea lungi pe care o purta, în timp ce el captura ceva instantanee, destul de reușite s-ar părea.
Sakura, în schimb, nu rata nicio ocazie de a-l privi pe Sasuke, deși subtil, întocându-și capul după doar câteva momente. La rândul lui, brunetul o privea din când în când, fixându-i ochii ce-i păreau atât de cunoscuți.

Subiect: Re: Păcatul Dum 18 Oct 2015, 19:06

Capitolul VIII

       - Bine ai venit la Uchiha Brands, Sakura! îi spuse Itachi rozaliei pe când aceasta se pregătea să plece.
        Fata îi mulțumi cu un zâmbet larg, îi strânse mâna, iar privirea ei fugi inevitabil către Sasuke. Brunetul se înclină respectuos și își luă la revedere, holbându-se la ea până ce ieși pe ușă. Chemară apoi următoarea candidată, de care Itachi părea la fel de încântat. Sasuke, în schimb, se lăsă în scaunul lui și îl lăsă pe fratele său să vorbească. Gândul îi zbura la rozalie, dar mai ales la ochii și buzele ei. Involuntar, îi veni în minte ziua în care atinse oglinda din biroul lui Fugaku. Ceva straniu se petrecuse atunci cu el, iar acum, când Sakura năvăli peste el, avu același sentiment de voluptate și confuzie.
        Nici măcar nu se sinchisi să se ridice când intrară ultimele modele. Le salută politicos, apoi se prefăcu profund cufundat în lectura CV-urilor, trei la număr. Timpul alocat interviurilor se scursese deja, astfel că hotărâră să le intervieveze simultan. Sasuke își lăsă fratele să se ocupe de ele, schițând din când în când câte un zâmbet de aprobare. Dacă erau potrivite sau nu pentru noua campanie de promovare a mărfii Uchiha Brands, el nu putea spune. Le aruncase scurte ocheade pe sub gene, iar toate păreau să aibă fizionomia adecvată pentru ceea ce căutau ei.
        - Sunt perfecte! remarcă Itachi după ce fetele plecară, dar Sasuke părea să nu-l asculte. Te implici măcar puțin? îl întrebă pe un ton deja enervat.
        - Știi bine că asta ar trebui să fie treaba ta, nu a mea, îi răspunse distant, fără să-l privească. Și apoi, nici măcar nu ai ține cont de opinia mea. Nici nu știu de ce m-ai obligat să fac asta.
        - Totuși, nu ți-a mers așa de rău, frățioare!
        Zâmbetul lui Itachi, deși voia să fie, nu părea deloc sarcastic, ci mai degrabă forțat. Sasuke înțelese că se referea la întâmplarea cu rozalia care l-a trântit la pământ, dar se prefăcu a nu-și da seama de asta. Era totuși logodit și nu-și putea permite riscul ca Itachi să aibă vreodată șansa să intervină în relația lui. Știa că era ca un vultur la pândă, gata să atace la cel mai mic semn de slăbiciune. Îl ura poate cu aceeași intensitate cu care iubește femeile. Nu doar una, ci pe toate și într-un mod carnal și posesiv, egoist până la limite. Când nu le putea avea, ciuda se transforma în ură, adăugând zidului construit în jurul inimii sale o nouă cărămidă.
        Deși nu o afirmase vreodată, iar Sasuke era sigur că nici nu o va face, unul dintre motivele disputei lui Itachi cu brunet, pe care de altfel o purta singur, era Karin. Din copilărie, roșcata fusese amica fraților Uchiha și o tovarășă nelipsită din viețile celor doi. Era de vârstă cu Sasuke și învățaseră în aceeași clasă până la terminarea liceului. Fusese întotdeauna îndrăgostită de el, iar în clasa a zecea, el a început să-i împărtășească sentimentele. Au ieșit împreună ceva timp, urmând ca lucrurile să devină mai apoi serioase. Cum familiile celor doi erau în strânse relații de prietenie, logodna lui Karin cu Sasuke bucură pe toată lumea, exceptându-l pe Itachi.
        Îl ura pe brunet încă din ziua în care fusese adoptat de părinții lui, iar relația acestuia cu roșcata care-i punea inima pe jar îl înrăi și mai tare. Cu atât mai mult cu cât știa că ea nu va fi fericită cu Sasuke. El nu o iubea cum o făcea Itachi. Se complăcea într-o căsătorie falsă de dragul părinților și își bătea joc de sentimentele lui Karin. Asta îl făcea s-o deteste și pe ea, deși flacăra iubirii continua să ardă. Ea știa, dar nu-i păsa, or asta îl înnebunea pe Itachi. O voia pentru el și nu o putea avea. Se mulțumea deci cu fetișcanele care-i cădeau la picioare după doar câteva cuvinte drăguțe.
        - Dacă îți place, n-ai decât să-ți faci de cap cu ea, îi spuse Sasuke destul de calm, fără se uite la el, în timp ce-și închidea servieta, apoi se ridică să plece. Se întoarse după câțiva pași și continuă: dă-i măcar șansa să apară în câteva reclame, ca mai apoi să te descotorosești de ea, cum faci cu toate.
        - Poate nu o să-ți fac pe plac de data asta, frățioare.
        Se ridică și ieși fără să-l privească, mulțumindu-se cu a-l lovi ușor pe umăr în drumul către ușă.

*

        - Nu înțeleg de ce nu faci tu asta, doamna mea.
        Privind-o fix în ochi, Merda își duse degetul la buze, presându-l ușor peste un zâmbet ironic.
        - Fără întrebări, doar fapte, scumpa mea.
        Misterul în care vrăjitoarea își ascundea toate acțiunile o scoatea din minți pe Sakura. Dar știa că trebuia să se supună. Nu-și putea permite luxul de a o enerva. Îi era teamă, dar nu pentru ea, ci pentru cei implicați în treaba asta murdară. Hinata, a cărei soartă a fost la fel de nefericită ca ei, apoi, mai era Sasuke... Uchiha Sasuke era cu siguranță o parte importantă în proiectul de răzbunare al Merdei, iar Sakura trebuia să afle de ce și pentru ce înainte ca lucrurile să avanseze prea mult. În plus, simțea un straniu impuls de a-l proteja, la fel de puternic precum îi bătea inima când îl privea. Își alungă însă asta din minte, cel puțin pentru moment. Trebuia să se concentreze.
        - Yn cuddio, rosti sacadat, pentru a zecea oară, iar rezultatul fu același.
        Se holba la locul în care, acum o secundă, se găsea bușteanul pe care l-a vrăjit. Iarbă, doar atât vedea. Încercă să pipăie aerul, iar mâna i se izbi de ceva tare. Scoarța bușteanului o zgârie ușor, iar asta o făcu să zâmbească. Era încă acolo.
        - Felicitări! Acum încearcă pe Hinata.
        Bruneta se fâstâci o secundă, dar privirea dojenitoare a Merdei îi îngheță sângele în vine și o pironi în loc. Sakura se supuse și ea, iar în secunda doi, corpul Hinatei nu mai fu vizibil.
       - E-ești bine? reuși rozalia să îngaime, după o scurtă sforțare.
       - Cr-cred că da, se desluși un răspuns slab, dar sufient pentru a o face să răsufle ușurată.
       Se grăbi să-i curpindă mâinile Hinatei, pentru a avea certitudinea că era într-adevar în regulă. Nu observă figura chircită a Merdei, o combinație de satisfacție și dezgust, ca o ciudă înnăbușită. Se bucura totuși că Sakura făcea progrese mari, lucru care-i facilita planurile și îi reducea timpul de acțiune.
       O privi cu aprobare când dezlegă vraja, aducând-o pe brunetă la normal, apoi intră în casă fără niciun cuvânt în plus. Fetele rămaseră în grădină, fără să-i dea prea multă importanță. Vila pe care o închiriaseră avea o curte superbă, cu multe flori de-a lungul teraseri și câțiva pomi încadrând câteva băncuțe și o masă mare de lemn. Gardurile ce o împrejmuiau erau imense, lucru care îi permitea rozaliei să exerseze chiar acolo noile vrăji.
        După doar cinci minute, Merda ieși în grădină, îmbrăcată în pantaloni și bluză din material elastic, iar în picioare purta încălțări cu talpă joasă. Sakurei îi părea încă ciudat să o vadă fără rochia ei de catifea, lungă până în pământ și cu trenă de jumătate de metru, dar nu mai ciudat decât se simțea ea în noile haine în care fusese forțată să se îmbrace. Instinctual, privi pentru o secundă la fusta neagră și maioul de voal pe care le purta. Se simțea incomod să-și arate atât de mult pielea, dar nu avea ce face. Trebuia să se obișnuiască până și cu tocurile imense pe care Merda i le băgase forțat în picioare și care acum zăceau pe iarbă, la umbra unui cireș. Doar era model acum!
       Trecu pe lângă vrăjitoare fără să o privească și fără a se grăbi, deși aceasta îi spuse că trebuiau să plece imediat ce se lăsa întunericul. Soarele apusese de ceva vreme, deci nu mai avea mult timp de zâbovit cu îmbrăcatul. Se duse direct în camera ei, urmată de Hinata. Știind de figura nervoasă ce avea s-o întâmpine dacă întârzia, parcă se mișca dintr-adins cât mai încet. Deși bruneta o tot împingea și vorbea fără oprire, încercnd să o grăbească, Sakura își lua tot timpul din lume.
        Se opri deodată, trântindu-se pe pat, și își acoperi fața cu mâinile. O bufni un râs isteric, apoi oftă prelung. Își întoarse capul spre Hinata și chicoti fără să-și dea seama. Se uită la chipul speriat al brunetei, care se holba la ea parcă rugând-o să aibă milă, și încetă, ridicându-se în capul oaselor.
        - Ce trebuie să fac să-ți dispară teama asta, Hin?
        Se apropie de trupul firav al prietenei sale și o luă în brațe, mângâindu-i părul.
        - Nu înțeleg cum de o sfidezi fără să te gândești la...la...
        - Nu o să-mi facă nimic. Are nevoie de mine și e destul de ignorantă cât să-mi arate asta. Trebuie să-i plătesc cu ceva suferințele din ultimele secole. Nu doar pe ale mele, ci și pe ale tale, Hin.
        Ochii brunetei erau plin de lacrimi, iar Sakura abia își abținu un suspin. Totuși, ura față de Merda era mai mare decât durerea, iar asta o făcea să se mențină fermă. Îi dădu drumul din strânsoare și o mângâie pe obraz, surprinzând pe fața fetei un surâs aprobator. Nu-și permiteau să discute mai mult timp pe această temă, căci puteau fi auzite, iar atunci chiar ar fi dat de belea, dar își transmiteau totul prin priviri. Exista între ele un soi de complicitate ca aceea dintre colegii de celulă, dar sentimentele lor una față de cealaltă erau mai mult de atât. Trecuseră prin multe împreună și se bazau una pe alta. În situația de față, mai mult Hinata pe rozalie.
        Se imbrăcară fără grabă în haine negre, lejere, renunțând la tocuri în favoarea sneakerșilor. Coborâră apoi în living, unde Merda le aștepta în picioare, cu o expresie ce ar fi împietrit pe oricine. Hinata tremura, dar siguranța cu care Sakura se îndrepta spre odioasa femeie parcă îi dădu puțin curaj.
        - De ce trebuie să vină și ea? o întrebă rozalia pe un ton neutru.
        - Nu pot să car singură olglinda, iar tu, draga mea, ai alte treburi de rezolvat după ce ne ajuți pe noi.
        - Cum ar fi?
        Ca de obicei, Merda nu-i răspunse, dar afișă clasicul rânjet pervers ce o consacrase în ochii fetei. Nu se sinchisi să pună alte întrebări, de teamă că nu-i vor plăcea răspunsurile. O urmă către mașina parcată în curtea din față și se urcă, fără vreun comentariu, pe locul din dreapta șoferului, iar Hinata, în spate. Merda conducea.
        „Cum de știe să folosească chestiuța asta?” se întrebă ușor iritată de cunoștințele atât de actuale ale femeii. Pentru o vrăjitoare de sute ani, se confunda ușor cu peisajul secolului douăzeci și unu. Pentru Sakura, lucrul acesta era destul de dificil. Asta o înciuda, dar își alungă rapid gândul și continuă să privească pe fereastră.
        Clădirea Uchiha Brands îi părea și mai impunătoare acum, noaptea, când lumina din temelii și până la acoperiș. Merda parcă mașina pe o străduță lăturalnică, unde coborâră fără a fi văzute de cineva. Rozalia oftă zgomotos și se trezi întrebând:
        - Dacă tot nu vrei să te ajut să cari oglinda, de ce m-ai pus să vin până aici? Puteai să faci vraja chiar tu.
        Merda nu-i răspunse și, deși voia să pară indiferentă la replica fetei, i se putea citi ușor iritarea pe chip. Sakura o privi cu o sprâncană ridicată, apoi rămase perplexă. „Nu poate”, își spuse în gând, păstrând totuși ceva semne de întrebare. Se presupunea că Merda era puternică, dar nu putea face o simplă vrajă de invizibilitate. I se părea imposibil, dar nu găsea altă explicație. Se trezi din visare când îi auzi vocea, simțindu-i totodată degetele cuprinzându-i palma. Sakura urmă planul, recitând incantația pentru a unsprezecea oară în ziua aceea, ținându-le de mână pe celelalte două.
        Când deschise ochii, zări doar zidul unui bloc în fața ei, cel de lângă clădirea companiei. Vraja funcționase. Îi simți mâna vrăjitoarei presându-i umărul și se întoarse pe călcâie. Trecură fără pobleme de paznicul de la intrarea în clădire și ajunseră în biroul conducerii la fel de ușor. Rozalia ascultă la ușă preț de o secundă, iar cum nu se deslușea niciun zgomot, deschise ușa și intrară. Într-adevăr, încăperea era goală.
        - Grăbește-te! se auzi glasul poruncitor al Merdei, care, credea Sakura, se găsea deja lângă oglindă.
        Fata înaintă și ea, așezându-și o mână pe rama aurie. Un fior rece îi străbătu corpul când simți atingerea rece a oglinzii, iar în minte îi apăru, inevitabil, imaginea brunetului. Gândul îi zbură la buzele lui și la acea zi în care le atinse, dar vocea poruncitoare a Merdei îl întrerupse. Se grăbi să recite vraja, iar oglinda dispăru din raza ei vizuală. Auzi pașii nesiguri ai Hinatei apropiindu-se, iar ea se depărtă de perete. Se duse lângă ușă și dădu să o deschidă. Auzi în aceeași clipă o voce masculină și niște pași apropiindu-se pe hol și înlemni.
        „Am încurcat-o!” gândi fără să-și dea seama.

Capitolul IX

Ușa se deschise cu o slabă scârțâitură, aproape că fu dată de perete și trântită înapoi cu aceeași forță. Sasuke intră ca un torent cu telefonul la ureche, luă un dosar de pe birou și se așeză în fața oglinzii ce fusese deja adusă la forma sa inițială. Hinata își înnăbuși un țipăt, distanța dintre ea și brunet era mică și fu nevoită să-și țină respirația pentru a nu-i simți prezența.
- Am nevoie să vii cu mine, Naruto. Trebuie să o vezi, să - înghiți în sec- să vorbești cu ea. - se uita pierdut la propria-i reflexie, ridică o mână și și-o plimbă de-a lungul ramei aurii în așteptarea unui răspuns - Îți trimit adresa.
Sakura făcu doi pași pentru a se îndepărta de ușă și aproape că i se tăie respirația când Sasuke se așeză pe scaunul de la birou, la doar un metru de ea. Continua să privească absent oglinda, cu degetele încleștate pe telefonul mobil. Ochii lui apăsau pe oricine îi privea, gravi, impunători, triști. Vru să se apropie de el, dar își înfrână instinctul. Nu puteau fi descoperite. Spera că avea să plece cât mai repede.
El lăsă telefonul pe birou și deschise dosarul pe care-l avea în mână. Îl răsfoi la repezeală și se opri pe la jumătate. O fotografie a unei femei. Sakurei îi părea cunoscută. Nu se arăta mai în vârstă de 25 de ani. Brunetă, cu ochii negri,abisali și pielea fără pată, femeia era chiar frumoasă. Uitându-se mai atent, fata observă o cicatrice pe obrazul femeii, subțire de se putea ușor confunda cu un rid, dacă nu ar fi fost singurul de pe fața-i perfectă. Zâmbea, deși nu cu toată ființa, avea ochii suferinzi. Pierduți, căutau o lumină să-i ghideze.
O lacrimă udă hârtia, iar cerneala se întinse și se amestecă aproape insesizabil. Sakura fu izbită de o durere în piept pe care nu și-o putea explica. Ce-și putea imagina era zâmbetul Merdei, care cel mai probabil se întindea dintr-o parte în alta a feței. Trebuia să afle cumva ce pune la cale, dar mai întâi era nevoie să găsească o ieșire din situația riscantă în care se aflau. Nu putea face vreo vrajă, încă nu își controla puterile suficient de bine cât să le foloseasca în deplină tăcere. Ar fi vrut ca Merda să facă ceva, dar pentru un motiv sau altul părea să stea cu mâinile în sân.
Era cu ochii pe ceas, trecuseră aproape cincisprezece minute, iar Sasuke nu făcea nicio mișcare. Stătea împietrit, la fel și Sakura, privind aceeași fotografie. Suspina, dar atât de înnăbușit că părea că nu vrea să se audă nici chiar el. Pieptul îi tremura și pumnul i se încleșta din ce în ce mai tare. Închise dosarul și se ridică de pe scaun, cu mâinile la ceafă. Vru să se apropie de oglindă, când îi sună telefonul.
- Ajung în zece minute, raspunse direct, închizând apoi apelul.
Sakura răsuflă ușurată când trecu pe lângă ea în dum spre ușă. Se dădu lângă perete pentru a evita orice contact, însă fu destul de aproape pentru a-i vedea lacrimile pironite pe gene. Oftă în sinea ei și respinse ciudatul sentiment de duioșie care începuse să-i încolțească în suflet.
Deschise ușa și după ce se asigură că nu mai era nimeni pe hol, le îndemnă pe celelalte două să o urmeze. Cără de oglindă împreună cu Hinata până la mașină, iar când fură din nou vizibile, nu se surprinse să îi vadă zâmbetul Merdei pe buze. Nu-i putea citi gândurile, dar avea o bănuială că erau despre ea și brunet.
- Te vei duce după el.
-Nu crezi că ai nevoie de ajutor cu mica problemă aici de față, doamna mea? îi oferi drept răspuns, cu ochii ațintiți asupra oglinzii ce se arăta mult prea mare pentru portbagajul mașinii.
- Micșoreaz-o, apoi îți vezi de drum, e o ocazie pe care nu o poți rata, îi spuse pe un ton ludic, răutăcios.
Fata se conformă, știa că nu avea șanse de izbândă în acel moment. Reuși totuși să o smulgă pe Hinata din ghearele fiarei, pentru a o însoți. Unde, niciuna dintre ele nu știa încă.
- Cum îl găsim? o întrebă pe un ton grav. Era sătulă jocurile ei.
- Urmează-ți inima! îi spuse și porni mașina.
Simțea că își bate joc de ea și nu era departe de adevăr. Merda le lăsase în plină stradă, fără vren indiciu care să le conducă spre locul unde afla Sasuke. O testa. Îi punea la încercare puterile, dar și răbdarea. Își scoase inelul și rosti o incantație, iar piatra movalie îi arătă răspunsul. Porniră de îndată într-acolo.
- Domna nu trebuie să afle că poți face asta, domniță.
- Sunt sigură că știe deja, Hin. Nu-i scapă nimic, mai ales acum.
Hinata nu-și dădu seama, dar fusese un avertisment. Merda le urmărea cu siguranță orice mișcare. Trebuia să fie atente, avea acum cele patru oglinzi în posesia ei și deși nu știa ce puteri îi puteau oferi, Sakura era sigură că în mâinile Merdei erau periculoase.
Locul era o mahala, aproape părăsită, doar câteva luminițe zărindu-se ici, colo. Mașina lui Sasuke era parcată nu departe de acolo. Aștepta o persoană, care nu întârzie să apară. Un blond înalt, cu ochii albaștri. Fetele erau la doar câțiva pași de ei și îi urmară îndeaprope. Înaintară printre gunoaie cu miros specific, până la o mică baracă de lemn și carton. Ciocăniră la imitația de ușă formată dintr-o bucată mai mare de carton gros și așteptară să fie primiți. Deschise o femeie micuță, speriată, îmbrăcată cu o rochie ponosită și desculță. Deși timpul își lăsase amprenta asupra ei, Sakura o recunoscu în ea pe femeia din fotografie.
Cei doi intrară în baracă, iar fetele se apropiară sufient de mult cât să poată vedea prin ușa rămasă deschisă și să audă, deși stins, ceea ce vorbeau. Frazele erau întrerupte de un zgomot puternic venind de la șantierul de aproape, dar din câte auzise, Sakura își dădu seama că femeia avea o strânsă legătură cu brunet și că era bolnavă. Cel mai probabil, celălalt bărbat era aici din această cauză. După câteva minute, Sasuke ieși singur din baracă. Avea o expresie gravă pe față, tristă.
Se îndreptă către mașină și își aprinse o țigară. Sakura se apropie de el, asigurându-se că nu o vede. El stătea sprijit de capotă, ea îl contempla îndeaproape. Avea privirea la fel de pierdută ca mai devreme, în birou, și buzele tremurânde. Vru să se apropie de el, dar Hinata o trase înapoi la timp. În același moment îl văzu pe bărbatul blond de mai devreme îndreptându-se rapid către Sasuke.
- E așa cum te-ai temut, îi spuse el brunetului.
- I-ai spus? îl întrebă cu larimi în ochi.
Blondul dădu din cap în sens negativ și oftă. Sasuke făcu un semn de aprobare și seurcă în mașină. Blondul se îndepărtă până ce nu se mai văzu. Sakura îi spuse Hinatei să se întoarcă acasă și continuă să-l urmărească pe brunet, care încă nu plecase. Vorbea la telefon, cu o mână pe volan, strângându-l tare între degete. Privi din nou spre baracă, deși abia dacă se zărea în întunericul de pe stradă și de la acea distanța, și porni mașina. Fata se gândi dacă să-l urmeze sau nu și îi veni în minte vocea Merdei. Ar trebui să meargă după el.
După două semafoare, găsi mașina lui Sasuke staționată lângă o benzinărie, însă nici urmă de bărbat. Îl căută cu priviream dar nimic. Se pregătea să-și folosească inelul, când îl zări ieșind dintr-un magazin de vizavi. Porni spre el cu inima cât un purice.

Subiect: Re: Păcatul Sam 17 Sept 2016, 23:34

Sal sal. N-am trecut pe-aici mai devreme, desi am citit primele sase capitole mai demult. Nu am prea multe de spus in sensul ca probabil stii deja ca imi place stilul tau si ca modul in care acesta a evoluat de-a lungul capitolelor ma bucura tare mult. Suna incantata de cum ai dezvoltat ideea si de cum ne-ai prezentat personajele si, mai ales, de modul in care ai imbinat cele doua lumi intr-un mod care nu-mi pare exagerat, ci potrivit.
Imi pare bine ca in ciuda facultatii si a lipsei de timp reusesti totusi sa aloci cateva ore pentru acest fic si sunt curioasa cum vor evolua lucrurile de acum incolo, desi probabil nu vom afla prea curand, data fiind apropierea lunii octombrie. Asadar, spor la scris si bafta cu facultatea si sper sa ajung la timp pentru urmatorul capitol. pwp

Edit: A, si-mi place titlul la nebunie.