Cuvinte seci prinse-n felinare.

Motto: Iubirea este cuvântul cu care proştii îşi denumesc dependenţa.

Viaţa mea cu Heidi a fost precum un joc de şah, piesă atinsă însemnând piesă mutată! La final fiind important să nu îţi regreţi alegerile. Eu nu am înţeles acest principiu şi am lăsat-o să plece, rămânând singur şi tânguindu-mă în faţa unei stafii ce sălăjluieşte în cele mai întunecate locuri ale minţii mele.

Dar cine sunt eu să caut acul în carul cu fân? Cine sunt eu ca să îmi pun întrebări despre existenţă? Sunt unii mult mai buni ca mine care să îşi dea cu părerea. Mă uit la pantofii negri, cu şireturile frumos împletite şi cu stratul gros de praf aşezat peste ei ca un văl zdrenţuros, mă uit la pălăria neagră ce este legată cu o eşarfă cafenie, aceaşi eşarfă pe care i-o dăruisem de Crăciun, aceaşi eşarfă care se potrivea cu ochii ei în care fusese rasă scoarţa unui copac.


Cine fusese această Heidi pentru mine? Atunci un înger ce coborâse să îmi aline durerile, acum un demon cu glas de porţelan spart şi ochii lipsiţi de compasiune. Un şarpe veninos ce mi s-a strecurat în sân şi mi-a injectat recipientul în care îmi păstrasem toată contemplaţia şi iubirea pentru ea cu venin, pângărindu-mi sentimentele şi transformându-le în cenuşă. M-am opus cu vehemenţă, dar ura mi+a devorat cu nesaţ sufletul şi mă lasat cea ce sunt şi azi, o simplă entitate fără viitor, trecut, doar cu un prezent fad, insipid şi incolor.

Încă învăţ mersul solitar în inconştienţă, încă sufăr de depresia îngrozitoare ce mă subjugă şi mă face să îmi plâng de milă ca un zevzec. Trag perdele grele, goase, iar lumina îşi dansează tangoul pe chipul desfigurat al unui mort viu. Îmi doresc să plouă, ca cerul să îşi lase pleoapele peste decorul imperfect şi să mă răcorească, dar nu o face, mă lasă să cer îndurare, să mă usuc din cap până în picioare de dorul ei.

Mă aşez jos şi scot o ţigare, una dintre alte o mie pe care le-am transformat într-un nor de fum dens şi înecăcios. Înghit în sec, nu mai am putere să respir, să visez, să doresc, de parcă aş fi înghiţit un pud de sare. Heidi mi-a sfâşiat corpul în fâşii străine una de alta şi le-a aruncat la răspântia celor patru zări, mi-a călcat cu mândrie inima şi a plecat mai departe, lăsându-se înghiţită de necunoscut.

Ma iubit? Nu cred, acel demon nu este în stare să simtă, să creadă. Dar eu am iubit-o? Aceasta este întrebarea capitală, călăul meu metaforic. Da, am iubit-o ca un orb, cu tot sufletul, cu tot trupul, încă îi simt respiraţia întipărită pe obraz, încă mai am plămânii căptuşiţi cu mirosul ei de levănţică. De ce nu am rupt aceste chingi ce mă leagă de ea? Pentru că în fiecare dimineaţă deschid ochii şi îmi dau seama ca o iubesc, cu aceea ultimă bucată sfâşiată de inima, o iubesc.

Ştreangul se strânge din ce în ce mai tare în fiecare secundă ce trece, nodurile numărându-mi fiecare respiraţie. Aud ticăitul ceasului ce străpunge liniştea. Cadoul ei, ceasul ce îmi va număra ultimele secunde de viaţă. Poate doar aşa o voi revedea. Poate unul dintre chipurile îndurerate ce mă vor conduce pe ultimul drum va fi al ei. Degeaba mă îmbat cu apă chioară. Aşa am făcut mereu, m-am hrănit cu iluzii, până sufletul mi-a devenit găunos. Aud un ultim ticăit, scaunul se răstoarnă, iar trupul meu pluteşte deasupra solului. S-a terminat, s-a teminat chinul, o ultimă gură de aer stingheră şi apoi moarte, aceea moarte dulce şi blândă, ce te înconjoară ca un cocon cald.