Trandafirul dintre spini
Capitolul 1
Va rog sa ascultati asta, este melodia capitolului:
https://www.youtube.com/watch?v=RRkIQ1Djbs Singuratate. Oare cate persoane simt acest sentiment? O mie, un milion, un miliard? Nu stiu, dar nici nu imi doresc sa aflu. Si daca as afla ce as putea face eu? Nimic. De ce atunci cand o persoana are un comportament diferit, bland, inocent sau vede lumea prin alti ochi, intr-un mod diferit, este categorizata ca fiind ciudata?
Oameni vor sa fie mereu remarcati, sa iasa in evidenta, dar de ce nu accepta ca nu toti oamenii sunt ca ei, ca exista persoane ce pot vedea si adevarata fata a lumii? Este exact ca si atunci cand ai un prieten fals.
In fata ta, te vorbeste numai de bine, este mereu de acord cu tine, iar atunci cand nu sunteti impreuna te vorbeste numai de rau, isi bate joc de tine si de toate lucrurile pe care le-ai faurit. Inocenta si bunatatea nu sunt permise intr-o lume ca aceasta. Daca nu ai de gand sa lupti mai bine te-ai ascunde, ai pleca departe.
Nu poti ramane pur, daca nu vrei sa fi ucis. "Ciudat" este cuvantul pe care il urasc cel mai mult. In ochii mei cea ce ei numesc ciudat, este diferit si iubesc sa vad aceasta diferenta. Este atat de pura si placuta, dar dureroasa.
Spune-mi, de ce oamenii se ranesc mereu intre ei? Vezi totul, auzi totul, atunci da-mi si un raspuns, te rog. Vreau sa stiu, te doare? Te doare tot ce se intampla? Presupun ca nu voi primii si un raspuns, dar imi doresc sa vad ce se intampla in inima ta. Acei oameni diferiti au o povara prea mare pe umeri. Din nefericire toata acea ciudatenie, cum o numesc ei, ascunde multa slabiciune.
Fiecare insulta devine mai dureroasa, iar inima lor e injunghiata. Cu cat trece mai mult timp este injunghiata de mai multe ori, iar firicelele de "sange" se scurg din ea, lasand-o distrusa. Acel sange ce se scurge, reprezinta dorinta de a traii. Cu cat aceste persoane sunt mai batjocorite si ranite, isi pierd puterea si in cel mai rau caz ajung la sinucidere.
Ei nu realizeaza cat de importanta este viata lor pentru aceasta lume, si avand ochii inschisi se sinucid. Sunt singura raza de speranta, ei sunt eroii de care avem nevoie, dar care se dau batuti, renunta, isi pierd credinta. Daca ar avea cu adevarat dorinta, ar capata si puterea de a lupta, devenind alesul sau aleasa. El sau ea poate salva tot ce a mai ramas, dar oare chiar exista sau oamenii isi creaza iluzii false?
Durerea si singuratatea au pus stapanire pe toti, iar singurii vinovati sunt tot ei, dar mandria este prea mare pentru a o recunoaste. Din durerea acumulata, s-a nascut aroganta si au ranit alte persoane la randul lor. Oare lumea este fara speranta? Tu ce crezi? Este ciudat sa iubesti o persoana pe care nici macar nu ai cunoscut-o? Cel putin mie asa mi se pare. Insa nu consider ca cea ce simt sau fac, este gresit.
Merg mai departe, privind inainte si lasand trecutul sa moara, nu mai am nevoie de el. Nu pot traii in trecut, nu ma va ajuta cu nimic. Nu stiu ce se va intampla in viitor, dar daca voi continua sa traiesc voi afla. Nu sunt slaba, dar nici inghetata. Consider ca sa iti ei propria viata este o prostie, o lasitate. Daca m-as sinucide as dovedi ca sunt o fricoasa careia ii este frica de propriul destin si viata. Si pana la urma daca mi-as lua viata, cu ce m-as alina? E o tampenie sa faci asa ceva. Daca as crede ca ucigandu-ma voi scapa de toata durerea, m-as mintii singura.
Chiar daca mor, voi lua toata acea durere cu mine si as regreta fapta facuta. Ma intreb daca cei morti simt singuratatea. Dar eu, eu ce simt? Oare ma simt si eu singura, goala? Nu am un raspuns pentru aceasta intrebare. Cand vine vorba de mine sunt precum un abis intunecat, atat de intunecata si de adanca, sunt fara sfarsit. M-as putea anliza minute, ore, zile, saptamani sau poate chiar luni intregi, dar nu voi descoperii nimic despre propria mea personalitate. Nu stiu ce fel de persoana sunt.
Oare sunt un om bun sau rau? Nu am nicio idee. Mereu fac acelasi lucru, stau in aceasta camera intunecata, fara ferestre, ghemuita in patul meu si privind in gol. Doar privesc, gandesc, astept, fara sa ma grabesc, momentul in care va fi dinou nevoie de mine. Sunt imuna, chiar daca situatia mea nu este cea mai fericita, chiar daca sunt supusa la chinuri fizice, inima nu ma doare, ea doar asteapta cuminte. Nici eu nu stiu ce astept sau daca acel ceva va sosii intr-o zi, dar eu tot o fac.
Ma ridic din pat, indreptandu-ma catre oglinda si privindu-mi reflexia. Acelasi par lung si blond ce se intinde pe tot spatele, acelasi chip palid precum o floare de gheata si aceiasi ochi caprui ,adanci, in care te pierzi, dar care tot odata au o urma de inexpresivitate in ei. Trupul inalt, cu forme bine definite. Picioarle sunt bine puse in evidenta de colantii negri, mulati, iar in partea de sus o bluza cu un decolteu "cuminte" si o jacheta ce accentueaza senzatia de calm care poate fi zarita pe chipul meu.
- A sosit timpul, papusa. Vino, Diana! rasuna o voce cu o tonalitate joasa, dar destul de puternica.
Se putea simtii starea de satisfactie si nerabdarea ce ii cuprinsese intregul trup. O singura miscare a capului este suficienta pentru a-i da un raspuns, facandu-l sa isi continue drumul.
Sper ca va placut.
Localizare
acebook
Nr. mesaje
Reputatie
Hobby-uri
Subiect: Trandafirul dintre spini 
Dum 23 Dec 2012, 23:21
