Acest fic nu este al meu, este luat de pe internet. Pentru cei care ati citit deja, va rog mult sa nu dezvaluiti detalii.



23 mai 2015

Scumpa mea Sakura,

Astăzi, în timp ce mă întorceam de la piaţă, cu tine gângurind în scaunul tău special pentru bebeluşi şi cu portbagajul plin cu lapte praf şi orez, am văzut munţii San Gabriel – i-am văzut cu adevărat pentru prima oară. Mai fusesem pe acest drum, dar de data aceasta a fost diferit. Îi vedeam dincolo de parbriz: culmile lor albastre-verzui nemişcate şi tăcute, veghind asupra oraşului, atât de aproape încât simţeam că le puteam atinge. Am tras pe dreapta doar ca să îi privesc.
Ştiu că voi muri curând. Molima îi doboară pe toţi cei cărora le-a fost administrat vaccinul. Nu mai există zboruri. Nu mai există trenuri. Drumurile către ieşirea din oraş au fost blocate, iar acum suntem cu toţii în aşteptare. Telefoanele şi internetul au încetat de mult să mai funcţioneze. Robinetele sunt uscate şi, rând pe rând, oraşele îşi pierd energia. Curând, întreaga lume se va cufunda în întuneric.
Dar acum suntem încă în viaţă. Poate chiar mai în viaţă decât am fost vreodată. Tu dormi în camera de alături.
Aud din acest scaun melodia cutiei tale muzicale – cea cu micuţa balerină – cântăndu-şi ultimele note ca un clinchet firav.
Te iubesc, te iubesc, te iubesc.
Mama


1

Cand soarele dădea să apună peste perimetrul de cinsprezece metri al zidului, pajiştea Şcolii era plină de eleve de clasa a douăsprezecea. Fetele mai mici erau aplecate pe ferestrele dormitoarelor, fluturându-şi steagurile cu Noua Americă în timp ce noi cântam şi dansam.
Am apucat-o pe Pip de o mână şi am învârtit-o atunci când formaţia a început un cântec cu un ritm mai rapid. Râsul ei scurt şi sacadat a acoperit muzica.
Era seara de dinaintea absolvirii, iar noi sărbătoream. Ne petrecuserăm cea mai mare parte a vieţii în interiorul zidurilor fortificate, fără să fi cunoscut vreodată pădurea din spatele lor, iar aceasta era cea mai grandioasă petrecere care ni se organizase vreodată. O formaţie era instalată lângă lac – un grup de fete de-a unsprezecea, care se oferiseră voluntare –, iar paznicii aprinseseră torţe pentru a ţine la distanţă şoimii. Pe masă se aflau toate mâncărurile mele preferate: pulpă de caprioară, friptură de porc mistreţ, prune confiate şi castroane pline cu fructe de pădure.
Directoarea Bums, o femeie durdulie cu o faţă de câine sălbatic, se ocupa de masă, încurajând toată lumea să mănânce mai mult:
— Haideţi, haideţi! Nu vrem să lăsăm toată mâncarea asta să se risipească. Vreau ca fetele mele să fie ca nişte purceluşe rotofeie!
Grăsimea de pe mâini îi tremura în timp ce gesticula spre masă. Muzica a devenit lentă, iar eu am tras-o pe Pip mai aproape, conducând-o într-un vals.
— Cred că eşti bună de bărbat, a spus ea în timp ce alunecam către malul lacului.
Părul roşu i se lipea de faţa transpirată.
— Sunt frumos, am spus eu râzând, ridicând sprânceana pentru a simula trăsături masculine.
Era o glumă la Şcoală, deoarece trecuseră aproape zece ani de când niciuna dintre noi nu mai văzuse vreun băiat sau bărbat, asta dacă nu puneai la socoteală fotografiile Regelui, expuse în sala principală. Le imploram pe profesoare să ne povestească de vremurile de dinaintea molimei, când fetele şi băieţii mergeau la Şcoală împreună, însă ele spuneau doar că noul sistem era pentru propria noastră protecţie. Bărbaţii puteau fi manipulatori, înşelători şi periculoşi. Singura excepţie era Regele. Numai de el trebuia să ascultăm şi numai în el trebuia să ne încredem.
— Sakura, a sosit timpul, a strigat Profesoara Florence.
Stătea lângă malul lacului, ţinând o medalie de aur în mâinile ei zbârcite şi uscate. Uniforma obişnuită a profesoarelor, o bluză roşie cu pantaloni albaştri, atârna lălâie pe trupul ei minion.
- Fetelor, adunaţi-vă!
Formaţia s-a oprit din cântat, iar în aer se auzeau sunetele pădurii de dincolo de zid. Am pipăit fluierul metalic de la gât, recunoscătoare că-l aveam în caz că vreo creatură avea să sară peste zidul fortificat. Chiar şi după toţi aceşti ani la Şcoală, nu mă obişnuisem nicicum să aud luptele între câini, poc-poc-poc-poc-urile distanţate ale mitralierelor şi scâncetele îngrozitoare ale căprioarelor mâncate de vii.
Directoarea Bums a venit şontâc-şontâc şi a luat medalia din mâinile Profesoarei Florence.
— Ei, ei, haideţi să începem! A strigat ea în timp ce fetele de clasa a douăsprezecea, patruzeci la număr, se adunau pentru a privi.
Ruby, prietena noastră cea mai bună, se ridicase pe vârfuri pentru a vedea.
— Aţi muncit cu toatele din răsputeri pe perioada Şcolii, dar probabil că nimeni n-a muncit mai mult decât Sakura.
Spunând asta, s-a întors către mine. Pielea de pe faţă îi era ridată şi lăsată, formând mai multe rânduri de guşi.
— Sakura s-a dovedit a fi una dintre cele mai bune şi mai strălucite eleve pe care le-am şcolit aici, a continuat. Prin puterea cu care am fost învestită de către Regele Noii Americi, îi ofer Medalia Realizărilor.
În timp ce-mi apăsa în mâini medalionul rece, toate fetele au început să aplaude. Pip a adăugat şi un fluierat strident cu degetele.
— Vă mulţumesc, am spus încet.
M-am uitat spre lacul lung, ca un şanţ, ce se întindea dintr-o parte a zidului în cealaltă. Privirea mi s-a oprit asupra clădirii uriaşe fără ferestre de dincolo de el. În ziua următoare, după ce voi susţine discursul de rămas-bun în faţa întregii şcoli, paznicii de dincolo de lac vor întinde un pod, iar absolventele mă vor urma, într-un singur rând, pe partea cealaltă. Acolo, în acea structură masivă, vom începe să ne învăţăm meseriile. Petrecusem mulţi ani învăţând, perfecţionându-mi latina, scrisul şi desenatul. Petrecusem ore întregi la pian, învăţând compoziţiile lui Mozart şi Beethoven, privind mereu către acea clădire din depărtare – ţelul suprem.
Sophia, şefa de promoţie de acum trei ani, stătuse pe acelaşi podium, citindu-şi discursul despre marea noastră responsabilitate ca viitori conducători ai Noii Americi. Vorbise despre cum va deveni doctoriţă şi despre cum va munci pentru a preveni viitoarele molime. Probabil că acum salva vieţi în capitala Regelui, Oraşul de Nisip. Se spunea că el îl construise pe un deşert, făcând ceva dintr-un loc unde cândva nu fusese nimic. Abia aşteptam să ajung acolo. Voiam să fiu artistă, să pictez portrete precum Frida Kahlo sau peisaje feerice precum Magritte, realizate în frescă de-a lungul marilor ziduri ale Oraşului.
Profesoara Florence şi-a aşezat mâna pe spatele meu.
— Tu reprezinţi Noua Americă, Sakura – inteligenţă, muncă asiduă şi frumuseţe. Suntem aşa de mândre de tine!
Formaţia începuse un cântec mult mai animat, iar Ruby fredona cu voce tare versurile. Fetele de pe pajişte râdeau şi dansau, tot învârtindu-se una pe cealaltă până ce ameţeau.
— Haide, mai mănâncă ceva.
Directoarea Bums o înghiontea pe Violet, o fată mai scundă cu ochi negri, migdalaţi, spre masa cu mâncare.
— Care-i treaba cu ea? a întrebat Pip, alunecând pe lângă mine.
A luat medalia în mână pentru a se uita mai bine la ea.
— Ştii doar cum e Directoarea, am început eu, pe cale să-i reamintesc lui Pip că cea mai bătrână Profesoară a noastră împlinise şaptezeci şi cinci de ani, avea artrită şi îşi pierduse întreaga familie când molima se terminase într-un târziu, acum doisprezece ani.
Însă Pip a clătinat din cap.
— Nu ea – ea.
Hinata era singura elevă din clasa noastră care nu petrecea. Se rezemase de peretele dormitorului, cu braţele încrucişate la piept. Chiar şi cu puloverul gri, urât, care avea cusut pe piept blazonul Monarhiei Noii Americi, chiar şi încruntată, ea tot frumoasă era. În vreme ce majoritatea fetelor de la Şcoală îşi lăsau părul lung, ea îşi tăiase coama neagră într-o tunsoare bob scurtă, care-i făcea pielea albă să pară şi mai albă. Ochii ei lila erau împestriţaţi cu auriu.
— Pune ea ceva la cale, ştiu sigur, i-am spus lui Pip, nedezlipindu-mi ochii de pe Hinata. Mereu pune ceva la cale.
Pip şi-a trecut degetele peste medalionul neted.
— Cineva a văzut-o înotând de-a lungul lacului… a şoptit ea.
— Înotând? Mă îndoiesc.
Nimeni din fort nu ştia să înoate. Nu ne învăţaseră. Pip a ridicat din umeri.
— Cine ştie, când vine vorba de ea?
În vreme ce multe dintre fetele din clasa a douăsprezecea veniseră la Şcoală la vârsta de cinci ani, când molima luase sfârşit, Hinata sosise la Şcoală la opt ani, astfel că întotdeauna fusese ceva diferit cu ea. Părinţii ei o lăsaseră la Şcoală până ce aveau să se stabilească ei înşişi în Oraşul de Nisip. Hinatei îi făcea plăcere să le reamintească elevelor faptul că, spre deosebire de noi, ea nu era orfană. Când îşi va termina de învăţat meseria, se va retrage în noul apartament al părinţilor ei. Nu va trebui să muncească nici măcar o zi în toată viaţa ei.
Pip hotărâse că asta explica un adevăr mai profund în legătură cu Hinata: deoarece avea părinţi, nu se temea să fie dată afară din Şcoală. Deseori, comportamentul ei rebel lua forma unor farse inofensive: smochine putrezite în terciul de ovăz sau un şoricel mort în chiuvetă, acoperit cu pastă albă de dinţi. Însă alteori era rea, chiar crudă. Hinata îi tăiase odată lui Ruby coada lungă de cal, doar pentru că se amuzase de şasele pe care îl luase ea la examenul de „Pericolele reprezentate de băieţi şi bărbaţi”.
Totuşi, în ultimele luni, Hinata fusese ciudat de cuminte. Apărea ultima la masă şi pleca prima, şi era mereu singură. Aveam sentimentul că plănuia cea mai măreaţă farsă pentru absolvirea de a doua zi.
Într-o clipă, Hinata s-a întors şi a început să alerge către clădirea cu sala de mese, aruncând în aer ţărână în timp ce fugea. Am mijit ochii în timp ce o urmăream. Nu aveam nevoie de nicio surpriză la ceremonie; şi-aşa îmi făceam probleme cu privire la discursul meu. Ba se spusese chiar că însuşi Regele va fi prezent pentru prima dată în istoria Şcolii. Ştiam că era doar un zvon, stârnit de mereu dramatica Maxine, dar chiar şi aşa… Era o zi importantă – cea mai importantă din vieţile noastre.
— Doamnă Directoare Bums? Am spus eu. Aţi putea, vă rog, să mă iertaţi? Mi-am uitat vitaminele în dormitor.
Mi-am pipăit buzunarele uniformei, mimând frustrarea.
Directoarea se afla lângă masa cea lungă plină cu mâncare.
-De câte ori trebuie să vă reamintesc să vi le ţineţi în ghiozdane? Du-te, dar să nu zăboveşti.
În timp ce vorbea, mângâia râtul porcului mistreţ, care avea blana de pe faţă pârlită.
Am consimţit, uitându-mă peste umăr după Arden, care deja cotise, trecând de sala de mese.
Am luat-o la fugă, aruncându-i lui Pip o scurtă privire de tipul mă-ntorc imediat.
Am dat colţul, apropiindu-mă de poarta principală a fortului. Hinata s-a ghemuit lângă clădire şi a băgat mâna sub un tuliş. Şi-a scos peste cap rochia-uniformă şi s-a schimbat într-un pulover negru, cu pielea ei albă ca laptele strălucind în soarele care apunea.
M-am apropiat cu paşi mari, în timp ce ea îşi trăgea în picioare ghetele– aceleaşi ghete negre din piele pe care paznicii le purtau mereu.
— Lasă baltă orice ai plănui, am anunţat eu, mulţumită s-o văd ridicându-se brusc la auzul vocii mele.
Hinata s-a oprit o clipă, apoi şi-a legat şireturile strâns, de pară îşi strangula gleznele. A trecut ceva timp până să vorbească, şi chiar şi-atunci, nu m-a privit în faţă.
— Te rog, Sakura, a spus ea în şoaptă, pleacă!
Am îngenuncheat lângă clădire, ridicându-mi fusta pentru a nu se murdări.
— Ştiu că pui ceva la cale. Cineva te-a văzut lângă lac.
Hinata se mişca repede, cu ochii fixaţi pe ghete în timp ce lega şireturile într-un nod dublu. Un rucsac se afla într-un şanţ, sub tufiş, şi ea şi-a îndesat uniforma gri în el.
— De la cine ai furat uniforma aia de paznic?
Se prefăcea că nu mă auzise, uitându-se atentă printr-o despărţitură dintre tufe. I-am urmărit privirea către poarta fortului, care se deschidea încet. Tocmai sosea mâncarea pentru ceremonia de mâine, într-un Jeep al guvernului, vopsit în verde şi negru.
— Asta n-are nimic de-a face cu tine, Sakura, a spus ea într-un sfârşit.
— Şi atunci, care-i treaba? Te dai drept paznic?
Am dus mâna spre fluierul de la gât. Nu o mai raportasem niciodată pe Arden, nu-i spusesem niciodată Directoarei ce făcuse, însă ceremonia era prea importantă – pentru mine, pentru toţi ceilalţi.
— Îmi pare rău, Hinata, dar nu te pot lăs…
Înainte ca fluierul să-mi atingă buzele, Arden a rupt lanţul de la gâtul meu şi l-a aruncat în iarbă. Cu o mişcare iute, m-a ţintuit cu spatele de clădire. Ochii îi erau umezi şi injectaţi.
— Ascultă, a spus ea încet. Mă apăsa pe gât cu antebraţul, împiedicându-mă să respir ca lumea. Plec de-aici exact într-un minut. Dacă îţi cunoşti interesul, atunci ai să te întorci la petrecere şi-ai să te prefaci că n-ai văzut asta niciodată.
La câţiva metri depărtare, nişte femei-paznici descărcau furgoneta, cărând cutii înăuntru, în timp ce altele îşi aţinteau mitralierele către pădure.
— Dar n-ai unde să te duci… am spus eu pe un ton răguşit.
— Trezeşte-te! A rostit ea printre dinţi. Crezi că ai să înveţi vreo meserie? A arătat către clădirea din cărămidă aflată de cealaltă parte a lacului, abia distinsă în întunericul ce se lasă. Te-ai întrebat vreodată de ce Absolventele nu ies niciodată? Sau de ce există o poartă separată pentru ele? Sau de ce nu există ferestre? Crezi că te trimit acolo să pictezi?
Spunând astea, mi-a dat drumul. Mi-am frecat gâtul – pielea mă ardea acolo unde lanţul fusese rupt.
— Bineînţeles, am spus eu. Ce altceva am putea face?
Hinata a râs scurt în timp ce-şi punea rucsacul pe umeri, apoi s-a aplecat spre mine. Respiraţia ei mirosea a carne condimentată de porc mistreţ.
— Nouăzeci şi opt la sută din populaţie a murit, Sakura. A dispărut. Cum crezi că lumea asta va continua? Ei n-au nevoie de artişti, a şoptit ea. Au nevoie de copii. Cei mai sănătoşi copii pe care-i pot găsi… sau face.
— Despre ce vorbeşti? Am întrebat eu.
S-a ridicat, fără să-şi ia măcar o dată privirea de la furgoneta. O femeie-paznic a tras prelata de pânză peste spatele Jeepului şi s-a suit la volan.
— De ce crezi că sunt atât de îngrijorate de înălţimea noastra, de greutate, de ceea ce mâncăm şi bem?
Hinata şi-a scuturat pământul de pe costumul ei negru şi m-a privit pentru ultima oară. Zona din jurul ochilor îi era umflată, sub pielea subţire şi albă se vedeau vinişoarele mov.
-Le-am văzut pe fetele care au absolvit înaintea noastră.Şi n-am de gând să ajung într-un pat de spital, dând naştere în fiecare an la câte-un plod, în următorii douăzeci de ani din viaţă.
M-am dat înapoi, de parcă mă plesnise peste faţă.
— Minţi, am spus. Te înşeli!
Însă Hinata pur şi simplu a clătinat din cap. Apoi s-a îndreptat către Jeep, punându-şi şapca neagră pe cap. A aşteptat ca paznicii de la poartă să se întoarcă, înainte să se apropie.
— Încă una! A strigat ea.
Apoi a sărit pe bara neagră de protecţie din spate şi s-a băgat în caroseria acoperită.
Furgoneta s-a zgâlţâit pe drumul plin de hârtoape şi a dispărut în pădurea întunecată. Poarta s-a închis încet în urma ei. Am ascultat cum se încuie, fără să fiu în stare să cred ceea ce tocmai văzusem. Hinata părăsise Şcoala. Evadase. Trecuse dincolo de zid, în sălbăticie, cu nimic şi nimeni care să o protejeze.
Nu credeam nimic din ceea ce-mi spusese. Nu puteam. Poate că Hinata avea să se întoarcă după câteva ore, în Jeep. Poate că asta era cea mai nebunească farsă a ei. Dar când m-am întors cu faţa spre clădirea fără ferestre care se afla dincolo de fort, n-am putut să-mi opresc tremurul mâinilor, şi nici greaţa care urca în mine, amară de la fructele de pădure. Am vomat acolo, pe pământ, şi un singur gând mă mistuia: dacă Hinata avea dreptate?

Aş începe cu un "bună", însă ziua mea a fost groaznică, iar asta m-a indispus şi mai mult. Pot spune doar că nu este frumos să numeşti o carte fic, pentru că sunt mari diferenţe, de la cer şi până la pământ între cele două. Plus că nu vă niciun avantaj în a schimba câteva nume pe ici şi pe colo şi a posta ceva ce nu-ţi aparţine. Cum am citit cartea, ştiu ce se întâmplă, este o trilologie foarte frumoasă şi aştept cu sufletul la gură ultima parte. Însă, chiar aş vrea să văd ce reacţie ar avea un autor dacă ar vedea ceva de genul :-? În fine, fiecare cu părerile lui, spor la dat copy-paste.

FanFic Blocat din cauza inactivitatii.