La marginea unui sat, într-o pădure unde niciun om nu ar fi îndrăznit să mai calce vreodată,se află o căbănuţă construită acum o sută de ani de bătrânii exploratori ai naturii. 
Printre draperiile sfâşiate de timp ale unui gemuleţ se putea observa o tânără cu un chip alb ca spuma laptelui, cu ochi mai frumoşi decât cele mai preţioase smaralde, hainele sale având o culoare ştearsă. Ochii ce îşi pierduseră de mult strălucirea priveau în linişte cerul care plângea, vărsându-şi lacrimile peste-ntreg pământul.
Tânăra admira picăturile ce loveau cu putere pământul, amintindu-şi de zilele în care stătea pe leagănul din spatele casei privind lacrimile cerului. Şi acum putea face asta, doar că nu ar mai fi fost la fel. Micuţele cristale nu-i mai puteau atinge pielea catifelată, făcând-o să tresară uşor, iar vântul ce odinioară îi trecea uşor prin părul său de-un roz ca al petalelor de trandafir nu-i mai putea răsfăţa trupul cu mângâierile sale. Acum era doar un suflet rătăcit, ce nu-şi găsea drumul spre ceruri. Era cum mai spuneau alţii, doar o fantomă.