Capitolul 1
''Începutul''

Anul acesta primăvara a sosit foarte devreme. Acum natura se trezeşte la viaţă. În livadă deodată pomii au început să înmugurească. Îngrijitorii vor curăţa iar grădina, ca în fiecare săptămână. Echipa de grădinari au adus cele necesare pentru a curăţa copacii, din împrejur. Fiecare ştia bine ce va face. Cei care s-au urcat pe scăriţe, au refăcut acum coroanele copacilor, eliminând crenguţele uscate. Astfel parcă, au primit o coafură nouă. Alţii au vopsit cu var trunchiurile copacilor până la jumătate, au săpat în jurul lor, aproape lângă rădăcină. Acum grădina era curată şi aerisită. Deodată, căldura soarelui a dat voie mugurilor din livadă să se desfacă. Printre florile înmiresmate se auzeau zumzetele albinelor. Totul este frumos, parcă s-a desprins dintr-un basm cu zâne, flori, soare, căldură, gâze şi păsări.

Stau şi privesc acest peisaj de pe balconul camerei mele, stând la masa rotunda din lemn de stejar, citind în acelaş timp nişte notiţe pentru şcoală. Acesta este locul meu de relaxare, când este soare afară, mereu ies cu leptopul şi mă uit la anime-ul meu preferat, Naruto. După părerea mea, ai foarte multe de învătat din el, mai ales pentru viaţa asta, nu prea drăguţă cu toată lumea. Numele meu este Sakura, ştiu foarte bine la ce vă gândiţi acum şi da, arăt exact la fel ca Sakura din desen. Ochii mei sunt de un verde crud dar, de obicei îmi pun lentilele mele de un albastru marin. Am 16 ani, şi imaginatia mea reprezinta lumea mea alternativa in care fac tot ce vreau eu. Urâsc trădătorii sau cei care mi-au fost prieteni şi nu mai sunt, cei care au un zâmbet fals în faţa mea. Nu-mi pasa ce cred altii, îmi place sa profit de viata si trebuie sa fie mereu prezente in viata mea : linistea, pacea, distractia, deşii vreau sa ajung cineva important în viata. Îmi place atmosfera de familie, iubesc casa mea, în care m-am mutat de când aveam 5 ani. Este o casa moderna, cu un dizain unic.

Iau o para din coşul cu fructe de pe măsuţă şi mă gândesc la testul de azi, matematica. Oftez, în clasele mai mici eram as la matematică, dar acum fără pregătiri, fără ajutor, fără interes, sunt 0. Mă uit pe geamul de sticlă al uşii şi o văd pe mama mea intrând în camera, ieşind pe balcon, aşezându-se pe scaunul din faţa mea. Oare acum ce mai vroia? Leptopul?

- Ce faci la ora asta treaza? spune ea zâmbind smecher, admirându-şi reflexia în ochelarii de pe masă.
- Citesc nişte notiţe pentru... şcoala. Eram conştientă că dacă îi spuneam despre test mă va întreba de nota non-stop, aşa că...

Îmi opreşte şirul gândurilor cerându-mi leptopul ca de obicei. Pun mâna pe clanţă şi mă uit înapoi la mama mea, ridicând o sprânceana. Deabea acum observ cu ce era îmbracată, blugi albastrii, bluza cu cranii, păr vopsit blond, destul de tineresc pentru o femeie la 40 de ani nu? Pufnesc şi îi pun calculatorul in braţe.

- Vrei să mergi la discotecă la 6 dimineaţa? o întreb eu uitându-mă la bluza ei.
- Categoric, prietenele tale m-ar încurca oricând cu tine! zice ea plecând, lăsând in urma ei un parfum, Roberto Cavalli.

Este atât de modesta, ca întotdeauna. Deschid dulapul şi îmi iau un tricou cu metalica, blugi turcoaz şi adidaşi. Mă uit de jur împrejurul camerei de parcă aveam să o văd pentru ultima dată. Ţin minte şi acum ce m-a întrebat prietena mea cea mai bună, acum 3 ani, pe când eram in clasa a 7-a: ''Ai încercat vreodata să trăieşti, gândindu-te că e ultima dată când îţi vezi camera, casa, părinţii?''. Azi aveam degând să gândesc astfel. Sunt întreruptă de cătelusul meu Heidi, un pui de terrier, negru cu burtica maronie. Am început să îl alint şi să îl învârt ca pe un copilaş prin camera. Îi şoptesc că trebuie să plec la şcoala şi îl pun în patul meu moale, desigur turcoaz, culoarea mea preferata.

Cobor entuziasmată la parter, în mintea mea derulânduse diferite scene imaginare de la şcoală, în care eu eram eroina. De exemplu, eu coborând dintr-un Bugatti Veyron roşu metalizat, toţi colegii venerându-mă. Mereu mi-am dorit să fiu şi eu în atentia tuturor, nu în rol de piţip*anca, ci un rol mai special, cum ar fi ''sefă'' sau ''boss''. Asta sună bine. Îmi iau sticluţa cu suc de Aloe, ghiozdanul în spate şi, la drum!

- La scoală -

Cu greu, îmi fac loc prin mulţimea de oameni ce-mi blochează calea spre clasă. Începusem deja să-mi aud înjurăturile curgând prin minte, în timp ce mă izbeam de şcolari, în graba. Câtiva dintre ei chiar îmi aruncau si câteva insulte, eu străfulgerându-i cu privirea. De parcă ar avea suflet în corpul ala de marioneta, mi-am soptit mai mult pentru mine. Pereţii înalti şi presupun şi grosi, erau marcati de multe incidente fie ele neplăcute sau placute. Mereu se găsea câte o pată de sange care să înfioare holul, sau nişte fond de ten şi ruj amestecate pe dulapuri, semn că au fost îmbrancite niste fete mai ''deochiate''. Şi vorbind de fete vulgare, privirea-mi aspra se alungeşte asupra grupului de piţipoance blonde care-şi făceau nu ştiu ce comunitate, aşa, ca de început de săptămână.

Mă exaspera felul în care îşi fluturau genele prin faţa băieţilor, mai ales cand încercau să mişte tandre din fundul bombat, în încercarea de a atrage atenţia. Da, tipic domnişoarelor din ziua de astăzi. Spre deosebire de rasa lor neumană, eu ma puteam mândri cu o viata de liceu distractiva, notele bune fiind la fiecare pas. Puteam spune ca eu eram total opusa acelor pramatii lingusitoare. Felul in care sufletele lor de gheaţă scuipa cuvinte calde, mă înebuneste. Se poate numi gelozie sau antipaţie, chiar nu îmi păsa. Eu eram eu, iar ele, ele.

Păşesc uşor dar apăsat pe drumul lăsat între bănci, îndreptându-mă spre banca în care stătea prietena mea cea mai buna, Chloe. Până vine profesorul vorbim despre colegi, teste, pitip*ance, şi tot tacâmul. Îndreptându-mi privirea spre uşă, îşi face apariţia duşmanul meu numărul 1, păşind ţanţoş, cel mai pr*st sau lipsit de caracter, doamnelor si domnilor, după numele lui de familie, Niţu! Oamenii sar din tribune aruncând cu varză şi roşii stricate in el. Opresc imaginaţia să-mi arate diferite scene de Oscar, privindu-l în ochii lui caprui, analizându-l din cap până-n picioare. Cu parul vopsit blond, îmbrăcat cu blugi rupti, butonând la Iphone-ul ala, nebăgând pe nimeni în seamă crezând că e ''smecher''. Oftez şi îmi pun capul in palme.

- Foarte multe specimene pe acest pământ. şoptesc eu în aşa fel încât să mă audă doar Chloe.
- Nu-l băga în seamă, o să scăpăm de el, rămâne repetent la 5 materii. zice ea îndepărtând resturile de gumă de şters de pe bancă.

Aprob cele spuse şi citind din manual, aştept profesorul să intre şi să mă scape de acest coşmar. În timp ce mă afundam in gânduri, Niţu vine în dreptul meu şi exclamă rezemându-se de banca mea: '' Acesta este locul meu Sakura! Da-te sau te bat! ". Pufnesc ridicându-mă şi îl îmbrâncesc trântindu-l cu capul de banca alăturată. Cum putea avea atât tupeu? Azi aveam de gând să îl bag in spital! Eram mai nervoasă ca niciodata. Mă duc lânga el şi îl ridic în picioare trăgându-l de păr. Observ cum toţi cei din jur îşi îndreaptă privirea spre uşă râzând, era domul Tanislav, proful de limba română. Clar, cineva acolo sus mă urăşte!

- În biroul directoarei domnişoară! spune profu parcă scuipând cuvintele.

Mă îndrept alene spre cancelarie, lăsându-i pe pr*şti să râdă în urma mea. Categoric, nu aveam chef de moralele directoarei, aşa că mă duc pe furiş spre uşa care dă în curtea din spate. Florile multicolore formau un culoar, care ducea spre un luminiş care îl ştiam numai eu. Şcoala era ceva mai izolată de oraş, ajungeai rapid în pădure. Copacii mugureau, înconjurânând un lac cu o apa curată, cristalină, cum rar mai vezi. Păşeam cu grijă pe mal, gândindu-mă la problemele de la şcoală, dar şi cele din familie. Părinţii mei aveau să se despartă curând, punându-mă pe mine sa aleg cu cine vreau să răman. Ehh, dacă nu mă duc cu tata va vinde casa, dacă nu mă duc cu mama voi suferii eu. Dacă mă gândesc mai bine, da-o încolo de casă, e doar un acoperiş, care din păcate îmi place mult. Spre surprinderea mea , un mesaj de la Chloe. Scot telefonul din buzunar, privind rândurile de pe micul ecran:

'' A ieşit un scandal monstru! Toţi te caută! O să ai probleme dacă nu te ascunzi! ''

Dintr-o dată un sunet supărător îmi atrage atenţia. Uitându-ma in stânga mea observ cu stupoare că acolo era un portal negru şi luminos. Casc ochii uitându-mă şocată la el, văzând cum se micşorează. În dreapta mea directoarea, colegii si profesorul veneau ţipând in cor că voi fi exmatriculată. Era prea mult, mama nu va mai vrea să mă vadă, tata mă vroia doar pentru avere, mă afecta prea mult! Alerg spre portal şi sar înauntrul lui, fără să mă uit in urmă. O lumina orbitoare apare înaintea mea, lăsând un număr uriaş să treacă prin mine însemnându-mă pe abdomen. TREISPREZECE.

Capitolul 2
''Deci...Lumea shinobi huh?''

Durerea piciorului se accentua, eu masându-l încetisor. Am oftat prelung, apoi mi-am înăltat privirea spre... am privit în stânga, am privit in dreapta, unde n*iba mă aflam? O lume total pararelă cu a noastră, ciudată, pădurile atât de curate şi susurul izvorului acompaniand sunetul greierilor. Instinctiv, mi-am dus mâna la gură, şi cealaltă peste ea. Inima batea năvalnic în pieptu-mi mare, pulsând sângele ca nebuna. Tremuratul si-a facut si el simţită prezenţa, clănţănindu-mi dinţii în gură. Ce se întâmplă aici? Este un vis? Mi-am tras două palme peste faţă şi m-am ridicat, cu greu, dar m-am ridicat, de pe pamântul crăpat. Simt mici usturături pe abdomen, zici că am făcut o baie in urzici. Ridic uşor bluza şi rămân şocată când văd scris în numere romane ''13'', mai jos de buric. Am rămas cu gura căscată, continuând să l-e privesc, hotărându-mă că trebuie să fac ceva să scap de aici. Eram copleşită de situaţie, eram într-un film horror, fiind personajul principal.

Ma uit de jur împrejurul meu neştiind ce să fac. Peisajul mă îndemna să îl invadez, păsările parcă indicându-mi cărarea care se afunda în pădurea foarte deasă. Păşesc timid înaintând pe poteca pustie, formată din pietre de un maroniu strălucitor, întrebându-mă unde duce aceasta. Cu pasi precisi, uşor apăsaţi, mă strecor printre tufişuri lăsând în nisipul din urma mea, mici urme de pasi. Nu aveam nici-o idee unde mă aflu, totul era prea straniu, nu mai gândeam limpede. Râul învolburat parcă mă invita să trec pe podul care îl acoperea, semnalându-mi ca în urma mea se afla pericolul. Îl ignor şi mă aşez în genunchi pe nisipul moale, analizând situaţia, căutând solutii. Trebuia sa cer ajutorul unei persoane, deşii nu cred că în locul acesta marginit de lume, voi găsii pe cineva. Oftez desenând diferite modele abstracte pe jos, în minte derulându-se amintiri cu familia, prietenii şi casa mea. Daca nu găseam ajutor, aveam sa mor de foame sau otrăvită, fiindcă în păduri sunt multe fructe ciudate, despre care nu ştiu absolut nimic, rezultatul chilului de la biologie. Oftez.

Mă ridic şi merg pe malul râului, fredonând o melodie trista. Mereu când îmi era frica făceam asta, îmi dădea o senzaţie de linişte, pace. Mă uitam în pamânt, ridicând din când in când privirea, analizând împrejurimile. În paralel cu mine era cărarea goală, nefăcându-mi plăcerea de a fi călcată de cineva, timp de câteva ore bune. Într-un moment de neatenţie, mă împiedic de o piatra şi cad la pamânt, câteva lacrimi inundându-mi ochii de un verde ofilit, roşii de la oboseala şi supărare. De ce am ajuns aici? De ce tocmai eu? Mă ridic imediat suspinând, lovindu-mă de un corp străin, solid. Ochii lui de un negru abisal mă priveau atenţi, oarecum curiosi, studiindu-mă. Mă simţeam ca un animal dintr-o cuşcă de la grădina zoologică, închisă, în atenţia tuturor. Eram muta de uimire dar în acelaş timp speriată, m-a prins într-un moment nepotrivit, de panică. Avea părul negru cu reflexii albastre, luându-mă prin surprindere când, mă prinde de mâna şi mă întreabă aproape ţipând: ''Traiesti?!''. Prea mult stres, multe gânduri nu-mi dădeau pace, prea multe semne de întrebare. Simt cum ochii mei se închid lent, dându-mi înapoi linistea de care aveam nevoie. Puteam vedea panica de pe chipul albicios al băiatului dar, fără nici-un avertisment, mă prăbuşesc.

- După cateva ore -

Lumina îmi invada ochii verzi, lăsând loc unei lacrimi chinuite, eram ca într-o cuşcă, fără scăpare, nu puteam contacta pe nimeni cunoscut. ''Acum unde sunt?'' şoptesc eu amăgită, sperând că totul a fost doar un coşmar. Îmi ridic chipul palid privind în jurul meu, prea frumos ca să fie adevărat. Eram intr-o cameră albă, într-un pat cu aşternuturi albastre. Clar, Spital. Durerea îşi face apariţia şi ea, nelăsândumă să mă mişc măcar un moment. Trebuia să îl sun pe... nu am telefon. M-am bazat atât de mult pe ceilalţi, încat eu nu-mi mai găseam rostul. Acum? Acum trebuie să mă descurc singură fiindca ''mami'' şi ''tati'' nu sunt aici, sunt departe, pentru o perioada neştiută. Acel portal m-a schimbat radical, de la fata tupeistă şi încrezătoare, la un fel de Mini-Hinata. Zâmbesc, măcar mă puteam calma cu imaginaţia mea bogată. Aici sigur trebuie să aibă un telefon, totul o sa fie bine, o sa scap si din asta, o sa te descurci Sakura, fi optimistă! Probabil chiar am avut nevoie de o astfel de trezire la realitate, să încerc să fiu independentă, asta mă defineste acum.

Mă ridic din pat cu greu, dar mă ridic, punând mâna pe clanţă uşii încerc să o deschid dar, o persoană puţin cunoscută mie mă asaltă luându-mă în braţe şi invârtindu-mă prin aer. Are ochii albaştrii ca cerul, părul blond şi e... Naruto?! Eram în lumea shinobi?! Asta explica absolut tot! Instinctiv îl împing înapoi întrebându-l cine e, încercând să mă conving.

- Hey Sakura! Nu mă mai ţi minte?! Sunt Naruto! zice el zâmbind larg.
- Ce caut aici? Unde sunt? Cine m-a adus? întreb eu, încercând să mă calmez, neavând prea mult efect.
- Sakura... credeam ca esti moarta, dar traiesti! Acum te poti întoarce la familia ta! Misiunea aia chiar a fost grea, toţi credeam că ai murit! lacrimile îi inundară chipul dar îşi păstrase zâmbetul.

''Misiune, familie, moartă'' astea erau cuvintele care răsunau neîncetat în mintea mea, neliniştindu-mă. Credea că sunt Sakura din anime? Dacă i-aş spune cine sunt defapt nu m-ar crede aşa că, va trebuii să mă prefac. Dintr-o dată, un beculeţ se aprinde în capul meu şi îmi şopteşte insistent: ''Prefă-te ca ai amnezie!''. Stai linistit, chiar asa o să şi fac!

- Nu îmi amintesc nimic din trecutul meu, cine e Sakura? zic eu prefăcându-ma puţin ameţită, punându-mi palma pe frunte.

În acel moment blondul o zbungheşte din cameră lăsându-mă în durerea mea. Sper că a mers dupa un doctor, zic si eu. Îl puteam auzii de afară cum vorbea cu ''sensei'', adică vestitul Kakashi.

- Am luat-o în brate şi nu m-a pocnit!? A intrebat pâna şi cine e Sakura! zice el fără a face vreo pauza de respiraţie.

Ma apropii de uşă dând perdelele într-o parte, uitându-mă prin sticla cu modele picturale. Nu se desluşea prea clar, dar puteam zării 3 siluete şi acelea fiind: Kakashi, Naruto şi înca una necunoscută. Pe peretele de un albastru marin şedea ceasul care arăta ora 8 seara. Îl văd pe Kakashi apropiindu-se de uşă deschizând-o uşor, eu rămânând amorţită uitându-ma de jos la el. Cred că arătam ca o mumie care a văzut pentru prima oară soarele, deoarece am mărit atât de mult ochii, încat nu-i mai simţeam. El mă apucă de mână, punându-mă pe scaun lângă o măsuţă şi îmi pune tot felul de întrebari ciudate, eu raspunzand la fel, ''Nu ştiu''.
Începeam să mă plictisesc ascultând întrebările puse, parcă eram la spitalul de boli mintale, puteam să gândesc chiar dacă ''aveam amnezie''. Deja credeam şi eu minciuna asta, nu cred că şi-ar da seama de ea nimeni nici într-o mie de ani de cercetări şi testele pulsului. Oamenii de aici sunt prea naivi, neştiutori.

- Sakura, acum te vom duce la un om care va vedea ce-i în mintea ta. spune Sasuke din uşă, privindu-mă indiferent.

Deci el era cea de-a treia siluetă. Pufnesc, dacă ei văd trecutul meu o să mă omoare cu siguranţă. Încep să respir sacadat, uitându-mă la Kakashi care încuvinţează din cap fără nici-o problemă, la Sasuke care observă cum tremur şi mă ridic trântind tot în jurul meu încercând să ies afară. Sasuke mă prinde de braţe uitându-se la mine aşteptând explicaţii.

- De ce încerci să fugi? zic cei doi în acelaş timp

''Ai ceva de ascuns? Ce ascunzi? Ce vrei sa faci?'' în capul meu răsunau neîncetat aceste întrebări. ''Vrei sa scapi? Vrei libertate? Spune!'', începeam să delirez, ce se întâmpla cu mine?! Neintenţionat, ţip simţind o durere insuportabilă în inima: TREISPREZECE!

Cei doi rămân împietriţi, vântul nu mai bate, ceasul nu mai ticăie, timpul s-a oprit în loc.

Capitolul 3
''Incercare''

Timpul s-a oprit în loc iar eu, puteam să fac ce vroiam cu vieţile celor din jurul meu. Puteam să omor pe cine vreau, să fac ce vreau, eu controlam totul. Mă desprind uşor din strânsoarea lui Sasuke şi mă îndepărtez considerabil de camera spitalul acela sufocant, simţindu-mă usurată. Deci, aceasta era puterea mea, oprirea timpului în loc. Frumos.





Ies pe uşa ramânând în pragul ei, uitându-mă la oamenii împietriţi de pe drum. Aceeaşi cărare largă de la tv, înfrumusetată cu nisipul de un auriu strălucitor, care era de sus pâna jos plin de copilaşi care se jucau, acum rămânand nemişcaţi cu jucăriile lor în aer, aşteptând. Aşteptând ca timpul să porneasca iar, să isi reia cursul jocurilor sau serviciului, în cazul adulţilor. Cei din lumea shinobi sunt foarte muncitori din câte am observat, iar dacă nu asta, sunt inteligenţi, ceva rar întâlnit in lumea mea. Oftez şi merg înainte luând telefonul de pe stâlpul din apropiere, telefonul public. L-am studiat uitându-mă la el ca la maşini străine.Nu îmi venea sa cred cât de in urma erau ei cu tehnologia, cred ca ei asculta muzica populara sau ceva de genul. În orce caz, nu ştiu ce specie de telefon e şi asta.

Era urias, aproape îl scapam din mână, zici că eram în reclama de la Cosmote, în care spărgeai blocul cu nokia 3310. Pufnesc şi cu greu, apăs pe butoanele minuscule de pe el formând numărul mamei mele, fără prea mari speranţe de reusita, dar ştiţi vorba aia ''Mai bine să-ţi pară rău că ai eşuat, decât că n-ai încercat şi şansa a trecut pe langa tine''. Sau ceva de genul acesta, nu mă prea pricep la proverbe. Îl duc în dreptul urechii, aşteptând faimosul ''Alo''. Cred că acesta este singurul moment în care doream, nemaiputând să astept, să-i aud glasul mamei, chiar daca avea să mă certe. Vroiam doar să îi recunosc corzile vocale, pierdute undeva în discuţia noastra de acum câteva ore. Nu se auzea nimic, perfectă liniste, şi în telefon dar şi în mintea mea. Eram complet dezamăgită, trebuia să mă descurc singură în lumea asta, măcar până găseam o modalitate să mă întorc în a mea. Trântesc telefonul pe beton spărgându-l, parcă aşteptând ca soluţia să pice din cer, ceea ce nu avea să se întample deocamdată. Nu puteam să dispar pur şi simplu de aici, ar fi stârnit prea multe semne de întrebare, inclusiv gestul meu nebun de a fugii din cameră, cred că a făcut destul de multe ravagii în încercarea mea, de a mă preface că am ''amnezie''. Mă rezem de stâlp, cu privirea în pământ, gândind. O să dau de înţeles că memoria mea s-a întors, într-un fel sau altul, şi o să trăiesc viaţa Sakurei de fată obsedată dupa Sasuke, într-o casă cu nişte părinţi ciudati, dubioşi. Mda, sunt dusă rău cu capu.

Îmi aranjez tricoul, merg la magazinul alăturat luând o gura de apa şi, s-o facem! Intru iar în spitalul ăla insuportabil şi mă pun în ''strânsoarea'' lui Sasuke mutându-l puţin mai în spate de pragul usii, pregătind scenariul meu de Oscar, ''Revenirea Memoriei''. Îmi dreg puţin glasul şi, ''Start timp!''. Ceasul începe să ticăie, soarele să apună, Sasuke să mă strângă mai tare de braţe uitându-se în jur, Kakashi să se repede la mine încercând să mă prindă de încheietură dar, eu mă prefac că mă împiedic şi printr-o mişcare brusca, mă lovesc cu capul de colţul mesei, punându-mi ambele mâini în zona cu pricina. Ambii se uitau la mine îgrijoraţi, neîntelegand ce am vrut eu să fac. Am început să scot mici înjurături din cauza durerii, revenindu-mi imediat şi întorcându-mă cu faţa la ei, spunând ''uimita'':

- Kakashi-sensei? Sasuke? Cât de dor mi-a fost de voi! Credeam că am sa mor! Unde sunt?
- Sakura? Ţi-ai revenit? zice Sasuke uimit, revenindu-şi imediat la atitudinea indiferenta, când îl iau în braţe ca o ''obsedata''.

Le-am ţinut un discurs lung, chiar enorm, despre cât de dor mi-a fost de toţi, ei la rândul lor spunându-mi că, mai bine merg acasă să mă odihnesc. Oare unde locuia Sakura? Îmi îndrept privirea spre Kakashi întrebându-l cu ochi de căţeluş: ''Nu poate să mă conducă cineva până acasă? Eu sunt obosită''. El acceptă trimiţându-l pe Sasuke cu mine, el încuviinţând politicos, hmm, e chiar drăgut. Ce spun eu aici? În fine, nu cred ca am vreo şansă cu el, este orbit de răzbunarea aia păcătoasă pentru fratele lui. Nu îl acuz cu nimic, dar nu noi, oamenii din jurul lui, i-am omorât familia şi clanul. Se poate comporta ceva mai frumos, cu cei care nu au nici-o legatura cu tragedia lui.

Rânjesc strengăreste cu gândul la ideea mea care a dat roade şi pornim. Cu paşi apăsaţi dar precişi, mergem pe drumul întunecat al Kanohăi îndreptându-ne spre casa ''mea''. Îmi displăcea faptul ca pe el nu-l interesa nimic altceva decât razbunarea, trebuia să îl conving cumva să revină la personalitatea lui adevarata, să vadă cum e să ai un prieten adevărat care te ajută la nevoie şi îşi dă seama când eşti supărat. Să vadă cât de frumos e să ai cu cine vorbii despre orice fără reţineri, şi să dea la o parte ura din sufletul lui, lăsând loc prieteniei şi dacă vrea, iubirii. Îl interesează antrenamentele nu? Cu puţină nesigurantă îl întreb:

- Şi... ce-ai zice să, ne antrenăm împreuna mâine? Desigur dacă vrei. zic eu cu puţina speranţă că îmi va acorda măcar o şansă.
- Esti prea slaba, nu ajungi nici macar la jumatatea nivelului meu. spune el ca un ''macho''.
- De unde ştii? Poate am evoluat între timp, nu crezi? Încercarea moarte n-are.

Am ajuns în cele din urmă faţa casei, eu ducându-mă în pragul uşii străfulgerându-l cu privirea, aşteptând răspunsul. Mă privea aşteptând să plec, nu aveam şanse. Oftez şi pun mâna pe clanţă deschizând uşa.





- Maine, la ora 2 în luminiş.

Şi pleacă lăsându-mă mirata de reuşita mea. Aşa da, nimeni nu se pune cu mine! Misiune îndeplinită! Ridic pumnul în aer rânjind victorios, mai apoi intrând în apartament, descăltandu-mă. Zişii părinti ai Sakurei nu erau acasă, aşa că îi caut camera aproape pierzându-mă în casa aia. Nu îmi imaginam sa fie atât de mare, are cel puţin 10 camere goale, fără rost. De ce să faci atâtea camere nefolositoare? Pentru aspect? ''Penibil'', şoptesc eu numai pentru mine. În sfarsit! A 3-a cu noroc! Aici era camera Sakurei, un pat cu aşternuturi trandafirii şi modele destul de artistice cu flori, de cireşi. Clipesc în mod repetat, zâmbetul disparând uşor de pe chipul meu palid. Totul, absolut totul oameni buni, era un roz bombon de neimaginat. Până si televizorul de epocă e roz, trebuia să scap de calvarul acesta, asa ca fug în baie.

ROZ! Baia e complet roz! Săpunurile, prosopul, clanţa, oglinda, pereţii, gresia, periuţa, WC -ul, mai are rost să însir?! Ok, calm, mă întorc înapoi în camera închizând ochii, vrând sa evit peisajul Barbie şi mă arunc în pat afundându-mi capul în pernă, aşteptând să adorm. Aveam să visez prinţese şi ponei... Pegasus Magic. Ce calvar! Dar cu toate astea, maine mă voi întalnii cu Sasuke! Ca o intalnire! Bine, îmi ies din fire, mă voi antrena...