Capitolul doi

-Pe King's Ride!

Tipa spre vizitiu insotitorul Sakurei. Caleasca porneste cu miscari bruste, aproape facand-o pe tanara fata sa cada in bratele blondului. Constienta ca ar fi nepotrivit sa se intample asa ceva, se prinde iute de manerul usii, reusind sa se redreseze. Ochii i se maresc, insa nu spune nimic. Isi atinge, nervoasa, rochia, apoi se aseaza cuminte pe bancheta. Il blesteama in minte pe domnul Kakashi deoarece a facut in asa fel incat sa o puna intr-o situatie absolut stanjenitoare.

Privirea ii coboara, astfel incat acum "admira" podeaua. Degetele lungi strang materialul albastru, pe cand suvite rebele cazute din coc ii alinta chipul. Pleoapele i se lasa in jos, intr-un gest disperat de recapatare a controlului. Nu suporta sa arate slaba, nu in fata unui barbat, care oricum are aceasta parere prost conceputa. Ofteaza incet, urmand sa revina in pozitia initiala. El o admira in tacere, asteptand un semn din partea ei. Insa aceasta doar da la o parte draperiile si isi aseaza fruntea pe mica ferestra.

-Alexander Adamson.

-Poftim?

Doar zambeste, asteptand sa-si dea seama singura. Era la kilometri distanta de Pamant, stie asta. De asemenea, o considera foarte inteligenta, chiar daca nu o cunoaste. "Este perfecta" isi spune in gand Alex. Bineinteles ca aceste ganduri nu sunt potrivite, insa nefilimii sunt mai familiari. Mereu a fost asa. Intotdeauna pe primul loc se afla ajutorul, abia apoi comportamentul. Daca cel cu care lupti pentru a infrange raul nu te cunoaste suficient, iti risti viata in zadar.

-Acesta este numele tau, nu? Imi cer scuze, dar nu eram atenta.

"Stiu" dorea sa spuna, insa nu o face. Probabil s-ar fi simtit ciudat, iar asta nu este esential. Ii urmeaza exemplul de mai devreme, astfel observand ca sunt aproape de casa. Tocmai au cotit de pe Mounts Hill pe King's Ride. Este o chestiune de cateva case pana vor ajunge la destinatie. "Unde probabil voi da de nesuferita Alice" isi reaminteste. Stramba din nas, exasperat. Niciodata nu s-a inteles bine cu ea. Mereu dramatizeaza, vorbeste de sus, desi inaltimea ei nu o ajuta. O ironizeaza toti, ba chiar ii spun pitic de gradina. Bineinteles, fara ca ea sa stie. Nu vor sa porneasca un razboi. Cel putin, nu acum.

Deodata, isi aude numele strigat. Se intoarce in directia zgomotului, iar mare ii este mirarea cand o vede pe Sakura in fata unei cladiri mici, care pare ca mai are putin si se prabuseste. Coboara din trasura nedumerit. Nu aici trebuie sa ajunga. Nici macar nu-si aminteste sa fi lasat o adresa clara. Descumpanit, ii ofera bratul rozaliei pentru a o conduce chiar el unde trebuie. Aceasta il accepta bucuroasa, schitand un zambet micut. Pornesc agale inainte, admirand cerul. Nori furiosi ce prevestesc furtuna apar, insa acest lucru nu ii face sa se grabeasca.

Abia atunci cand primele picaturi au cazut, udandu-i, Alex a inceput sa se grabeasca. Ea, in schimb, s-a oprit. A inchis ochii, urmand sa faca piruete in jurul baiatului. Elasticul care ii sustinea cocul a cazut, iar bucle neastamparate ii acopera spatele. Rochia i se muleaza pe corp, insa dansul ei atrage atentia trecatorilor grabiti. Este atat de gratioasa! Fura privirea oricui fara sa vrea, fara sa-si dea macar seama. Brusc, se opreste. Fata ii este mahnita, pe cand vorbele pe care le graieste il trezesc din visarea produsa chiar de ea.

-Cufarul meu! L-a luat!




Gata! Am adus next-ul.
Sper sa va placa!

Lume, stiu. Nu am mai scris de cand lumea si pamantul. Sper sa ma revansez in aces weekend, ca daca nu, "ii" nasol. Am olimpiada saptamana viitoare, nici urma de next pentru o vreme.
Mii de scuze, insa a inceput scoala.
Va pup!

P.S.: Daca nu vor mai exista comm-uri, voi da un edit aici.

Edit: Am venit cu next-ul!



Capitolul trei

Privirea rautacioasa a dragei sale colege nu o ajuta. Inca din prima clipa in care a ajuns aici, aceasta individa a crezut ca este rau sa ai incredere in persoane care iti fura cufarul. “Mare lucru!” vrea sa-i spuna de atat amar de vreme. Insa isi constientizeaza slabiciunea. “Niciodata sa nu ai incredere in muritori!” se cearta ea. Sensibili, poate prea mult, ajung mereu sa-si piarda cele mai de pret fiinte sau obiecte.

-Sakura… Trebuie sa-mi comunici motivul supararii tale. Daca aveai doar haine acolo, banuiesc ca ai fi fost deja la cumparaturi, fara nici macar o grija.

Il aproba, descumpanita. Nu-i pasa de cele cateva rochii din bagaj, insa prima sabie cu care a ucis un demon s-a pierdut alaturi de lantisorul primit inca de la nastere. Poate nu-si mai are parintii la suflet, dar inima cere acea iubire parinteasca, lipsita de inhibitii. Fara regret, mereu langa tine, gata sa te apere de cei rautaciosi, sa te ocroteasca ca nimeni altul. “Doar zece ani”. Ultima oara cand si-a vazut tatal avea sapte primaveri. Mama? O dezertoare. I-a ascuns originile, fara ca macar sa o intrebe. O uraste pentru asta. Ofteaza, epuizata.

-Nu are motive sa le ia. Sunt doar schimburi si cateva lucruri personale. Nimic care sa-i ofere cine stie ce puteri fara…

Privirea ii rataceste prin camera, nedumerita. Cine il controleaza pe bravul ei servitor? Dusmani care sa nu fi trecut de aceasta lume nu are, nu inca, nu cunoscuti. Insa Cei Neputinciosi nu au rude pe care sa le iubeasca, sau…

-Sakura?

-Nu. Ali Baba… Scuza-ma. Cred ca o fost vrajit. Dumnezeu stie cui i-am gresit, insa undeva in lume, partenerul ori partenera unui raposat e intr-o stare nu tocmai placuta.

Doar o aproba, printr-o inclinare usoara a capului. Mana lui Alex isi face drum spre a fetei. Degetele sale se impletesc cu ale ei, palma lui ii atinge pielea alba. Se cutremura, neobservat de rozalie, dar Alice, inca prezenta in camera, isi ia notite. Viata i se plimba in jurul raului provocat “prietenilor”, daca ar avea. Inclina, de fiecare data, sa creada ca asta nu e pentru ea. Viata de nefilim o intrece prea mult, chiar daca nu o uraste. Aceasta nou-venita are un dosar mult mai cuprinzator, atat pentru inteligenta, pentru strategiile ei, cat si pentru numarul impresionat de “crime” infaptuite. Slabe sanse sa o intreaca vreodata in eternitate. O infurie, dar nu o va arata acum.

Sakura se ridica anevoie de pe micul pat. Isi aseaza haina, un tic pe care il detine de ceva vreme. Este vlaguita, iar ochii sai verzi, pe jumatate inchisi, o demonstreaza. Le face un semn scurt, din mana, spre usa. Fara a-i pasa daca plec, se intoarce, asezandu-se la loc. Spatele acoperit atinge patura groasa, brodata frumos, cu model de patratele in toate culorile. Doua suvite rozalii ii ies din coada de cal facuta neglijent, atingandu-I chipul palid, bolnav. Tuseste. Capul i se balanseaza, ramanand, pana la urma, asezat pe partea dreapta a pernei.

-Oare am racit? sopteste slab.

Ii pasa macar? Se simte singura, cu adevarat. Pana in acest moment, i-a fost dor de firea tatalui ei, de parul lui brunet, aproape lins. Insa doar atat. Femeia care i-a dat viata are o imagine difuza in imaginatia ei. Poate ca nu a i-a placut niciodata. Tinde sa creada ca a fost o scorpie inca din primele zile ale casniciei sale. “Primei”, isi reaminteste cu amaraciune. “El a fost al cincilea, nu primul, nu al doilea”.
Incet, incet, adoarme. Intunericul o atinge timid, apoi navaleste furios. Zboara, cautand lumina…

I am here!
Bun, a doua dupa critica! Imi place foarte mult si acest capitol, ca de obicei. E cam scurt... Stiu! Nu te iau cu asta, insa ador cum descrii si vreau sa vad mai mult. Ma stii doar. Eu nu prea mai am ce sa zic, nu? Critica a spus totul, desi eu una nu gaseam lucruri rele.
Spor la scris!