„Ştiam prea bine că aveam să sufăr din nou. Acele certuri interminabile, acele lucruri spuse la nervi, toate vărsate asupra mea. O palmă, două, trei... Le-am pierdut numărul de mult timp. Am început să ignor durerea, să nu o mai simt. Aşa era. Nu mai simţeam durerea fizică. Deloc. Dar sufletul meu? Sângera. Se stingea pe zi ce trecea, se ridica uşor-uşor spre cer, spre o nouă eră. Dar voiam asta? Nu. Mă ţineam strâns de viaţă, suportam orice, absolut orice. Până într-o zi...

Am hotărât că era mai bine. La doar cei şase ani ai mei, am plecat. Eram părăsit de orice fărâmă de compasiune, nu aparţineam nimanui. Doar mie. Am vrut să scap de tot, dar nu am conştientizat viaţa ce avea să urmeze. Mergeam din sat în sat, cerşind pentru un pahar cu apă, o bucată de pâine, o fărâmă de viaţă. Nu mulţi îşi făceau milă. Mă alungau, chiar mă băteau. „Pleacă, golan nenorocit!” De ce eram un nenorocit? Că cerşeam? Că mă agăţam de viaţă, că luptam pentru ea? Nu furam, nu ceream de plăcere, ci din disperare.

Doi ani greu, în care tot ce am făcut a fost să supravieţuiesc. Mă luptam cu orice, fugeam de oricine. Doar să rămân în viaţă, să cresc, apoi să mă întorc. Aveam să le demonstrez că am reuşit, am plecat departe de moarte, de întruchiparea Diavolului.”

„Deja au trecut şase ani. M-am maturizat, pot spune asta. Am colindat întreaga lume, am cunoscut pericolul, am dat de greu. Nu multe s-au schimbat. Nu aveam un loc al meu şi mulţi mă dispreţuiau. Mă alungau din satele lor, mă trimiteau departe. „Pleacă! Eşti copilul Diavolului!”. Eram copilul nimănui... Aruncau cu pietre, cu beţe, mă loveau, dar nu se apropiau de mine. Hainele-mi erau jerpelite, împuţite, lipsite de orice strălucire. Nişte cârpe. Iarna era cruntă, o simţeam în fiecare minut al zilei. Mă târam cu ultimele puteri într-o casă dărăpănată, mai-mai să cadă. Frig! Foarte frig. Nu am mai văzut de mult interiorul unei case... Aflată în pădure, era părăsită. M-am gândit să mă refugiez acolo. Da! În sfârşit, un loc ce putea fi doar al meu. Am intrat, totul scârţâia. Pânze de păienjeni, lemn putrezit, praf. Era oribil, dar totuşi, un acoperiş. Puteam să transform acel loc. Asta am şi făcut. În doar o lună, am făcut tot ce am putut. Frigul dispărea încet-încet, venea primăvara. Pădurea era plină de fructe, de animale. Era un loc perfect, unde nimeni nu mă făcea să plec. Era paradisul.”

„Anii au trecut destul de uşor de când aveam un loc doar al meu. Poate că nu aveam părinţi, bani, sau haine, dar era o viaţă lipsită de griji, oarecum. Am învăţat să mă descurc în orice situaţie, să mă conformez cu orice. Nu am avut niciodată o copilărie fericită, niciodată nu am avut părinţi care să îmi ofere o educaţie sau care să mă iubească, dar totuşi a fost mai bine decât m-am aşteptat. Găseam deseori caiete vechi ale copiilor aruncate prin pădure, încercam să învăţ, să-mi dezvolt o educaţie, să fac orice pentru a avea un viitor. Dar ştiam că nimeni nu avea să mă accepte.”

„A fost o dimineaţă neobişnuită. Lângă uşa mea era un ziar. Atât de mulţi ani am fost rupt de lume, am trăit în propriul meu univers, să spun aşa. Voiam să-l arunc, să nu mă implic în ceea ce puteam numi „lumea urbană”, dar ceva îmi spunea să ies din carapacea mea, să-mi schimb modul de viaţă. L-am ridicat de jos, apoi am intrat în casă. Răsfoiam fiecare pagină, încercam să recunosc un nume, ceva ce a rămas de când eram mic. Şi uite! Pagina şase: „Zece ani de la tragedia Uchiha. Sakura află totul.”. Familia Uchiha... acei oameni ce m-au tratat cu atât de multă cruzime. Sakura... acea fată nevinovată ce a căzut în mâna lor.

„După zece ani de zile, Sakura află de tragedia ce i-a marcat familia. Fiul lor cel mare, Sasuke, a dispărut fără urmă în data de 20 martie 1973. Conform datelor ce au fost în arhivele poliţiei, băiatul în vârstă de numai şase ani a fost răpit si scos din ţară. Datorită acestui lucru, familia Uchiha a adoptat-o pe micuţa Sakura, încercând să umple golul lăsat în urmă de fiul lor. Cu numai câteva zile în urmă, fata a aflat de dispariţia aşa-zisului ei frate, începând să-l caute.”

Mă uitam oarecum uimit la tot ceea ce scria în acel ziar. Fata... Sakura mă căuta. De ce? De ce voia să răscolească trecutul pentru mine? Trebuia să mă feresc de fata asta. Nu puteam fi descoperit, nu atunci.
Mai aruncasem o privire asupra acelui articol şi am zorit o poză. Îi recunoşteam uşor pe aşa-zişii mei părinţi, iar între ei stătea o fată de aproximativ paisprezece ani, cu părul roz şi ochii verzi. Ea era! Ea mă căuta.”

„Pozele cu mine de când eram mic erau în toate ziarele. Dar la ce ajuta acest lucru? M-am schimbat, nu avea să mă recunoască nimeni. Am început să ies puţin câte puţin din pădure, să încerc să fac ceva pe viitor. Voiam să muncesc şi să câştig nişte bani, să devin omul care doream să fiu încă din copilărie. Ce puteam să fac? În acele circumstanţe, numele nu mă ajuta cu nimic. Buletin? Nu aveam. Eram, pur şi simplu, o persoană scoasă din baza de date a populaţiei. Pentru multi, chiar eram uitat. Dar de ce nu şi pentru ea? De ce mă caută când ştie că au trecut atât de mulţi ani?”

Îmi aminteam şi acum acele clipe, emoţiile, trăirile. Simţeam că eram încolţit, că nu aveam nicio scăpare. Ştiam că, mai devreme sau mai târziu avea să mă găsească. Sau poate nu? „Avea să înceteze căutările?” Întrebarea ce m-a măcinat ani de-a rândul, ce m-a făcut să fug şi să mă ascund. Era ceva nou, ceva ce nu mai făcusem. Fugeam de propria familie.

„De când am citit acel ziar viaţa mea s-a schimbat radical. Stăteam şi mă gândeam cum să o fac să renunţe, dar parcă avansa, ajungea cât mai aproape de mine. Era doar o problemă de timp până avea să mă găsească. Nu voiam asta. Pentru ce să mă întorc? Nu voiam să răscolesc trecutul, să-mi amintesc de copilăria mea. Mă întrebam dacă s-au schimbat, sau dacă Sakura a trecut prin ce am trecut şi eu. Dacă da... cum a rezistat atâţia ani?

Am ieşit din casă gata să merg să caut un ziar. Voiam să fiu la curent cu tot ceea ce se întâmpla cu ancheta. Voiam să mă asigur că nimeni nu avea să mă găsească. În containerul de lângă stradă era un ziar. Cel de ieri. L-am luat şi m-am retras în pădure, înapoi la locul meu. Am răsfoit paginile lui până când titlul unui articol mi-a atras atenţia. „Dispărut de bunăvoie?”. M-am repezit să citesc. Era aproape imposibil. Cum au ajuns la această concluzie?

În spatele dispariţiei de acum zece ani se ascund multe secrete. Sakura a descoperit în casa părinţilor ei jurnalele din anul tragediei. Autorii jurnalelor, însuşi soţii Uchiha, descriau cum o aură negativă plutea în casă, cum certurile zilnice se trasformau în violenţă fizică asupra băieţelului de numai şase ani. În urma acestor acţiuni, se presupune că Sasuke ar fi fugit de bunăvoie, încercând să scape de maltratările parintilor lui. Protecţia copilului a intervenit în această situaţie, luând-o pe fată de lângă ei. Drept consecinţă, Sakura se străduieşte să-şi găsească fratele vitreg pentru a afla adevărul ascuns în aceşti zece ani.

Deci s-a aflat... Nu-mi venea să cred că părinţii mei au scris un jurnal. Această situaţie nu mă ajuta. Deloc. Aveau o nouă pistă... Era totuşi o dovadă puternică împotriva lor. Poate ar trebui să mă bucur că s-a aflat. Primele locuri în care avea să caute erau locurile izolate. Această casă... Nu mai eram în siguranţă acolo, trebuia să fiu prudent, mă putea găsi oricând.

A fost o zi extrem de ciudată. Stăteam cu grijă, la fiecare mişcare tresăream ca şi cum ştiam că în orice clipă ar putea intra în casă, ar putea să mă descopere. Nu voiam asta. Totuşi, am ieşit. Mă plimbam prin pădure, uitându-mă în toate părţile. Nu căutam ceva anume, dar nu eram singur. Se auzeau voci... aproape. Mă îndreptam prudent spre sursa sunetului. Aproape de ieşirea din pădure era o maşină. Încercam să văd cine era acolo. Tot ce vedeam era... păr roz. Ea. Era acolo, atât de aproape de mine... Era frumoasă, foarte frumoasă. Voiam să mă apropii, să-i văd chipul, dar era prea riscant.

Totul îmi aducea aminte de trecut, de ceea ce se întâmpla zi de zi în casa părinţilor mei. Nu am avut niciodată o copilărie fericită alături de ei. Am fost singur mereu, încă din ziua în care am decis să plec. Iar acum… a apărut ea. Răscoleşte un trecut plin de amintiri dureroase, pe care nu eram capabil să le povestesc cuiva. Tot ceea ce a fost îl percepeam ca pe un coşmar şi speram în fiecare zi să mă trezesc. Să ies din camera mea, să-mi întâlnesc părinţii ce mă îmbrăţişau călduros şi mă conduceau la şcoală, unde-mi întâlneam prietenii. Vise pline de speranţă ce credeam cu înverşunare în ele. Nicio clipă nu am încetat să sper, iar acum, când am ocazia să scap de o viaţă de singurătate, fugeam de ea. Îmi era frică, dar… de ce? Ştiam că acea fată nu avea să-mi facă rău, dar totuşi… ceva mă oprea. O barieră ce mă înpiedica să o cunosc, să îmi las trecutul în urmă şi să fac un pas către viitor.

Am ieşit din pădure şi mă îndreptam spre acea maşină. Ce făceam? Picioarele mă conduceau spre acel loc, dar raţiunea îmi spunea să mă întorc şi să fug. M-am oprit brusc, la doi metri de fată. O priveam, mă privea. Mi-am lăsat ochii în pământ, apoi am înaintat. Simţeam cum mă sufocam, îmi pierdeam cunoştinţa. Voiam să plec din ce în ce mai repede din acel loc, să scap de privirile acelor oameni şi să mă întorc la viaţa mea. Totuţi, norucul nu a fost de partea mea.

-Ce faci aici? Este periculos să stai singur într-o pădure.

-Umm… Mă plimb. Nu-mi place aglomeraţia oraşului.

Am încercat să îmi feresc chipul cât de mult, apoi am dat să plec. Vocea îi era promptă şi autoritară, dar nu am făcut schiţat niciun gest. Am făcut câţiva paşi în direcţia opusă, dorind să plec. Ştiam că nu m-au recunoscut, altfel, m-ar fi luat cu ei. Ar fi trebuit să fiu fericit. Nimeni nu mă poate recunoaşte, dar de ce eram atât de dezamăgit?
Tristeţea ce o simţeam era imensă, nu o puteam asemăna cu nimic. Doream cu înverşunare să îşi dea seama cine eram, nu să mă descopăr singur. Nu aş fi recunoscut niciodată, dar îmi lipsea familia, mai mult decât orice. Voiam să ştiu că orice avea să se întâmple, cineva era lângă mine. Dar nu era aşa. Visam cu ochii deschişi la ceva ce nu avea să se întâmple. Am pierdut totul în momentul când am plecat. Poate dacă rămâneam…

Încă doi paşi, apoi corpul meu încetase să răspundă la comenzi. Trupul meu a căzut inert pe pământul rece, simţind impactul din plin. Fiecare parte a corpului mă durea, o durere imposibilă. Nu mă puteam mişca, nu reuşeam să ies din această stare. Auzeam ţipete în jurul meu, dar ochii mi se închideau încet încet, ca şi cum totul avea să se termine.