Cum am ajuns aşa? A fost mai uşor decât credeam. Am cunoscut cu adevărat o anume persoană după ce deja-mi intrase în viaţă şi suflet, după ce îi dăruisem tot ce puteam, după ce o numisem scopul vieţii mele, după ce am început să o iubesc. Am crezut în vorbele ei, am crezut în dragostea ei, am crezut în viitorul nostru, am crezut că nimic nu ar putea să distrugă acel sentiment ce-l simţeam (cel puţin eu pentru ea). Îmi pusesem toate speranţele în acea dragoste, simţeam cum cu fiecare zi ce trecea, zâmbetul ăla care apare din senin era de fapt din cauza acelei persoane. Simţeam că iubeam pentru prima dată cu adevărat. Şi a fost frumos, cu fiecare "te iubesc" spus de ea, sufletul nu-mi mai avea loc în trup din cauza încântării care-l umplea neîncetat, simţeam cum lacrimile voiau să împrăştie fericirea din-năuntrul meu pe chip, unde deja zâmbetul nu putea fi mai larg. Simţeam că trăiesc, şi nu degeaba. Simţeam ce era mai frumos, şi simţeam din plin. Simțeam că cineva ține la mine, că pentru o anume persoană sunt totul, mă simțeam protejat, iubit. Nu mă gândeam nicio clipă că va urma să urăsc momentele petrecute cu ea.

   În dimineaţa aceea, ochii nu mai doreau să revadă razele de soare ce anunţau o altă zi pe care trebuia să o înving neaducându-mi aminte de ea, nerănindu-mi sufletul cu amintiri, nevărsând o lacrimă. Trebuia să ţin acel sentiment în mine, şi nu voiam să accept că sentimentul ăla era fericirea pe care obişnuiam să o simt, acum transformată în durerea cea mai adâncă, pe care ai vrea să o scoţi din tine în orice mod posibil sau nu, chiar și înfigându-ţi degetele în piept şi scormonind după acel nucleu ce îşi împrăştie otrava la fiecare declarație a dragostei de care îţi aduci aminte, de fiecare prostioară ce te făcea să zâmbeşti, de fiecare mângâiere, de fiecare clipă ce nu va mai fi niciodată la fel.

   Începusem să urăsc faptul că ceva ce mă făcea atât de fericit odată, se transformase într-un chin ce nu mă lăsa să trăiesc fără a-mi fi dor. Acea durere luase forma sufletului meu, devenise unul cu mine, eram eu.

   În adâncul acelei dureri se găseau litere zgâriate cu o peniţă de nepăsare și indiferenţă, pe care le citeam fără să vreau: "Ei bine, mie nu-mi mai pasă, ar fi cazul să-ţi vezi de viaţă." Cum aş fi putut să-mi văd de viaţă din moment ce interiorul meu, ființa mea pleca odată cu persoana aceea? Cum aveam să-mi trăiesc viaţa fără inima care a rămas la ea? 

   Au trecut trei zile de când nu mai auzisem nimic de la ea, dar încă speram să-mi scrie ceva, încă speram că mă iubeşte, încă speram că nu mă va lăsa să putrezesc în propria-mi dezamăgire şi tristeţe. Încă speram să se întoarcă şi nu voiam să accept că a plecat. Încă o iubeam ca un nebun.

   Nu puteam spune nimănui povestea mea, credeam că vor râde, îmi vor spune că sunt prost că încă ţin la ea, că încă nu am înţeles că a fost doar o joacă din partea ei. Mă gândeam la ce mi-ar fi spus, ştiam că mi-ar fi trântit dreptatea-n nas, că mi-ar fi înfipt o sabie de cuvinte direct în piept, ştiam că mi-ar fi aruncat cu nepăsare un "uit-o, treci mai departe!" Ei mi-ar fi spus ceea ce îmi amplifica durerea ce îmi înconjura fiecare colţ al corpului, ce-mi alerga prin vene, ce-mi întuneca mintea, ce mă făcea vulnerabil. 

   Aveam de gând să ies singur din acel chin. Îmi părea rău că am ajuns o ruină din cauză că am iubit un om, din cauză că mi-a păsat prea repede şi prea mult, din cauză că m-am convins că sunt mult prea sensibil și naiv pentru a face faţă glumelor ce-l conţin pe "te iubesc", din cauză că nu mi-am dat seama că eram părtaşul unei plictiseli ce trebuia alungată. 

   A fost o noapte lungă, am plâns neîncetat acompaniat de amintiri, de singurătate, de neînţelegere, de clapele unui pian şi corzile subţiri ale unei viori ce creau o balada ce ieşea uşor, notă cu notă, din căştile mele. Îmi înecam plânsul ca să nu mă audă ceilalţi ce dormeau, nu voiam să mă întrebe ce s-a întâmplat pentru că nu le-aş fi spus, m-ar fi rănit măcar să mă aud zicându-i numele. Voiam să mă opresc din a tot plânge ca prostul, dar am adormit lăsându-mi lacrimile să-şi facă o cărare pe obrajii mei, la fel cum am făcut noapte de noapte de două săptămâni întregi.

Mă tot gândeam la cei ce urau. Mă gândeam că ei nu pot fi răniţi în aşa fel, că ei nu îşi pun sufletul la bătaie pentru nimeni, că trăiesc pur şi simplu din ură, aşa cum obişnuiam eu să trăiesc din iubire. Am hotărât să devin unul dintre ei, căci înăuntrul meu secătuise totul, devenise un cărbune uşor de sfărâmat ce simţea o dorinţă nestăpânită de a arde din nou, dar nu îl puteam lăsa să o facă. Pe lângă durere, mă stăpânea şi frica. Nu puteam trece prin ceea ce am trecut până acum încă o dată, nu voiam încă o lovitură de buzdugan ce-mi sfâşia inima şi sufletul.

   Încercam din răsputeri să nu-mi mai pese, să fiu indiferent, să nu mai fiu cum am fost, să fiu exact cum nu voiam să fiu vreodată. Timpul a trecut, și eu odată cu el. Eram rece, nu lăsam pe nimeni să mă cunoască şi la rândul meu nu voiam să cunosc pe nimeni. Nu aveam nevoie de nimeni, uram şi ignoram oamenii, iar lumea a început să mă urască şi ea. Pierdusem prieteni din cauza acestei schimbări, devenisem acel ciudat singur şi neînţeles, dar şi suferinţa mea a plecat odată cu vechiul eu. 

   Pe din afară eram acelaşi, arătam la fel, mă îmbrăcam la fel, în timp ce pe dinăuntru devenisem cu totul altceva, devenisem o piatră. Niciun sentiment nu intra, niciun sentiment nu ieşea. Nu puteam să zic că mă simţeam bine, dar mă simţeam uşurat că scăpasem din lanţurile unei suferinţe statornice ce devenea din ce în ce mai puternică, ce devorase tot ce eram.

   Realizam că urma să apară noi persoane în viaţa mea, ce ar fi vrut să mă cunoască cu orice preţ, apoi să-şi îmbine sentimentele cu ale mele. Păcat că sentimentele mele nu mai existau. "Te urăsc" devenise ceva ce oamenii îmi ziceau zi de zi. Din cauză că erau curioşi să-mi descopere adevărata, vechea personalitate, din cauză că-i enervam la culme nelăsându-i să mă cunoască, au început să mă urască cu toţii, să nu mai fiu acceptat, să fiu subestimat, să nu mai fac parte dintre ei, să nu mai am nicio şansă şi să fiu singur. Într-un fel, îmi atinsesem scopul.