Obsequies

Nu am crezut că prima creaţie pe care o voi posta va fi un One Shot şi nu un Fic, dar se pare că m-am înşelat.
Mărtutisesc că am mai scris şi scriu în general, dar nu am mai postat nimic până acum. Prietena mea a tot insistat şi când în final m-am decis să compun Obsequies( Funerariile), de care sunt destul de mulţumită.
Scuzaţi greşelile de tastare şi în special de punctuaţie, pentru că niciodată nu m-am priceput la semne.
Vă urez Spor la citit!

Obsequies

         Aerul era încărcat de o umezeală grea ce îl făcea dificil şi obositor de inspirat prin pânza caldă a şalului negru, de doliu, şi creând aburi în momentul în care întâlnea răceala ostilă a vântului. Mi-am ridicat privirea către cerul întunecat şi acoperit de nori de Noiembrie după care mi-am aţintint ochii albaştri, de nepătruns, către cortegiul funeral ce desfăşura înaintea mea în toată splendoarea sa morbidă. Siluete livide mergeau în faţa mea uşor clătinat într-o linişte netulburată decât de scârţâitul paşilor pe bruma de dimineaţă şi de sunetul respiraţiilor sacadate şi stăpânite ale femeilor în vârstă ce se regăseau sobre în spatele adunării îndoliate. Decedatul se bucura de un respect şi o solemnitate desăvârşite, cu toţii purtând pe chip o expresie acută de regret dezvăluită doar de câte o privire pierdută aţintită în pământ.
              Am înaintat rin mulţimea de oamenii mutând copilul de care îl duceam în braţe încât să nu fie capabil să întrezărească sicriul deschis, din lemn masiv, aşezat la înălţime pe un piedestal de marmură, astfel încât să fie uşor de observat din orice colţ al micuţului cimitir de familie. Capacul acestuia era răsturnat într-o parte, lăsând la vedere silueta înaltă şi suplă a lui Alfred Kross, întinsă pe suprafaţa albă de saten, cu mâinile mari şi puternice împreunate pe piept şi cu chipul îndreptat către cer. Părea că adoptase o expresie paşnică, însă se spune că toţii morţii arată în acest fel. Modul în care părul măsliniu îi cădea pe fruntea înaltă, neîncreţită de riduri, lăsându-i pleoapele să acopere nişte ochii blânzi şi iubitori de culoarea murelor îl făcea să pară căzut doar într-o transă profundă, din care realizam însă că nu avea să îşi mai revină. O greutate neobişnuită îmi apăsa pieptul şi îmi îndrepta paşii către trupul atât de viu şi cald, însă mâinile umede ale copilului ce îmi atingeau obrajii albi, scurşi de culoare, m-a făcut să remarc că în momentul acela bărbatul atât de iubit era mai mort şi mai rece decât oricare din noi.
Vocea gravă a Preotului bătrân răsuna în cimitirul pustiu şi, când acesta îşi oprea discursul plin de zel, un ecou slab al cuvintelor sale răsuna în deprătare. Lângă el, soţia decedatului privea pierdută către groapa din faţa sa şi făcea mătănii adânci şi pioase de fiecare dată când vocea melodioasă şi puternică a dascălului îi ajungea la urechi. Hainele negre şi largi pe care le purta pe sub paltonul de iarnă nu numai că nu o protejau de frig, ci îi puneau în evidenţă pântecele proeminent peste care îşi încrucişase braţele lungi şi albe ce tremurau din cauza frigului, însă chipul său era calm, iar ochii ei verzi încercau să ascundă lacrimile ce se adunaseră în colţuri şi curgeau uneori pe obrajii livizi şi supţi. Când preotul a glăsuit Amin, ea şi-a ridicat privirea melancolică către el şi şi-a făcut o cruce viguroasă împreună cu toţi ceilalţi.Eram surprinsă de tăria de caracter şi de puterea acelei femei înalte şi palide ce nu a vărsat o lacrimă până în momentul în care sicriul, acum închis, a fost coborât în groapa aceea întunecată şi fără scăpare, iar pământul umed şi greu căzând peste el şi scoţând un sunet sinistru.
   Mi-am umezit buzele uscate şi am aranjat fularul negru al copilului încercând să opresc lacrimile de frustrare ce mi se stângeau ca picăturile de rouă pe gene şi îmi înţepau ochii când crucea bărbatului iubit a fost înfiptă în locul său de veci şi oamenii prezenţi la înmormântare s-au repezit să îşi prezinte condoleanţele familiei. Eu mi-am netezit pliurile rochiei ce îmi dezvelea genunchii şi mi-am răsucit nervoasă de câteva ori şuviţele aurii şi lungi de păr şi, făcându-mi loc în mulţimea ce se dispersase pentru a îmi permite trecerea, m-am apropiat de cele trei persoane ce stăteau la ieşire din cimitir. Privirile lor ostile stăruiau de prea mult timp asupra mea şi a copilului meu, însă realizam că ura şi dispreţul pe care aceştia îl simt pentru femeiea ce a avut o aventură cu un bărbat căsătorit şi viitor tată, era una justificată şi mă făcea cea mai nedorită persoană la funerarii. Băieţelul blond, cu ochii săi blânzi şi iubitori de culoarea vinului ce dormea profund cu obrazul sprijinit de umărul meu era dovada vie a păcatului pe care îl comisesem cu mai mult de doi ani în urmă. Mama lui Alfred, o femeie înaltă şi încărunţită de vreme, s-a aplecat la nivelul meu şi a apucat obrajii calzi ai copilului, trezindu-l, după care şi-a ridicat capul şi m-a privit în ochi cu o expresie de ură nemărginită şoptindu-mi cu o voce veninoasă şi lipsită de sentimente:
                         - Pleacă de aici! Oamenii ca tine nu au ce căuta într-un loc sfânt.
              Am înghiţit în sec, simţind din nou greutatea cum îmi apasă pieptul şi străduindu-mă să înăbuş lacrimile ce se adunasră în colţurile ochilor şi mi-am mutat privirea în pământ agăţându-mă de viaţa firavă a copilului meu de parcă ar fi depins de soarta mea. Un sentiment acut de regret şi resemnare m-a făcut să îmi încovoiez spatele uşor şi să îmi muşc buzele până ce firişoare calde de sânge mi s-au curs pe bărbie. Îmi doream cu ardoare să pot jeli moartea bărbatului pe care l-am iubit mai presus de orice când eram încă o copilă şi nu ştiam ce e viaţa, însă vanitatea şi ego-ul nu îmi dădeau lacrimi decât pentru satisfacerea orgoliului oamenilor ce îl iubiseră şi îl respectaeră pe bărbatul ce fusese odată Alfred Kross. Simţeam o milă patetică pentru persoana mea jalnică, şi pe atât de tare o dispreţuiam pe Jeanne Kross pentru simplul fapt că putea fi atât de sinceră cu sine însăşi încât să plângă la moartea soţului şi tatăl copilului său.
                  - De ce sunteţi atât de cruzi? a strigat aceasta punându-mi mâna pe umerii ce tremurau convulsiv. L-ai iubit, nu e aşa? m-a întrebat ea cu un glas moale, fără urmă de resentiment.
                  - Mai mult decât pe mine, i-am răspuns ridicându-mi privirea albastră către ea, până ce i-am întlni ochii verzi şi blânzi
   Jeanne mi-a zâmbit iertător şi m-a bătut uşor pe umăr, după care a sărutat fruntea băieţelului recunoscându-l ca frate al copilului său.

***

                Drumul pe care l-am făcut în ziua aceea a fost unul din cele mai lungi şi singuratice pe care le făcusem vreodată. Băiatul se agăţa de gâtul meu şi îşi lipea urechea de locul unde inima bătea, începând să adoarmă, iar vântul îmi izbea pielea palidă şi uscată. În urma mea rămăsese familia regretatului, ce se adunase pentru a comemora moartea unei persoane dragi, însă privind înapoi la femeia ce îşi proteja cu braţele materne pântecele umflat am început să râd amar, uşor amuzată de ironia cu care viaţa îşi urma cursul. Acum ei se adună la înmormântare, totuşi în câteva luni se vor strânge aceeaşi oamenii pentru a sărbătorii o nouă viaţă. Moartea lui Alfred va durea şi o va face să sufere, dar odată cu trecerea anilor disperarea aceasta se va estompa şi nu va rămâne decât o amintire Mi-am ridicat capul către turla bisericii, trecându-mi degetele prin părul mătăsos al copilului şi am zâmbit lăsând lacrimile să îmi curgă pe obraji. Simţeam că acum, odată ce am fost capabilă îi să simt cu adevărat moartea, voi avea puterea să depăşesc durerea şi disperarea ce pare că îmi întunecă viitorul. Eram liberă să jelesc moartea bărbatului iubit, tatălui copilului meu, şi ştiam că în locul unde era el atunci ne va veghea pe toţi.
        Unde mergem?
        De unde venim?
        Nu aveam nici cea mai vagă idee. Însă ştiam că din momentul acela, nu voi mai întoarce capul către greşelile trecutului şi nici nu voi fugi de un viitor ce pare le fel de întunecat ca un abis. Cu Alfred sus, în Paradis, şi David în braţele mele voi trăi într-un prezent real, viu şi copleşitor de binevoitor.
        Ţinând copilul strâns la piept, mi-am ridicat rivirea şi am zâmbit încrezătoare anilor ce vor urma.

Mie mi-a placut.
Stai foarte bine la descriere si la nararea actiunii - nu mi s-a parut ca ai grabi lucrurile.
Pe cand la greseli gramaticale, ei, aici ai mici probleme, dar eu nu sunt in stare sa te judec pentru asta - si eu am probleme cu virgulele.
Oricum, as vrea sa mai citesc candva ceva scris de tine, asa ca,
cand te hotarasti sa postezi ceva, anunta-ma si pe mine.

Una din cele mai bune lucrări care are ca temă un funeral. A devenit instant preferata mea şi ţin să îţi spun că mi-a plăcut totul. Ideea în sine este bine descrisă, dar ai probleme cu virgulele şi foloseşti în exces "ce", încearcă să-l înlocuieşti cu "care" dacă se poate, fiindcă devine enervant la un moment dat ori poţi să schimbi sensul porpoziţie. În fine, asta este doar o mică problemă care se poate repara cu un edit, dar aşa sincer, foarte mult mi-a surâs întreaga creaţie, ai scris frumos, cursiv, bogat şi ideile sunt bine şlefuite. Sper să mai aduci one-shoturi, chiar şi ficuri, fiindcă m-ai făcut curioasă în stilul tău de a scrie.

Subiect: Re: Obsequies Mier 11 Sept 2013, 09:51

One shot finalizat.