Prolog

Totul incepe normal. Te nasti, iti vezi mama pentru prima oara, faci primii pasi, citesti prima carte, te indragostesti. Iti conduci viata cum vrei, nimeni nu te obliga sa faci anumite alegeri. Insa oare ce se intampla cand afli de existenta unor fiinte nemuritoare? Iar cand ajungi asemeni lor, ce te faci? O iei de la inceput, fireste! Doar ca obiceiurile se schimba si poate ajungi sa-ti destainui iubirea pe care cu greu ai incercat sa o ascunzi, iar cand afli ca totul este impartasit, se dezlantuie Iadul. La propriu…

Capitolul unu

Sakura’s Point Of View

Alerg deja de prea mult timp. Deidara, prietenul meu cel mai bun inca din copilarie, ma urmeaza cu respiratia intretaiata. Nu sunt mai presus, abia ma pot tine pe picioare, iar frica mi-a invadat corpul , facandu-l sa tremure invonluntar. Ochii imi ratacesc imprejur, cautand cu disperare o evadare din aceasta padure afurisita. Stiam eu ca nu trebuia sa facem autostopul! Inca de la prima privire, fata care conducea o masina luxoasa mi s-a parut ciudata. Comportamentul ii lasa de dorit, dar l-a cucerit pe blond. Dumnezeu stie ca a stat pe putin jumatate de ora sa ma convinga sa ma urc in acel mobil, insa am cedat. Niciodata nu l-am vazut atat de dornic, atat de… Iubitor. Mereu rece, mi-a dat senzatia ca dragostea nu avea ce cauta in viata lui. Evident, m-am inselat. El doar o cauta ca un natang unde nu trebuia. Chiar sperasem, in sinea mea, ca va fi fericit, iar destinul m-a “ajutat”. Fugim de singura care a ajuns in inima lui Deidara, inafara de mine. II simteam durerea, nu trenuia sa o si vad. Ar fi mult prea mult pentru o singura zi…

-Chiar va plac! Cu toate astea, imi e foame.

Poftim? Ce vrea sa spuna? Ma opresc, mirata. Hrana? Oameni? Cand conducea, iar eu m-am taiat din greseala in Dumnezeu stie ce, l-a admirat, aproape ca am facut accident. Daca nu avea reflexe atat de bune… Stai! Reflexe? Sange? Oameni? Hrana? Un gand straniu imi invadeaza mintea, nelinistindu-ma. Cred ca am citit prea multe carti SF, dar sunt atat de multe asemanari!

-Vampir…

Soptesc ca pentru mine cand aud frunzisul fosnind pe langa noi. Vocea ei-Yuri parca o chema- se aude cu putere printer copaci. “Inteligenta fata!”. Am avut dreptate? Cum e posibil asa ceva? Fac doi pasi in spate, speriata de inaintarea ei inspre noi. Caninii ii cresc, ochii ii devin rosi. Parul sau verde sta ravasit, elasticul ce-l prindea probabil ca a cazut acum mult timp. Pasii sunt iuti, grabiti, pe cand chipul este chinuit. Foamea o sfasie si nu e greu de rezolvat sa o astampere., avandu-ne pe noi atat de aproape. Privirea sa innebunita ne masoara cu cea mai mare atentie, inghetandu-ma. E periculoasa, cu atat cu cat nu prea ai sanse sa o omori. Nu am habar cat e adevarat din ce am citit pana acum sau ce e pura fictiune. Degetele imi freamata, miscandu-se incontrolabil. Tic nu tocmai favorabil, insa ma linisteste. Hai, Sakura! Gaseste o cale de a o lovi, sau orice, doar sa scapam!

Fara a-mi mai lasa timp, se avanta asupra mea, reusind sa-mi atinga pielea gatului. Coltii mari imi intra in piele, facandu-ma sa tip. Simt cum sangele dispare, iar bataile inimii aproape se opresc. Durerea ma mistuie, ajungand pana in varful degetelor. Picioarele ma lasa, astfel fiind nevoita sa-I ating bratul pentru a ma sustine. Dei incearca sa o loveasca, orice doar sa o tina departe, dar nu reuseste. Doreste sa ma ajute, chiar daca el urmeaza. Imi umezesc buzele, apoi strig spre el sa fuga, sa-si salveze viata. Ca si cum nu i-as fi comunicat ceva, continua sa se impinga in fata, din cand in cand orpindu-se pentru a-si sterge lacrimile care-I incetoseaza privirea. Ii zambesc, recunoscatoare pentru toate momentele frumoase petrecute, iar aproape imediat cad secerata, iar Yuki, sau Yuri isi schimba directia spre Deidara. “Nu!” imi urlu in minte, dar nu mai am ce face. Pleoapele cad, ducandu-ma departe…

***

Intunericul ma inconjoara, nelasandu-mi cale de scapare. Talpile imi sunt scaldate in apa rece, care nu ma deranjeaza. Unde sunt? Imi amintesc durerea pe care am indurata-o cand insotitorul meu era in pericol, insa doar atat. Restul intr-o ceata deasa, de care nu pot trece, oricat incerc. Oftez resemnata, asezandu-mi materialul rozaliu absenta. De unde a venit, nu stiu. Urasc sa port fuste ori rochii, mai mereu le ocolesc. Niciodata nu voi intelege de ce, insa ma simt inconfortabil. Ca acum. Scurta, acoperind abia jumatate din coapsa, este destul de larga pentru a merge linistita, insa formele mici sunt puse in evidenta frumos. Fara decolteu exagerat, cum am observat ca se poarta mai nou, este chiar draguta aceasta haina. “Feminina” rad in minte, insa acesta este ultimul gand pe care il prind. Cad, din nou, lovindu-mi bratul…

***

Lumina puternica a unei veioze ma oblige sa ma trezesc. Buimacita si confuza si deranjata in mod sigur, ma ridic in capul oaselor, sperand din rasputeri sa dau de un lucru, sau o persoana familiara. “Ghinion” ma apostrofez. Imi plimb mana pe suprafata patului, ingandurata. Camera este spatioasa, vopsita intr-un gri pal, fara ferestre, lucru care imi da de banuit. Deodata, aud pe cine mergand, insa sunt singura aici. Apoi constientizez: daca esti muscat de un vampire, asta ajungi: un monstru insetat de sange, aproape incapabil sa simta iubire. Strang din pumn, ducandu-l in dreptul pieptului, pentru a constientiza ca nu mai am puls. Ma asteptam.

-Te-ai trezit!

Tresar, scoasa brusc din melancolie. Inainte de a-mi da seama, sunt imbratisata de cineva. Am apucat sa vad doar cateva suvite blonde inecate de negrul abisal predominant. Bineinteles ca nu i-am raspuns. Doar am asteptat cuminte sat ermine cu crizele lacrimogene si sa ma lase sa respir. Numar in gand pana la o suta, apoi l-am impins. Cine se crede?

-Saku, sunt eu! Deidara.

E…e Dei al meu? Pupilele mi se maresc, uitandu-ma la cat de schimbat e. Mereu a fost chipes, dar acum… “Te-ai vopsit?” il intreb confuza. Rade, confirmandu-mi banuielile. Ne-am transformat, suntem nemuritori, de asemenea hrana noastra consta in sangele. Totusi, exista o parte buna: putem alege sa nu omoram. Fiecare din noi suntem inregistrati si primim o portie lunara, doar ca suntem mai slabi ca cei care omoara. “Foarte corect” spun sarcastica. Isi da ochii peste cap, facandu-ma sa ranjesc. Scote de la spate o oglinjoara mica, dandu-mi-o. Greu, reusesc sa o ridic, privindu-ma curioasa. Parul rozaliu are fire negre, insa care dau foarte bine. Ochii mei verzi au tente rosiatice, iar dintii sunt putin ascutiti. Tenul imi este palid, aproape cadaveric. Misc in jos mana, pentru a-mi vedea si restul corpului. Sunt imbracata ca in acea zi furtunoasa, in care, nemaisuportand bataile parintilor, am plecat. Deosebirea exista, totusi. Corpul imi este modelat mai frumos, facandu-ma mult mai atragatoare.

-Ei? Astea da modificari!

-Cate fete s-au dat la tine pana acum?

“Cinci” imi rapsunde mandru. Eram sigura! Nu-I plac modificarile, dar niciodata nu a refuzat flirturile cu diverse femei, iar daca acest schimb al aspectului il ajuta, cu atat mai bine! Il lovesc prieteneste, mustrandu-l cu subinteles. Escapadele lui nu-mi sunt pe plac, iar el cunoaste asta, tocmai de aceea se fereste cat poate sa-mi prezinte ale sale intalniri de o zi, maxim doua, in care ajungea sa o cunoasca, apoi se plictisea. Majoritatea fetelor vin, dupa, plangand in dreptul bancii mele, implorandu-ma sa le pun o vorba buna.

-Ce facem in continuare?

“ Nu stiu” as vrea sa urlu, dar cum pot face asta? Inca mai observ tristetea pe chipul lui, nu-I nevoie sa contribui mai mult. Nepasatoare, imi ridic umerii, in semn de “nu mai intreba”. Trebuie sa ne continuam drumul, lucru sigur, insa unde vom merge? Ce se va intampla cu noi? Cum am ajuns aici? Deja prea multe intrebari fara rezolvare. Sunt ingrijorata si nu pot ascunde asta, astfel ca Dei, indraznet, se apropie de mine, unindu-si fruntea cu a mea. Buzele lui se lipesc de ale mele, intr-un dans haotic. Abia dupa minute bune am reusit sa ne despartim, rosii in obraji si tensionati.

-Saku… Pe cuvant ca nu este momentul potrivit sa-mi dezvalui cele mai adanci sentimente, dar voi exploda daca nu-ti zice!

Palma mi se odihneste in parul lui des, tragandu-l usor. Are dreptate, zau ca are! Insa tin atat de mult la el si de prea multi ani, fiind mereu inecata in iluzii provocate doar de fiinta sa minunata. Speram sa ma insel cu verzulia, sa fie totul doar in imaginatia mea, iar in acest moment cred cu toata puterea ca in sfarsit pot fi fericita. Nimeni nu sta in calea mea, a noastra, nici macar timpul nu ne va imbatrani, urmand sa ne desparta.

-Te iubesc!

Este randul meu sa-l devorez. Aproape ma strivesc de el in incercarea mea disperata de a-l saruta. Bratele mi se incolacesc in jurul gatului sau, pe cand abia reusesc sa murmur, printer buzele strans unite, un “ si eu” grabit. Poate inima nu-mi mai bate, dar pot sa jur ca acei fluturasi de pe vremea cand inca traiam isi mai fac simtiti prezenta. Cum sa nu-l adori? E imposibil. Am ajuns sa cred ca este nevoie de exercitiu indelungat pentru a obtine acest rezultat.

In sfarsit, sufletul sau este langa al meu, stand in tacere, dar atat de apropiate! Intotdeauna vom fi impreuna si ne vom descurca, cu toate ca acum nu avem solutii. Da… Dragostea e cel mai bun remediu pentru fiecare necaz aparut pe nepusa masa. Cine se strecoara in ea, nu mai iese viu!



Buuun! Acum, tot scriu de ceva ore, sper ca a iesit ceva. Am stat timp indelungat sa ma gandesc la un titlu si abia apoi m-a traznit ideea: in mare parte am ascultat melodia Christinei Aguilera, You Lost Me .
Lectura placuta!

P.S.: Mii de scuze pentru eventualele greseli, am incercat sa corectez cat am putut....

Heiiiiii.
Ideeeeeaaaa ta e chiar buna.E chiar reusit fic'ul.
Astept next'ul.
Daca poti sa ma anunti cand pui.
Bye-bye

Capitolul doi

Deidara’s Point Of View

Oare cat a trecut de la ultimul nostru sarut? O zi, poate doua? Pain, liderul vampirilor, ne-a tot examinat, vrand sa afle tot ce poate despre noii recruti. Abia de am vazut-o doua secunde, atunci cand Itachi o tinea de brat, conducand-o in camera ei. As minti sa spun ca nu m-a durut, chiar daca putin. Stiu ca ma iubeste, firar sa fie, chiar stiu, insa am devenit atat de posesiv! Acel tip inalt si musculos sta mai mult cu ea ca mine. Cand te gandesti ca acum nu mult timp eram de nedespartit! Ma credea cel mai bun prieten, am avut grija ca sentimentele mele sa fie bine ascunse. Ba chiar m-am prefacut indragostit de acea necunoscuta care ne-a tarat in aventura asta. Cat de ridicol! Din cauza mea, Saku e acum o moarta-vie. Daca ar afla ca, de la inceput, am fost asa, ar fugi departe,
iar eu nu pot exista fara ea.

Planul pus bine la punct de Sasori, geniul echipei, a fost de a o atrage pe scumpa mea iubita in ghearele raului, deoarece Profetii spun ca doar nemurirea ei poate inclina balanta in favoarea binelui sau a raului. Ingerii au alergat dupa noi, inca de la inceput, de la prima privire plina de iubire. Acum, sunt silit sa o fac sa creada ca prietenii mei ma verifica la fel de bine cum fac cu ea. Doam… Ma opresc brusc, constient de numele pe care doream sa-l graiesc. Nu am interdictie la a spune acest cuvant, insa mereu imi amintesc ca acum mai bine de un secol eram credincios. Ma consider murdar, asa ca nu-mi permit. Oftez derutat si fustrat si mult prea obosit pentru ziua asta.

Imi plimb mana rece pe frunte, mai mult pentru a-mi linisti durerea de cap. Pleopele imi cad, acoperindu-mi ochii albastri, visatori. Apoi, doar ascult ploaia cum inunda orasul...

***

-Dei, trezeste-te!

Hm? Oare cine naiba e? Sau, ceea ce este cu adevarat important, de ce ma trezeste? Marai nemultumit, apoi, infrant, ma ridic, sprijinindu-ma de coate. Vad prin ceata parul rozaliu al Sakurei si brusc imi trece supararea. Da-o-n colo de oboseala! Am nevoie de ea? Nu! Insa de rozalie da. Am asteptat prea mult sa o vad ca acum sa ma intorc si sa adorm din nou. Palmele mi se plimba usor pe suprafata patului, pana ii atinge mana. Degetul mare face cerculete pe bratul ei. Ma apropi incet, privindu-I incantat fiecare tresarire a chipului. Mereu atat de emotiva, chiar si cand se presupune ca trebuie sa fie dura, nemiloasa cu toti. Insa, daca am invatat ceva din acesti ani, este ca poti sa-I ceri absolut orice, mai putin sa fie indiferenta.

Ii ating buzele usor, cu toate ca sunt nerabdator. Prea mult… Prea mult timp departe unul de celalalt, iar mintea mea deja nu mai functioneaza cum trebuie. Am devenit uman, poate prea iubitor, dar nu regret. Niciodata, in eternitatea mea, nu voi regreta. Voi trai din plin fiecare clipa alaturi de cea care mi-a furat inima. Zambesc, amintindu-ma ca pe vremuri ma gandeam ca nici macar o femeie nu e de nasul meu. Se asemanau intre ele, cu aceleasi pretenti stupide din partea partenerilor nevinovati.

-Esti bine? Iubire, pari cam distant…

Sunt, habar nu am de ce, insa pe cuvant ca prezenta ei ma omoara. Imi inclin capul putin, dand un aer visitor. “Nu este nimic, Saku” ii raspund. O minciuna. Urasc sa o mint, urasc ca am adus-o aici, urasc ca nu ma pot intoarce in acea seara, pentru a opri vampirul. Imposibil... Chipul ii este trist, observ cu mare usurinta. Priveste ceasul tulburata, apoi imi spune ca trebuie sa plece.

-Itachi doar cu atat m-a putut ajuta. E grovaz, sti? Este mereu langa mine cand am
nevoie, iar tu esti inchis aici.

A spus… ce? Daca se mai da mult la floarea mea, il fac praf. Strang pumnii, prea nervos pentru a vorbi. Pentru a doua oara am sarutat-o, luandu-mi ramas bun prin aces gest. Usa se deschide, lasand lumina nu foarte puternica sa inunde camera. Umbra “prietenului” meu sta falnica in cadru, asteptand. Ea, care este totul pentru mine, doar pleaca alaturi de el, pastrand o distanta corecta intre ei. Imi mai arunca o ocheada, pentru ca in cateva secunde sa fiu, din nou, doar eu si intunericul.

***

Ce simt? Nimic. Am trecut de acel stadiu in care durerea ma coplesea. Zilele urmatoare
am mintit neincetat, dandu-ma ranit, afirmand in nestire ca un alt vampire a intrat in peste mine in mod miraculos, prinzandu-ma cu garda jos si reusind sa ma doboare. Adevarul pur este ca am gasit o arma intr-un sertar de langa pat si l-am folosit ca atare. In adancul sufletului, sperau sa o lase sa ma vegheze, dat find faptul ca-mi este pereche. Le-a pasat? Nu! Tot maimutoiul de Uchiha o pazeste, linistind-o. A treia persoana in relatie, asa ma simt, cand sunt printre personajele principale. Copilul din mine… Rad zgomotos, asemeni unui nebun. Cu toate ca… Ce nu sunt? Ranit? Fara discutie. Indragostit? Am trecut. Acum sunt mult mai mult, daca se poate. Plictisitoare a devenit viata mea! Fara ingeri de care trebuie sa ma feresc, fara lupte cu demoni sau chiar frati. Sa-mi revin? Ar da de banuit. As putea sa o pierd pe Sakura, intamplare nefavorabila. Mai astept putin, pana va fi Ok, pana voi parea ca am experienta…

Sakura’s Point Of View

Se plimba prin fata mea, agitat. Ultimele zile si le-a petrecut aici, dormind pe canapea, veghindu-ma de cand cu atacul lui Dei. Nu ma lasa sa-l vizitez, chiar daca imi doresc foarte mult. Am incercat, ultima oara, sa-mi intiparez in minte imaginea lui, insa am renuntat. Era rece, exact ca inainte, iar eu nu vreau sa mi-l amintesc asa, nu cand suntem, cred, impreuna. Cat de repede s-a destramat acea viata simpla, in care sfarsitul lumii venea cu o nota mica la un concurs, unde eram doar prea emotiva! Mi-e dor, pe buna dreptate, de acele vremuri apuse. Insa, cui nu i-ar fi?

-Trebuie sa-ti spun ceva… Este foarte important!

Vocea lui ma trezeste din visare. Ochii mi se maresc, in semn de uimire. Oare ce mai e? Ma foiesc pe scaunul din lemn de stejar, destul de subred, dupa aprecierea mea din prima zi. Se chirceste, incercand sa-si aleaga cat mai bine cuvintele. Isi framanta degetele, iar buzele I se misca haotic, semn ca si le musca incontinuu. “Doar spune-mi” il rog, adusa deja la maximul oboseli.

-Deidara a fost de la inceput un vampir. Noi te-am vrut transformata pentru a castiga
razboiul ce se duce de secole intre noi si ingeri. Care, apropo, te urmareau. Nu stiu daca el chiar simte ceva pentru tine, insa te-am vazut trista dupa acea vizita, iar eu nu vreau sa vad mohorare.

S-a… jucat?




Next-ul, in sfarsit! Sper sa va placa si multumesc pentru comentarii!

Capitolul trei

Sakura’s Point Of View

Dupa atat amar de vreme, am crezut ca il cunosc, insa in mod evident m-am inselat. Itachi il stie de poate secole, pe cand eu par o nulitate. Normal ca a profitat atunci cand un lucru important, cum ar fi acest razboi, poate fi impiedicat sau castigat cu usurinta. Ma simt tradata, desi poate nu este cazul. Inainte, nici nu visam sa ma iubeasca, iar acum bineinteles ca nu e real. De aceea se comporta ciudat. Poate are constiinta, chiar daca imi e greu sa cred. Pun fiecare idee cap la cap, reusind sa obtin… Mai nimic. Durerea e naucitoare, departe de a se termina. A tinut prea putin pentru mine, doar cateva zile in care el s-a prefacut. Mincinosul! Niciodata nu i-a pasat, niciodata nu a fost sincer atunci cand, dupa o greseala simpla, dar totusi fatala, ajugeam la locul nostru secret plina de vanatai, iar el ma strangea in brate si imi soptea ca totul va fi Ok si eu il credeam. Naiva, asa am fost, asa sunt, probabil asa voi fi mereu.

Oftez, resemnata. Cu mana dreapta incerc sa-mi sterg lacrimile care mi-au umbrit fata fara a ma atentiona. Apoi, cu sufletul injunghiat, ma ridic. Reusesc sa ma tin pe picioare, cu greu, insa am alte planuri pe moment. Ma plimb prin camera silentios, cu gratia specifica vampirilor, in timp ce caut stiloul frumos ornamentat si o foaie curata, pe care sa nu se afle mazgaielile mele haotice, departe de a reprezenta un desen cat de cat reusit. Nervoasa, arunc tot ce-mi sta in cale, vatamand lemnul de stejar cu modele superbe, in stil antic. Nu ma las pana nu gasesc ceea ce doresc, in cele din urma, insa, ramanand cu ochii mari, iar degetele strans unite in jurul uneltei de scris. Mintea imi este goala, sentimentele nu-mi dicteaza vorbele. In cele din urma, dupa o eternitate, reusesc sa scriu doar patru cuvinte seci: “Ma despart de tine!”. Melancolic, dar scurt si la obiect. Fara sanse de a ne intoarce la ceea ce a fost. Semnez micul mesaj, apoi ii mai cer o ultima favoare brunetului.

-Stii la cine trebuie sa ajunga.

Da din cap afirmativ, urmand sa se faca nevazut, iesind ca o felina pe usa mare. Nu va suferi, nu ca mine. Probabil nici macar nu-l va incerca acest sentiment rautacios, care te distruge. Sa ma astept oare la vreo reactie? Nu, nu este cazul. Doar un om poate avea sentimente, iar el e un monstru. Adevarat, totusi, ca ii semnan, insa eu pot iubi, ba chiar si uri. Nimeni nu-i poate indrepta greseala, nu cu adevarat. Oftez, naucita. Inima imi e facuta cioburi ce nu se vor mai potrivi intr-un intreg. Trebuie sa evadez! Macar atat. Pentru mine, in cea mai mare parte. Vampirii nu vor castiga, nici macar nu vor avea timp sa-si linga buzele slinoase, pline de sangele fiintelor nevinovate. Insa cum sa fac? Ferestrele lipsesc cu desavarsire, iar Itachi mai mult ca sigur nu-si va folosi amicitia atat de mult. Arme nu voi gasi, lucru clar, iar securitatea i-ar face gelosi pana si pe cei mai priceputi in a apara. Aici nu e vorba despre binele cuiva, trebuie sa-mi reamintesc.
Ce s-a chinuit Pain sa-mi arate? Tehnici de autoaparare si legile lor! Soarele imi arde pielea, mai pe scurt, este fatal. Lemnul, in orice stare ar fi, ne face rau. Iar eu am un intreg arsenal de creioane ascutite. Rad haotic si dezordonat si prea emotinant. Fug spre patul mare, unde se afla penarul rosu. Ma aplec atunci cand ajung langa el, pentru a ma putea strecura pe sub barele de metal care sustineau salteaua. Pentru cazuri de urgenta, mi-am zis in acele momente. Pastrand un ranjet mortal, ascund creioanele in gaicile blugilor, in adidasi, ba chiar pe unul il tin in mana, preventiv. Imi ciulesc urechile, precauta. Aud usa deschizandu-se, scotand un scartait deranjant. Din pozitia culcata in care sunt, apuc sa vad doar o pereche de pantofi bine lustruiti, care categoric sunt ai unui barbat. Paseste linistit, fara zgomot. Habar nu am ce este, pentru ca daca un “amic cu colti” ar fi intrat era, cel mai probabil, al dracu’ de nervos, nici de cum visator. Mana imi luneca usor atunci cand individual trece pe langa locul in care sunt ascunsa. Nu-mi simte prezenta, se pare. Cu atat mai bine. Lejeritatea lui ma surprinde, dar nu ma las orbita. Cum pantoful sau a ajuns destul de aproape, am infipt creionul, luandu-l prin surprindere si facand-ul sa tipe. Maiestuoasa, cu un aer infricosat, ies la “suprafata”, vazandu-mi invadatorul. Parul brunet ii acoperea fruntea, stand incalcit. Poarta o bluza neagra, larga, pe care este desenata o fata zapacita, cu ochi in forma de x si contur galben. Nu-mi pot aminti chiar acum numele trupei, dar cine ma poate condamna? Ma incrunt, continuand cu examinatul pana ajung la pantalonii jerpeliti, taiati in dreptul genunchilor si terminand cu incaltarile sofisticate. Oare ce ii veni? Mai important: ce este in neregula cu mine? Gagiul este un pericol, iar eu ii analizez aspectul. Proasta! Stupida! Naiva si iar proasta!

-Cine Doamne iarta-ma esti si ce cauti in camera mea? Aproape tip la el, imediat ce mi-am revenit. Ochii sai ma scruteaza nerabdatori, energici. Da din cap, nerabdator.

-Eu, spuse, aratandu-se cu degetul mare, sunt cavaleria ta. Vampir, daca te face sa te simti mai bine. Te ajut sa evadezi, chiar daca ai fost atat de nepoliticoasa, incat mi-ai infipt acest instrument pentru desen in picior. Nota: lemnul nu face rau, nu in proportii mici.

Il privesc precauta, lasandu-l in gloria lui. Sa am incredere in el? Ce se poate intampla, oricum? Ma intorc de unde am ajuns. Neincrezatoare, il urmez dupa ce isi rezolva “problema”. Alergam usor, parcurgand cu usurinta holurile mari, pline de tablouri care reprezentau persoane impunatoare, cu figuri critice, gata de atac in orice secunda. Pe fetele palide aveau, toti, aceeasi ochi rosiatici, care te analizeau cu atentie, de parca picturile ar prinde viata. Incerc sa nu fiu prea atenta, de teama sa nu ma intimideze. Ma concentrez, atat cat pot, pe spatele tricoului acestui necunoscut. Cateva fire rebele ii atingeau ceafa, acoperind o mica portiune din pielea laptoasa. Muschii i se contractau vizibil sub tricou, atragandu-mi atentia mult prea mult. Incerc sa scap de imaginea lui, a celui care m-a ranit prea mult, astfel sunt atenta la toate detaliile insignifiante, ma corectez eu.

Coteste la dreapta, urmat de mine. Mareste viteza, apoi se opreste brusc. Isi intoarce corpul spre mine, prinzandu-ma in brate. In spatele lui se aude o explozie destul de puternica cat sa-i alarmeze pe toti cei care traiesc aici. Tanarul, sau poate nu, avand in vedere ca nu ne-am inteles asupra datelor personale, imi zambeste vioi, in timp ce ma ia de mana, aproape tarandu-ma dupa el prin gaura uriasa creata intr-un perete. Se pare ca singurul impediment care ne tinea departe de libertate a fost distrus. Luna imi lumineza chipul, la fel si restul corpului si drumul, pana ajungem la o dubita parcata in fata cladirii impunatoare. Pe locul soferului sta un barbat inalt, lat in umeri, cu parul blond, insa tuns scurt, nu ca al lui Dei… dara. Nu ca al lui Deidara,ma corectez. Monstrul nu are nevoie de alint, nu din partea mea. Clipesc des, incercand sa alung lacrimile primejdioase, care ameninta sa ma doboare inca o data.

-Esti ok?

Blondul imi capteaza atentia pentru scurta durata, obtinand de la mine un singur semn nepasator, facut din mana. Inca nu mi-am dat seama, insa cred ca oscila intre nepasare si plictiseala absoluta, combinata cu nu-te-intereseaza. A prins mesajul din zbor, lasandu-ma sa ma asez pe scaunul mortului, pe cand insotitorul meu de pana acum a ocupat unul din numeroasele locuri din spate. Obosita mi-am asezat fruntea pe geamul rece, bucurandu-ma in tacere de efectul de liniste adus. Mobilul a pornit taraganat, lasand focurile armelor in urma. In oglinda pozitionata pe latura masinii am observant cu usurinta siluete intunecate care fugeau, innebunite, dupa noi.

-Cand ajungem Dumnezeu stie unde, voi trebuie sa-mi explicati anumite lucruri, primul pe lista fiind rolul meu in acest razboi nenorocit. Inteles?

-Da, sefa!

Pentru o fractiune de secunda, m-am uitat urat spre partea opusa, inca nestiind cine a vorbit. In amaraciunea mea, nu am fost prea atenta la detalii nefolositoare. Trag aer in piept, apoi expir, intr-un gest nul de relaxare. Pleoapele imi acopera ochii verzi, iar eu ma las prada somnului…

Sasuke’s Point Of View

Cat este de frumoasa! Inconstienta, totusi, de splendoarea ei. Poate acest lucru simplu ma atrage atat de mult la ea. Prima oara era razboinica, aparandu-se cu orice pret. Tristetea ei, insa, este cea care m-a pus pe ganduri. Incearca cu toata puterea sa sa-si ascunda o parte a vietii, dar pe mine nu ma minte. Sunt curios si, de asemenea, foarte competitiv. L-am observat pe Naruto inca de la inceput. Chiar si acum, cand frumoasa rozalie doarme, ii mai arunca ochiade scurte, deoarece drumul ii da batai de cap. Zambeste, fapt care ma enerveaza. Sakura, cum am inteles ca o cheama, nu este un trofeu. O parte din mine stie ca nu este vorba despre asta. Inima imi bate mai tare, doar ca eu nu stiu de ce. Bunul meu amic este… Fericit, nu stresat, ori dornic de o aventura in miez de noapte. Ma surprinde. Cercul nostru, alcatuit din vampire-buni-dornici-sa-ajute-ingerii, este plin de afemeiati pana peste cap. Nu neg faptul ca eu, Naru si Itachi, omul din interior, nu cochetam cu femeile, dar nici sfinti nu suntem numiti. Chicotesc usor, amintindu-mi de stangacele mele avansuri aduse scumpei nou nascute in aceasta seara. Slabe sanse sa o fi atins, dar pot spera, nu?

Speranta… Cat de mult poate insemna un singur cuvant! Prima mea “iubire” a fost mama, in materie de doamne. Totul a fost bine, ma ocrotea mereu, imi canta in fiecare seara pentru a ma culca, atunci cand ma loveam si plangeam avea grija sa-mi explice ca durerea este un sentiment pur omenesc, de care voi da mereu. De ziua mea, cand implineam optsprezece ani, au venit. Cu coltii la iveala si privirile flamande, au macelarit tot ce au prins in cale, lasandu-ne in viata doar pe cativa. Mai tarziu am aflat de ce. Aveau planuri marete cu noi, asa ca doar ne-au transformat. Acum, nu ma mai doare cand ma lovesc. Acum, nu mai sunt om, ci doar o creatura flamanda. Incerc, cat pot, sa nu atentez la viata muritorilor, dar pe zi ce trece devine tot mai greu, iar ispita este tot mai mare. Imi clatin capul, lasand gaurile care ameninta sa se extinda in pace. Am invatat sa ma controlez, in lungul celor cativa ani. La inceput nu este usor, dar, cu timpul, te inveti. Saku pare mai matura, cu toate ca am inteles ca are abia cateva zile.

-Omule, dar concentrat mai esti. Uite cum facem: avem circa cinci minute pana ajungem.
Trebuie sa ne miscam repede, altfel vom supara cativa aliati. Eu o duc pe printesa adormita, iar tu imi asiguri spatele. Ok?

Mda, imi spun cu sila, in minte, dar ii raspund politicos, printr-un “da” apasat. Voi vorbi mai tarziu cu el. In liniste, fara tipete sau urlete. Sper. Examinez cu atentie casele din jur, pana o vad pe cea in care trebuie sa ajungem. Inalta, de trei etaje, cu ferestre mari acompaniate, unele, cu balcoane mici. Culoarea galbuie te linisteste, in acelasi timp facandu-te sa crezi ca este o simpla locuinta, nu un lacas al fortelor supranaturale. Ne oprim. Respectam planul, bratele puternice ale lui cuprinzandu-i corpul mic si firav. Deschid poarta, apoi usa din lemn, facandu-le loc. Patrundem in liniste, urcand pana la ultimul nivel. Acolo ii gasim pe ingeri, in frunte cu Regina lor. Cea Dintai i se zice. Dreapta, isi onoreaza titlul, stand cuviincioasa pe scaunul tapitat. Rochia lunga, alba, ii ajunge pana la gleznele acoperite cu o pereche de pantofi eleganti, cu toc mic. Varsta ii este tradata nu doar de nume, ci si de comportamentul sau. Ia decizii pe moment, este inteleapta si matura si te sperie al naibii de usor.

Fac o plecaciune rapida, insa plina de respect. Am invatat pe piele mea cum este sa nu i te supui. Este toleranta doar cu persoane care ii sunt pe plac, iar eu nu ma aflu printre ei. Pastrand capul plecat si aerul umil, ii fac semn catre Sakura. Se gandeste timp de cateva secunde lungi, in cele din urma lasand totul in voia sortii. Ne-a spus sa-i alegem o camera apropiata de a mea si a lui Ita pentru cazul in care va avea nevoie de ajutor. Mi-am stapanit cu greu rasul. Ea? Nevoie de ajutor? In cateva zile, cei rai au reusit sa o transforme intr-o supravietuitoare, cu instinct bine dezvoltat si o tinta buna. Daca avea apa sfintita, ori tepuse la ea, eram mort, iar de aceasta data ireversibil.
Cea Dintai este inconjurata de barbati solizi, plini de putere divina, gata sa-si ofere viata pe tava pentru ea. Eu as fi asasinat-o in somn. Fara mila, ii pedepseste si pentru cea mai mica greseala, iar mie imi e greu sa inteleg anumite cerinte ale ei. Imi eliberez mintea, facand un semn abia interceptibil si il urmez pe blond. Mi-a luat-o inainte, grabit sa plece de langa prezenta fantomatica a dansei. Colturile gurii mi se ridica incet in sus, formand o grimasa greu de inteles. Dupa o perioada lunga, folosesc viteza caracteristica noua pentru a o conduce in singura incapere care, dintr-un motiv greu de inteles, a ramas neocupata. Intre camerele dorite de Stapana, cum ii place sa o “alintam”, este cel mai spatios loc. Aranjat cu bun gust, pare potrivit pentru mica printesa. O asezam cu grija, iar noi luam loc cu gratie pe cele doua scaune aflate langa pat.

Naruto fu primul care a vorbit:

-Tu ce crezi? Ne poate ajuta sa oprim totul?

-Mda. Inconstient, mai mult ca sigur. Naruto… Ma ingrijoreaza ca am scapat atat de usor din cuibul lor. Nu au opus prea multa rezistenta.

-Tipule, doar stii ca suntem ispititori. Cine ne-ar face rau?

Rad isteric, pregatit oricand sa-I fac o lista cat Rusia de mare. Am ucis ceva dusmani, iar acestia aveau surori, sau frati, sau tati nervosa, gata sa ucida pentru razbunare. Uite asa numarul crimelor crestea, din pacate. Niciodata nu am dorit haos, ci din contra: pace. Am obtinut? Intrebare capcana. O vom primi cu bratele deschise? Anii trecuti m-au invatat cateva chestii pretioase, incepand cu faptul ca nimic nu e simplu si terminand cu “pacea previne razboiul”. Sa rasuflu usurat? In eternitatea mea? Sigur! Iar eu ma numesc regina “Elisabeta 1”. Ca tot veni vorba, cunosc cateva “raritati” care i-au fost iubiti si au reusit sa-I cunoasca furia, pana si doar in treacat. Era o dominatoarea, sau, cum preferam noi, vanatorul, nu vanatul.

-Sasuke, cred ca toate avanseaza prea mult. Adica, sa fim seriosi, de unde a inceput totul? Sakura Haruno este cheia pacii! Spune dispretuitor. Ca si cum ar exista asa ceva. Tin la ea, nu neg, inca de la prima privire prin geamul fumuriu, dar nu-mi afecteaza judecata.

-E ceva putred la mijloc, ii dau dreptatea, dar stii ca avem mainile si picioarele legate. Daca miscam degetul gresit, ramanem fara el.

Isi ridica umerii in semn de neputinta. “Pioni pe o table de sah! Asta sunteti! Doua alegeri, doar una corecta: pleci sau te supui.” sunt vorbele care-mi umplu mintea de fiecare data cand ma gandesc la ele. Batranul, mana dreapta a Sabinei, numele mic al Stapanei, tinea sa urle incontinuu la mine. Fiind unul din cei mai tineri, scopul trebuie plantat adanc, altfel pot dezerta, ii pot convinge pe altii sa plece, iar avansul sa dispara. Chiar si cu Preoteasa la noi, inca nu de partea celor buni sau rai. Trist, dar adevarat. Cred ca fratele meu de suflet, Itachi, i-a dezvaluit cateva intamplari, doar pentru a o indeparta din inima lor.

-Gagiule, my brother nu a venit pana acum? Trebuia sa se faca nevazut!

O vad pe fata lui! Stie planul, dar este ingrijorat de necunoastere. Picioarele nu se opresc din miscat, tradandu-mi agitatia. M-am aplecat usor in fata, sprijinindu-ma in coate. Degetele se impreunau, se departau, apoi o luau de la capat. Respiratia imi este greoaie, iar inima imi bate mai tare. Daca l-au prins? Daca si iar daca. Acest cuvant incepe fiecare propozitie interogativa si, pe bune, sunt o gramada fara varf.

-Stai calm. Stii ca nu putem pleca. Tre’ sa avem grija de minora!

-Minora? Pot sa traiesc si singura, tipule!

Mirat, o privesc. Se pare ca e treaza de ceva vreme si a ascultat tot. Asta-i fata mea! Bine, mai mult fata, mai putin a mea, dar tot pe acolo. Gratioasa, isi aseaza perna mai confortabil si, soptit, ne intreaba cum se numeste cel pe care il cautam. Pe un ton scazut, intretaiat, ii raspund. Face ochii mari si devine panicata. In doua secunde, ba chiar mai putin, se afla pe pozitii, asigurandu-se ca toate creioanele sunt la locul lor.

-La ce va uitati? Il consider pe Itachi un bun prieten, asa ca merg dupa el. Cu sau fara voi!

Am mai zis ca o ador? O aprob fugitiv, lasand lauda pe mai tarziu. Din dulapiorul apropiat scot tepusele si, pe un ton serios, dau startul:

-Sa mergem!





Gata! Cred ca e cel mai lung capitol scris de mine pana acum. Sper sa va placa, iar daca sunt intrebari, fara ezitari le puneti aici.