Buna, buna. Am trecut si eu pe la ficul tau, ce-i drept, cu o intarziere cam mare. Ideea mi se pare interesanta, desi nu ne-ai spus prea multe pana acum si abia astept sa vad cum se va dezvolta relatia dintre cei doi. Am vazut ca ai insistat asupra ochilor verzi ai lui Sasuke. Asa ai vrut sa fie? E un detaliu interesant, nu prea pot sa-mi imaginez un Sasuke cu ochii verzi. Oricum, ma intreb ce se va mai intampla si cum o sa ajunga astia doi sa se placa, in cele din urma. Spor la scris si la idei. Te pup. :*

Stiu ca sunt o nenorocita, dar ce pot sa fac?=)) Naruto mi-a acaparat tot timpul, nu m-am putut opune!=))
Oricum, este frumos ficul tau!;)) Chiar daca Sasuke are ochii verzi, e foarte ciudat asa, tot ar arata frumos. Nu-mi plac ochii verzi in special, dar sunt draguti si incredibil de atragatori. Am patit-o twice!:))
Imi place ca Sakura e tupeista, iar Sasuke e un intepat. Pai, toti se cearta pana la urma, asa-i?
Oricum, sper ca vei aduce cat mai repede urmatorul capitol. Te-am pupat~:*

Ohhh Doamne! =)) Toate aveti ceva cu ochii lui verzi!=)) Eu ador ochi verzi si tocmai de aia ii are si el verzi si draga mea Hanazawa Rin stii clar cine e Sasuke, sau cel putin la cine ma gandesc atunci cand scriu,:)) adica serios...muzica...ochi verzi...la naiba e mai mult de cat logic :))
Si aviz celorlalti cititori: Nu vi-l mai imaginati pe Sasuke cel din anime. Fiecare Sakura are un Sasuke.

Hei, am aterizat si eu pe scaun, in fata calculatorului astuia si cum navighez ca nebuna dupa un fic interesant, uite ca am gasit si semnul ala urias de "STOP!!! Aici e un fic de toata frumusetea!" Si cate dreptate are semnul asta! Un prim capitol excelent. Trebuie totusi sa ma leg si eu de ochii aia verzi ai lui Sasuke. Mie-mi plac cei caprui sau negri, dar Sasuke cu ochi verzi e o combinatie buna de tot. Si chiar ai dreptate, pentru fiecare Sakura un Sasuke, si logic, pentru fiecare Sasuke o Sakura, nu? Eh, stiu eu ce stiu, dar cine a spus ca fiecare Sasuke are nevoie de o Sakura sau ca fiecare Sakura are nevoie de un Sasuke? Exista si un Orochimaru si un Itachi, dar si o Hinata si o Ino, bun, hai aberez rau de tot acum! Sa tragem linie aici! Vreau neaparat o continuare si te rog sa ma anunti cand o vei posta. Te dulce! Sayonara!

Intr-un final ajunge si vaca de mine pe aici! Ficul e genial, la fel cum ma asteptam, stiam ca o sa fie. Scrii foarte bine, chiar daca esti la primul fic! Îmi plac foarte mult personalitățile celor doi! Sunt atât de nemernici! Exact cum ma asteptam sa fie. Mersi de anunt si sper sa ma anunti si in continuare! Hai cu next-ul repede ca ne omori aici!
P.S.: Și eu adoooooooor ochii verzi!

          Si ma gandesc cu ce am gresit sa raman captiva in lumea asta. Intr-o lume surda, incapabila sa imi inteleaga muzica, sa inteleaga ce simt, sa ma inteleaga pe mine. Tot ce vad ei in jur e societatea prafuita in biblioteca universului invechit, gata sa se destrame. Pentru toti iubirea ramane doar o notiune, o notiune pe care nu o pot decat pronunta, vizualiza si pot doar sa aspire la ea. Oare voi fi capabila sa iubesc pe cineva din lumea asta? Oare cineva va vedea iubirea mea de dincolo de regrete, orgoliu si prejudecati? Oare va fi cineva capabil sa viseze intr-o lume in care singura culoare e rezultatul amestecului dintre verdele invidiei si galbenul geloziei? Nu mai sper la iubire pura intr-o lume invaluita de fum si mirosul insuportabil de ipocrizie.

          Adevarul e ca nu ma mai simt eu. Nu ma simt de aici. Lumea asta, liceul, e o lume pe care nu o voi intelege niciodata. Ei isi construiesc din fiecare liceu cate o lume, o lume care functioneaza dupa reguli nescrise, care odata incalcate duc la o moarte sociala, care de altfel e o moarte mult mai dureroasa de cat cea fizica. Moartea fizica nu presupune priviri care te urmaresc tot timpul, cuvinte care iti intra in trup mai adanc de cat ar fi facut-o cele mai ascutite si taioase cutite, si mai ales nu presupune eticheta unui ratat. Ei nu te mai percep ca pe un elev, ci doar ca pe o povara, ca pe un personaj negativ, ca pe pata neagra care diminueaza puritatea si perfectiunea lumii lor plina de farduri si parfum. Nu o sa fiu niciodata eleva de liceu perfecta pentru simplul fapt ca nu moda ma defineste pe mine, ci eu imi definesc propria moda si pentru faptul ca prefer oricand o carte in schimbul unor farduri sau unor pantofi de designer.
          Asa e si acum. Ma indrept cu pasi repezi spre o moarte sociala, caci in lumea asta nici cea mai mica neintentie nu e iertata, iar eu am avut ghinionul sa ii distrug imaginea celui mai popular baiat din scoala. Pauza urmatoare, deja toti ceilalti ma priveau de parca urma sa fiu dusa in temnita, in timp ce scumpa de Hinata venea spre mine cu micile si prefacutele ei clone Yume si Yuki. Paseau cu atat de multa eleganta si gratie. Hinatei nu ii puteam contesta frumusetea. Avea un par negru, lung, aproape pana la talie si era atat de voluminos si bine aranjat, incat parea ireala atunci cand vantul trecea usor prin el, aruncandu-i cate o suvita dintr-o parte in alta. Ochii ei, la fel de negrii si stralucitori ca si parul ii dadeau o imagine gotica, de multe ori putin inspaimantatoare, caci ochii aia imprastiau atat de multa ura si priveau in jurul lor cu atat de multa superioritate si aroganta, dar nu cred, sau cel putin nu am crezut ca ochii aia ma pot coplesi si pe mine. Cele doua clone ale ei erau in total contrast; aveau un par auriu, scurt, dar la fel de gratios in dansul vantului, iar ochii lor mai albastrii de cat fusese cerul din Osaka vreodata, insa care nu emanau rautate, ci doar o inconstienta, o inocenta si o nevinovatie demna de mila. Erau doar niste marionete in jocurile Hinatei pentru ca si ea avea nevoie de un paravan dupa care sa isi ascunda marsevia, iar gemenele unui multimilionar erau acoperirea perfecta; tatal lor era prea influent ca ele sa poata pati ceva, deci, in principiu, gasca de papusi putea face tot ce voia. Inca o dovada a vietii de liceu pe care ori o traiai alaturi de cei mai buni, ori duceai o lupta zilnica de supravietuire.

         - Nu credeam ca vei mai avea curajul de a-ti arata fata pe aici si credeam ca deja te-ai transferat!...Imi spuse ea pe un toc care ma dezgusta teribil.
         - Nici eu n-as fi crezut ca Sasuke poate fi cu una ca tine, dar se pare ca amandoua ne-am inselat.
          In sfarsit avusesem curajul de a infrunta regina. Raspunsul meu i-a inchis gura si singurul lucru pe care l-a mai putut schita a fost un zambet sec, ironic, superior si cu o pirueta in rochia ei de firma mi-a intors spatele si s-a indreptat spre Sasuke. Perechea ideala, nu am ce zice. Clasica papusa Barbie, cu tot cu cele 3 Kilograme de machiaj si Ken, cu freza lui de papusa si cu atitudinea de star. Nu stiam cat as mai fi putut suporta peisajul asta dezgustator. Muzica era, in momentul ala singurul lucru care ma mai facea sa zambesc, muzica si Naruto. El a fost langa mine in tot timpul asta, mai ales atunci cand toti aruncau pe gura cu noroi spre mine si cand Sasuke a fost la un pas de a ma imbranci de nervi el a fost cel care l-a oprit. Il iubesc atat de mult. Imi e mai mult de cat un prieten. Imi e un frate. A ales sa moara alaturi de mine, a ales sa se puna impotriva armatei de marionete, de papusi de lemn ale lui Sasuke. Oare as putea vreodata sa urasc pe cineva mai mult de cat il uram pe prefacutl asta de Sasuke? Nimeni in afara de timp nu mi-ar fi putut raspunde.

          Orele au luat sfarsit, iar odata cu ele inca o zi de tortura. Ma simt extenuata. Fiecare cuvant rau sau fiecare zambet ironic si rautacios ma loveau fix in inima. De fapt nici nu cred ca mai ramasese ceva din inima mea. Acum cuvintele loveau unde doare cel mai tare, adica in orgoliu. Nu ma mai simteam ca un criminal pe care vor sa il vada inchis. Ma simteam ca o tinta umana pe care toti se straduiesc sa o loveasca fix in centru pentru a obtine cat mai multe puncte. Eram doar cu Ino si Hana, sora ei mai mare. Ne plimbam pe nicaieri, uitandu-ne niciunde. In momentul ala l-am vazut pe Sasuke, singur, pe o banca. Avea langa el o chitara si un caiet in care scria ceva. Am trecut pe langa el fara sa ne facem remarcate si ne-am asezat pe o banca la nu foarte mare distanta de el. Il priveam cu atat de mult dezgust si vedeam in el doar un perfid, o incercare a vietii neindemanatice de a atinge perfectiunea.

          Eram indiferenta in fata a tot ce se intampla, sau cel putin asa credeam. Intr-un moment in care privirea mea a zburat catre el am vazut ceva ce nu as fi crezut ca o sa vad vreodata. Am vazut ceva de care nu credeam ca Sasuke poare fi capabil. Am vazut atat de mult in ceva atat de banal si obisnuit pentru mine. Am vazut o lacrima. O lacrima care aluneca usor, dansand parca un Vals pe obrazul lui, o lacrima care in bataia soarelui parea o mica parte dintr-un cristal si care arunca pe fata lui un curcubeu de lumina si asupra mea o alta fata a lui Sasuke. Am preferat sa tac si sa nu le spun nimic fetelor. Am ignorat totul ca si cum nimic nu s-ar fi intamplat, poate pentru ca ma temeam sa nu fi fost doar o iluzie sau doar o obsesie a imaginatiei mele. Ma rugam sa nu ma fi vazut si mai ales sa nu fi vazut ca m-as fi putut uita la el chiar si pentru o fractiune de secunda. Nu ma temeam de reactia lui, ci de reactia Hinatei. Ar fi fost in stare sa ma ucida la propriu daca ar fi aflat ca, chiar si fara intentie, am indraznit sa privesc la iubiyul ei, insa nici macar eu nu prea mai credeam ca ceea ce vazusem era real sau ca acela chiar era Sasuke. Adevarul e ca el e greu de confundat. Parul lui saten asezat cu atat de multa atentie, incat dadea impresia ca fiecare fir in parte a fost aranjat; buzule mari, bine conturate, la fel de rosii ca piatra semipretioasa din inelul pe care il poarta din totdeauna, iar in coltul gurii, in partea dreapta are o gropita care apare cu fiecare zambet al lui si dispare la fiecare incruntare, singurul lucru pe care eu si el il avem in comun; Ochii invaluiti de genele lungi si intoarse care il desprindeau din visele celor mai mari scriitoare; toate acestea sunt lucruri care il distinge de restul incercarilor esuate ale vietii; toate astea si faptul ca imaginea lui imi bantuia fiecare privire aruncata intr-o doara. Si daca ar fi fost el, oricum, de ce imi pasa asa de mult? Ino a vazut expresia atat de nedumerita de pe fata mea si si-a dat seama imediat ca prezenta lui Sasuke imi dadea aceasta stare. M-a ajutat sa ma ridic, caci nu mai eram capabila nici sa imi controlez trupul si oricum, deja soarele obosit tindea sa se aplece asupra orasului extenuat dupa o zi atat de agitata. Eram atat de obosita dupa o zi ca asta si de inspaimantata si dezgustata de ziua de maine. Recunosc, poate daca as fi vazut macar 2 randuri din ceea ce Sasuke scria cu atat de multa pasiune, miscand stiloul ca intr-o simfonie de gesturi, poate acum as fi fost mai linistita, caci o sete nebuna dupa orice gest sau orice cuvant al lui ma invaluia ca pe un demon insetat de suflete curate pe care sa le murdareasca. Oare ziua urmatoare ce mai avea sa imi rezerve?...

          Ma indreptam spre scoala, singura, abatuta si tarandu-mi ghiozdanul, caci simteam ca mii de lanturi ma tin legata si cea mai mare temere a mea e in spatele meu si ma trage cu o forta imensa, dar care sa nu imi curme suferinta. In mintea mea era imaginea jalnica a lui Sasuke in care parea sa dea dovada de un contradictoriu intre elevul de liceu si ceea ce parea a fi baiatul real, dar in acelas timp imi aduceam aminte si de patetica, odioasa si de neiertat scena in care Sasuke il loveste pe Naruto, invinetindu-i ochiul, doar pentru ca acesta avusese curajul de a-l impiedica sa ma imbranceasca. Nu mai intelegeam nimic. Nu mai vedeam pe nimeni si nimic si nici nu stiu cum de am ajuns la scoala in viata. In mintea mea se dadea o lupta crancena. Cine e de fapt Sasuke? Toate imaginile cu actiunile lui demne de mila mea, obsolut dezgustatoare si care dadeau dovada de o inteligenta careia cea a fratelui meu de doar 5 ani ii putea fi superioara, nu puteau fi compensate de o lacrima care la fel de usor putea fi varsata fara nici o urma de sentimente.
          Am deschis usa clasei. Cosmarul poate sa inceapa! Toate privirile erau atintite asupra mea si cu fiecare pas simteam ca ma indrept direct spre Infern. Am mers pana in banca prefacandu-ma ca nu observ nimic din ce se intampla in jurul meu, ca nu inteleg nimic din privirile lor, ca nu aud nimic din micile lor remarci nejustificate asupra tinutei mele. Nu faptul ca peste noapte devenisem subiectul tuturor de discutie ma soca, ci faptul ca pe banca mea era un trandafir. Un trandafir? Pentru mine? Primul instinct a fost de a crede ca e o alta gluma proasta de-a minunatilor colegi.
          - Buna!...
          Asta a fost cuvantul care m-a facut sa-mi dau seama ca nu era una din glumele proaste si destul de banale ale colegilor mei. Era o voce calda, care vibra la fiecare sunet, dar in care se citea mai multa tema de cat as fi putut purta eu in suflet. Imi parea atat de cunoscuta vocea aia, si tocmai de aia mi-a fost atat de teama sa ma intorc. Un gest simplu, o rasucire de balet pe piciorul stang m-a facut sa ma intorc si sa imi dau seama ca teama mea era reala. Vocea care speram cel mai mult sa mi se fi parut ca o aud imi spusese “Buna!”!...

Dara, Dara.... Remarcabil este faptul ca esti o mica mare scriitoare in anonimat. Si spargi acesata bariera a anonimatului cu rafinamentul si talentul tau impecabil si incontestabil.
"Vise in duet", asta m-a atras la acest fic, titlul asta minunat. Astept cu atata nerabdare sa aflu la ce se refera... de fapt, o mica parte din mine cam stie despre ce e vorba, doar ca tace.
Si acest capitol e pur si simplu minunat! Am vazut totul in mintea mea, absolut fiecare secunda! Si din cate am inteles eu, Sasuke are ochii verzi si e saten??! Ce combinatie!!! Miau!!! Perfecta, nu alta!
Trebuie neaparat sa aflu ce se va intampla. Nu de alta, dar, tot ce-ai scris in acest capitol e un mare adevar. Hinata e o papusa Barbie, doar ca e bruneta cu ochi negri, iar Sasuke... sigur nu e Ken?! Recunosc, cand aveam cinci ani eram o mica fana Barbie , asa ca sunt destul de informata. Lasand toate astea la o parte, te rog sa ma anunti cand postezi nextul si multumesc ca m-ai anuntat acum.
Te dulce! Spor la scris!! Sayonara!!

Adkfjhkk!! Daaa, tuuuu, adica tuuu. Cum mai sa imi faci una ca asta? Capitolul acesta, pe lagna faptul ca a fost lung si plin de surprize, m-a mai lasat si intr-un suspans din care nu stiu cum o reusesc sa ies prea curand. Stilul tau de a scrie este relaxat, imi pot da seama ca nu te simti constransa in fata monitorului si a tastelor. Ai telant, asta se vede, iar modul in care ii dai viata este minunat. Ideea, modul in care o dezvolti, totul mi se pare interesant. Pana si titlurile pe care le alegi pentru fiecare capitol imi par frumoase, misteriose si interesante.

As avea insa sa iti reprosez cate ceva, bine, mai mult de remarcat, caci nu se pot numi reprosuri. Primul ar fi ca vreau sa iti structurezi capitolele mai bine. Fa paragrafe mai scurte si lasa un rand liber intre ele, ori foloseste alineatul. Codul este & n b s p (fara spatii intre litere). Pentru fiecare cod de acest gen, alineatul se mareste cu un spatiu egal cu spatiul facut la apasarea tastei Space. De asemenea, ai grija la greselile de tastare, am vazut unele pe care le-ai facut din cauza grabei sau a neatentiei si altele care, probabil, au fost facute din cauza nonconcordantei rostire-scriere.

In rest eu nu am nimic de adaugat. Spor la scris si sper sa ma anunti si in continuare. Te pup. :*

Mega-suspans ziceai? Ai avut totala dreptate. Moooor să văd cine i-a adus acel trandafirrrrrrr. Hai, repede cu next-ul!!!!! Ești un geniu! Mare de tot! Adooooor cum scrii! A se nota că de această dată am ajuns mai devreme. Mult mai devreme. =))) Inainte lui Rin chiar! Ha! =)) Mulțumesc de anunț și sper să mă anunți și în continuare!

Helllauuu! Am terminat si eu de scris, in sfarsit!:))
Mi-a placut acest capitol, desi a fost putin cam multa naratiune, a fost chiar ok. Replicile, desi au fost putine, nu au fost deloc seci si au fost puse corect. Cine, cine, cine?:> Oh, dar stiuuu si nu am de gand sa le spun si celorlalte. Ha!=))
Oricum, sper ca vei aduce next-ul cat de repede poti, te pup:*

deci intr-un cuvant FANTASTICCCCCCCCCCCCCCC.te rog mult vino mai repede cu next-ul ca mor aici.imi place.e foarte frumossss.deci hai mai repede ca morrrrrrrrrrrrrr.Akatsuki_lavy

3. Inimă în DO major

     Nu am găsit iubirea adevarată și sinceră să fiu nici măcar nu m-am obosit să o caut. Pur și simplu m-am plictisit de falsitate, de oameni care sustin doar că te iubesc, de iluzia unor sentimente sincere, dar care se spulbera la fel ca fumul de țigară la cea mai mică mișcare grațioasă a vântului. Nu pot iubi un ideal și nu mă pot hrăni cu imaginea din mintea mea a perfecțiunii. Nu mai sper să iubesc. Dar viața mi-a demonstrat de foarte multe ori că mă înșel în privința presupunerilor mele și de obicei se joacă foarte dur cu mine. Oare pentru presupunerea sau mai bine zis pentru siguranța pe care o am spunând că nu voi putea iubi sincer, ce îmi va pregăti? Mă va duce pe culmile unei fericiri de porțelan doar pentru a putea să mă arunce cât mai de sus cu putință? Mă va arunca în mâinile durerii fără nici cea mai mică remușcare pentru a-mi lăsa inima să se stingă încetul cu încetul sau mă va lăsa să îmi găsesc fericirea doar în mine? Asta doar ea poate hotărâ. Mă las în mâinile ei și prefer să mor plângând, în loc să zâmbesc lângă vreun Adonis,

      Nu mai pot rezista! Nu! Chiar nu mai suport! Fiecare ticăit al ceasului îl simt de parcă cineva m-ar lovi, iar fiecare privire a lui mă rănește, mă chinuie, dar cu o putere pe care nu o voi înțelege niciodată mă atrage. Mă face să îl doresc. Mă închid în mine, tac și îl privesc. Ochii ăia par mai interesanți ca niciodata, iar atingerea lui mă face să tresar, iar un fior rece îmi străbate corpul de sus până jos. Nu vrea să mă îndrăgostesc de el. Nu trebuie să se întâmple așa! Nu ăsta e filmul meu. Nu aș fi crezut. Mă tem! Chiar îl plac? Chiar...

           - Bună!

      Asta. Asta e vocea care m-a speriat. Asta e vocea pe care mi-aș fi dorit să mi se pară doar că o aud. Dar de ce? De ce el? Și cum de îmi aduce flori tocmai mie? Nu mai înțeleg nimic, dar nici nu am puterea să mai înțeleg ceva. Zeci de gânduri îmi trec acum prin cap. Dacă cineva mi-ar fi spus că așa va fi cu siguranță acum nu aș mai fi fost aici, ci probabil fugind haotic și încercând să uit cine sunt. Asta voiam să fac și acum. Îmi doream mai mult ca niciodată să nu fiu eu, să nu fiu ceea ce sunt și mai ales îmi doream ca el să nu mă placă. Aș fi dorit să fiu chiar și la insuportabila oră de chimie cu profesorul explicandu-mi ceva ce era conștient că nu o să înțeleg niciodată. Orice numai să nu fiu în fața lui în timp ce mă privea cu atât de multă dragoste și atat de multă teamă.

          - N-n-n-n....Naruto!?! Asta, îți aparține?! Am țipat la el, îndreptându-mi privirea spre trandafirul de pe bancă.
           - Păi...da! Răspunsul lui a venit puțin întârziat și cu o voce aproape stinsă din care se putea distinge clar teama transformată acum într-o adevărată groază.

      Nu îmi venea să cred! Nu aș fi crezut că Naruto, Naruto acela timid, retras și romantic e în stare de așa ceva. Știam că place o fată. Îmi povestise, dar nu pot să cred că aia eram eu. Acum înțeleg de ce atunci când îl întrebam cum o cheamă sau alte detalii în mod normal obișnuite se bâlbâia, roșea și încerca să schimbe subiectul. Sunt socată, însă nu o să las asta să se vadă pentru că el părea atât de speriat și se temea atât de mult să nu îi calc pe inimă. Dar ce puteam să fac? Cum aș fi putut să îl văd ca pe un barbat când el până acum fusese fratele meu mai mare care era mere acolo să mă protejeze și să mă susțină? Sau cel puțin asta era impresia pe care mi-o lăsa.
      Am vrut să fac un pas în spate. Să mă retrag și să mă așez. Restul clasei deja mă priveau ca pe genul ăla de fată fițoasă care refuza un băiat fără cea mai mică remușcare. Se uitau la mine insistent și parcă toți urlau în capul meu și îmi reproșau că sunt o ipocrită. îl ignoram pe Naruto cu atât de multă nonșalanță, dar parcă inima se rupea în două în mine când i-am văzut în colțul ochiului drept o lacrimă. Mă simțeam dezgustător. Ochii ăia albaștrii păreau dintr-o dată atât de schimbați, dar în timp ce îmi adunam gândurile de prin cap și inimă, Naruto m-a prins de mână și cu o mișcare bruscă, dură, dar aparent grațioasă și caldă, m-a tras la pieptul lui și m-a îmbrățișat așa cum nu o mai făcuse niciodată, făcându-mă să îi aud inima cum bătea haotic la un pas de a ieși de la locul ei bine stabilit. Era cu 40-50 de centimetrii mai înalt de cât mine și asta mă făcea să mă simt un copil în brațele lui. Inima incepuse să îmi bată și mie destul de tare. Nu știu dacă era pentru că toți se uitau la noi, pentru că el mă strângea foarte tare în brațe sau pentru că el avea de gând să facă o prostie. În doar câteva secunde simțea că inimile noastre băteau într-un sincron neînțeles, iar haoticul lor ritm cobora din ce în ce mai mult și mai grațios.

           - O simți? Inima mea. Bate exact în acelaș timp cu inima ta! Mi-a spus de data asta cu un calm care dădea de bănuit și atingându-mi pieptul pentru a-mi simți inima bătând.
           - Poate că bătăile lor crează o adevărată simfonie, dar ce te face să crezi că bat și una pentru alta? I-am spus eu, încercând să mă depărtez de el și în acelaș timp încercând să nu îmi îndepărtez privirea de ochii ăia verzi în care se citea o urma de dezamăgire, dar și o bucurie fragilă.

      Nu a avut curajul să îmi mai spună nimic. I-am răspuns mult prea răutăcios în timp ce îl împingeam pentru a-l depărta de mine, ca să mai poată avea curajul de a-mi spune ceva. Mă cunoștea foarte bine și știa ce urma dacă el ar fi continuat, așa că, resemnat, s-a așezat în bancă plecându-și capul, iar eu am fugit către baie tinând trandafirul în mână. Ino a alergat după mine, era la fel de șocată ca restul clasei, dar și îngrijorată pentru că a fost singura care a observat lacrimile care formau o întreagă cascadă pe obrajii mei înroșiți.
      Era o parte din mine care își dorea să fi fost un vis, un vis care să se sfârșească la fel ca în fiecare zi cu un "Sakura, trezește-te!", însă o parte din mine și-ar fi dorit ca Naruto să vina după mine, să mă liniștească, să mă tină în brațe ca de obicei și să îmi spună că totul o să fie bine. Nici măcar eu nu mă mai pot înțelege! Și ce vină are el că s-a îndrăgostit? Cu ultima picătură de energie care încerca de una singură să sustină întreaga mea ființă, în timp ce zăceam pe podeaua rece și la fel de indiferentă ca mine la cuvintele lui Naruto, mi-am prins trandafirul în păr. Am alungat-o pe Ino pentru că îmi doream să fiu singură, doar eu și gândurile mele; doar eu și povara unui suflet rănit; doar eu și o iubire complicată.

      Mă simțeam atât de bine singură, dar cum orice vis durează dureros de puțin, auzeam cum niște pași moi, calmi și stupid de eleganți se îndreptau spre mine. Nu mi-am putut da seama cine era. Lacrimile mă împiedicau să mai văd ceva. Se apropiau din ce în ce mai mult de mine, atât de încet, încât fiecare mișcare mă îngrozea, mă apăsa și simțeam că acei pași mă călcau în picioare. A venit, m-a mângțiat ușor, m-a sărutat pe cap, că un părinte și s-a așezat lângă mine.

           - Prostuțo!

      Nu pot să cred. Exact asta îmi mai lipsea și exact de asta aveam nevoie. O voce care mă cuprindea în brațele ei fără ca măcar să mă atingă, nu știu de ce, nu știu cum și nu înțeleg nici de când, dar asta mă înspăimânta pentru că vocea asta mă dezgusta stupid acum. Da. Era un el. Dar ce căuta el aici? De ce îi păsa acum? De ce e lângă mine? Acum 5 minute puteam să jur că viața mea v-a lua o întorsătură groaznică, dar acum întorsătura deja a fost luată. Viața nu e altceva decât o mamă care știe să te mângâie, să îți dea un sfat bun atunci când trebuie și să îți dea o palmă atunci când greșești, palmă care nu doar fizic mai mult de cât doare pe interior. Din vina vieții și mai ales, acum, a lui inima mea bătea în cel mai dezastruos ritm cu putință. Atât de repede și atât de dureros!...

Hellau. Vaii, cat am asteptat acest capitol. Pot spune, m-ai surprins cu toate evenimentele ce au avut loc, desi imi spusesei ca ai de gand sa ne faci sa ramanem cu gura cascata, chiar ti-a iesit. Mi-a placut mult raspunsul Sakurei, desi a fost dur, a fost sincer si cred ca asta conteaza cel mai mult. De asemenea, sunt curioasa asupra identitatii individului necunoscut, caci nu ne-ai dat foarte multe detalii despre el. As putea ghici, cred, dar prefer sa te las pe tine sa imi raspunzi la aceasta intrebare. Te pup. :*

WOW.atata pot zice.merci de anunt si te astept cu celalalt next.ti pup dulceata.Akatsuki_lavy

Woahhhhhhhhhhh!:x
Ador acest capitol, saracul Naruto!:( Imi e asa de mila de el! A fost interesanta replica Sakurei, dar in acelasi timp si foarte rautacioasa!
Sunt foarte curioasa in legatura cu tipul de la sfarsit, as putea ghici cine e, dar nu vreau sa ma amagesc ca data trecuta. Apuca-te de next. Acum!

O, Doamne, Doamne, Doamneee! Dara, draga mea, esti un geniu! Serios! Ar trebui sa-ti fie scris in frunte chestia asta! :)) Mi-au placut atat de mult capitolele(vorbesc la plural pentru ca n-am ajuns nici la capitolul 3, vaca de mine), au fost superbe. Imi este ataaat de mila de Naruto! Saracul! Ah, ce l-as consola! Si pe el si pe Itachi, dragul de el! Sunt adorabili, dar oare ce secret ascunde dragul de Itachi? Ce poate sa fie atat de rau, incat s-o faca pe Sakura sa plece? Si o ador pe rozalie, e o scumpaaa. A fost atat de dragut ca a venit sa se intereseze de brunet si mai ales faptul ca avea grija de el. Te citez: "Mi-a explodat draguto-metrul". =)) Multumesc de anunt si sper sa ma anunti si in continuare! Te pup, D.! :*

Buna, buna. Bineinteles, si de aceasta ai reusit sa ma surprinzi. <3 Imi place felul tau de a nara; este cursiv, fara poticneli, fara sa te opresti brusc pentru a relua mai apoi ideea pierduta pe undeva pe drum. Cat despre ceea ce a facut sau nu Itachi, eu sunt extrem de curioasa. Pare o relatie cu un inceput promitator pentru cei doi, insa trebuie sa mai intre si Sasuke in ecuatie, nu? Astept cu nerabdare nextul, asa ca pune-te pe tastat.Te pup. :*