Capitolul 1

           - Am comis-o din nou! a mârâit ea jalnic aşezându-se pe birou. Nu înţeleg de ce bărbaţii nu sunt atenţi niciodată! Alt copil se va duce pe apa sâmbetei, concluzionă ea oftând plictisită.

           Confesiunea ei a stârnit un murmur fin, ca de admiraţie, în întreaga încăpere. "Asta înseamnă avort..." mi-am spus eu ridicându-mă de la biroul pe care ea se aşezase pentru ca restul să o poată auzi mai bine. Majoritatea din aceea clădire era deţinută de femei, lucru curios având în vedere că locul unde munceam era un tribunal. Bineînţeles, cu toate erau probabil femei căsătorite şi cu o droaie de copii; se ştia că multe din ele şi-ar fi dorit să recurgă la o asemenea procedură de multă vreme, însă aveau prea mult instinct matern şi prea puţin curaj pentru a face aşa ceva. Kurosaki Rena, pe de altă parte, era o veterană în asemenea lucruri, deşi la acel moment nu avea mai mult de douăzeci şi şapte de ani.
          "Poate sunt doar invidioasă?" m-am trezit întrebându-mă în timp ce îmi stângeam lucrurile pentru a pleca. Am privit cu jind la stomacul ei, încă plat, şi m-am pipăit la rândul meu uşor cu mâna. Nu am suporta niciodată să aud persoane vorbind despre copii, subiectul în sine îmi aducea doar un gust amar. Îmi dusesem mâna la piept, simţind că mă sufoc dacă mai stau în acea încăpere îngustă şi înăbuşitoare. Am respirat de câteva ori, am tuşit şi mi-am revenit, după care mi-am rotit privirea discret împrejur pentru a vedea dacă am atras atenţia cuiva şi am apucat la repezeală umbrela când o mână caldă şi umedă m-a oprit în prag.

           - Ştiu că nu e frumos din partea mea să te rog înodeauna, Sakura, dar poţi să o iei pe fiica mea de la şcoală? Îmi e teamă că o să ajung târziu în după amiaza asta, mi-a spus femeia cu un glas mieros şi piţigăiat.

           Am oftat şi, adoptând o atitudine rece, am aprobat; atâta timp cât era o cerere venită de la soţia şefului, trebuia să mă supun. Se întâmpla de fiecare dată când ieşeam mai devreme şi nu era că nu o suportam pe fiica ei, doar că intrând într-un loc atât de plin de copii, inima începea să mă doară.

           - Ah, Sakura! s-a auzit o voce din spatele meu ce m-a făcut să mă întorc. Pleci, nu e aşa? Ce ar fi să mergem împreună, după care ai putea să mă laşi la spital. E vreo problemă, Madoka? a întrebat ea, adresându-se de data asta şefei.

           Felul familiar în care Rena discuta cu superiorii şi persoanele mai în vârstă mi se părea deplasat. De fapt, tot ce ţinea de personalitatea ei mi se părea deplasat şi mă deranja compania ei, însă niciodată nu mă simţisem mai enervată de prezenţa ei ca până atunci. Spre dezamăgirea mea Murakawa Madoka, şefa mea, a dat un răspuns afirmativ în care se putea simţi un zâmbet. Era evident. Toată lumea o iubea pe Rena.
           Femeia m-a apucat de braţ, de parcă am fi fost prietene de o viaţă, şi m-a condus prin ploaie către propria mea maşină, pe care o cunoştea chiar mai bine decât o făceam eu însămi. După aceea, fără să se mai obosească să o ceră, a apucat cheia şi a descuiat maşina sărind pe scaunul pasagerului şi trântind portiera după ea. Am scos un oftat înfundat şi m-am aşezat în locul soferului punându-mi centura, fără să o privesc.
           Nu simţeam nevoia să încep o conversaţie cu ea. E adevărat, aveam senzaţia că ochii ei albaştrii şi mari îmi studiau fiecare mişcare, aşteptând un prilej să înceapă o discuţie pe care nu mi-o doream. Am rotit de volan şi am apăsat pe acceleraţie după care, înainte să ies din parcare, mi-am aruncat haina neglijent pe bancheta din spate. Atât a aşteptat; în oglindă am putut vedea cum îi scânteiază privirea şi îmi studiază avidă fiecare parte a corpului.

           - Nu am observat până acum, dar tu porţi verighetă. Eşti cumva căsătorită?

           I-am răspuns cu un nu sec, la care nu se aştepta şi care a făcut-o să se oprească din vorbit pentru câteva minute. După care, încurajată de întorsura pe care au luat-o lucrurile, şi-a permis să remarce:

           - Hmmm... Curios lucru. Eşti o femeie atât de frumoasă şi necăsătorită, rudă cu judecătorul, şi cu toate astea nu te văd niciodată în compania vreunui bărbat. Crede-mă, ştiu ce vorbesc, mi-a spus ea, aşteptând probabil o replică ce nu avea să vină.

           Aş fi vrut să îi spun că la cei treizeci şi unu de ani ai mei nu mă simt interesată de bărbaţi, dar îmi era frică de ce ar putea înţelege din asta. Am încercat de multe ori să îmi formez o familie, pe care mi-o doream mai presus de orice, cu oameni maturi şi responsabili, însă toţi bărbaţii de care am avut parte s-au dovedit doar nişte specimene incapabile să treacă peste criza vârstei a doua. Enervată de remarcile ei prosteşti, mi-am scoas o ţigară şi am dus-o la buzele uscate, trăgând cu nesăţ din ea, deşi nu obişnuiam să fumez la volan. Drumul mi se părea mult prea lung, mai lung ca niciodată, şi ştergătorele care scoteau zgomote la fiecare mişcare îmi zgâriau timpanul. Şi ca să pun capac la toate, prezenţa ei nu îmi dădea pace.
           Am ocolit intenţionat pe drumul mai lung, pentru a fi sigură că primul lucru pe care îl fac e să o las pe ea la spital pentru a scăpa de cine ştie al câtelea copil şi, odată ce ea a părăsit maşina, m-am simţit incredibil de bine.  Mi-am fixat ochii pe silueta ei subţire şi am urmărit-o cu privirea până ce a dispărut pe uşile spitalului după care, obosită, mi-am lăsat capul să cadă pe volan şi am închis ochii, simţind picăturile de ploaie cum îmi cad pe obraz prin geamul crăpat.

           Îmi simţeam capul greu ca piatra când m-am ridicat şi am încercat să mă uit la ceas. Însă întâlnindu-mi chipul obosit şi văzând machiajul, pe care îl uram, ce mi se întinsese pe faţă, am ajuns la concluzia că în realitate nu eram cu desăvârşire o femeie frumoasă. Tindeam să mă consider obosită şi cu un chip mult prea îmbătrânit pentru vârsta mea, din cauza stresului, ce era în esenţă doar o scuză, şi a personalităţii mele jalnice.
           Privind la ceas, mi-am dat seama că era încă destul de devreme şi că Yukina nu terminase încă orele. Aş fi putut să mai zăbovesc ceva timp în faţa spitalului, dar am simţit nevoia să ajung acolo înaintea altor părinţi şi să o duc pe fetiţă acasă înainte ca celelalte clase să apuce să dea năvala pe coridoare, aşa că m-am frecat de câteva ori la ochi, am răsucit cheia şi am apăsat pe acceleraţie, plecând din loc cu un scârţâit înfundat.

           Am oprit maşina în spatele şcolii şi am coborât leneşă şi întinzându-mă, iar după ce mi-am simţit toate oasele trosnind am privit atentă împrejur, pentru a mă asigura că nu am fost văzută într-o aşa ipostază. Odată ce am păşit în curtea şcolii, am adoptat aceeaşi atitudine rece dintodeauna ce mă caracteriza şi am intrat în clădire, pentru a mă feri de ploaie şi a o aştepta pe fată într-un loc cald, unde să mă poată vedea.
          "E neobişnuit de liniştită şcoala asta". Studiam cu atenţie clădirea pe care nu avusesem timp să o analizez înainte, având în vedere că întodeauna ajungeam când era aglomeraţia mai mare. Mi-am rezemat spatele de perete şi am lăsat capul pe spate, atât cât să simt răcoarea ce venea de la fereastră cum îmi bate în ceafă şi am închis ochii, ferm convinsă că sunt la adăpost de privirile oricui.
           Ceasul ticăia zgomotos în perete, indicând ora trei fără douăzeci. Orele, din păcate, se terminau la trei.

           Am tresărit. Simţeam ochii cuiva, reci, cum îmi studiază cu atenţie corpul şi vestimentaţia, şi fiecare părticică pe care acele priviri se plimbau începea să mă ardă. Am dat din nou capul pe spate, făcându-l să trosnească, după care am căutat impacientată persoana ce venise, la fel ca şi mine, mai devreme, însă tot ce puteam vedea pe hol era o siluetă aproape scundă, dar încă creştere ce se acundea în spatele unui dulap.
           Băiatul a închis dulapul încet, astfel încât să nu facă zgomot, moment în care privirile noastre s-au întâlnit şi au rămas conectate un timp, însă nu mai mult de câteva secunde. Nu îi puteam citi în ochi şi nici măcar nu le puteam vedea nuanţa, dar ceva în expresia neclară a feţei lui m-a făcut să împietresc; aceea nu era expresia unui băiat de nu mai mult de cinsrezece ani. Avea un chip alb, ca de marmură, pe care nici un muschi nu tresărea, iar sprâncenele lui, din câte puteam vedea de la distanţa aceea, erau vag încrucişate şi nu se mişcau. Contrastul era prea izbitor între părul lui negru şi pielea incredibil de albă, ce m-a făcut să realizez de asemenea nuanţa neobişnuit de întunecată a ochilor lui. Îmi era frică să mă apropii, părea că va dispărea în orice moment, şi tot ce am putut face a fost să menţin contactul vizual până ce clopoţelul supărător a sunat şi holul a fost invadat de copii, umbra băiatului dispersându-se în acea mare de suflete.
          "Ah, nu e bine, eventual voi înnebuni!" mi-am spus frecându-mă la ochi, încă nesigură dacă ceea ce văzusem fusese real sau doar o halucinaţie.  

Prima ! Am vazut un nou fic si am venit si am zis sa vad ce este . M-ai cam lasat in ceata , iar oare acel baiat era Sasuke ? Infine totul se va clarifica in urmatoarele capitole ,. deci hai cu next-ul ( si daca poti sa ma anunti si pe mine , te rog sa nu eziti ) !
Te-am pupacit !

Hellau. :) Titlul m-a atras catre ficul tau, asa ca am zis sa intru si sa vad despre ce-i vorba. Surprinzator pentru mine a fost modul tau de exprimare. M-am uitat si la varsta ta apoi si asta m-a uimit si mai tare. Tin sa te felicit pentru felul in care scrii, chiar meriti, caci initial am avut impresia ca citesc ceva dintr-o carte sau vreun roman scris de un autor cunoscut. Mi-a placut cum ne-ai pezentat personajele si cum ne-ai introdus in povestea ta. De asemenea, imi place cadrul in care este Sakura, caracterul si personalitatea ei. Desigur, vom afla mai multe pe parcurs, dar sunt sigura ca vei avea un fic nemaipomenit. Sunt curioasa cum va ajunge Sasuke in aceasta poveste si ce legatura are misterioasa intalnire cu acel baiat cu firul narativ. Iti urez spor la scris si multe idei in continuare. Te pup. :*

P.S.: Daca vrei, ma poti anunta si pe mine cand postezi nextul? Multumesc. :)

Si pe mine m-a atras titlul! Este genial. Imi place extrem de mult ficul tau si intr-un fel ma bucur ca am dat de el tocmai de la primul capitol. In alta ordine de idei, ma intristeaza faptul ca acum nu mai sunt postate si alte capitole pe care le-as savura pana la ultima propozitie. Te pricepi al naibii de bine la scris, imi place felul in care narezi, descrierea e la fel de buna. Dupa cum a marturisit si Choco, mare mi-a fost uimirea cand am observat ca ai 12 ani si totusi scrii atat de bine. Felicitari! As fi foarte incantata, daca m-ai anunta de next. Spor la tastat! *hug*

dapz foarte frumos.te astept cu next-ul.Akatsuki_lavy te pupic

Hm, pot spune că sunt foarte uimită, însă nu eşti primul caz pe care l-am întâlnit. La vârsta pe care o ai, scrii extrem de bine! Plus că eu am o regulă de obicei şi doar cu ajutorul ei fac diferenţa între ce merită citit şi ce nu, iar tu ai trecut cu brio peste asta. Narezi atât de uşor şi... ah, nu ştiu ce să spun. Cuvintele de laudă nu-mi vin la aceste ore, însă, după cum ţi-ai dat seama, ai admiraţia mea.
Ah, să spun şi ce m-a atras să citesc ? Primul lucru; titlul. Al doilea; estetica şi faptul că ai scris cu diacritice şi ai folosit alineatul. :x
Rena mi se pare un personaj dezgustător. Cu câtă uşurinţă a putut vorbi despre un avort! Cică a comis-o din nou şi dădea vina pe bărbatul ei - uh.
Îmi place şi cum ai conturat-o pe Sakura, însă, desigur, aştept capitolele următoare pentru a-mi face o părere amplă. Spor la scris şi multă inspiraţie! :*

   

    Capitolul 2

         Ajunsă în casă, am trântit uşa de la cameră în urma mea şi mi-am aruncat geanta la întâmplare pe podea, începând să mă dezbrac. Degetele îmi alunecau fin de-a lungul nasturilor cămăşii albe, puţin transparente după cum am realizat, lăsând la iveală o piele albă brăzdată pe alocuri de cicatrice subţiri şi urme de vânătăi. Mi-am coborât mâinile către abdomen şi am pipăit uşor bazinuş până ce am simţit o denivelare imperceptibilă ce lua o curbură în formă de semilună.
         Am strâns maxilarul după care am oftat adânc şi, dezbrăcată aşa cum eram, m-am prăbuşit pe patul nefăcut acoperindu-mi faţa cu palmele. "De ce trebuie să fie camera asta atât de plină de poze?" m-am întrebat în timp ce încercam să străbat cu privirea întunericul încăperii. Nu erau atât de multe poze cu mine, cât poze cu cei ce îmi erau apropiaţi şi atunci îmi lipseau, şi nici măcar acelea nu erau într-un număr prea mare. Însă chiar şi acele puţine poze ce stăteau agăţate de pereţii camerei îmi induceau amintiri pe care aş fi dat orice să le uit sau măcar să le fac să nu se mai păstreze atât de proaspete. Mi-am tras pătura peste cap şi scoţând un oftat ce m-a răscolit pe dinauntru am închis ochii şi am încercat să adorm.

   ***

       Îmi aşezasem haina neglijent pe spătarul scaunului lăsându-mă pe spate şi încercând să mă trezesc după o noapte întreagă de somn profund şi neîntrerupt când un bărbat cu totul străin mie şi-a făcut apariţia pe uşile tribunalului. Era înalt, iar paşi lui înaintau atât de hotărât încât sugerau un aer de aroganţă, dar chipul său era acoperit pe jumătate de o pălărie neagră cu margini largi, astfel încât nu îi puteam vedea ochii. Avea umerii largi, puţin aduşi în faţă, şi în mâna dreaptă ducea un dosar stufos, de culoare neagră, pe care s-a oprit şi l-a trântit în faţa mea, vărsându-mi cafeaua. Mi-am încleştat maxilarul şi serviabilă, aşa cum se presupune să fie o secretară, am început să îmi şterg urmele de cafea de pe bluză şi de pe birou, cât timp el m-a studiat şi fără să realizeze a afişat un zâmbet înfumurat. Eu, văzând asta, am bombănit uşor şi cu o privire veninoasă i-am şoptit printre dinţi:

       - Nu ştiu cine eşti şi nu mă interesează ce treabă ai aici, dar doar fiindcă eşti clientul şefului meu nu înseamnă că mă poţi privi de sus!

       Bărbatul a izbucnit într-un râs zgomotos ce m-a făcut să realizez situaţia în care mă aflam şi să îmi recapăt atitudinea rece. El, întâlnindu-mi privirea, se opri încet din râs, îşi aranjă hainele şi îşi scoase pălăria aşezând-o pe birou după care făcu o reverenţă ironică.

       - Mă numesc Itachi Uchiha, Procuror general, a spus acesta fără ca zâmbetul să îi piară de pe faţă.

       I-am aruncat o privire neîncrezătoare şi m-am întors cu spatele, indicându-i către biroul adevăratului procuror general, ce nu avea cum să fie el. Acesta şi-a luat pălăria şi a râs din nou pe sub mustaţa fină, după care s-a îndepărat lăsând încăperea într-o linişte deplină. Am putut simţi privirile tuturor aţintite asupra mea, şi nu cu respect, ci mai degrabă cu un fel de teamă şi compasiune, de parcă s-ar fi aşteptat ca eu să păţesc ceva în orice moment din cauza acelui bărbat; ca urmare, am oftat cu o uşoară îngrijorare şi m-am lăsat din nou pe spătarul scaunului închizând ochii.

       - O să fie concediată, cu siguranţă. am auzit o voce cum şoptea în spatele meu, după care am simţit o persoană cum îmi atinge umărul şi îşi apropie gura de urechea mea ascunzându-şi faţa de parcă nu şi-ar fi dorit să fie văzută.
       - Nu ai văzut mesajul meu de dimineaţă? a început ea pe un ton fals. Itachi Uchiha e chiar noul procuror general.

       Puteam simţi ironia în tonul vocii ei, modul în care se bucura de problema mea. "De ce sunt toţi oamenii atât de uşor de citit?", am gândit întâi de toate, când realitatea m-a lovit brusc peste faţă. Făcusem o gafă de proporţii pentru care puteam fi concediată.
       Pentru un moment nu am realizat însă gravitatea situaţiei. Mintea mi s-a golit şi tot ce am putut face a fost să sorb din cafeaua amară, fără zahăr, dintr-o cană în care zaţul se lipise de margini şi mă zgâria pe gât. Cu mâini uşor tremurânde am apucat o copie a dosarului negru pe care el îl lăsase pe birou şi am început să răsfoiesc impacientată, însă privirea îmi era înceţosată şi nu puteam distinge nimic, iar liniştea aceea în care se scufudase încăperea îmi făcea urechile să ţiuie.
       Uşa biroului procurorului s-a deschis brusc, lovindu-se de perete şi procurorul general, Murakawa Kuro, a părăsit tribunalul cu paşi grăbiţi, bombănind şi scuipând unele din cele mai "tari" înjurături pe care le avea. Soţia sa, văzându-l, s-a ridicat în picioare şi înainte să îmi pot da seama a izbucnit într-un plâns isteric, realizând gravitatea situaţiei mai repedea decât am făcut-o restul.
       Femeile s-au adunat înflăcărate în jurul ei încercând să o calmeze, iar bărbaţii s-au privit unii pe alţii cu nişte expresii îngrijorate. Totul devenise o adevărată nebunie, însă din biroul central nu se auzea nici cel mai mic zgomot.

       Eu, buimăcită de noile informaţii ce au cerut un timp pentru a fi procesate, am încercat să mă ridic de pe scaun, dar constatându-mi poziţia, gafa mea de mai devreme mi-a reapărut în minte şi m-a făcut să mă prăbuşesc pe scaun, fără vlagă.
       Am simţit nişte priviri ironice cum îmi studiază fiecare acţiune, dar nu am avut puterea necesară să întorc capul. Odată ce paşii apăsaţi, al căror sunet îmi devenise cunoscut, a început să răsune în încăpere, singura persoană ce a îndrăznit să mai scoată un zgomot a fost soţia fostului procuror. Itachi Uchiha, cu acelaşi zâmbet răutăcios schiţat pe faţă, s-a apropiat de nefericită şi i-a aruncat pe masă contractul de muncă, rupt în bucăţele alături de ordinul de disponibilizare, după care a privit-o o clipă în ochii roşii de plâns şi s-a întors cu spatele strigându-i în urmă.

       - De astăzi tu şi soţul tău nu mai lucraţi aici. De asemenea, toate femeile ce şi-au oprit munca pentru a se ocupa de fosta doamnă şef sunt demise din momentul de faţă, a încheiat el cu o voce rece şi distantă.

       Un murmur de agitaţie s-a produs în tribunal; plânsete, gemete, înjurături şi leşinuri, toate culminate de strigătul jalnic al Madokăi ce nu a făcut decât să înteţească isteria generală pe care decizia lui o produsese. M-am ridicat în picioare şi înaintând cu paşi mărunţi şi nesiguri în spatele său am avut timp să îi observ spatele lat şi puternic ce îi oferă un aer de dominaţie şi seriozitate, dar în acelaşi timp şi nota ironică dată de coada lungă, de un negru cenuşiu ce i se împrăştia pe umeri.
       Am întins mâna tremurând şi l-am apucat de mânecă, lucru ce l-a făcut să îşi întoarcă către mine privirea rece, neagră, şi să ridice uşor din sprâncene surprins.

       - Asta înseamnă că sunt demisă? am întrebat eu crispată, după care o greutate mi s-a ridicat de pe umeri şi am oftat adânc, lucru ce m-a făcut să îmi recapăt încrederea.

       Procurorul, după ce mi-a studiat expresia un timp, a început să zâmbească în felul său caracteristic şi s-a întors cu spatele, râzând zgomotos.

       - Crezi ce vrei.

PRIMAAAAAAAAAAAAAAAAAAAAAAAAAAAAAAAAAAAAAAA.mesic de anunt si te rog sa ma anunti in continuare de next.cat mai repede caci sunt curioasa rau de tot,da?Akatsuki_lavy ti pupa

Hellau. Mi-a placut mult capitolul. Desigur, daca stau sa ma gandesc, imi place felul in care scrii si modul in care relatezi evenimentele. E interesanta intrarea acestui personaj in peisaj, mai ales ca are legatura si cu Sasuke care nici nu vreau sa ma gandesc cum va aparea. Desigur, abia astept sa vad si asta. Iti multumesc pentru anunt si chiar m-ai facut curioasa. Vreau nextul.. (D)

Capitolul a fost geniaaaaaal. Desi l-am citit de cand ai postat, vaca de mine nu a lasat comm, dar m-am intors. ;;) Ador atitudinea lui Itachi, e un nemernic, ahh, mor! :))) Ma intreb oare cum se va purta Sasuke? Te las sa ma surprinzi. :)) Si saraca Sakura ce gafa de proportii a facut! Mi-e mila de ea! Cum a zis si Choco, imi place mult felul in care scrii, ai un stil fluid, dar de efect! Multumesc de anunt si sper sa ma anunti si in continuare! Spor la tastat! :*

PRIMAAAAAAAAAAAAAAAAAAAAAAAAAAAAaa.dulceata mesic mult de anunt si sa sti ca te astept cu next-ul.ma bucur ca te simti mai bine ,si vis a vis de capitol , foarte frumos.imi place cum asezi cuvintele ,faptul ca reusesti intotdeauna sa ma uimesti.bravo.Akatsuki_lavy te:*:

Bună!  Scuză-mă pentru întârziere! În apărarea mea mărturisesc că am citit capitolul încă de când l-ai postat, dar nu am lăsat comm atunci, ci am preferat să revin acum. Mi-a plăcut foarte, foarte mult capitolul, ador felul în care narezi, lucru pe care pun pariu ca ti l-am mai spus la fiecare comm, dar pe care o sa ți-l spun în continuare.  Este foarte interesant felul în care îți introduci personajele în acțiune, ai tot respectul meu.  Mulțumesc pentru anunț și sper să mă anunți și în continuare. Kiss.

Capitolul 4


       Mi-am aruncat geanta pe scanul de la birou şi, strângând manuscrisul la piept, am bătut puternic în uşa masivă de lemn a biroului lui Uchiha. Din interior, o linişte mormântală nederanjată nici de cel mai mic sunet. Mi-am lipit urechea şi am încercat să ascult, însă acea tăcere nu îmi putea dovedi decât că procurorul încă nu ajunsese la muncă. 
       Am oftat şi m-am îndreptat către birou scoţându-mi un pix şi apucându-mă să corectez greşelile prelegerii sorbind din aceeaşi cană cu motive florale şi trăgând preocupată din ţigară când Murakawa Kanade, femeia de la Arhivă şi rudă cu fostul procuror, s-a apropiat de mine privindu-mă cu o curiozitate ciudată şi avidă. S-a sprijinit în mâinile mici şi uşor zbârcite de birou şi şi-a mijit ochii mari şi albaştri, precum ai fratelui ei mai tânăr, mişcând din buzele subţiri şi date din abundenţă cu un ruj strident. Mi-am rdicat privirea plictsită către ea şi i-am studiat chipul obosit ridicând o sprânceană în semn de întrebare; ea, luată prin surprindere, s-a dat câţiva paşi înapoi.
 
       - Ai mai stat de vorbă cu fratele meu de când...um... a fost concediat? Nu a mai dat nimeni de el de atunci


       Am deschis gura pentru a-i răspunde, însă sunetul uşii de la intrare cum se izbise de perete m-a făcut să mă ridic de pe scaun şi să trec grăbită pe lângă femeie.
       Uchiha Itachi întodeauna a ştiut să îşi facă o intrare spectaculoasă. Când uşa s-a lovit de zid, toate capetele s-au întors şi au urmărit cu privirea silueta întunecată şi impunătoare a bărbatului cum îşi făcea loc prin mulţimea de oameni ce se îndepărtau din calea sa. Am apucat grăbită manuscrisul de pe birou şi am început să merg cu paşi rapizi în spatele procurorului, pătrunzând în birou şi închizând uşa în urma mea. El şi-a aruncat pălăria şi paltonul negru de toamnă pe una din canapele din încăpere şi s-a aşezat la birou punându-şi mâna la ochi şi scoţând un oftat greu.

       - Tu ce mai vrei? m-a întrebat el pe un ton uşor răstit fixându-mă cu o privire negră.

       M-am apropiat încet de birou şi am aşezat manuscrisul şi dosarul pe birou temându-mă să nu îl irit şi mai tare decât era deja şi am şoptit cu un glas sigur, deşi picioarele îmi amorţiseră, cuvântul "prelegere".

       - Las-o dracu' de prelegere, nu am chef de asta acum! Ieşi afară!


       Mi-am încrucişat sprâncenele şi am rămas acolo, în pragul uşii, aruncându-i săgeţi acide. Am ieşit din biroul său trântind uşa într-un mod dispreţuitor şi începând să îmi strâng lucrurile urmărită de privirile intrigate ale colegilor ce probabil auziseră cea mai mare parte din conversaţie, dacă se putea numi aşa. M-am îmbrăcat cu paltonul cenuşiu şi mi-am pus geanta pe umăr, după care am apucat o coală albă de scris şi un pix şi am început să îmi scriu demisia. Hinata, aplecându-se sfioasă peste umărul meu şi văzând ce fac a încercat să îmi smulgă coala şi să mă liniştească, însă tot ce voiam în acel moment era să plec şi să uit de tot ce era legat de Uchiha. Trecuseră cinsprezece ani de când mi se spusese ultima dată să ies, iar eu nu aveam dispoziţia necesară pentru a-l lăsa pe procuror, în ciuda faptului că era şeful meu, să o facă. Mi-am luat demisia şi, întocmai ca un uragan, am părăsit tribunalul şi am început să caut disperată cheile de la maşină.
       Ploaia rece îmi lovea corpul şi îmi pătrundea în haine făcându-mă să tremur. Frustrată de faptul că nu găseam nişte nenorocite de chei am început să plâng, simţind rimelul cum îmi curge pe obraji şi cum tot acel machiaj penibil mi se îninde pe faţă. Am descuiat uşa de la maşină şi am sărit pe scaunul şoferului încercând să pornesc, în timp ce vocea procurorului, din ce în ce mai îndepărtată, îmi striga să mă opresc dacă nu vreau să fiu concediată. Auzind asta, am călcat acceleraţia şi am înaintat până ce silueta bărbatului s-a dispersat în ploaie.

       Realizând că am rămas fără benzină, m-am oprit într-unul din colţurile oraşului pe care nu le mai vizitasem până atunci şi am început să şterg urmele de machiaj ce mi se întinseseră pe faţă, după care am ieşit şi m-am sprijinit de capota maşinii încecând să îmi adun gândurile. Picăturile de ploaie îmi cădeau pe obraji şi îmi curăţau şi ultimele urme de pudră şi lacrimi; pentru prima oară, de mulţi ani încoace, ploaia mă liniştea, iar străzile erau mai pustii ca niciodată.
       Am simţit ceva cum mă trage de mânecă şi am întors capul în toate direcţiile până ce, nedumerită, l-am întâlnit cu privirea pe băiatul de dimineaţă. I-am studiat atentă chipul rece, pe care picăturile de ploaie se scurgeau şi îi udau hanoracul negru, remarcând că expresia ochilor săi, deşi purtând încă aceea urmă fină şi neobişnuită de maturitate, era aproape detaşată. Am început să râd încet de getul său copilăresc, chiar dacă nu puteam spune că îmi displăcea să îl revăd. Puştiul avea în înfăţişarea şi în comportamentul său acel ceva pe care îl căutam de ani la bărbaţi din generaţia mea, ce s-ar fi presupus să fie maturi.


       - Cum se simte fratele tău?
       - A fost stabilizat...în situaţia lui, atacurile de genul ăsta sunt frecvente. a spus el, în timp ce o umbră de îngrijorare îi acaparase privirea, după care continuă: S-ar putea ca în curând să fie prea mult de îndurat pentru un băiat de zece ani.

       Am tăcut un moment, contemplându-i afirmaţia, când ultimele sale cuvinte mi-au răsunat în minte ca un ecou dureros.

       - Ce vârstă spuneai că are? am întrebat eu cu un uşor tremur în glas.
       - Zece ani, împliniţi pe 5 iulie... mi-a răspuns el puţin ezitant, nedumerit din cauza reacţiei mele.

       M-am îndepărtat de băiat cu paşi nesiguri şi dureroşi şi m-am sprijinit din nou de capota maşinii, ducându-mi mâinile la piept şi simţind o căldură cum îmi urcă în obraji şi îmi face inima să bată cu putere. Brunetul mi-a apucat încurcat, probabil neştiind cum să se comporte în situaţii ca acelea, mâna ce tremura şi a strâns-o încercând să mă readucă cu picioarele pe pământ. Am simţit o durere puternică cum îmi străpunge abdomenul inferior şi m-am încovoiat uşor ducându-mi mâna liberă la tâmple, încercând să mă calmez. Palpitam.
       Strânsoarea băiatului şi ploaia cum mă lovea şi îmi uda hainele nu făceau decât să îmi accentueze durerea. 5 Iulie răsuna ca un ecou morbid şi îmi paraliza mişcările. Am rămas aşa un timp, pierzându-mă în agonia mea, până ce puştiul mi-a strigat numele cu un glas hotărâ şi m-a făcut să îmi ridic către el o privire jalnică şi să mimez un zâmbet fals de calmare. Dându-i drumul la mână, m-am urcat în maşină tremurând şi i-am strigat în urmă, în timp ce mă îndepărtam cu puţina benzină pe care o mai aveam:

        - Nu îţi face griji, sunt bine acum.

       Însă nu eram nici pe departe bine

Deși a fost mai micuț decât celelalte, acest capitol a fost extrem de interesant și plin de suspans, ceea ce îmi place la nebunieeee! Ai reușit să transmiți cu succes tulburarea Sakurei, cel puțin mie așa mi s-a părut. Ești foarte talentată, sweetheart! Abia aștept next-ul! Mulțumesc de anunț și sper să mă anunți și în continuare. Kiss.

Hellau. Incep prin a-mi cere scuze ca nu am aparut si la celelalte capitole, insa iti multumesc pentru ca m-ai anuntat. Mi-a placut nespus capitolul patru, a fost plin de intriga, de actiune si suspans. Ai talent si potential si chiar cred c-ar trebui sa te gandesti si la o cariera literara, daca domeniul te atrage. Imi place cum gandesti lucrurile si cum iti pui ideile in ordine, ma lasi in suspans si ai niste replici de dialog geniale. Rar intalnesti ficuri in care toate aceste elemente sunt prezente si graitoare, asa ca tin sa te felicit pentru felul in care scrii si in care iti asterni ideile pe hartie. Tine-o tot asa, sunt sigura ca va iesi ceva grizavde pe urma ficului, a ideilor si, de ce nu, a ta. Spor la scris in continuare.

Capitolul 5

       5 Iulie 2003, Dimineaţa. Râsete. Chipuri familiare, calde şi binevoitoare ce îşi întorc privirile prietenoase către mine. Umflătura pântecelor şi sentimentul matern pe care aceasta îl trezeşte în interiorul meu.  E perfect, sau dacă nu perfect, aproape perfect. Sunt înconjurată de oamenii pe care îi iubesc şi în care am încredere, iar aceştia sunt capabili să râdă împreună cu mine fără intenţii ascunse. Maşina goneşte pe autostradă şi vântul fierbinte de iulie intră pe geam şi ne izbeşte feţele arse de soare. Adevăr, putere, prietenie şi, mai presus de toate, sentimentul cald al familiei. 
       5 Iulie 2003, Seara. Plânset. Chipuri străine şi reci ce mă privesc cu o ostilitate mascată în spatele zâmbetului fals, compătimitor. O lumină slabă de far de maşină acaparată de o alta puternică, colorată în albastru şi roşu. Stau îninsă pe asfaltul încă fierbinte luptându-mă cu durerea ce îmi înţeapă trupul; sirena ambulanţei acoperă vocea jalnică a şoferului şi strigătele medicilor. Mă târăsc sfârşită către trupurile lor inerte, lipsite de viaţă şi schimonosite de durere, pe care căldura încă nu le-a părăsit, însă o va face curând. Sentimentul matern e înlocuit de agonie când senzaţia de usturime se înstalează în abdomenul inferior, iar membrele îmi sunt învăluite într-o răcoare ce îmi paralizează trupul. În jurul meu miroase a sânge şi a spirt, iar calmantul pe care asistenta îl injectează îmi lasă în gură un gust amar, în timp ce o stare de letargie mă cuprinde şi, chinuită de dureri, închid ochii şi las lacrimile că îmi curgă pe obraji. Disperarea înbrăcată într-un văl rece, transparent;pentru că disperarea, contrar credinţelor mele, e ceva complet lipsit de căldură şi nu o trăire fierbinte şi pasională, violentă, arzătoare. Nu, ci singurătatea într-o obscuritate înfiorantă. Suferinţă, durere, chin şi, mai presus de toate, agonie.

       Soneria supărătoare a telefonului m-a trezit din somn şi m-a făcut să mă ridic în capul oaselor, ştergându-mi lacrimile ce îmi pătaseră obrajii reci, şi să răspund cu un "Alo" slab, aproape neauzit, însă spus pe un ton cât de dispreţuitor cu putinţă. Vocea de la capătul firului nu a reacţionat imediat, pregătindu-şi în timpul acela cuvintele, după care am auzit un oftat urmat de o voce masculină, cunoscută, a cărui notă de ironie fusese înlocuită de un ton poruncitor şi îngrijorat.

        - Haruno, nu mă interesează ce probleme ai, însă aici la birou ne confruntăm cu o situaţie urgentă. Vino cât de repede poţi.

        Şi înainte ca eu să mai pot spune ceva, Uchiha a închis.


        ***


       Am trântit uşile şi am intrat în tribunal exact aşa cum plecasem cu o zi în urmă, ca un uragan. Din interior, prima impresie pe care mi-a făcut-o aceea scenă dezolantă nu putea prevesti nimic bun. Murakawa Kanade era ascunsă în spatele unui birou, sprijinindu-şi capul în mâini şi lăsând la vedere un chip obosit, schimonosit de durere. În jurul său  se adunaseră, recreând o scenă mai veche, majoritatea femeilor ce mai rămăseseră în tribunal, iar bărbaţii ce obţineau acum majoritatea vorbeau între ei cu glasuri grave şi nişte priviri întunecate şi grele. Rena îi studia pe toţi cei prezenţi în cameră cu o privire degajată, uşor nepăsătoare ce dădea impresia că nimic din durerea acelor oamenii nu o putea afecta.
       M-am scufundat într-unul din scaune şi mi-am îndepărtat obosită părul de pe frunte după care, nedumerită din cauza situaţiei în care găsisem tribunalul, m-am dezbrăcat de palton şi am pătruns în biroul procurorului fără măcar să mă obosesc să bat la uşă. Acesta, ridicându-şi spre mine o frunte încreţită şi parcă brusc îmbătrânită cu câţiva ani, s-a ridicat de pe scaun şi a scotocit într-unul din sertare făcându-mi semn să mă apropii şi înmânându-mi un dosar nou, proaspăt făcut. Am început să îl răsfoiesc şi să îmi plimb privirea avidă de-a lungul paginilor acestuia, după care, închizându-l uşor, l-am privit pe procuror buimăcită şi puţin speriată.

        - Vrei să spui că... Madoka şi Kuro Murakawa s-au sinucis cu două zile în urmă? am întrebat eu porintă de o curiozitate amară şi morbidă, după care am continuat trezită brusc de un gând îngrijorător: Şi fetiţa lor, Yukina, ce o să se întâmple cu ea?

       Itachi Uchiha a ridicat din umeri, vrând să pară nepăsător, însă îi puteam citi clar pe faţă că se simţea vinovat de moartea celor doi. Bărbatul a oftat adânc şi cuprins de regrte, după care, cu o privire prină de remuşcări şi lipsită de ironia caracteristică mi-a luat dosarul din mâinile tremurânde şi a pătruns în cealaltă încăpere cu mine pe urmele sale, rotindu-şi ochii şi studiind atent atmosfera gravă ce pusese stăpânire pe întreg tribunalul şi-a dres vocea şi s-a îndreptat spre mijlocul camerei pentru a se face cât mai bine auzit.

       - În regulă, înţeleg că moartea foştilor colegi este o lovitură, însă v-aş ruga să reveniţi la muncă în cel mai scurt timp pentru a finaliza cazul curent. Mâine ne vom pregăti de înmormântare.


       Afirmaţia procurorului, spusă pe un ton poruncitor, a stârnit un murmur zgomotos de indignare şi revoltă în întreaga încăpere şi i-a oferit acestuia o serie de priviri furioase şi cuvinte acide, însă Uchiha nu a făcut decât să stea acolo, suportându-le fără să scoată cun cuvânt. Văzându-l acolo, cu privirea uşor vinovată şi îndârjită îndreptată în pământ, am realizat că acesta era modul în care procurorul îşi propunea să plătească pentru păcatul său: atrăgând asupra sa furia oamenilor ce îl cunoscuseră şi îl respectaseră pe răposat şi pe soţia acestuia.
       Fără să realizez prea mult ce făceam, ci mai degrabă dintr-un instinct matern de mult părăsit, i-am apucat mâna mare şi caldă şi i-am strâns-o ferm, încercând să îi ofer din încrederea mea. Acesta şi-a întors către mine privirea nedumerită, după care mi-a strâns mâna la rândul său vrând să mă asigure că e bine şi că nu e nevoie să mă îngrijorez. Oftând din nou, mi-a dat drumul la mână şi mi-a făcut semn să îl urmez în biroul său.
       Bărbatul a închis uşa în urma sa şi s-a lăsat greu pe una din canapelele din încăpere sprijinindu-se în palme şi afundându-se în gândurile sale negre. Eu mi-am tras un scaun în faţa lui şi l-am privit atent până când acesta şi-a ridicat capul spre mine.

       - Crede-mă, eu nu te văd vinovat de moartea soţilor Murakawa, nu consider că e păcatul tău. Ai auzit vreodată de păcatul disperării? am continuat eu strângându-mi încheietura dreaptă. Păcatul acela ce te face să vrei să te desprinzi de cei vii, calzi...
       - Dar disperarea aceasta, nu eu am cauzat-o când i-am demis? a remarcat Itachi pe un ton acru, nelăsându-mă să termin ce aveam de spus.

        Rămasă fără replică, m-am rezemat de spătarul scaunului şi am oftat. Îmi doream să plec şi să uit de viaţă şi de toţi. Undeva, întrun loc pustiu şi izolat unde să îmi pot pune ordine în gânduri. Se întâmplaseră prea multe în ultima lună, atât de multe încât singurul sentiment pe care îl mai aveam era acela de gol, un gol ce îmi paraliza spiritul şi îmi obosea trupul. Mă simţeam neputincioasă, firavă şi copleşită de tot ce se întâmpla în jurul meu. M-am ridicat de pe scaun şi mi-am îmbrăcat paltonul pregătindu-mă să plec când i-am simţit mâna caldă şi puternică cum o strânge pe a mea, iar eu, surprinsă de gstul neaşteptat, mi-am cobrât privirea către el şi i-am studiat chipul uşor împăcat, ochii negri în care nuanţa de ironie începuse să îşi facă din nou locul şi zâmbetul calm, relaxant, ce se voia sarcastic.

       - Îmi pare rău pentru ieri şi... îţi mulţumesc pentru azi. a spus el puţin ruşinat.

       Am dat din cap afirmativ şi m-am eliberat din strânsoarea lui, ieşind de pe uşile tribunalului cu un chip livid şi obosit şi, în timp ce mă îndreptam spre maşină, mi-am ridicat privirea către cerul acoperit de nori şi am lăsat picăturile de ploaie să îmi ude obrajii în timp ce îmi şopteam în barbă cu regret, gândindu-mă la cei doi:
       "Odihnească-se în pace"