Dansând în zorii Apocalipsei

Subiect: Dansând în zorii Apocalipsei Vin 05 Apr 2013, 17:27

Demon

        Niciodată nu pleci, mereu eşti aici, sufocându-mi sufletul şi mintea. Îmi străbaţi pielea, te avânţi prin vene, infestându-mi corpul, imortalizându-mi sentimentele şi în cele din urmă transformându-mă într-un monstru. Nu pot fugi de tine, nu mă pot ascunde, trăieşti în mine. Culcuşul tău îl găsesc în mintea mea, fixat acolo, indestructibil. Mă controlezi, încerci să creezi din mine un aliat, nu un rival. Reuşeşti să-mi schimbi gândirea, habitatul minţii mele îţi este prielnic, te dezvolţi, îţi întinzi mâinile spre coloana mea, rupând-o, distrugând-o. Mă manipulezi atât de uşor, iar eu nu reuşesc să mă lupt cu puterea ta. Nu pot rezista, încerc să te înving, dar tu mă dobori, mă obligi să îngenunchez în faţa ta.
        Vrei să mă închin ţie, să te slăvesc, să uit de iubirea Lui. Nu încetezi să îmi distrugi mintea, mi-o spulberi cu fiecare strigăt. Fiecare lovitură îmi afectează mintea, mi-o sufocă. Îţi place să te joci cu mine, să îmi oferi imagini înspăimântătoare. Mă laşi să-mi văd sfârşitul, pe linia metroului, lumina orbindu-mi ochii. Văd cum maşina se îndreaptă spre mine, cu viteză, fără şofer la volan, imediat simţindu-mi corpul străpuns de metalul rece, iar oamenii continuă să meargă pe stradă, neauzindu-mi ţipătul de disperare. Mă provoci să mă distrug singură fizic, tu te ocupi de mentalitatea mea. Îmi omori sufletul, mi-l spulberi cu vinovăţia gândurilor şi faptelor mele.
        Pleacă! Lasă-mi viaţa în pace, nu te doresc, nu vreau să fac acele lucruri pe care mă obligi să le fac. Vreau să ajung mai bine, nu mai rău, iar prezenţa ta nu mă ajută.. Pleacă! Dispari din mine, nu te vreau, niciodată nu te-am dorit, n-am vrut să ajung ce sunt acum. M-ai transformat într-un monstru ce nu poate avea persoane lângă ea, care le distruge fericirea cu prima ocazie pe care o are. Un monstru ce nu poate face nimic pentru binele altora, oricât de mult ar încerca, mereu tu vei fi acolo şi mă vei ajuta să dau totul în bară, să distrug toată munca pe care am făcut-o. Râzi de mine, sunt batjocura ta, te amuză situaţia în care mă aflu, iar toate aceste reacţii din partea ta îmi distrug mintea încet şi dureros, cu răni ce vor rămâne pe viaţă.
       "Nu din nou!" " Nu din nou " îmi repet mereu. " Te rog, nu mă tranforma în ceva ce nu-mi doresc. "
        "Ba o voi face, asta meriţi, pentru asta te-ai născut. " îmi replică şi cu o singură mişcare distrugându-mi nervii.
        Strigâtul meu mut nu mă ajută, niciodată nu am fost auzită. Mereu acolo, distrusă mi-am privit reflexia în oglindă, dorindu-mi de fiecare dată să mă omori mai repede, să pot scăpa de tot acest calvar, Iad pe pământ, care nu mă lasă liberă.

Subiect: Re: Dansând în zorii Apocalipsei Vin 05 Apr 2013, 17:42

Nu-ti voi tine predici, caci stii deja cum si ce trebuie sa faci, cum sa reactionezi, ce trebuie sa spui si sa simti. Poate crezi ca singura scapare este nefericirea ta in favoarea fericirii altora, insa nu-i adevarat. Daca iti deschizi larg ochii vei vedea ca sunt persoane doritoare sa-ti sara in ajutor, persoane care doresc sa faca bine si persoane care nu vor cere in schimb decat un zambet sincer. Sunt persoane care vor pretui pana si acea farama de rationalitate care a mai ramas in tine, chit ca tu esti sau nu constienta de asta. Sunt oameni care vor vrea sa te faca sa devii altceva decat ceea ce esti, dar sunt si oameni care vor vrea sa te faca sa infloresti in modul tau unic. Parerea conteaza, dar numai parerea persoanelor care sunt importante pentru tine. Nu te lasa prada suferintei, caci din suferinta nu are sa se nasca decat si mai multa durere, si mai mult chin. Lupta e grea, iar fara ajutor nu vei putea sa porti victoria la sfarsit.

Ti-am mai spus, o repet: buzele-ti sunt facute ca sa zambeasca triumfatoare iar ochii trebuie sa-ti straluceasca datorita lumicii stelelor si nu din cauza lacrimilor. :)

Subiect: Re: Dansând în zorii Apocalipsei Sam 06 Apr 2013, 21:11

Bună Ema.
Ca de fiecare dată tu mă surprinzi prin profunzimea pe care mi-o oferi prin sentimentele tale expuse. Despre modul tău impecabil de a scrie, de a transmite, nu am ce să comentez. Mereu mi-ai plăcut aşa cum eşti şi aşa cum faci toate lucrurile pe care le faci. Sunt de acord cu Choco, poate crezi că singura scăpare este nefericirea ta în favoarea fericirii altora, însa nu-i adevărat. Sunt sigură că tu ştii că eşti o persoană unică ce probabil o să mi te amintesc toată viaţa pentru tot ajutorul pe care mi l-ai arătat şi faptul că mereu mi-ai fost alături. Eşti puternică, nu te descuraja.
Eu mă bucur că probabil te-ai descărcat, dar nu uita să zâmbeşti, viaţa este frumoasă şi nu ai de ce să fii tristă.

Subiect: Re: Dansând în zorii Apocalipsei Sam 06 Apr 2013, 23:21

Două cuvinte pentru tine scumpa mea Emi - crezi şi ai încredere şi nu mă refer la alte persoane. Te voi lăsa să ghiceşti, asta în caz că ai scris fiindcă ai simţit o nevoie atroce de a te elibera de astfel de sentimente.
Oricum legat de planul artistic îmi ştii părerea umilă, sunt un sclav îngenunchind la minunatele lucrări pe care le găsesc simfonii în nopţile albe. Deci da, la capitolul profund stai bine, fiindcă scrii ceea ce simţi, cu fiecare por, reflecţi din nou. ^^

Subiect: Re: Dansând în zorii Apocalipsei Sam 06 Apr 2013, 23:42

Buna, Ema! a hug

(daca pot sa-ti spun asa bineinteles :) )
Imi place foarte mult creatia ta si felul in care te exprimi. Mai captivat de la primul rand si am simtit chiar acel sentiment ce era descris. Imi place foarte mult felul tau de a scrie, ai tot respectul si toata admiratia mea. a hug

Subiect: Re: Dansând în zorii Apocalipsei Dum 28 Apr 2013, 00:09

Diavol

       Am păşit în întuneric, eschivându-mă la fiecare mişcare, simţind o durere tot mai acută ce mă împiedică să respir. Cu o mână întinsă in faţă încerc să mă prind de ceva, dar tot ce degetele mele cuprind este întuneric. Pieptul mi se zbate sub o menghină nevăzută, pe care n-o pot suporta, dar continui să înaintez, privind curioasă eternul negru înconjurător. Simt mistuind în inimă durerea pe care am ţinut-o în frâu tot timpul acesta. Izbucneşte, prinzând sub dominaţia ei corpul meu, controlându-l cu atăta uşurinţă şi doleanţă. Nu ştiu ce mi se întâmplă, dar continui să mă afund în această negură, ce cu timpul îmi reaminteşte de tine. Ne-am mai întâlnit înainte, nu este prima oară când facem cunoştinţa faţă în faţă, dar este întâia oară când te văd sub o asemenea formă, una ce nu mă mai poate păcăli. Te arăţi exact aşa cum te-am imaginat mereu.
       Mi-e teamă de sufletul tău, pătat de sângele oamenilor, însă de fiecare dată am dat mâna cu tine, am stabilit regulile jocului şi am început, dureros şi năucitor pentru mine. Regulile au fost mereu certe, fără să fie percepute în alt mod. Armele erau aceleaşi cu care am luptat împotriva ta mereu, dar nici în prezent nu ştiu să le mănuiesc şi să te dobor. Nici acum nu pot să mă feresc de dorinţa ta pe care mereu ţi-o îndeplinesc, oferindu-mi spiritul drept ofrandă.
       Te privesc cum îţi intri în rol şi reuşeşti să-ţi eliberezi terenul, să înconjuri prada pe care o vei distruge lent şi sfâşietor. Mă prinzi în capcană şi îmi sfârteci pielea cu buzele tale ce ascund după ele dinţi din plumb, perfect ascuţiţi. Îmi rupi braţele, mă laşi cu un handicap pe care trebuie să-l îndur pentru totdeauna şi tu vei privi apusul vieţii mele.
       -Până la urmă vei muri, din nou.
       -Orice pentru tine, Stăpâne, rostesc printre buzele mele revărsându-se sânge.
       Îngenunchez în faţa lui, privindu-i chipului deformat pentru eternitate de răutatea ce-o provoacă. Cicatricile niciodată nu se estompează, din contră, devin tot mai evidente cu fiecare lovitură ce mi-o dăruieşte ca semn de afecţiune. Iubirea noastră este ucigătoare, dar plăcută pentru ambii.
       -Mori...
       Vorbele lui se estompează în timp şi spaţiu, corpul meu alunecând în întunericul ce îmi va devora sufletul şi-l va pregăti pentru Diavol, aşa cum mi-a fost prescris în Biblie.

Subiect: Re: Dansând în zorii Apocalipsei Dum 28 Apr 2013, 11:09

Cred ca asta-i lucrarea care mi s-a impregnat cel mai bine in suflet. A fost o lucrare plina de pasiune, de tristete si disperare, dar care a avut si o nota romantica. Mie , in general, moartea si notiunile ce se leaga de ea mi se par pasionale, ceva pe care vrei sa il incerci, dar nu vrei stiind ca nu te mai poti intoarce niciodata. Cred ca e singura certitudine a vietii si, totodata, sngurul lucru care nu te mai lasa sa te intorci. E aproape romantica toata aceasta aventura, toate sentimentele contradictorii pe care ti le provoaca. Ma simt ciudat, bine, atunci cand citesc astfel de lucrari, iar de data aceasta ai reusit sa ma faci sa vad in strafundul emotiilor, dincolo de intelesul unor simple cuvinte. :)

Subiect: Re: Dansând în zorii Apocalipsei Dum 28 Apr 2013, 11:23

O tu, cât de întunecată ai devenit. Dar sentimentele înfăţişate prin această devorare sufletească amestecată cu o iubire care te pune în genunchi, până când te deformează şi te transformă în sânge, mi-au plăcut.
Adică ai reuşit să transmiţi destul de bine tot ceea ce se petrece, din păcate nu sunt o adeptă atât de înrăită a acestei întunecimi, doar sunt faşcinată... în fine. Mie tot îmi place ce ai scris şi abia aştept să mai aduci şi alte creaţii. *hug*

Subiect: Re: Dansând în zorii Apocalipsei Dum 28 Apr 2013, 11:31

Am citit ambele lucrări și am rămas de-a dreptul uimită de talentul uriaș pe care îl ai. Îmbini foarte bine modurile de expunere, ceea ce îmi transmiți sunt sentimente puternice, unele care probabil vor rămâne în suflet. Cuvintele tale sunt foarte frumoase, simple. Se vede că nu vrei să impresionezi ci scrii din toată plăcerea ta, ceea ce pe mine una mă minunează. Subiectele pe care le abordezi sunt unele care rar sunt băgate în seamă chiar și de mari scriitori, moartea, diavolii, demonii, religia se îmbină toate perfect în lucrarea ta, scrii diferit față de alte persoane și de aceea sunt sigură că vor veni alte și alte lucrări minunate de ale tale. Pot spune doar că sunt foarte bucuroasă că am dat de acest topic și că am avut onoarea să citesc, în adevăratul sens al cuvântului, un lucru de calitate.

-

     Vântul îmi loveşte obrajii, plesnindu-mă, pedepsindu-mă pentru tot ce-am făcut. Lacrimile îmi curg pe faţă, prelingându-se apoi pe gât şi întrând sub gulerul tricoului, în timp ce eu încerc să-mi croiesc drum printre persoanele ale căror chipuri nu le pot recunoaşte, ajungând în faţa mormântului. Privesc derutată piatra mormântului, lemnul pe care se găseşte inscripţionat numele tău şi simt cum braţele întunericului mă îmbrăţişează, strângându-mi corpul, sufocându-mă. Încerc să ţip, dar glasu-mi e mort. Apuc pământul proaspăt în palme, despărţind uşor degetele lăsând să se prelingă pe solul udat de ploaie. Strig, şi de data asta glasul mi se face auzit. Urlu, îţi urlu numele, strigându-te din morţi, chemându-te la mine, dar nu poţi să vii, eşti blocată între patru lemne sub pământ.
     Mă ridic, simţind cum sângele mi se prelinge pe genunchi, tăiându-mă în spinii trandafirilor ce-i purtam în braţe. Lacrimile continuă să curgă, precum ploaia ce se abate asupra noastră. Aud şoaptele invitaţiilor vorbindu-te de rău, chiar şi moartă, şi-mi opresc impulsul de a apuca lopata de lângă mine şi a le cresta ţeasta în două. Încerc să am un moment de reculegere în cinstea ta, măcar odată în viaţă să-ţi primeşti laudele meritate pe care nimeni nu ţi le-a spus. Florile îmi scapă din mâini când privesc în depărtare, observând silueta grăsună îndreptându-se spre noi. În scurt timp îi pot distinge trăsăturile şi cu un straniu sentiment de deja-vu şi inima spartă în bucăţele o salut, dar nu primesc niciun răspuns din partea ei. O văd trecând pe lângă mine, întorcându-mă să văd unde pleacă, şi se aşează lângă el, lângă toţi ceilalţi. Mă privesc cu milă, batjocură, ca atunci când vănătorul îşi lasă prada să moară din urma glonţului greşit tras. Acel glonţ tras într-un organ vital, ce duce la o moarte lentă şi agonizantă.
     Încerc să îmi abţin lacrimile, dar realizez mult prea târziu cat să mă pot ascunde de privirile lor iscoditoare. Ochii îmi poposesc pe un om matur, de vârsta a doua, în costum negru, stând în faţa celorlalţi cu o privire impenetrabilă, şi mă întreb cine este. Privesc spre aceea fată, nerecunoscând-o după zâmbetul jucăuş, nici după rochia albă cu voaluri. Ochii îmi fug pe chipurile oamenilor, fără să pot recunoaşte pe cineva, realizând că am rămas doar eu în lume. Privirile lor goale nu-mi transmit nimic, dar zâmbetele, vestimentaţia cât şi indiferenţa cu care se expun în faţa unui asemenea eveniment îmi dovedesc faptul că nu le pasă şi nici nu le va păsa.
     Lăsându-mă lângă mormânt strâng trandafirii căzuţi şi îi aranjez pe pământul ud.Ridicându-mă privesc pentru o ultimă dată mulţimea ce asistă tăcută la distrugerea mea interioară, şi descopăr cine sunt toţi acei oameni. Bărbatul – tatăl meu, fata grăsuţa – fosta mea ce mai bună prietenă, verii mei, mătuşile, prieteni pe care nu am avut ocazia să-i întâlnesc niciodată. Indiferenţa şi falsa păsare, în cazul unora, le-a fost masca sub care nu am putut să-i recunosc.

Bună.
Mă simt aşa de prost, nu am dat comentariu la cealaltă compunere. Mă revanşez şi o să dau acum la amândouă, pentru că simt nevoia.
Diavol - Tu, tu, tu ! Mereu mă emoţionezi şi mă faci să-mi dea lacrimile la aproape fiecare cuvând pe care îl scrii. Tehnica şi pasiunea pe care le pui atunci când compui sunt foarte puternice, la fel ca şi sentimentele pe care le exprimi. Mă faci să rămân fără cuvinte şi după ce termin de citit să stau să meditez câteva minute, gândindu-mă la ceea ce încerci să transmiţi. Eşti prea bună la asta, mereu lucrările tale îmi ajung la suflet, iar cred că aceasta nu o să o uit niciodată.
Fără titlu - Faptul că nu i-ai pus titlu mi-a aprins şi mai tare dorinţa de a o citi. Din nou am meditat, chiar dacă nu părea. Compunerile pe care le scrii în ultima vreme mereu îmi ajung fix în inimă şi îmi stârnesc o năvală de sentimente şi lacrimi pe care nu le pot controla. Mă emoţionezi, atât prin firea ta, cât şi prin cuvintele relativ simple pe care le scrii şi fiecare prinde câte un înţeles.
Abia aştept următoarea ta lucrare, şi sper să vină cât de curând. kiss

P.S.: Aşa de lung dar mie-mi ia mult sa gandesc, mai ales dupa ce tu ma lasi fara cuvinte.

E, eu, eu, eu, eu! lough

Ce sa mai spun.. Cred ca m-ai lasat fara cuvinte, cel putin mi-au trebuit cateva secunde pentru a ma trezi si pentru a-mi da seama ca scenele din mintea mea nu erau intru totul reale. Ai descris totul foarte bine, ai reusit sa-ti conturezi sentimentele, emotiile si gandurile intr-o creatie plina de rabufniri, de pasiune. Aproape ca am putut sa te vad si pe tine in fundal, in toata acea multime stransa in jurul celei ce suferea atat. Am putut sa imi imaginez totul, fiecare detaliu pe care l-ai descris si modul in care protagonista se chinuia. :)

Ingerule iti ador creatile, sunf fascinante. a hug

Regret ca nu am trecut pe aici, cate am perdut. Compunerea a fost uimitoare, te-ai acsat atat de mult pe sentimente incat aproape mi-au dat lacrimile. Mi-ai transmis un sentiment de vina, tristete, cea ce chiar ma marcat. O doza de mila am capatat cand am citit, care nu cred ca va disparea prea usor. Felul in care ai descris protagonista cum se zbate, mia atras cel mai mult atentia. Si celelalte doua de asemenea, merita mari complimente. Ai talent si se observa prin cea ce scri. Ador cum scri ca si majoritatea de pe forumul acesta. Astept alte lucrari si sper sa ma anunti. kiss

Toate compunerile sunt foarte pătrunzătoare şi exprimă sentimente dure şi reci, care semnifică ceva puternic, ceva de nedescris. Am simţit fiecare cuvânt şi am citit cu "sufletul la gură" fiecare paragraf. Îmi place cum scrii, sunt sentimente puternice transmise către cititor, iar fiecare idee este una rară şi abordată de puţină lume, iar cu toate acestea, tu le conturezi perfect.

Phoenix

   Se privea cu plăcere în oglindă. Pentru ea nu mai conta de multă vreme cum lumea o percepea. Erau nişte factori insignifianţi, lucruri care o încurcau şi o opreau din aş atinge scopul. Plăcerea nu o găsea în fericire, iubea durerea. Iubea senzaţia de greaţă pe care şi-o provoca de cele mai multe ori, felul în care reuşea cu succes să fie o panaramă pentru toţi ceilalţi şi, nu în ultimul rând, modul în care caracterul ei prindea rădăcini straşnice şi de neclintit nici în urma unei întregi gloate de argumente care l-ar putea reteza. Devenea mai puternică cu cât daunele mijloacelor ei se agravau, invers proporţional cu sentimentele acesteia. Se iubea distrugându-se, simţea că e deasupra tuturor, că puterea minţii ei poate să-i conducă. Se afla într-o continuă alternare între putere şi durere.
   Cu cât planul ei avansa, cu atât mai mult prindea curaj şi simţea cum se redescoperă într-un mod necunoscut până acum. Nu dorea să facă contact cu lumea, ştia că avea să-i surprindă în cel mai neaşteptat mod, ştia că urma să devină puternică numai dacă se autodistruge, altfel o vor distruge alţii. Ştia bine că nu putea să rămână aceeiaşi fată dulce, mereu zâmbitoare, iar toate astea avea să le şteargă cât mai repede din memoria oamenilor dragi şi să le înlocuiască cu un suflet rece, pustnic, ce doreşte să nu fie luat în derâdere.
   Privindu-se în oglindă îşi punea de fiecare dată coroana invizibilă pe cap, simţind cum poate să controleze totul cu simpla ei voinţă. Ştia să lupte contra durerii, nu voia să dea înapoi sub nicio formă, să se retragă în scorbura ei şi să rămână acolo. Nu se înlătura de a distruge pe oricine avea să-i stea în cale, căci ea ştia deja care îi e scopul pe acest Pământ şi trebuia să-l ducă la sfârşit, să poată muri cu un zâmbet satisfăcut pe buze.
   - Din cenuşă răsari tu, scump Phoenix, şi luminează calea pe care oamenii trebuie s-o urmeze, indiferent dacă asta trebuie să-ţi distrugă sufletul, buzele ei rosteau privind atent braţele slabe, chipul chinuit de durere şi acea privire pierdută ce nu avea să mai fie niciodată strălucitoare şi plină de căldură.
   - Fă-le un bine, fără să ştie, fără să creadă că tu ai fost aceea, distruge-te pe tine pentru ei, mori cu zâmbetul de învingător pe faţă, căci faptele nu ţi se vor uita.

   Şi aşa fata ştia că oglinda ei nu minţea, că trebuia să se compromită pe ea pentru ceilalţi, chiar dacă ei nu o considerau un suflet bun. Trebuia să-i ajute, deşi simţea cum putrezeşte fără căldura şi iubirea cuiva. Murea în interiorul ei şi tot ce rămânea era doar un suflet lovit.

Din cenuşă se ridică spirite violate de singurătate, care luptă pentru binele celorlalţi.

Mi-a placut aceasta lucrare si ideea ce i-a stat la baza, Ai putea chiar s-o dezvolti, sa faci un fic, poate chiar ceva mai mult. Mi-a placut indeosebi modul in care ea considera normal propriul comportament si cum credea ca a se sacrifica pentru ceilalti era cel mai bine. Ai avut o idee buna, ai dezvoltat-o bine in aceasta frantura, insa chiar sunt curioasa ce-ar iesi daca ai incerca s-o transformi in ceva de proportii, ceva mare.
Am vazut cateva greseli, precum nesignificant, care de fapt este insignifiant si as, care se voia a fi un a-si, intrucat era vorba de propria persoana acolo. De asemenea, in loc de "aceiasi", la "aceiasi fata dulce", trebuia sa fie "aceeasi". In rest, eu n-am vazut greseli si mi-a placut cum ti-ai formulat ideile si cum ai conturat acest fragment. Spor la scris in continuare si astept urmatoarele tale creatii. :)

Arianthe: Ups, mi-au scăpat. Mulţumesc că mi-ai zis unde am greşit, unele au fost şi de tastare. kiss

Îmi place stilul tău abstract de a-ţi vocifera gândul. Am observat de mult asta la tine, ai nativ acest stil de-a scrie. Scrii multe, şi totuşi nu dai un sens denotativ frazelor care, apropo, parcă ar curge. Se împletesc armonios, una cu cealaltă. Te caracterizează acest stil al scrierii în ramă, în sensul că eu te încurajez să dezvolţi talentul acesta de a nu te abate de la o idee fară a o capta într-un mod propriu. Anunţă-mă şi data viitoare când mai postezi. <3

***

Durează.
Doare.
Nu dispare.

    Mă gândeam la tot ce se întâmplă într-o singură zi, cum un minut îţi răvăşeşte viaţa şi ţi-o întoarce pe dos, atât de repede că nu apuci să rezolvi problema, căci apare alta. Mă gândeam la toate şansele pe care le-am oferit oamenilor să dovedească că au un suflet, dar de fiecare dată mi se afirma că totul era o iluzie a minţii mele, o speranţă care nu murea şi dorinţa de a găsi pe cineva care să mă înţeleagă. De fiecare dată se încheia tragic, mai devreme sau nu, eu eram cea care primea toată durerea. Mă gândeam la câte familii nefericite există, la câţi copii îşi doresc iubirea părintească de care nu vor avea parte în cea mai importantă etapă a vieţii lor. Încercam să văd bine după tot răul, dar nu reuşeam, nu puteam să mă lupt cu întunericul care cuprindea totul în cale. Eram fără scăpare, am fost prinsă în acel întuneric, fără să pot realiza ce mi s-a întâmplat, decât atunci când totul era risipit şi orice cale de întoarcere a fost distrusă.
    M-am gândit la tine, la zâmbetul pe care mi-l imaginam că e întipărit pe chipul tău când te surprindeam. Am crezut că exista ceva între noi, o încredere fară explicaţii, o prietenie strânsă ce nu are să se destrame niciodată. Că ţii la mine, că o să ne sprijim în momentele de cumpănă. Iluzii. Au fost doar iluzii în care am crezut orbeşte, fără judecată. Am crezut în minciuni, iar tu te-ai ascuns după ele în tot timpul acela, m-ai lăsat să cred ce nu era adevărat. M-ai lăsat să decad, m-ai privit cum eram înghiţită de trecut şi nu mi-ai oferit mâna ta, care era singura mea scăpare. Ai zâmbit, mi-ai spus scuze, pe care le-am acceptat incertă, gândindu-mă câ oricine merită o a doua şansă, că poate asta va schimba ceva.
    Din nou iluzii. Prea multă naivitate într-un suflet, prea multă teamă şi dorinţă de iubire. Lipsurile mele mi-au fost lanţurile în care m-ai legat, în care m-ai privit zbătându-mă spre lumina pe care n-o puteam atinge, la care nu ajungeam. Mi-ai distrus sufletul, ţinându-l captiv când putea să fie liber. Mi-ai scurs viaţa cu fiecare minciună pe care m-ai lăsat să o cred, ca apoi să-mi arunci adevărul dureros în faţă, mânjindu-mă cu lacrimi ce nu trebuiau să cadă pentru tine, pentru faptele tale. Ai reuşit să sfărâmi un suflet, l-ai descătuşat şi ai plecat.

***

    -Suflet păgân, ce faci tu în lumea asta, singur?
    Cu gândurile ravăşite precum sufletul ei, răspunde:
    - Iubire, dar nu o gasesc, de ce nu mă ajuţi, Tu?
    Lumina dispăruse, lăsând în urmă întunericul ce cu timpul ascundea strălucirea fetei, stingând-o, fără să mai existe o cale de scăpare. Suspine se auzeau în negura nopţii, iar luna, măreaţa ca întotdeauna, privea totul, fară a da de ştire îngerilor şi demonilor. Era martora decăderii, niciodată oferind ajutor, dar aflându-se acolo, o speranţă falsă, pe care mulţi o credeau.
    -De ce m-ai lăsat singură, Părinte? De ce îţi părăseşti copilul în lume? De ce nu întinzi mâna spre el?
    Vocea îi era sugrumată de lacrimi, iar chipul murdar de noroi ascundea atâtea secrete care incă nu le descoperie nimeni, nici ea însăşi. Era o enigmă a nopţii, un mister care nu avea un răspuns. Privirea-i adâncă rătăcea în negura ce-o înconjura, căutând o lumină, care nu avea să apară. Singură, distrusă şi fără speranţă, fata îşi apucă voalurile rochiei, smulgând materialul de un alb imaculat, aruncându-l pe pământ. Îşi dezbrăca trupul care trebuia ascuns de privirea lumii, încălca regulile sacre. Blasfemie. Blasfemie. Numai asta auzea.
    - Nu mai vreau să fiu fiica Ta! Nu am nevoie de Tine! Nu pot să trăiesc în lumea Ta, să fiu lăsată singură aici, fără ajutor!
    Vorbea singură, dar avea o siguranţă stranie că cineva o asculta. Nu se temea, nu simţea nimic înafară de ură pură. Dezamăgirea îi cuprindea sufletul, iar răzbunarea era la ce se gândea. Se simţea puternică pentru că luase o decizie, dar nu îndeajuns cât să estompeze singurătatea în care se afla. Nu aparţinea nimănui, era un suflet pustnic, fără speranţa, iubire. Fără lumină. Părinte. Familie. Viaţă.
    Era moartă în întunericul în care avea să zacă ani şi ani la rând.

Creaţiile nu au legătură între ele, pur şi simplu le-am scris în aceiaşi seară, aproximativ aceiaşi oră. Am avut un val de sentimente şi le-am refugiat în aceste două texte. Nu face referire la cineva anume.

Câţi oameni talentaţi pe forumul ăsta, nu mai facem faţă! Oh, Doamne, ambele lucrări au fost minunate, ca întotdeauna de altfel.
Am să fac referire la prima creaţie care mi-a atras atenţia. A fost foarte pătrunzătoare şi pot să zic că amândouă ştim că undeva, acolo, exista cineva care te iubeşte, niciodată nu trebuie să-ţi pierzi speranţa, nimeni şi niciodată n-o să ştii când şi ce o să-ţi rezerve viaţa.
Cât despre a doua, mi-a plăcut misterul ascuns în ea, hotărârea ce a avut-o fata când i-a spus Lui că nu mai vrea să fie fiica Sa.
De asemenea am citit şi lucrarea "Phoenix", şi de asemenea, cum a spus şi Choco, mi-a plăcut faptul că fata considera că atitudinea şi faptele sale sunt normale, a fost o lucrare diferită de ceea ce ai scris până acum. Abia aştept următoarea creaţie, şi aş vrea să mă anunţi şi pe mine căci nu ştiu exact când postezi.

Umf, nu am reusit sa fiu eu prima, dar tot am ajuns aici. :(D):Creatiile acestea mi-au placut prin simplul fapt ca mi-au ajuns la inima si ca au ramas putin acolo, facandu-ma sa ma gandesc la cateva chestii. Ai dat glas unor ganduri oarecum uitate, cel putin asta e impresia mea. Ai scris parca pentru a-ti aminti si a nu uita ca lumea e rea si ca nimic nu te inconjoara mai mult ca intunericul pe care nu-l putem vedea. Imi place cum evolueazi si scrii din ce in ce mai bine, asa ca tine-o tot asa, cu siguranta vei reusi sa te depasesti pe tine insati si vei ajunge la un nivel care sa te multumeasca si pe tine. a hug

Evelina Dynamitte, zisă şi Eli: E, tu mereu ai fost prima! (D)

[Trebuie sa fiti înscris şi conectat pentru a vedea această imagine]

Eram singură. Mereu am fost, dar de data aceea ceva era schimbat. Mă durea mai mult decât oricând gândul că nu am pe nimeni care să mă iubească, pe care să-l iubesc, căruia să-i vorbesc, indiferent de subiect. Voiam pe cineva al meu, ceva care să-mi aparțină pe deplin și să-i aparțin. Voiam căldura unui corp care să-l cuprindă pe al meu, să-l alimenteze cu dragostea la care râvnea atât de mult . Iubirea pentru sine era atât de mică, încât mă întrebam dacă sunt o ființă destinată iubirii, dacă voi avea parte de un asemenea sentiment. Mă simțeam mai singură ca niciodată, mai goală, dar plină de sentimente și resentimente care nu aveau unde să se reverse. Nu puteam plânge, nu puteam să scap de toată această durere.
Ochii mă ardeau, buzele-mi tremuram. Mă așteptam să plâng, dar nu reușeam. Treceau minute în care nimic nu se întâmpla, ca mai apoi să se reia ciclul: gândește-te, simte-te singură, vrei să plângi, incerci să plângi, nu poți și renunți. Mă aflam într-o buclă închisă, totul se repeta la nesfârșit. Eram prinsă în propriile sentimente, în propria groapă goală care niciodată nu fusese umplută. Eram la fund. Captivă. Poate până la sfârșitul zilelor mele... ori până când cineva avea să mă iubească... ori aveam să mă sufoc cu sentimentele mele.

Nu știu dacă ți-am mai vizitat topicul sau nu, dar wow, femeie, ești incredibil de talentată. Ți-am citit toate creațiile, de la prima la ultima și am rămas cu gura căscată. Trebuie să ai vechime de cel puțin câțiva ani. Scrii genial și ai și idei bune. Ultima postare a fost... omfg. Genială. La fel și celelalte. Abia aștept să văd ce o să mai postezi. De acum, sunt cu ochii pe acest topic. Spor la scris. Pup.

O lucrare genială, ca-ntotdeauna. Îmi plac sentimentele pe care le ascunzi sub aceste cuvinte. Formezi o lucrare literară în adevăratul sens al cuvântului. Chiar dacă sunt scurte, sunt foarte frumoase și pline de sentimente puternice care ajung întotdeauna la suflet. Mă lași fără cuvinte, - ca de obicei, de altfel - iar eu, întotdeauna o să-ți cer să ne mai încânți, de câte ori poți, cu astfel de opere. Chiar dacă uneori crezi că ești singur, întotdeauna este cineva care te iubește, poate nedescoperit încă. Nu uita, „atunci când ești trist, gândește-te că undeva, în lumea asta, există un prost care trage de o ușă pe care scrie împinge”. Spor la scris, te pup. kiss

Nu ca întotdeauna, lucrările tale prind aripi şi zboară spre sufletul meu. Îmi plac frânturile de concepte care le presărezi pe forum şi mă bucur enorm că am ocazia să ţi le citesc Emi. Sincer nu mă leg acum de ideea că poate ai păţit ceva, fiindcă stau şi mă gândesc la faptul că e ceva absurd şi dor vrei să reflecţi asupra anumitor întâmplări, dar cine ştie... Lucrarea aceasta - ultima - este frumoasă ca şi estetică, ca şi ideie şi ca şi vocabular simplu, expresionit. <3

Subiect: Re: Dansând în zorii Apocalipsei Joi 19 Dec 2013, 22:28

N-am mai trecut de un car de ani pe-aici. Tu stii care-i parerea mea despre tine si ce cred eu despre stilul tau de a scrie, de a gandi si de a crea in general. Si, desi uneori nu picam de acord asupra anumitor idei, mereu ti-am respectat si iti voi respecta in continuare opiniile si modul in care le exprimi. Acelasi lucru se aplica si in cazul scrisului. Admir la tine faptu ca desi exprimi sentimente si concepte destul de complexe, reusesti s-o faci intr-un mod simplu, cuprinzator si care sa ma puna pe ganduri. Esti una dintre acele persoane ale carei lucrari ma lasa un moment in cumpana.