Grief

Subiect: Grief Vin 26 Apr 2013, 00:33

Dansul macabru

Pădurea întunecoasă mă azvârli adânc în inima ei, departe de orice suflet asemuit mie. Plângeam zgomotos în timp ce alergam în picioarele goale, scâncind exagerat când tălpile firave îmi erau împunse de pietre reci şi ţepi sâmceloşi. Totul era negru, iar sinistrul peisaj era înconjurat de umbre şi mai lipsite de lumină, ce cântau, prin glasul vântului, spre a prevesti tragedia exisenţei, sfârşitul ei, mai exact, sfârşitul meu. Dansul lor lugrubu mă înfiora, o horă jovială a morţilor, potrivită perfect mediului extern, protectorul lumii interioare. Ştiam că sunt o venetică aici, iar salvarea fusese consumată acum mult timp de obscuritate. Jocul şi-a reînceput cursul, iar regula era simplă "câştigi sau mori", fără variante alternative. Nu am răzbit niciodată, pierdusem socoteala înfrângerilor suferite undeva la cincizeci şi un pic, rostul în a ţine socoteala era infim. Speranţa s-a stins, alintând efemer şi vlăguit. Am râvnit esenţa puterii, iar rezultatul s-a dovedit a fi exilarea spre un Iad mohorât, încălcarea tuturor jurămintelor şi valorilor morale. Dar ce definea acest concept îmbietor? Spuneau despre cunoştinţă că este stăpânirea, cârma spre guvernare, să fi fost aşa?
Misticism, ocultism, cuvinte ce reîncarnau rebeliunea curiozităţii, dorinţei de cunoaştere absolută. Sanitatea dispăruse odată cu naşterea vocilor, când au primit suflul vieţii de la un necunoscut adăposit în acest corp gazdă, ce va putrezi în scurt timp sub mâhnitul pământ, alături de cadavrele altor semeni. Mă mişcam rapid spre ieşire, plăpânda fasciculă de lumină îndrepându-se şi ea către mine, însă nu era de ajuns.
Se jucau primitiv cu teroarea emanată, hrănindu-se cu frica. Interceptau cu uşurinţă fiecare mişcare înainte să o gândesc şi râdeau zgomotos cu batjocură şi amuzament. Ei erau originar născuţi în intuneric, făuriţi în ochiul abisului şi protejaţi de jertfele chinuite ale morţii. M-au ucis din nou, de data asta mai lent, mârşav ca pe un suflet scelăros. Gustul sângelui îmi îneca papilele gustative în timp ce îşi făcea loc prin rănile deschise, însă mintea sângera mai mult, mai dureros şi se lăsa întinată de acel roşu stins.

Subiect: Re: Grief Sam 27 Apr 2013, 10:10

Hellau. :) Curioasa sa vad ce mai e pe la creatii am dat peste acest topic, asa ca am intrat numaidecat. Bineinteles, ca si celelalte creatii ale tale, si aceasta mi-a placut enorm, mai ales ca ai un mod de a scrie, unic si foarte interesant. Mie cel putin imi plac autorii care, desi folosesc cuvinte nu foarte des intalnite si metafore aparent complicate, tot reusesc sa isi faca gandurile si ideile intelese. Asa ma simt si citind ceva scris de tine, de parca as avea in fata o lucrare e filosofie sau o poezie de-a lui Lucian Blaga pe care incerc sa o inteleg vers cu vers. Sper ca atunci cand vei mai posta sa ma anunti si pe mine, caci tare sunt curioasa ce vei mai scrie. Te pup. :*

Subiect: Re: Grief Joi 26 Dec 2013, 22:40

Together, to be.

        Am deschis ochii trăgând aer în piept, zgomos şi cu sete, ca atunci când mă încăpăţânam să rezist cât mai mult sub apă şi sfârşeam prin înăbuşeală. În cameră domnea întunericul, la fel de compact ca înainte să adorm. Beculeţul monitorului licărea perpetuu, verdele neon spărgând negrul din jurul lui. M-am ridicat şi am păşit pe podeaua ce scârţâia sub tălpile desculţe, până am ajuns în hol şi m-am uitat la uşa metalică, încuiată, care m-a condus, într-un final, spre ieşirea din casă. Atunci am realizat că visez, nu aş fi plecat nicicând afară în plină noapte, nu cât timp eram o fricoasă care se speria de propria umbră.
Noaptea rece cu lună plină nu mă deranja, la fel cum nu o făcea nici mirosul aerului îmbibat de aroma sângelui şi a cărnii în descompunere, din contră... Am chicotit şi mi-am continuat drumul, întreg oraşul intrase într-un somn adânc. Cadavre în stânga şi în dreapta, a căror aşezare denota o lipsă de atenţie şi interes, totală indolenţă. Mă întrebam unde dispăruse adevărata eu, mieluşelul din mine trebuia să zacă fără suflare pe undeva printre ei. Ură şi plăcere, amândouă mă alimentau şi mă făceau să continui. "Dumnezeule, cine eşti?" m-am întrebat nerecunoscându-mă, buimăcită de propriile trăiri.
        - Ajută-ne!
    Am tresărit, pentru prima dată speriată, şi mi-am simţit glezna prinsă de mâna unui bărbat de vârstă înaintată, cu păr cărunt, murdar de sânge şi cu obrajii supţi. Piele şi os, cu viaţa scurgându-se din el, odată cu ea şi vitalitatea corpului pe care se încăpăţâna să îl părăsească.
Mi-am scuturat piciorul, tratându-l ca pe gândacul ce mi se târşâia pe picior cu câteva zile în urmă, disperare ce i-a adus sfârşitul.
        - Nu! Am ţipat şi l-am lovit, simţind ura cum mi se scurgea prin vene, pompată de inima a căror bătăi nu le auzeam.
    Lacrimi mi-au năpădit în colţurile ochilor, nu din milă, ci datorită supărării, a atitudinii ostile, a vrăşmăşiei. M-am schimbat brusc într-un monstru însetat de negativitate, satisfăcut de durerea şi moartea oamenilor, de goliciunea interioară a cadavrelor. Privirea-mi căuta necunoscutul în fiecare direcţie, pierdutul pe care nu reuşeam să îl găsesc. Scormoneam neîntrerupt, panicându-mă cu fiecare secundă, şi începusem iarăşi să merg, căutând şi căutând, preţ de câteva ore, oprindu-mă doar când imagini mă sileau să-mi amintesc. Şi-atunci ai apărut în fisurile din trecut, făcându-mă să realizez că erai de fapt nevalorificatul absent, motivul a tot ce mă înconjura. Redeşteptarea îmi făcuse mai mult rău, dându-mi seama unde eram cu adevărat. Singură, singură, singură.
    Ai spus că vom fi împreună, de aceea am făcut gestul necugetat şi am ajuns ca ei. Probabil mă aflam lângă unele trupuri, aşteptând ca recipientul să-mi fie devorat de viermi, şi cu ce scop? Mi-ai explicat, aşa cum ştiai mai bine, că ne vom reîntânli în neantul unde timpul este lipsit de eficienţă şi putere. Părea o veste bună, însă când mă regăsisem pierdută pentru o infinitate, mă împingea spre agonie. Unul dintre noi a minţit, nu puteam spune care şi vina a fost împărţită, fiindcă aveam îndoieli cu privire la iubirea pe care ţi-o purtam aşa cum nu credeam nici în a ta. Era un vis, într-adevăr, dar nu al unui somn de-o noapte, ci al somnului necuprins.
    M-am pierdut, m-ai pierut şi te-am pierdut...

Subiect: Re: Grief Dum 29 Dec 2013, 13:19

Bai, omule. Stii ce face butonul ala de sus, pe care scrie "M.Private"? Eu una cred ca nu. Iti spun sincer, pe forum mai sunt putine persoane care scriu intr-un mod care sa-mi satisfaca mie cerintele, iar tu te numeri printre ele. Asa ca, ori de cate ori am ocazia, incerc sa-mi alimentez nevoia de a citi ceva de calitate in afara paginilor unui roman. Cum nu prea mai intru pe la creatii, cu atat mai putin pe la ficuri decat daca sunt anuntata, nu am de unde sa stiu ca unii oameni - tu in cazul de fata - mai posteaza lucrari de acest calibru. Asa, acum sa ne intoarcem la tine.

Mi-a placut nespus de mult ideea pe care ai abordat-o si faptul ca ai conbinat doua lumi, cea a interiorului calm, linistit al fetei si cea a exteriorului plin de pericole, dar care reuseste s-o schimbe asa cum interiorul n-a facut-o. M-am gandit la fronturile de lupta citindu-ti creatia si mi-am imaginat cum si pe oamenii de acolo, manati initial de o dorinta de bine, ii acapareaza starea de nebunie si cum incep sa omoare numai pentru ca simt ca nu mai pot si ca asta le este limita. O idee fara cusur si o prezentare aidoma a ei. O singura chestie am de remarcat, nu tine de text in sine, ci de gramatica. Cand ai formatiuni de genul "inima ale cărei bătăi", articolul se acorda cu al doilea cuvant, iar pronumele cu primul. Ma gandesc ca stii asta, intrucat am vazut ca in capitole folosesti corect sintagma, dar am zis sa iti spun. In rest, nu am nimic de comentat si sper ca vei continua sa scrii, caci abia astept sa mai citesc cate ceva venit din partea ta. Asadar, inchei si iti spun spor la scris si sa ai cat mai multe idei frumoase. :*

IN THIS SHIRT

But in this shirt, I can be you, to be near you for a while...

    Apartamentul nostru din centrul orașului semnifica o schimbare considerabilă în situația mea. Rătăceam prin el și analizam ordinea perfectă în care țineam totul, mă delectam în luxul pe care îl oferea, cel puțin la început. Azi, precum în orice altă zi, nu mi s-a părut nimic diferit față de ce lăsasem ieri, deși rânduiala magistrală ce învăluia apartamentul nu era tocmai un bun augur. Mi-am lipit mâinile de geamul rece. Iarna acoperise orașul și îl înghețase, chiar și cele mai însorite zile ale lunii ianuarie nu se arătau iertătoare, abia dacă puteai sta zece minute afară, fără ca tremuratul involuntar și fiorii să te posede. Sau așa mi-a spus, nu mai știam. Alesesem să stau în patul dublu, îngropată în lenjeria albă și moale, lângă singura persoană pe care o iubeam necondiționat.
        - Ai ochii umflați și pielea palidă, mi-ai spus trist, încruntându-te. Ai plâns din nou?
    Nu primeam un răspuns din partea rațiunii, să pot să ți-l trimit mai departe. Aveam doar frânturi de amintiri pe care le dominai și îmi era greu să nu le las să se desfășoare în mintea mea. Îmi era teamă că urma să îți uit chipul, deși te aveam chiar în fața ochilor. Împungeam cu arătătorul materialul imaculat, observând contrastul dintre unghia lungă, roșie și așternut. Evitam cu orice preț să îți intersectez privirea, de parcă nu era în ordinea firească a lucrurilor să o fac. Momentele mele de contemplare, în care mă alegeam deseori cu remușcări. Mai târziu mintea mi se domolea și gândurile se limpezeau.
        - Spune-mi, iubito…
    Doreai să mă iei de mână și mi-ai cerut să mă uit la tine. Durerea resimțită atunci când încercam să îți ascult vocea nu mă părăsise toată ziua. Observasem că erai tare necăjit, dar nu știam cum să îți aduc alinare.
        - Îmi e dor de tine, ți-am răspuns.
    Am vrut să te ating, dar m-am stăpânit.
        - Sunt chiar aici, prostuțo.
    Ai început să râzi. Și atunci, în momentul acela, nu mai știam ce să cred. Sau ce să simt. Erai frumos, părul negricios îți era ciufulit și crescuse. La fel și barba, la fel de întunecată. Încercam să îmi amintesc cât de plăcut se simțea când îmi sărutai gâtul.
        - Nu pari a fi tu, m-am răstit.
        - Sunt cum vrei tu să fiu.
    Ai încercat să mă săruți și m-am retras. Nu voiam să simt din nou suferința provocată de prăbușirea iluziei.
        - Știu. Pentru că ești eu, o parte din mine.
    Mă priveai de parcă eram nebună. Ei bine, așa mă simțeam.
        - Îmi place tricoul, mi-ai spus, dorind să prinzi materialul fin între degete.
    Le-am urmărit trecând prin el. Iar tu te-ai întristat din nou.
        - Desigur că îți place, e al tău.
        - Întotdeauna îmi porți hainele, mi-ai reproșat, deși știam că nu te deranja și îți era drag să mă vezi în ele.

        ”Da, în special de când ai murit”, am gândit.

Din păcate nu pot lăsa un cometariu filozofic sau plin de încărcătură, o să fie simplu şi scurt, fiindcă tocmai ceea ce am citit mi s-a părut rafinat, de bun gust şi scris cu raţiune.
Textul în sine pare copleşit de o atmosferă ce aduce îndurerare şi da... e fain, chiar fain. Mi-a plăcut, sper să mai postezi. : )

God.

Ma rog, nu stiu daca e emoticonul potrivit, dar ideea si modul in care ai transformat-o in cuvinte mi se par atat de 'aww' si 'ododo' plus alte interjectii din astea retardate. A fost putin trist, cred ca a fost, dar mi-a placut atat de mult, incat sentimentul de tristete n-a persistat si a lasat loc scenariilor care porneau de la aceasta idee si plecau in directii complet diferite. Mersi pentru anunt si pentru ca ai mai scris, chiar imi era dor de ceva scris de tine in maniera asta. Iti urez un sfarsit de an scolar cat mai relaxat si (poate, speram) insorit si calduros. Te pup. :*

She's a little bit unstable

    De obicei se trezea țipând, cu degetele strânse apring în pumni mici, în mijlocul nopții. Afecțiunea psihică avea un nume ușor de reținut, dar pe care nu și-l amintea nicicând. Această stare patologică își făcea victimele să reacționeze inconștient, în timpul somnului; ea era un caz general, care striga cât îl țineau plămânii, răstit, mânios, dar spericios și terifiant. Toate intențiile de ameliorare, venite din exterior, au fost dovedite zadarnice, fără efect și considerare. Ochii mari și sticloși, imprimați pe fața palidă, priveau peretele maroniu, aproape negru sub vălul nopții. Respira greoi și zgomotos, iar pe frunte i se scurgeau broboade de transpirație, reci și numeroase, croindu-și drum pe trupul pipernicit.
    Emma, numele ei era Emma.
    Deși se trezea, nu o făcea în totalitate și nu își recunoștea sora încă speriată de obiceiurile îngrozitoare. Adolescenta încercă să îi spună ceva, însă globii oculari ai Emmei păreau fascinați de punctul inexistent, fixat pe acel perete, așa că renunță ca de fiecare dată. După episod, Emma se așeza iarăși în pat, adormind, iar dimineața următoare nu își amintea nimic.
    Dar, de această dată, se trezi din cauză că auzi un țipăt. Nu se mișcă un timp, când tonul ridicat pieri, însă auzindu-l iarăși, tresări și se ridică din pat, urmând sursa zgomotului. Înghiți în sec, încercând să își mențină echilibrul și să își croiască drum pe holul întunecat, apoi pe scări, până la ușa întredeschisă. Puse mâna pe clanță, iar când se hotărî să tragă, simți ceva familiar. Își așeză mâna liberă pe pântec și zâmbi mohorât.
        - Frățiorul tău mai mare are un alt coșmar, șopti.
    Execută mișcări circulare pe burta aproape plată și simți o altă lovitură în zona buricului. Un alt surâs i se întipări pe chipul albicios, plin de iubire și durere. Auzi o voce încercând să-i pătrundă prin subconștient, dar cuvintele răutăcioase o făcură să nu îi dea atenție. Păși nesigură în interiorul camerei spațioase, plină de jucării și diferite obiecte lipite pe pereți. Steluțele fosforescente îi atraseră atenția și privi scurt tavanul decorat în așa fel încât imita cerul pe timp de noapte. Se grăbi să ajungă la pat, înjurând mut când călcă pe o jucărie de-a fiului său.
    Băiatul se trezise și își întinse mâinile scurte pentru a o întâmpina. Șiroaie de lacrimi își croiau drum pe obrajii rotunzi și rozalii.
        - Nu pot dormi, mami, se plânse printre sughițuri, așezându-și capul pe pieptul ei.

    Sora Emmei intră la timp scurt în cameră și se opri în dreptul femeii care, fără a-și lua ochii de la copilul cuprins de somn, ridică mâna în semn de tăcere.
        - Shh, abia a adormit.
    Voia să îl mângâie, însă se temea că îl va trezi.
        - Emma… reuși să spună.
    Femeia se ridică brusc și o prinse de mână. O așeză pe stomacul ei și începu să râdă.
        - Simți și tu, nu-i așa? Niciodată nu stă locului.
    Tânăra nu știa ce să spună, dar, după ce își șterse lacrimile, răspunse cu reținere:
        - Da, simt.

    Cum avea să îi spună surorii ei că înnebunise și că își vede deseori fiul decedat, a cărui moarte îi pricinuise avortul spontan?

Chiar ma asteptam la un astfel de final. Ideea este geniala si chiar daca a fost un text scurt, sentimentele pe care mi le-ai transmis au fost puternice, chiar brutale.
Una din multele tale capodopere pe care, de altfel, imi face o deosebita placere sa le savurez. Spor la scris, sper c-ai sa revii cu ceva nou cat de curand.
Pup.

Pot spune că pe la mjilocul lucrării m-am pierdut complet, nu mai ştiam ce se petrece, însă finalul m-a lămurit. Mi-a plăcut ideia, foarte interesantă, chiar ai făcut o treabă minunată.
Un lucru am sesizat, ai la începutul propoziţiei o greşeală, o poţi edita rapid, că este din neatenţie. Şi... nu prea mai ştiu ce să spun, decât că aştept cu nerăbdare o altă capodoperă de a ta. ^^