Cireșul din grădină

Cireșul din grădină

Capitolul 1

13 aprilie 1810

Străzile prăfuite ale Londrei sunt populate de o singură persoană, care bate drumurile în lung şi-n lat, căutând o anumită locaţie. Priveşte încruntat fiecare casă mare, împodobită frumos, deseori încadrată de copaci înalţi, aplecaţi asemeni bătrânilor trecuţi deja prin viaţă. De la cinci metri de porţile perfecte, aşa cum este, în mare parte, fiecare lucru din aceste locuri, poţi observa grădinile superbe, alcătuite din zeci de flori diverse, colorate minunat de sezon. Tânărul Lucian nu este încântat, nu este nici măcar atent la peisajul modern pentru aceşti ani. Nu, el caută cu nerăbdare numărul treisprezece, număr scris pe o foiţă veche încărcată de schiţe urâte, mâzgălite de dânsul în timpul orelor de clasă, pe când se plictisea, iar prietenii de şotii îi erau plecaţi pe la alte rude bogate, asemeni lor, de altfel. Oftează, exasperat. Oare o va revedea? A plecat atât de repede din gară, abia apucând să-i spună, grăbită, câteva cuvinte seci. Ea este diferită, încă nu ştie de ce, dar simte. Ochii ei negricioşi, cu tente gri, dar plini de viaţă l-au fascinat din prima secundă. Părul ei, atât de bogat, cădea în valuri aurii pe spatele acoperit de materialul rochiei corai. Ce loc straniu să cunoşti o preafrumoasă domnişoară! Nu că partenerele ocazionale pe care le-a avut până acum ar fi mai brave. La cei treizeci de ani abia împliniţi în urmă cu o lună şi câteva zile a avut suficient timp să vadă femei uşoare, la colţ de stradă, încercând să oprească trăsurile care goneau pe lângă ele, dar cealaltă categorie i se pare cu mult mai dezastruoasă. Se ascundeau de el, arătând indiferente, pentru ca apoi, bucuros că şi-a găsit jumătatea căutată, perfectă, cuminte şi inteligentă, să se arunce dezbrăcate în braţele lui puternice. Se cutremură la acest gând trecător, urmând să treacă mai departe. Are rost să rămână ancorat în trecut? Orice ar face, singura femeie pe care o iubeşte cu adevărat de foarte mult timp este mama sa. Atât. Sufletul pereche e mai greu de găsit, nu că s-ar fi aşteptat la altceva. De mic avusese doar două visuri măreţe: să ajungă un justiţiar vestit, un om important în societate care decide cine are dreptate, cine nu şi cât este pedepsit, dar s-ar simţi gol fără dragoste, aşa că, în mare, planul de viitor era să fie împlinit din toate punctele de vedere. Doar jumătate a îndeplinit, însă presimte că mai are tare puţin până la reuşită.
Alungă gândurile vechi, concentrându-se la drum. Din păcate, are acelaşi succes. Strada Wigmore, ce se află la o distanţă considerabilă de Regent's Park, însă mult mai aproape de Hyde Park, nu conferă mai mult ca celelalte patruzeci şi patru de drumuri bătute de paşii săi. I-au fost deschise tot atât de multe uşi, iar persoanele care îl întâmpinau erau felurite, de la bărbaţi înstăriţi, bine îmbrăcaţi, înalţi şi frumoşi, la familii sărace, cu copii desculţi. Coteşte la stânga, pentru a trece la ultima stradă pe care mai are curajul să o vadă. Oxford nu este mai plină de lume, dar, măcar, găseşte repede ceea ce caută. Obosit, cu ochii frumoşi aproape închişi, îşi uneşte trei degete şi atinge cu tragere de inimă lemnul de cireş. Aşteaptă timp de câteva secunde, până aude un "vin imediat!" grăbit, strigat de o voce groasă. Aproape imediat i se arată un bărbat care pare să poarte aceiaşi ani ca Lucian. Nu foarte înalt, dar frumos, nici măcar nu se apropie de talia unei femei de clasă mijlocie.
- Domnule, scuzaţi-mi impoliteţea, dar îmi puteţi răspunde la o singură întrebare, vă rog?
Dă din cap afirmativ, însă într-o manieră impecabilă, politicoasă.
- Locuieşte aici Ivonne Miller?
Englezul râde zgomotos. "În Derby oamenii sunt mult mai respectuoşi" îl mustrează, mut, pe domnul din faţă. Acesta, brusc conştient de părerea proastă făcută, se opreşte, adoptând o mină serioasă. Îl pofteşte înăuntru, mult mai ospitalier ca ceilalţi. Lucian îşi lasă pălăria la intrare, salutând politicos, printr-o sărutare a mâinii, doamnele casei. Interiorul este plăcut, culoarea predominantă fiind cremul, combinat cu un maro vişiniu. Trece alene peste detalii, memorându-le pe toate. Câteodată se opreşte, admiră un tablou şi murmură admirativ. Livingul, camera deseori cea mai potrivită pentru vizite neaşteptate este încăpătoare, menţinând părerea confuză a oaspetelui. Se aşază - Lucian pe canapea, iar informatorul lui pe un fotoliu apropiat - stând drepţi, cu picioarele uşor depărtate şi tălpile pantofilor scumpi atingând podeaua cu putere. Londra, ploioasă cum ştie toată lumea, şi-a vărsat lacrimile peste oraş, udându-l pe tânăr. Până ce picăturile cristaline din şuviţele brunete, lipite acum, nu i-au atins degetele lungi, habar nu avea de vremea care persistă.
- Consider că o bună gază se prezintă mai întâi. Acest detaliu a fost uitat de amândoi, iar singurul nume rostit de la vederea dumneavoastră rămâne al domnişoarei Miller. Mă numesc Alex Evans.
- Vă dau dreptate. Lucian OConnor, domnule!
În acelaşi timp dau din cap respectuos, evitând strângerea tradiţională a mâinii. Liniştea cuprinde atmosfera tensionată dintre ei. Niciunul nu face nimic în plus, respiră simultan, piepturile lor ridicându-se parcă la comandă. "Arată ca un bun amic de petreceri, ori de vizitele ocazionale la barul din apropiere. Nu-l consider mai prejos nici când vine vorba de lucruri serioase, însă." îşi modelează părerea Alex. Sunt întrerupţi de o bătrânică care întreabă, timid, dacă poate servi ceaiul. Dintr-o simplă mişcare a corpului, dânsa înţelege răspunsul. Ceştile pline se află între ei, la distanţe egale.
- Ivonne? Permite-mi să ghicesc: ai căutat pe aproape fiecare stradă din oraş numărul treisprezece. Din păcate, nu ai să o găseşti. Îmi cer scuze dacă tonul folosit te supără, pot reveni la la a-ţi apune "domnule OConnor", dă înapoi proprietarul casei.
- Nu, este bine. Ce spuneţi de Ivonne?
Alex Evans devine sobru, fapt ciudat. Chipul îi ascunde zecile de amintiri triste ca o mască perfectă. Calmul i s-a pierdut, dar nu enervarea i-a luat locul, ci milă. Sprijinindu-şi palmele de genunchi, reuşeşte să se ridice. Merge silenţios spre fereastra vestică, ţinându-şi rigid trupul. Afară, după sticla strălucitoare, aceeaşi monotonie. "Plictisitoare mai sunt aceste locuri! De ce a trebuit să plec din Derby?" se întreabă, dar ştie că a venit în interese de muncă. O promovare venită din partea unui om mult mai înalt în funcţie nu poate fi refuzată. Zâmbeşte, amintindu-şi feţele nervoase ale colegilor de muncă. Pe lângă ei, el reprezintă un simplu puştan, nu foarte talentat pe deasupra. A luptat mult să crească în ochii celor din jurul lui, iar când a câştigat a privit satisfăcut mânia provocată. Prins în euforie, nu şi-a dat seama că noul amic pe care speră că şi l-a făcut a început să vorbească. Mimica i se schimbă în una atentă, care nu dă de bănuit.
- Acea femeie este mârşavă. Probabil i-ai atras interesul, dar ea doar se joacă. Aparenţele înşeală de fiecare dată. Pot spune că nu este respectată? Negativ. Urăşte doar prea mult. E cu cinci ani mai mică ca mine şi ca tine, bănuiesc. Lumea bârfeşte că, acum mult timp, s-a îndrăgostit, iar acel monstru a părăsit-o în cel mai josnic mod. Ai grijă! Mai bine ai renunţa...
Dar el nu cunoaşte acest cuvânt, iar acea femeie blondă îi place mult. Cum să o lase să-i scape? Stupid nu a fost, nu este şi nu va fi. Privirea îi coboară, părul bogat atingându-i pielea palidă. Nu, nu va pierde şansa oferită pentru nimic în lume, chiar dacă trebuie să-şi ofere sufletul necuratului pentru a demonstra sentimentele înşelătoare care îl macină!

Un nou fic. lough

Inspirația vine când nu mă aștept. Sper să vă placă! kiss

Hei, surioara! Inca un fic se zareste in cale si il ador. Din prima m-ai captivat atat de mult! Ai avoluat incredibil si frumos. Ai o descriere impecabila si reusesti cu usurinta sa ma introduci in poveste ca o fantoma. Titlul este interesant, iar deja primul capitol are un continut foarte captivant. Dialogul nu este sec, iar tot ce ai scris imi place enorm. Uite, cum surioara mea e atat de buna. Te strang eu maine in brate.
Succes in continuare si multe ideei! Spor!

Lexa, ai un fic foarte bogat şi foarte frumos povestit. Bine, acum ar trebui să spun mai multe despre primul capitol, căci doar atât am citit. Dar sună totul promiţător, superb şi sunt sigură că vei face o treabă minunată.
De pe acum îmi anunţ interesul în acest fic, poţi să mă anunţi sau nu, nu mă interesează, o să vin oricum de bună voie. Ai reuşit să-mi captezi atenţia cu felul tău de a povesti.
Nu ştiu ce altceva să spun, fiindcă doar laude ar ieşi pe gură, dar e ceva - ai o greşeală sau două de tastare, din neatenţie, atâta tot.

Succes cu nextul! *hug*

Capitolul 2

Alex s-a dovedit a fi foarte ospitalier, nederanjându-l să-i ofere o cameră de la primul etaj. Crede cu tărie că este cea mai spațioasă pe care o are, fapt care îl jenează puțin. De mic a fost obișnuit cu ideea” ce e al meu și e bun nu trebuie împărțit”. Mama lui nu se numără printre persoanele darnice, iar faptul că provine dintr-o familie foarte bogată nu a ajutat-o. Nici pe el, din câte se pare. Tatăl i-a fost alături doar pentru a-l învăța justiția, nu bunele maniere. Singurul moment în care s-a simțit cu adevărat fericit este ilustrat de o poză alb-negru. Într-o zi însorită de mai, Katerina OConnor stătea dreaptă, cu privirea ațintită asupra cerului. Părul îi era prins în coc, unul sever, care trăda personalitatea dânsei. Rochia bufantă, de un portocaliu șters, o învăluia misterios, dându-i un aer tineresc. Byron OConnor își ținea mândru brațul puternic în jurul taliei soției sale iubite, iar palma mare, cu degete noduroase, ședea pe capul copilului în vârstă de patru ani. Îi turtea părul nărăvaș și îl făcea să se simtă bine. Pentru prima oară, bătrâna Deana nu era prin preajmă, având grijă de el în locul celor desemnați să facă acest lucru. Domnul Davis Morris purta aparatul mare după el, cocoșându-se pentru a ajunge în dreptul lentilei. Se debarasează de materialul negru, aruncându-l pe spatele lui. Înainte de a se” ascunde” a zâmbit o secundă, dar când a văzut privirea încruntată a șefului său a mărit viteza, nedorind să supere persoane nepotrivite. Ochii săi albaștri păreau înfricoșați. A atins mașinăria care în puțin timp a scos un sunet bizar pentru un băiețel atât de mic, apoi totul s-a sfârşit. Momentul de fericire s-a dus la fel de repede pe cât a venit. Prezența feminină din familie i-a sărutat fruntea, urmând să-și apuce grațios poalele îmbrăcămintei, întorcând spatele tuturor. Brusc, s-a pomenit singur în mijlocul câmpului. Deana i se alătură rapid, dar lacrimile deja îi brăzdau obrajii grăsuți. Plinuță de talie, l-a îmbrățișat, lăsând părul roșcat, sârmos, să-i înțepe chipul.
Oftează, ieșind de pe meleagurile visurilor. Nu are rost să se întristeze, chiar dacă au trecut trei zile și căutările lui nu au avansat, chiar dacă copilăria nu i-a fost pe cât de fericită a vrut. Educația nu-i lipseşte, cu toate că ar mai putea fi modelată. Alex și soția sa, Hailey, sunt exemplari în tot ceea ce li se întâmplă. Mereu au fețe fericite, care par să radieze de încântare. La masă poartă discuții inteligente, legate de absolut orice este la îndemână. Duminică, din câte și-a dat seama, este ziua dedicată bisericii, zi în care nu se poate să nu mergi alături de ei să vorbești cu preotul al cărui nume încă nu l-a reținut. Era atât de stânjenit! În toată viața, a vizitat lăcașurile sfinte doar de două sau trei ori, iar bunăvoința acestui bărbat ce nu judecă faptele a reușit să impresioneze o mică parte din el. Din păcate, nu suficient de mare pentru a nu-i trece prin minte ca data viitoare să mintă, spunând că are o atribuțiune importantă. Da, da, scuza perfectă. Râde pe înfundate, surprins de propria minte diabolică. Cine ar fi crezut?” Mulțumesc, dragi părinți” spune ironic cu voce joasă.
Deodată, aude o bătaie ușoară în ușă. Se ridică de pe patul comod acoperit cu lenjeria de un albastru liniștitor, dar care este șifonată. Somnul nu a dorit să vină noaptea trecută și nici în aceste momente nu l-a luat sub aripa protectoare, cu toate că au trecut trei ore din timpul în care soarele a răsărit. Cu cearcăne proeminente se afișează în fața musafirului matinal. Surprins, observă că majordomul, domnul Gill, dacă nu se înșală, îi încadrează câmpul vizual. Aplecat, cu umerii lați puțin ridicați, își ține mimica serioasă.
- Domnule, pot intra?
Nu răspunde imediat. Oare este urgent? Pentru că nu este în dispoziția necesară unei convorbiri serioase, fără strigăte și urlete de frustrare. Dar poate are nevoie de un început. Meseria lui, motivul venirii în Londra, mai e amânată doar o săptămână, urmând, după această perioadă, să cunoască oameni buni și răi, dar noi și fascinanți. Fie! Se dă într-o parte, lăsând suficient loc cât să treacă pe lângă el. Domnul Gill face parte dintr-un neam de majordomi, ultimele patru generații lucrând pentru familia Evans. Are șaizeci și opt de ani, însă nu dă de bănuit. E îndemânatic, ager, plin de viață. Ca un tânăr, doar că mult mai înțelept.
- Ivonne...
Un singur cuvânt și i-a atras atenția până la sfârşit. Se avântă în detalii incredibile despre micuța Ivonne, fată frumoasă și darnică și iubitoare. Evită cu înțelepciune transformarea dânsei, dar reușește doar să-i stârnească interesul. Vorbește șoptit, cu privirea în pământ, ritm pe care îl menține și după patruzeci și cinci de minute. Nu zăbovește mult, termină și pleacă, conștient că a dezvăluit prea multe.
- Stați!
A zis rapid, dorind să-l oprească. Dar nu l-a ascultat, astfel că Lucian rămâne singur și plin de întrebări care se aseamănă cu ghicitorile. De unde o cunoaște atât de bine? Pe de altă parte, problema cu Ivonne, femeia care a reușit să-l farmece de la prima vedere, este totalmente secretă. Buzele îi tremură, ca și mâinile, iar peisajul se încețoșează. Probabil oboseala îți spune cuvântul, fapt pentru care renunță la gândurile de orice fel și adoarme fără o vorbă în plus...

***

În jurul mesei bogate sunt așezați cei trei prieteni. Scaunele înalte îi amintesc de mobilierul văzut alaltăieri pe strada Duke. Dorește să-și cumpere o casă aici, poate chiar pe Brook, cel mai apropiat loc de Alex. Un punct în plus îl reprezintă faptul că, imediat după adăpostul său de acum, cotește la stânga, pe Duke, apoi ajunge la destinație. Drumul nu consideră că durează mai mult de un sfert de oră. Neavând intenția, zâmbește. Hailey, derutată de schimbările rapide de comportament ale ființei venite din Derby, lasă furculița jos, așezând-o cu grijă pe marginea farfuriei cu model floral, provocând astfel un mic zgomot.
- S-a întâmplat ceva anume, Lucian?
Curiozitatea o atinge cu putere, din câte se poate observa. Iar ea este puternică, conștientă de farmecul ridicol pe care îl deține. Șuvițele brunete sunt prinse în coada de cal specifică ei, completând, însă, doar imaginea devastatoare.” Superbă” este cuvântul ce o caracterizează cel mai bine. Seamănă cu un cameleon, având mult prea multe adjective care o reprezintă și care se contrazic între ele ca frații.
- Nu, scumpă Hailey. Am avut o noapte grea, nimic mai mult.
Bineînțeles că nu-l crede, nici el nu ar face asemenea greșeală. Sceptică, se întoarce la mâncarea pe jumătate terminată. Soțul ei, în schimb, a prins interes de conversația terminată cu un acord mut. Nimic nu va rămâne cum s-a stabilit, secretele vor ieși la iveală, aducând plânsete și durere între apropiați. Fiecare din casă are un gând diferit, fiecare are o problemă ce trebuie rezolvată.
Alex dorește să poarte o discuție în particular cu soția lui.
Hailey își imaginează rochia superbă pe care a admirat-o ieri.
Domnul Gill stă cu teamă în suflet, gândindu-se la greșeala comisă.
Iar Lucian... Ei bine, Lucian este mândru. Tocmai și-a dat seama că Ivonne Miller a locuit, cândva, aici...

Gata cu acest capitol. Îmi cer scuze pentru eventualele greșeli, am ochii împăienjeniți, abia mai văd ceva.
Ami, Cri, vă mulțumesc mult pentru comentariile frumoase și mă bucur nespus că vă place. happy2

~~Prima!!!~~

Da! Sunt aici! Sorry,da toata lumea stie ca-s nebuna. No, deci imi place mult capitolul si este foarte frumos. Ai o descriere minunata. Te-ai perfectionat foarte mult si ai devenit foarte buna, chiar o experta. Tine-o tot asa, surioara!
Sporr la idei!

Choco :) : Edit? Ceva? hmm...?!

Capitolul 3

Zilele au trecut rapid, vremea schimbându-se constant. Câteodată se mai auzea, pe străzi, câte un strigăt de disperare care marchează moartea unui bătrân sau, din contră, a unui tânăr războinic. Certurile dintre oameni au devenit atât de dese, încât Lucian, pe scaunul său impunător de piele din piața centrală – clădirea din dreapta - aproape că-și dorește să se lase de meserie. Vede multe persoane pe zi, doamne frumoase, dar încercănate și cu buzele unite într-o linie dreaptă, bărbați în toată firea care s-au bătut cu vecinul pe un ornament de grădină și, în cele din urmă, vârstnicii cu dureri îngrozitoare ce se plâng de îngrijirile oferite de medicii și așa puțini la număr. Oftează exasperat, făcând, în același timp, un semn simplu cu mână, permițându-i astfel străjerului de la intrarea uriașă să permită trecerea următorului nefericit. În sală intră un băiat de șaisprezece ani, dacă aproximează bine. Poartă o haină lungă până în pământ de culoare neagră. Se poate fofila cu ușurință printre locuitorii Londrei, doar o umbră în urma altor umbre. Privirea, da, privirea îl diferențiază. Albastrul închis parcă strigă după ajutor, dorind să primească alinare. Umerii lați sunt ușor îndreptați spre față, oferindu-i un aer smerit, perfect pentru situația de față. Lucian își drege vocea, apoi, cu o voce răgușită de atâta vorbit, spune:
- Băiete, cam tânăr pentru o sală de judecată, nu crezi?
Copilandrul zâmbește abia vizibil, dar clatină din cap cu siguranță. Tristețea de pe chip vorbește pentru el, iar aceasta nu poate fi singura dată când a trecut prin astfel de evenimente. Poate a văzut zeci de candelabre, sute de covoare ponosite și tablouri cu oamenii importanți ai momentului.” Desigur! Acum văd mai bine: vânătăile vechi, aproape duse, sunt o dovadă vie” remarcă pentru el. Pare o fi o provocare cazul lui, dar nu se grăbește. Există foarte multe motive stupide ce inițiază venirea cuiva aici. Știe că acești copii sunt discriminați la fiecare pas, însă mai știe și că-l poate ajuta.
- Domnule, începe cu sfială când ajunge în fața scaunului uriaș, aș avea o problemă legată de actuala mea locuință. Cunoașteți, fără îndoială, problema locurilor de muncă din Londra, dar, după multe încercări, am găsit un loc drăguț, la un magazin micuț din centru. Nu sunt plătit rău și-mi pot achita chiria. Domnișoara Bessie nu-mi împărtășește entuziasmul, spunând că vârsta mea, cea de nouăsprezece ani, este inacceptabilă. M-a gonit din casă mică, aproape cât o singură cameră a bogătașilor, deși nu eram problematic. Când i-am reproșat faptul că nu e corectă, iată, mi-a cerut să mă duc la un om cu funcție și să-i cer părerea. Venirea dumneavoastră a făcut furori, iar un judecător imparțial mi s-a părut potrivit. Majoritatea o cunosc bine pe această femeie, rugămintea ei fiind suficientă pentru a deruta gândirea imparțială. Așa că judecați, vă rog!
Lucian râde cu poftă, necăjindu-l pe băiat. Bineînțeles, nu aceasta a fost intenția dânsului, însă nu s-a putut abține. Toată întâmplarea pare atât de comună! Îi pare nespus de rău, vrea să schimbe lumea aceasta nesăbuită, ba chiar dorește să întemnițeze această aşa-zisă domnişoara ușuratică. Nu poate face asta, din păcate. Mai corect, râde de el. Totuși, vine un moment în care trebuie să-ți impui să te oprești, iar acest moment a venit. Până la urmă trebuie să fie corect, poate prea sincer. Degetele lungi, albe, se plimbă pe materialul robei sale, nervos. Devine serios, spre bucuria acuzatorului. S-ar fi întristat să fie luat peste picior de absolut toată lumea. La un moment dat, devine enervant. De fiecare dată este privit cu milă sau cu ură sau cu jenă. Niciodată ca un egal.
- Băiete, reia liniștit, crezi că te va ajuta cu ceva hotărârea mea? Dânsa dorește să scape de tine, chiar și cu mine alături. Îți va face viața un iad. Îmi place de tine, motiv pentru care îți vând un pont. Nu te îngrijora, adaugă după ce îi vede fața îngrijorată, nu cer bani. Ne vedem după ce termin aici, la ora șase fix pe strada Brook. Bine?
- Mulțumesc, domnule!
Face o plecăciune respectuoasă, apoi se întoarce pe călcâie. Cu pași mari iese din sală, bucurându-se că a găsit o persoană nobilă care nu-și bate joc de nevoile aparent aberante ale omenirii. Fiecare și-a petrecut orele rămase în felul propriu, Lucian asudând, rezolvând probleme oamenilor, iar tânărul bântuind străzile aglomerate ale orașului. Timpul se scurge rapid, nepăsându-i de dorința nimănui. Judecătorul pleacă mai devreme, profitând de pauză de sfârşit. Coboară încet, abia atingând scările din lemn. Salută gardienii de la intrare neobișnuit de vesel. Iese în aerul poluat, rafale line de vânt lovindu-l prietenește. Strada Bourdon este aproape goală, lucru normal având în vedere că soarele abia strălucește pe cer. Casele înalte atrag atenția, bucurând privirile curioșilor abia veniți. Câteva picături de ploaie ating asfaltul, semn că ploaia va veni în curând. Lucian doar își potrivește mai bine pălăria, ne abătându-se de la drum. Mărește ritmul, trecând de copaci, sărind peste eventualele gropi și traversând regulamentar. Mașini luxoase se mai văd, câteodată, dar trec fără să se oprească, roțile lor intrând în bălțile adânci și udând tot în jurul lor. Bărbatul înjură, însă nu pierde vremea. Este așteptat și urăște să întârzie.
Cincisprezece minute mai târziu se afla pe Brook, pe trotuarul paralel cu o clădire înaltă, vopsită într-un gălbui primitor. Lângă el stau domnul și doamna Weaver, cei care au construit viitorul său cămin. Par triști, motivul este evident. Au trudit mult pentru cele două etaje și pentru mobilierul spectaculos, făcut manual. Dacă ceea ce a aflat e corect, chiar au trăit aici doi ani frumoși. Oare de ce au plecat? Motive personale, probabil.
- Pot plăti toată suma de acum, domnule?
Chiupul domnului Weaver i se modelează într-o grimasă dezaprobatoare.
- Oh, direct și grăbit! Absolut încântător! Încercă o remarcă ironică, dar fără succes. Energic, domnișorul OConnor răspunde:
- Da, da, foarte grăbit. Cam așa decurge treaba de unde vin eu. Vă rog!
Omul oftează și, cu o expresie îndurerată, confirmă. Lucian bâjbâie după geanta din piele pe care a aruncat-o pe jos de cum a ajuns. O găsește, urmând să poziționeze numerele în casetele laterale. Se aude un” clic” răsunător și geanta se deschide, pe când el începe să caute punga verde pe care ulterior i-o oferă familiei bătrâne. Ambele părți nu sunt dornice să prelungească întrevederea, motiv pentru care dau mâna și fiecare își vede de treaba lui. Cu fericire, Lucian zăbovește. Ochii albaștri sunt ațintiți asupra grădinii, partea cea mai frumoasă și, de asemenea, motivul prețului ridicat. Undeva, lângă casă, tronează un cireș singuratic, alinat doar de florile superbe care îl împrejmuie ca o pătură călduroasă.
Din spate aude un bâlbâit tremurat. Păstrându-și atenția asupra cireșului, comunică cu glas domol.
- Cred că ar fi cazul să știu cum te numești, nu crezi?
- D... Da, domnule. Erik Gilbert, domnule!
- Nu-mi mai spune” domnule”! Oi avea eu treizeci de ani, dar sunt la fel de liber ca în prima zi. Tutuiește-mă!
Chicotește, amuzat de situație. În acest Erik se vede pe el, nebun și tânăr și naiv. Gata de acțiune oricând, însă în căutarea unei relații de durată cu o femeie frumoasă, inteligentă, loială. Spontan, dar cu năravurile sale. Deși era minor, obișnuia să viziteze curțile de judecată iar seara, alături de tatăl lui, intrau în baruri de oameni milionari. El nu avea voie să se apropie de alcool și nici nu o făcea, iar la întoarcere era nevoit să-și care părintele pe un umăr până acasă, unde mama plângea. Doar de fațadă sunt perfecți. Copilul OConnor nu a însemnat vreodată ceva pentru ei, iar căsătoria lor este o înșelătorie maniacală. Singura poză de grup stă într-o cutie acoperită de praf din pod.
- De ce m-ați chemat aici?
- Da, oare de ce te-am chemat? Vino mai aproape! Așa, continuă imediat ce-l simte lângă el, îți place?
Noul venit se prinde despre ce este vorba ușor. Studiază preț de câteva minute și formulează în minte un răspuns cât mai bun, demn de înălțimea partenerului de conversație. Cuvintele ies din gura lui, dar nu cele gândite, ci altele, mânate de pură fascinație. Lucian aprobă, satisfăcut de rezultat. Inspiră cu nesaț și pășește spre nouă locuință. În spate, Erik este străbătut de curiozitate.
- Ce stai? Haide, acesta reprezintă căminul nostru. Apropo, mă numesc...
- Știu, îl întrerupe. Iată, nu-mi permit să stau, adaugă jenat.
- Nu ai de ce. Te consider un prieten, vom fi coproprietari. Grăbește-te, mâine vom merge după hainele tale.
Chiar e posibil? Nimeni nu i-a oferit o bunătate mai mare, cu toate că are suficienți prieteni inimoși. Sau avea. Din nefericire, majoritatea au plecat din Londra ori sunt prea prinși cu munca. Micul Erik a fost întotdeauna un mic omușor fără viitor ce așteaptă mila altora. Nu, el nu era așa, dar gurile rele nu se opreau din remarcile răutăcioase, din criticile de prost gust. Ce dacă este orfan? A fost crescut mult mai bine ca majoritatea adolescenților din familii bogate. Desigur, poate nu ar mai trebui să deschidă subiectul, dat fiind locul în stat al noului său amic.” Mai stai mult?” aude vocea groasă a lui Lucian. Roșu în obraji, dă din cap negativ și pleacă pe urmele lui. Timid, trece de poarta înaltă din fier, bucurându-și firea cu peisajele splendide. Împreună parcurg distanța destul de mic până la ușa din lemn pe care o deschid cu cheia apărută de nicăieri în palma gazdei. Interiorul nu se lasă mai prejos, rămânând demn de ideea luxoasă construită de fiecare care a trecut prin locurile acestea.
” Prea mult, prea mult. Mama ar fi dezamăgită de mine. Dacă nu plătesc chirie, măcar să mă ocup eu de cumpărăturile zilnice.” se apostrofează oaspetele. Viitorul este plin de surprize, nimeni nu-l poate anticipa. Cu toate că... Cine ar vrea? Unde ar mai fi surpriza? Nu, misterul e mult prea fascinant pentru a fi evitat atât de simplu. Zilele, anii vor trece și îi vor îmbătrâni. Poate, în curând, Lucian se va căsători, sau Erik va deveni un justițiar. Răbdarea ne va da atât răspunsuri, cât și întrebări. Trebuie doar să așteptăm...

Gata și capitolul trei. Nu știu când voi mai posta, mai am teza la română și după sunt mai liberă, așa că nu cred că va dura chiar atât de mult timp.
Sper să vă placă!

Capitolul 4

Lucian adoră sunetul ploii auzit prin geamul întredeschis. Îi oferă o stare frumoasă de liniște de care vrea să profite cât de mult poate. Pacea îi cam lipsește în astfel de zile și nu este ușor de dobândit. Singurul lucru bun pe toată ziua a fost ceaiul luat dimineață cu Alex. Bine, poate și discuția oarecum educativă pe care a purtat-o cu Erik poate fi considerată o evadare din această lume rea, dar atât de reală! Puștiul cunoaște suficiente despre politică cât să umple o discuție lungă și interesantă. Iar Alex, Alex este ieșirea lui neobișnuită. Mereu o prezență plăcută, chiar dacă soţia lui îi oferă o ușoară senzație de stânjeneală. Întâlnirile lor se petrec la un bar încăpător de pe strada Davies, iar singura femeie este Hailey, fapt care îl întristează. În mare parte, îi reamintește că nu a avansat în căutarea doamnei din gară. Încă nu-și poate crede că seara, înainte de a se culca, o visează așa cum e, frumoasă și vicleană, dar perfectă. Nimeni nu a atins până acum acea parte goală din sufletul său. Adevărat că nu-i simplu să-i ajungi apropiat, dar ea a intrat mult prea rapid, mult prea ușor în inima lui. Trăsăturile elegante o caracterizează perfect, iar privirea ei, o!, acea privire! Ochii ei negri îl bântuie fără încetare. Cine o poate uita? Ar trebui să fi nebun pentru a o refuza când dorește ceva anume. Totuși, o voce subțire din mintea lui îi reamintește că, înainte de a o răsfăța, trebuie să o găsească urgent. Deja a trecut foarte mult timp, săptămâni întregi de la venirea sa în Londra și de la ultima vedere între ei. Cum se poate? Întotdeauna și-a dorit și a primit. Poate este vremea să se maturizeze, tăticul nu-l mai poate ajuta. Nu că ar fi făcut-o din plăcere vreodată.
- La ce te gândești?
Își întoarce încet capul către direcția vocii groase. Alex nu a plecat, așa cum a crezut. Bănuia că convorbirea la care a luat parte când era la sfârşit a fost suficientă pentru dânsul, dar se pare că nu. Oftează resemnat. În fond, nu-i poate face rău o discuție cu prietenul său cel mai bun, corect? Plus că el trebuie să știe ceva despre Ivonne și îi va spune curând, altfel totul se va schimba radical. Pentru o femeie pe care o iubește, Lucian e în stare de multe, poate prea multe. Face un semn lin cu mâna prin care îl poftește să se așeze lângă el, iar acesta acceptă. Peste cinci minute amândoi sunt absorbiți de cerul gri care se vede maiestuos prin fereastra larg deschisă. Salteaua se zdruncină sub greutatea lor la cea mai mică mișcare făcută de aceștia, dar nu este deranjant. Din când în când se mai aude un ciripit de păsărele, dar imediat după ce acestea trec de casa de pe strada Brook totul rămâne mut. Ploaia s-a oprit cu mult înainte de a se înmulți numărul persoanelor din cameră.
- Ivonne?
Poate spune nu? Minciuna nu este o cale, şi-ar da seama imediat că nu este totul bine.
- Tu ce crezi?
Preferă să-i răspundă cu o altă întrebare, obicei pe care îl deține de mic. Atunci, adora să vadă frunțile încruntate și starea de nervozitate a puștanilor de pe ulițe, dar această fantezie a dispărut în urmă cu zece ani.” Sunt un idiot!” își zice fără tragere de inimă. Aproape că-i vine să râdă, dar nu o va face. Este suficient că știe el, nu trebuie să se” descotorosească” de Alex. Conversaţia lor este nulă și nu poate să nu se simtă supărat pe faptul că fratele lui de suflet nu-i destăinuie mare lucru despre iubirea lui. Își mișcă piciorul stâng și, într-o mișcare ca unsă, se proptește de el. Niciodată nu a dat mare importanță aspectului lui Alex, dar este cuprins de o curiozitate bruscă. Părul roșcat, țepos, stă aranjat la perfecție, fiecare fir avându-și locul. Ochii verzi îți iau gândul de la fața cu trăsături nu prea masculine, iar nasul acvilin dă un aer de mister. Pomeții sunt puțin mai ridicați, iar înălțimea nu-l favorizează. Deodată, observă atenția care îi e acordată, lucru ce îl crispează. Spatele i se îndreaptă și gâtul se lungește, sur plusând cu câțiva centimetri.
- Cred că ești destul de ranchiunos. Mai cred și că tinzi să mă lovești pentru că tac și nu-ți destăinui nimic. Uite, Lucian, nu ne cunoaștem de foarte mult timp, tocmai de aceea sunt puțin reticent în legătură cu trecutul meu..
- Tu îți imaginezi prostii, i-o tăie scurt. Dacă ai înțelege, mi-ai spune, pentru numele lui Dumnezeu! Clocotesc pe interior de nerăbdare să o văd, să-i vorbesc, dar nimeni din orașul ăsta nenorocit nu vorbește! Parcă ar fi venit cotropitorii și v-ar fi tăiat limbile!
Are dreptate. Fiecare are o parte de vină, dar Lucian este dezamăgit. Erik pare dornic să-l ajute, iar vârsta lui îl face un copil. Ce scuze are Alex? Doar o posibilă idilă terminată foarte rău, dar cum e acest fapt realizabil? Aici, parese, este un întreg arsenal de noutăți. Le poate rezista? Prea multe curiozități, dar el vrea să le distrugă. Urăște să fie în neștiință, caracteristică specifică familiei OConnor. Mama sa, tatăl au aflat când nu cunoșteau și au avut când au vrut. Nimic nu a fost imposibil pentru ei.
- Chiar sunt un nătâng, nu?
- Te pot refuza? Tu ai zis, nu eu.
- Bine, atunci. Îți voi arăta tot, dar te avertizez: nu-i obligatoriu să-ți și placă ce vei afla!
Încuviințează fără vlagă. Se ridică împreună și pornesc spre locuința Evans. Lemnul scârțâie ușor sub ei la fiecare pas efectuat, dar cui îi pasă? Fiecare are problemele lui, peisajul pare total neinteresant în lumina difuză de pe holuri. Coboară treptele vechi, luându-şi paltonul aruncat pe un fotoliu nou.. La parter atmosfera rămâne tensionată, da apariția colocatarului din casă scade din stânjeneală. Curiozitatea i se citește pe chip, însă înțelege rapid că proprietarul de drept va pleca.
- Aveți grijă! Le spune cu sfială.
Apoi se duce în dormitorul lui. Bărbații se încalță și pornesc la drum, uitând de mașina luxoasă a lui Alex. Vântul adie ușor, mișcându-le firele de păr transpirate și încolăcite pe fețe, de sub pălăriile scumpe. Trec de magazinele mari de pe strada Davies, înfășurându-și hainele groase mai aproape de corp pentru a se încălzi. Frigul a pus stăpânire printre aceste locuri, amănunt care pe Lucian îl întristează. Îi amintește de soarele minunat din Delby, de copilăria sa apusă. O imagine bătrână îi trece prin fața ochilor. Picioarele sale mici alergau printre copacii înalți din pădure într-un ritm vioi, dar nu obositor. Razele soarelui îi atingeau trupul cu blândețe pentru a nu-l râni, atât de firav părea. Lângă dânsul, pe un cal alb, ședea vărul de gradul întâi, Abbott. Trona cu mândrie, ținându-și arcul perfect sculptat în spate, atârnat de o curelușă cafenie. La betelia pantalonilor purta un cuțit de vânătoare, pentru orice eventualitate. Câteodată, din pură iubire, mai întorcea capul spre micuț, asigurându-se astfel că totul merge strună. Nu și-ar fi iertat ca un om să moară din vina lui. Măcar dânsul să fie nobil în toată familia aceea egoistă și bogată. Sunetul unui izvor se auzea în apropiere, la doar câțiva metri de ei. Abbott descalecă și își leagă bine iapa de ramura înaltă a unui stejar. A cuprins mânuța fină a” bebelușului” și au luat-o la goană, răzând pe înfundate. Chiar când se pregăteau să bea apa proaspătă, un glonț l-a lovit. Veșmintele s-au umplut de sânge, iar micul Lucian nu a putut face nimic pentru a ajuta. Lacrimile îi pârjoleau ochii și deja vedea totul în ceața. Încă ține minte cum a luat armele grele cu propriile sale puteri și s-a întors acasă, loc în care a povestit tot. Judecătorul de atunci, chiar tatăl său, nu a binevoit să-l creadă sau să-i ofere un sprijin. Tiranul...
- Lucian, mai ești cu mine? Am ajuns...
Bărbatul se dezmeticește, concentrându-se pe evenimentele recente. Clădirea în care a locuit pentru o perioadă i se înfățișează splendidă și măreață. Nu cu intenție, zâmbește. Se încurajează cu spor, apoi îl urmează pe Alex. Urcă în pod, unde aerul este tare neplăcut, iar praful parcă și-a făcut cuib pe mobilă frumoasă. Roșcatul merge direct către o cutie mare din spate, colorată, pe care cu litere de-o șchioapă scrie: Ivonne Miller.” Cum adică? Ce caută o cutie a dânsei în podul amicului meu? Oare ce mai am de aflat despre această domnișoară?” se întreabă cu nerăbdare. Primește cu brațele deschise acel cufăr uriaș, un cuvânt care îi pare mult mai potrivit ca” cutie” și o deschide cu emoții. În interior sunt mii de poze cu cei doi, arătându-i la vârste diferite. Blonduță de mică, atrăgea și la cinci ani atenția tuturor. Imaginile se schimbă, de la doi copilași care se joacă în grădini, la doi adolescenți care se sărută cu dor.
- Ai ghicit, Lucian.
Tonul îi este blând, dar el pare încordat. Probabil se așteaptă la o bătaie, ori crede că acesta este sfârşitul prieteniei dintre ei. Ei bine, se înșeală! Trecutul este trecut, prima regulă după care a trăit în junglă. Altfel, nu ar mai avea părinți sau rude sau prieteni.
- Stai calm, amice! Povestește-mi!
- Am crescut împreună, iar, după câtva timp, am avut o relație. Ea, cred, era amorezată până peste forța ei, dar eu mă simțeam doar flatat că cineva atât de frumos ca ea s-a putut uita la mine. Curând aveam să o cunosc pe Hailey. A fost dragoste la prima vedere. Totuși, nu puteam uita de Ivonne. Certurile dintre noi s-au întețit și, într-un acces de furie, i-am spus.
Privirea îi era pierdută, iar palmele transpirate. Acea nenorocire l-a marcat pe viață, sufletul distrus al unei femei nevinovate i-a rămas pe conștiință. Când continuă, glasul îi sună gros și vulnerabil și pare că se abține cu greu să nu plângă.
- Doar am stat acolo și am strigat că un om fără inimă:” O iubesc pe Hailey! La tine nu am ținut cum ai dorit tu, ci doar ca o bună prietenă.” I-am văzut durerea și am încercat să dau înapoi, dar cuvintele erau rostite. Lucian, eu sunt cel care a transformat-o pe drăguța și mica fetiță în fiară de care te-ai îndrăgostit tu. Din vina mea, șansele tale sunt aproape inexistente, fapt pentru care trebuie să-mi cer iertare...
În sfârșit, totul se leagă! Acum, este mai aproape ca oricând să o găsească, să o facă să-l iubească la fel cum o iubește el. Radiază de fericire. Nimeni nu poate sta în calea lui, nu când este atât de pornit pe fapte mari. Vrea mai mult ca orice să se simtă împlinit din toate punctele de vedere, nu doar financiar. De bani nu duce dorul, nu are astfel de nevoi, dar în fiecare seară este străbătut de dorința de a o îmbrățișa pe ea, de a-i auzi inima bătând pe când capul său stă așezat pe pieptul ei, chiar deasupra sufletului ei...
- Mulţumesc, Alex. Nu sunt supărat, din contră. Rămân dator!
Și fuge în negura nopții...

Ok, gata și acest capitol. Îmi cer scuze dacă există greșeli, dar este 3 noaptea și eu abia mai văd. Sper să vă placă! happy2

Mm.. Bun, ca sa incep cu inceputul, trebuie sa-ti spun ca nu prea am ce critica, caci ficul tau imi place, modul in care dezvolti actiunea este foarte bun si chiar am impresia ca citesc o carte, pana si atmosfera pe care o creezi este prolifica pentru imaginatia mea. Imi place ca te folosesti de termeni specifici timpului in care sunt relatate intamplarile si ca personalitatile personajelor sunt foarte bine conturate. De asemenea, imi place cum descrii si cum narezi, felul in care se imbina cele doua este bun, textul este fluent si citesc cu usurinta totul. Nu am vazut greseli facute din graba ori neatentie, doar cateva lucruri care, probabil, nu ti-au atras atentia. Spre exemplu, verbul "a insela" se scrie fara "e" la indicativ prezent (ex: eu insel, tu inseli, el insala). Este aceeasi povestea ca si la verbul "a aseza" (ex: eu asez, tu asezi, el asaza). O alta remarca este ca mai faci pleonasme inconstiente din cand in cand, fie ca vrei sa accentuezi anumite lucruri, fie ca nu: "omusor mic". Este clar ca este mic din moment ce ai folosit diminuticulcuvantului "om", nu mai era nevoie si de adjectiv in structura respectiva.

La dialog si naratiune nu am nimic de comentat si acelasi lucru se aplica si in cauzl ideii. Titlul este interesant, nu pot spune ca ma atrage in mod special, dar e clar ca este original si ca se leaga intr-un fel de text. Sunt tre curioasa insa in ce va consta aceasta legatura. Estetica este buna, textul e asezat frumos in pagina.

Capitolul 5

Lucian s-a săturat până peste cap să stea într-un loc, sau, mai bine spus, în mai multe, dar care să se repete la nesfârșit. Este din fire o persoană energică, iar monotonia îl afectează groaznic. Pe lângă, gândul usturător la Ivonne îl bântuie de prea multă vreme și nu pare că vrea să plece. Noaptea în care Alex i-a destăinuit aventură de pe vremea adolescenței cu tânăra fermecătoare pare tare îndepărtată de această zi însorită, prima care îi place cu adevărat din toate. Îî lasă suficienți bani lui Erik cât pentru o săptămână și pleacă pe jos, dar nu uită paltonul închis la culoare. Niciodată nu este sigur pe aici, prima lecție învățată despre Londra. Deja s-a obișnuit cu oamenii ce plimbă umbrele mari după ei, cu toate că afară te-ai putea topi. În Delby, dacă îl întrebai ce fel de vreme preferă, îți răspundea sigur pe el” cea însorită, care îmi face pielea să se bronzeze”, dar acum a înțeles farmecul răcorii, al vântului tomnatic neobrăzat. Surâde, iar pe chip se citește cel mai dăruitor sentiment existent. Nu se dă în vânt după viața liniștită, lipsită de peripeții, dar câteodată, concide el, este mai mult ca reconfortantă.
- Domnule!
Se oprește încet. Oftează ușor, obligându-se să se întoarcă spre vocea care l-a strigat.” Gata cu pauză!” își spune șoptit. Bărbatul care l-a strigat este un om al armatei de rang înalt, dar nu suficient cât să-l ajungă pe Lucian. Părul des, însă cărunt, șade sub pălăria măricică, oferindu-i un aer impunător, compensând înălțimea relativ mică. Nu se poate abține să nu se gândească că prin aceste locuri a văzut, în mare parte, doar oameni scunzi și plictisitori. Talia sergentului e împrejmuită de o curea lată, maronie care îi ține strânsă de corpul aparent fragil uniforma largă în toate culorile inventate de verde. Ochii lui căprui se îneacă în nepăsare, ori doar în amintirile sângeroase ale luptelor apuse. La brâu poartă o armă de modă veche, dar eficientă pentru un caz de oraș. Buzele crăpate sunt unite într-o linie dreaptă, rigidă, ca el tot, de fapt.
- Da, sergent. Tocmai mă duceam la tribunal, așa că sper să ai un motiv bun pentru care mă oprești din mers.
Dacă îl crede arogant, sau doar este degustat de el, știe să ascundă foarte bine.Cu câți astfel de persoane a mai vorbit? Dar, ceea ce nu cunoaște este că Lucian nu face parte din acel grup inferior, doar că l-a prins pe picior greșit. Urăște când munca vine la el și îl grăbește spre tristețea din jur. Este corect faptul că e incredibil de devotat slujbei sale, dar, de asemenea, adoră să zâmbească și necazurile îl necăjesc atât de tare, încât pot trece zile bune până să poată spune măcar o glumă. Pentru a doua oară oftează, concentrându-se la problema actuală. Rece, nu-și poate abține o întrebare:
- Ce s-a întâmplat?
Îl încurajează când vede că soldatul nu dă semne că s-ar grăbi.
- Am găsit-o pe doamna Stokes moartă în casa dânsei. Londra poate adăpostește milioane de suflete, dar nimeni cu talent în anchetare. Mi s-a spus că dumneavoastră ne puteți ajuta.
Adevărul este că poate. S-a mai ocupat de crime și este obișnuit cu peisajele macabre, uneori care îți dau impresia că cel care a ucis e un animal, nu un om. Nimic nu-l mai poate surprinde, fapt pozitiv în această meserie grea. Pentru un locuitor oarecare al orașului, până și întunericul poate fi macabru într-o noapte liniștită, dar el consideră că atunci își petrece cel mai bine timpul. Este pace, chiar dacă această pace este doar scutul faptelor necugetate.
- Vă ajut cu cea mai mare plăcere.
Îi răspunde calm, nonșalant. Bărbatul se întoarce impecabil, ca un bun om al armatei. Cu pași mari, greu de urmat, pornește spre casa doamnei Stokes. Lucian îl urmează abia după ce mormăie câteva înjurături care, din fericire, nu au fost auzite de însoțitorul său. Situație pare suficient de gravă dacă autoritățile au apelat la un străin, până la urmă, să le rezolve problemele interioare. Englezii pot fi tare orgolioși când vor, iar astfel de cazuri sunt preferatele lor și faptul că îi sunt atribuite unui” țărănoi” venit de cine știe unde este imposibil să le fie pe plac. Mai că ar râde, dar ar fi suspectat și nu prea dorește să piardă acțiunea. Trece de casa surorilor Zenda, două femei bătrâne, însă singure care l-au speriat mereu pe Lucian. Întotdeauna ocolește cât poate strada Hill, de teamă să nu vadă zecile de pisici ale doamnelor, ori chipurile acre ce emană o răutate ieșită din comun. Își afundă capul în marginile ridicate ale paltonului și mărește ritmul, sperând din tot sufletul ca Ginette, cea mai în vârstă femeie din lume, să-și fi lăsat obiceiul de a supraveghea aleea în această zi.” Poate este la locul crimei, căutând un subiect de bârfit!” se gândește cu groază. Mintea sa pesimistă deja își imaginează talia subțire, înveșmântată cu o rochie de un roz țipător și unghiile îngrozitor de mari, ca ale unei vrăjitoare. Cu ochii ieșiți din orbite, cu buzele subțiri și trăsăturile ascuțite, ar putea înspăimânta un urs fără probleme. Se cutremură la acest gând trecător și își înfășoară mai bine haina în jurul trupului său.
- Domnule, am ajuns.
Judecătorul ridică privirea din pământ încet. Casă mare a doamnei Stokes este vopsită într-un galben șters, dar care, acum, dă o notă de tristețe ușor de văzut. Pășește pe pietrișul din curte până la scările din lemn care scârțâie sub greutatea lor. Sergentul îl conduce în dormitorul încăpător al proprietarei, cea mai sinistră cameră pe care a văzut-o în toată viața lui. Sângele este împrăștiat pe podea, iar în centru, cadavrul contorsionat al unei persoane. Claia de păr blond e îmbibat în băltoaca roșiatică, iar corpul are prea multe răni grave pentru a spune dacă este băiat sau fată. Cărțile din bibliotecă sunt aruncate pe jos, la fel și unele haine din dulap. La prima vedere, pare un jaf nereușit, dar aparențele pot înșela. Dregându-și vocea, vorbește, dar cu tonul răgușit:
- Ei bine, este greu de privit și mă gândesc serios de ce am ales această meserie, dar voi reuși să dezleg misterul. Pentru început: sergent, cum vă numiți?
- Denzel Drew, domnule. Vă mulțumim pentru ajutor.
Domnul OConnor doar face un semn leneș cu palma dreaptă.
- Vreau numele celor care au vizitat-o în decursul zilei de ieri. Nici măcar un nume în minus!
- Bineînțeles! - Zice, iar, după o pauză destul de lungă, adaugă - vecinii afirmă că aseară, la ora opt fără zece minute, dinspre acest loc s-au auzit zgomote ciudate, asemănătoare cristalelor care se sparg. Estimăm că aceea este vremea în care Frannie Stokes a fost omorâtă.
Îl aprobă mut, dar oare ce are de ascuns această biată casnică? A cunoscut-o doar din vedere și ține minte că i s-a părut foarte liniștită, frumoasă, mai că-i amintea de Ivonne a lui. Aflase, absolut întâmplător, că nu are slujbă, iar soțul ei trebuie să întrețină întreaga familie, alcătuită din patru membrii: ei și doi băieței gemeni, de doar doi ani. Tragică această întâmplare, dar știe prea bine că nu este singură într-o astfel de situație. Criminalii există pretutindeni și toți își iau munca în serios. Expiră zgomotos și se întoarce pe călcâie. Iese din clădire cu umerii plecați, trecând peste ceilalți judiciari cu o indiferență uluitoare. La ieșire, se lovește de Steve Stokes, un om înalt, cu bust proeminent și cu veșminte extrem de scumpe. Pe frunte se văd cute de la stres, iar mâinile îi tremură vizibil.
- D... Dumneavoastră...
Lucian, cu milă, îl oprește. Îi transmite condoleanțe, apoi se prezintă politicos, asigurându-l și pe el, ca pe sergentul Drew, că îl va aresta pe făptaş și că acesta își va petrece restul timpului rămas într-o celulă bine păzită de aici. Steve încă nu și-a revenit din șoc și, șoptit, îi împărtășește celui de lângă el că și-a dus gemenii la mama sa, o femeie suficient de puternică cât să le asigure un trai îndestulat pe o perioadă nedeterminată de timp.
Un minut mai târziu, se decid să se așeze pe o bancă din parcul Hyde, un loc foarte frumos, dar care nu poate înveseli pe nimeni astăzi. Pe cer, păsările ciripesc voioase, iar foșnetul frunzelor încântă auzul vizitatorilor. Straniu, dar soarele strălucește, încălzind pielea palidă a singuraticilor din jur. Tăcerea s-a așternut o lungă perioadă de timp, până când, în cele din urmă, soțul femeii răposate distruge liniștea:
- Vreau să depun o declarație împotriva unui om pe care îl suspectez în acest caz.
Ei, de acum, toate se schimbă!

Pentru început, felicitări, Choco! Chiar meritai rangul.

Mulțumesc mult pentru critică. O apreciez foarte mult. Cât despre greșeli, am prostul obicei de a scrie noapte și deja îmi este greu să corectez, mai ales că sunt obișnuită cu textul. Zilele următoare pur și simplu uit să mai trec pentru a modifica. Chiar am făcut pleonasme? Moooor! Întotdeauna m-am mândrit cu faptul că evit foarte bine aceste tipuri de greșeli și că nu folosesc ”decât” în compuneri, cuvânt care, după părerea mea, sună cam ”nasol”.

Din nou, mulțumesc pentru ajutorul oferit. Voi încerca mâine seară să văd ce mai șterg și rescriu.

Ja ne!

Choco :) : Multumesc. Si cu placere, ma bucur ca amm fost de ajutor. :)

P.S.: Știu, nu am corectat. Știu, acest capitol poate are greșeli, dar e 3 dimineața și eu nu pot vedea nimic. Mâine mă reîntorc și corectez, dar credeți-mă că nu pot acu'. Sper să vă placă!

Mmmm imi place fiul, dar am citit doar 4 capitole rusine, stiu, dar ma dor ochi..
Imi place!
Pune paragrafe, te rog!Asa ma dor ochi, imi place descriere ai, mult!

Subiect: Re: Cireșul din grădină Mier 11 Sept 2013, 09:16

FanFic Blocat din cauza inactivitatii.