Stau in patul meu moale si cald, gandindu-ma la acea seara in care el a plecat. Inima imi e zdrobita, dar nu renunt asa de usor. Il vreau inapoi, sa-i simt caldura corpului aproape de mine. De ce a plecat de langa mine? Pentru un lucru care nici macar nu merita atentie, dar razbunarea a devenit obsesia sa, nimic nu conteaza. Din cauza ei nu mai sunt aceeasi fata vesela de acum cativa ani. Plang tot timpul, iar mintea imi zboara numai la el. Am devenit mult mai dura si nu mai las la iveala sensbilitatea. Puterea mi-a crescut, fiindca m-am antrenat pentru a-l aduce pe el inapoi langa mine. Nu mai este mult pana voi castiga acest joc, dar pentru asta e nevoie de antrenament.

Ma ridic incet din pat, pasind pe podeaua rece, simtind cativa fiori prin tot corpul. Ma indrept cu pasi mici si lenti catre dulapul de haine, pe care-l deschid incet, scartaitul azurzitor al acestuia inundandu-mi urechile si enervandu-ma. Imi aleg obisnuitele haine de antrenament, apoi ma grabesc catre baie. Din pacate nu mai am timp pentru un dus revigorant, asa ca imi clatesc un pic ochii cu apa rece, ma spal pe dinti repede, apoi ies grabita din baie. Pe coridor, imi iau cizmele, sunt gata sa ma admir in oglinda, iar cand colo ce sa vad!? Am: o fata obosita, niste ochi obositi, cearcane imense. Recunosc ca am plans destul de mult si nu m-am mai ridicat din pat in ultima vreme, dar sa arat chiar asa? Gata! Voi incerca sa trec peste acel incident. Deja nu mai suport. Voi incerca sa redevin aceasi Sakura vesela de acum mult timp. La urma urmei, am multi prieteni aici in sat. Ei ma fac tot timpul sa ma simt bine indiferent de situatie.

Ies grabita pe strada. Toate privirile erau indreptate spre mine. Am facut ceva sau nu m-au mai vazut prin sat? "Ce s-a intamplat cu voi oameni buni?" zice egoul meu interior. Plec capul in jos si merg cu fata in pamant pentru a nu ma mai uita la privirile ciudate ale oamenilor. Eram total nedumerita ce-as fi putut face pentru a merita asemenea priviri? Unele erau pline de ura, altele de mirare, iar altele de bucurie... Cele pline de ura m-au facut sa-mi aduc aminte de vechiul meu prieten Naruto. La fel i se intampla si lui cand era mai mic. Era urat de catre toata lumea, chiar si de mine, dar intr-un final, am reusit sa ne inteleg de minune.

In vreo cinci minute am ajuns la biroul lui Tsunade. Intru acolo salutand si observ aceasi privire si la maestra mea. Nu mai suport sa mai tin in mine totul, asa ca am intrebat rastindu-ma ce are de ma priveste intr-un asa mod? A stat un pic, a oftat, iar dupa a raspuns:

-Sakura, arati graznic. Ti s-a stins culoarea din ochi. Aveai ochii verzi, asemeni ierbii proaspat taiate, iar acum iti sunt uscati si fara acea stralucire, iar parul la fel, plus ca vad ca ti l-ai taiat din nou. Ai multe cearcane. Am facut foarte bine ca te-am scos din casa, imi spune aceasta dupa scotand un lung oftat, apoi afisand un zambet triumfator, care tot timpul ma obliga sa imi arat si eu dintii.

Fara sa mai stea prea mult pe ganduri mi-a incredintat misunea. Se pare ca ma voi duce singura sa imi revad prietenii din Satul ascuns in Nisip, pe Temari, pe Gaara si pe Kankurou. Stau in fata lui Tsunade-sama privind-o in ochii sai caprui admirandu-i fata fara riduri, chiar daca are cincizeci si trei de ani. Mi-a fost mereu ca o mama, avand in vedere ca parintii mei sunt morti de ceva vreme. Am primit pergamentul si ma indrept plimbandu-ma spre iesirea din oras. Iata-ma ajunsa la poarta orasului. E deja amiaza. Ar trebui sa ajung cam in vreo opt ore, depinde, poate voi vrea sa iau si o mica pauza. Nu ma grabesc, misunea incepe doar peste trei zile, viata imi surade timpul e frumos, pacat ca nu e si el aici. Mi-ar face o extrema placere sa fie, desi asta nu se poate intampla. Oricum, din cate am inteles de la Tsunade-sama dupa ce ma voi intoarce din aceasta misune ne va lasa pe mine, pe Naruto si pe Kakashi-sensei sa mergem sa-l cautam. Imi e asa dor de el, de acel abis negru in care te cufunzi nemaigasind iesirea, de parul lui acela tepos, de indiferneta lui, de tot ceea ce tine de el si fiinta lui.

Realizez ca am stat cincisprezece minute uitandu-ma in gol, apoi pornesc alergand sau mai bine zis sarind din copac in copac. Uff.... da plictisitor mai e sa mergi asa singura, cred ca e prima mea misiune in care merg singura atat de mult timp, fara a avea cu cine vorbi. Cand eram cu Naruto era altfel si anume radeam intruna, doar copilul stie sa te faca sa te simti bine.
Mda... deja au trecut doua ore, e clar, ma voi opri sa ma odihnesc. Cobor jos din copaci si ma asez langa un rau si scot din ghiozdanul meu pastilele soldat facute de mine. Acum chiar trebuie sa le gust si eu. Ii tot dadeam lui Naruto, dar am vazut ca nu le mananca. Cat de rele pot fi? Iau una din ele si mi-o bag in gura, iar in secunda doi am scuipat-o pe iarba. Imi e mila se saracul Naruto ce i-am dat sa manance si inca de cate ori. Cum am putut fi asa de rea cu el si nici macar nu a vrut sa-mi zica ce rele la gust sunt. Ma bucur ca am un prieten adevarat alaturi de mine. Ma duc spre rau pentru a bea un pic de apa, ma aplec duc mana catre apa, apoi la gura. Era apa pura, desi se pare ca am mers mai repede decat in mod normal, fiindca acesta este raul de langa Sunagakure. Dar cum e posibil sa fi ajuns atat de repede?
Imi e si rusine, sa ajung atat de repede, dar macar voi putea sa mai discut cu prietenii mei. Ma duc inapoi unde am venit prima data, imi iau rucsacelul in spate si pornesc, iar dupa ma gandesc la faptul ca misunea mea era de a duce un pergament si e de sapte zile. Avand in vedere ca ar trebui sa ajung abia in trei zile, asta inseamna ca am zece zile libere, ce tare! Ma voi distra super bine alaturi de prietenii mei.