Capitolul 1:

Că am lăsat tot universul să lucreze pentru mine…

Mereu cu voi, 
Sakura…

Adio… “

          Astea fiind spuse scap din mana bucata de hartie ce se odihneste apoi pe birou. Sting veioza cu miscari rapide, iar intunericul imi intuneca chipul palid. Aura luminoasa a Mamei Luna, ce invinge logica gandirii si trece de solidul geam, mangaie lemnul pe care “dormea” foaia . 

          Pare o oglinda fereastra, iar chipul meu se percepe atat de usor in portiunea ce togmai am descries-o. Buzele usor crapate nu mai formeaza acelasi zambet de altadata, ochii mei nu sclipesc de fericire la vederea baiatului ce mi-a furat inima si mintea si m-a facut ce sunt acum, un om straniu, cu parul ciufulit si cu corpul slabit de puteri.  Sunt neutra. Sufletul imi este la fel de gol ca o sticla de vin uitata pe masa dupa o seara nebuna ca si cele de atunci…

          Voi, spectatorii ce rad si aplauda in ritmul unei melodii macabre avand schitat un zambat larg, dar sec si infantil pe chip. Impresia sinistra ca sunt prietena voastra doar penru un anumit scop si ca ascultati de un ordin dat de papusarul sef, EL . Doar masti pictate dupa o singura stare sufleteasca, nimic mai mult, DUREROS, iar tu, papusarul ce se joaca cu mine si cu tot ce simt stai nemiscat si ma privesti cum ma zbat in propria-mi agonie. Doar un joc! Asta e pentru tine. 

          Nu stii, nici nu-ti pasa, ce conteaza de fapt? Ti se pare minunat sa fi stapan pe situatie. Nu simti nimic! Lasa… am simtit eu si pentru tine. Toate amintirile le-am impaturit frumos si le-am asezat cu atentie  intr-un geamantan pentru a le lua cu mine in calatoria mea. Am sa plec, dar am sa te tin totusi minte. Acolo intr-un colt al sufletului meu am sa iti pastrez poza. Chipul tau ce l-am visat adesea. Tu erai printul meu sau, ma rog, asa credeam. As vrea sa vars lacrimi, dar resursele mi s-au epuizat de mult si as mai vrea sa fi acum cu mine si sa imi spui cuvinte false, dar care sa le “cred” doar pentru a ma simti mai bine. Sa pot sa fiu oarba…

          Te iubesc! De aceea dau radioul mai tare si las capul pe spate, sa cante pentru noi, pentru povestea noatra…
             Aprind si o ultima tigara si trag adanc din ea lasand fumul sa imi inunde plamanii, fericita. Totul se va sfarsi. Eu am clacat, dar un singur lucru doresc sa mai traiesc, acest moment in care fumez pentru tine iubire. Privesc tot in jurul meu si zambesc fals lasand fumul sa iasa afara din corpul de care tu cu nesabuinta ai profitat. Minunata nuanta ma inconjoara, ii simt parfumul tare ce imi taie respiratia. Cad in genunchi, iar zambetul meu beat se transforma intr-un ras isteric. Cu fiecare fum ma simt tot mai bine. 

            As fi vrut ca tu sa fi drogul meu acum, nu aceasta neinsemnata tigara. Sa fi aerul ce il respir, tot mai aproape de mine, iar buzele tale sa se hraneasca cu ale mele, sa zambesti la bataile acelerate ale inimii mele, iar eu sa ma bucur ca esti al meu chiar si pentru o seara. Vreau o ultima seara cu tine, dar e prea tarziu.

          Am sa inchei ce am inceput si am sa ma pot ridica si gusta o ultima gura din cafeau ce mi-ai facut-o tu de dimineata cand ai zis ca ti-a fost “dor” de mine. Ce penibil! M-ai schimbat modeland fata cuminte, ce am fost odata, in propria ta jucarie… 

          Pe dracu’! Te-am crezut si regret, dar m-am bucurat de fiinta ta masculina lasandu-ma prada sarutarilor tale. Ce frumos a fost… Oare te gandesti acum la mine? Oare iti pare rau ca profiti de tineretea mea? Oare ai inima? Pacat ca n-o sa-mi poti raspunde vreodata la aceste intrebari, dar voi afla de acolo de sus, destinatia ce o am in minte pentru ultima calatorie a vietii mele, adevarul. Las ceasca sa se izbeasca de parchetul rece, iar ea, asemeni imbratisarii noastre, sa se franga in mii de bucatele si noi baiete ne luam “Adio…” . 

          Lichidul negru se prelinge lin pe langa picioarele mele desculte si ingheta. Mi-e fring iubite, dar trec peste si ma indrept spre fereasctra deschisa ce lasa aerul amar sa patrunda inauntru. Imi atintesc o ultima privire asupra la tot ce las in urma, imi calculez cu un ultim gand saritura. Tinand in mana cat de bine pot rochia alba vaporoasa, ce am primit-o cadou de la mama cand am facut 16 ani, sa nu ma incurce. Imi dau parul roz pe spate cu cealalta mana, trag aer curat in piept si sar…

          Solul e tot… tot… tot mai aproape, iar cand ii simt duritatea sub picioare respir usurata ca am reusit sa ies din casa. Unde sun ai mei? La o conventie de o luna in Japonia. Acum sunt purtati pe taramul sigur al viselor, poate sunt si eu pe acolo. Zambesc cu siguranta! Ei nu stiu nimic de ce s-a intamplat in ultimele 3 saptamani. Ma stiu fericita alturi de EL. Asa as vrea sa ma stiu si eu, dar altul e adevarut si mai sinistra e  realitatea. 

          Un film urat in care daca cazi chiar te lovesti, dar ei, ca niste parinti buni, au vreu sa ma tina departe de asta si si-au incredintat fica in mainile baiatului cu doua fete ce avea sa o faca sa ia aceasta decizie. Daca ar stii ei asta si ceea ce se va intampla ar alerga pana la mine sa ma opreasca, dar nu stiu…

          De altfel nimeni nu stie. Drumul meu e acum sigur si nu ma voi lasa oprita, iar pasi mei ma duc incet, dar sigur, spre destin. Purtand o ultima plimbare pe aceste strazi pustii. doar eu cu mine….
Masinile nu colinda in aceasta seara de mai orasul. Vagabonzii, spre surprinderea mea, nu indraznesc sa ma deranjeze, iar asta ma bucura pentru ca nu vreau cararile male sa se coincida cu ale lor. New York-ul e mare si plin de astfel de suflete mai ales la aceasta ora tarzie in noapte. 

          Daca ar fi sa traiesc vesnic, asa cum am auzit ca se poate, as prefera sa ma plimb la nesfarsit prin aceste locuri vitregi si sa ocrotesc fetele neputincioase ca mine. Sa nu cada in maini nedorite, dar cei care se sinucid nu vor avea loc printer ingeri. Mi-ar placea sa pot sa schimb soarta  nedrepta a oamenilor, tineri muritori, si sa ii salvez. Poate asta e o intorsatura a vietii, ultima de altfel, dar nu plang… Soapta noptii ma poarta usor, iar eu sunt tot mai aproape de sfarsit…

          Zambesc incontrolat dansand in ritmul melodiei ce o fredonez.  Ma simt asa de bine! Mama Luna ma protejeaza caci ea ma iubeste. Sunt copila ei ascultatoare! Am sa devin o stea stralucitoare asemeni surorilor mele. Ridic mana la cer incercand sa prind o stea pe care cu grija mi-o voi pune in par lasand reflexiile ei de diamant sa se oglindeasca in ochii mei verzi. 

          Te iubesc mama! As vrea sa imi mangai crestetul capului asa cum faceai atunci cand lacrimi imi erau pictate pe chip si sa imi saruti gropitele. 

          Te iubesc tata! Adesea tu ai fost zidul ce ma proteja de rautatile oamanilor. Dureros… Nu ai vrut sa fiu strapunsa de sagetile amare ale vietii. Rautati spuse, dar nu gandite. Simt, inca inclestata de aceasta alegere trista, recea atingere a fierului ce se aseamana cu acele vorbe de mult rostite. Urc scarile marelui pod ce parca ma duc pana la cer.

          “Hic et nunc” fara sa dau inapoi si sunt euforica caci par un inger, chiar daca nu e drept, eu asa ma simt. In minte inca fredonez aceleasi versuri ce acum sunt scrise pentru mine, iar armonioasa insiruire a notelor pe portativ depinde doar de pasii mei. Cu cat urc mai mult simt tot mai apasatoare senzatia ca totul e doar o trecere intre lumi. 

          Orasul nemarginit se inlantuie in jurul meu asemeni universului, setelele se resfrang impanzind zgarie-norii ce strapung cerul ranindu-l. El nu plange, incearca sa uite, sa se ascuda in spatele unei marsti – la fel ca mine –, numai dulcele vant alinandu-i durerea cu soapte din lumea mare. Raul ce trece pe sub picioarele mele, caci da sunt in varf, parca duce in amonte mii de zambete ce au facut toatul mai frumos. 

          Aici e diferit, melancolia si momentele frumoase impletindu-se si nu ma refer la momentele ce le traim acum. Nu! Ma refer la momentele speciale ale copilariei ce cu voia noastra au apus poate mult prea repede. Nu va pare rau? Asa ceva trece. De ce grabiti timpul? De ce vreti sa cresteti? E chiar atat de frumos sa suferi? E gresit! Nu va grabiti sa “iubiti”. E fara sens deoarece e doar un vis ce vrem sa il traim ACUM. Oare de ce nu avem rabdare si ne grabim sa simtim momentele ce mult mai tarziu au fost plasate pe harta vietii? Am gresit! M-am grabit si am fost oarba de vorbe frumoase pentru ca nu am avut rabdare. Ce patetic! De ce am plans? A fost vina mea… sau poate nu? Anturajul…

          “Tu nu simti un gol in suflet"

          Ce gol?

          Ele nu simt ca au pierdut ceva?

          -Copilaria… , soptesc cu glas inca ragusit.

          N-am stiu sa inchid ochii si sa ma prefac ca televizorul e deschis pe o telenovela ce se deruleaza incontinuu. Eu sunt personajul principal la brat cu tine, dar asta e realitatea si nimeni nu iti da oscarul pentru o replica spusa la momentul si starea poatrivita. Doar tu te bucuri adancind securea razboiului. Regret ca nu am plecat atunci cand ar fi trebuit sa plec si mi-am calcat orgoliul in picioare doar pentru a demonstra ca… ca au dreptate. Intr-un final asta am facut. Le-am dat lor dreptate si nu am facut ce am simtit eu, am facut ce au simtit altii. Un singur lucru nu m-am injosit sa-l fac. L-am placut. Macar asta stiu si am stiut tot timpul. Oare trebuie sa fiu fericita? Acum e prea tarziu…

          A gresit, am gresit si… sunt ravasita. As vrea sa fiu in alta parte acum, sa zambesc si sa stalucesc, poate la fel de tare ca aceasta stea, de mine culeasa. Sunt speciala, dar nu pot simti fericirea decat numai daca iau aceasta decizie. Totul se va sfarsi in lumea urbana cu toate astea incepand in lumea sufletelor. Ce am sa aleg? Sa fiu sclava ta aici si sa regret ca m-am trezit in aceea dimineata, caci, da, asta simt acum, sau sa ma mai simt inca o data copil? Recea atingere a fierumui imi stabate corpul, iar totul imi ingreuneaza gandirea. Sunt obosita! Masinile trec alarmant pe sub picioarele mele si totul devine mai apasator. Claxoanele sparg linistea, iar tinutul meu de bazm se frange caci linistea “moare” si eu devin unicul scop al necunoscutilor.

          -Se sinucide! Glasul unui barbat ma trezeste la realitate si incep sa relizez ca se va sfarsi in cele din urma, ori ca acum, ori ca atunci. Sa nu va ganditi ca renunt. Nu! Copilaria ma cheama…

          -Noapte buna!

          Picioarele mi se inmoaie, iar trupul meu cade in nestire lasand totul in urma. Amintiri, zambete furate de saruturi dulci, rasete, melodii ascultate la nesfarsit, momente in familie si TU. Cu tine credeam ca am sa imi intemeiez o familie, dar am gresit, iar acum sunt o stea cazatoare care se indreapta spre destinatie, vantul purtandu-ma pe ale sale aripi reci. Scenele de iubire mi se deruleaza in fata ochilor. 

          Acelasi film mut rulat pe un televizor vechi, stricat, alb-negru…
          Acesta e ultimul cadru al filmului vietii mele filmat de un regizor necunoscut. Totul va fi doar un “a fost…”, chiar si eu, iar toti cand imi vor rosti numele vor adauga acest apelativ uitand din instinct ca timpul trece pe langa ei mintea fiindu-le indoctrinata de chipul meu, le va parea rau de mine, le va fi mila ca nu mi-am trait viata cat ar fi trebuit, poate vor fi tristi ca nu m-au cunoscut sau ma vor numi “nebuna” ca am inchis ochii constienta ca mama va plang nopti intregi de dorul meu.
          Am inchis ochii si ma las purtata de curentii apei gandindu-ma la mama.  Recea atingere imi mangaie corpul fragil “violandu-i” fiecare particica. Ma simt ca o pana  ce este purtata cu usurinta de masculinul destin, mai grea, dar totusi usoara, cu parul asemani petalelor florilor de cires japonez ce este ravasit in jurul fetei, cu rochia vaporoasa care se lipeste de pielea-mi care nu este scufundata in apa, cu gandurile la pamant, ma pierd in depalii. O lacrima imi aluneca pe obraz, va iubesc…

          Pamantul ma trage, iar eu ma scufund si viata mi se scurge asemeni nisipului unei clepsidre, tot, tot mai usor, mai mult, mai mult, pana cand doar fata imi mai este la suprafata.  Lichidul incolor mi se strecoara printre buzuele-mi visinii fatandu-ma sa ma innec. Tusesc incercand sa-l scot din lacasul meu umed, dar mi-e tot mai greu. Mi-e teama si tac observand sute de chipuri necunoscute, fie ele reale sau nu, tipete in surdina si cuvinte ce imi este tot mai greu sa le inteleg. Mi-e frica acum de moarte, de chinul la care sunt supusa treptat. Singurul lucru coerent pentru mie e ca voi muri si nu-mi pare rau, totusi incerc sa ma zbat si ma zbat si ma zbat ca un porumbel alb intr-o cusca, dar dupa maxim un minut renunt caci sunt mult prea obosita si imi accept soarta. Mi-e somn… Inchid in cele din urma ochii...

Sper ca va placut!!!

Am schimbat numele ficului din "Fata Morgana" in "O vara departe de casa." si imi pare rau ca am adus next-ul atat de tarziu, dar acum e gata si ideea sper sa va placa.

A fost un soc!  

Daca are nevoie de sugestii de fete care sa stea pe langa el.... am eu cateva  

Ma bucur ca ai povestit si din perspectiva lui, si astept continuarea!

Pe care sper sa o pui REPEDE! 

Cam atat am avut de spus... Spor la scris si la idei!  

Si sa ma anunti si pe mine la next!   

P.S: Cand schimbi titlul unui fic trebuie sa anunti...