Sakura POV 

Imediat ce ii strang mana in semn de pace ea priveste stanjenita in jos, la fel ca ea nici eu nu stiam ce sa zic. Se indreapta cu fata catre cabana si imi spune moale :

-Ei bine, te las sa iti termini alergarea. 

Dupa care pleaca intr-un pas usor saltat, vesel. O privesc cateva clipe pe Karin cum se indeparteaza dupa care dau drumul unui sprint usor. In ciuda felelui calm in care alergam in minte mea era o adevarata furtuna de ganduri, in special intrebari. De ce a vrut Karin sa se impace cu mine ? De ce Kiba si-a cerut scuze ? De ce doamna Tsunade a fost atat de draguta cu mine ? Si cea mai importanta, ce simteam eu cu adevarat pentru Sasuke ? 

Zilele astea descoperisem ca nu ii sunt chiar indiferenta, ba chiar puteam spune ca ma place. Dar eu ? Pot spune ca m-am obisnuit sa fie prin preajma, ca imi place compania lui, dar astea nu inceamna mai mult decat o bruma de prietenie. Bineinteles mai era si acea atractie fizica asemeni celei dintre doi magneti careia nici unul nu pute si nu dorea sa ii reziste. Si cu toate astea simteam ca lipseste ceva, ca mai era ceva, ceva pe care nu puteam defel sa il numesc. 

O ceata densa pusese stapanire pe mintea mea si ma impiedica sa vad lucrurile clar. De aemenea mai erau si celelalte intrebari ce imi chinuiau mintea, iar cu acesta amalgam de semne intrebatoare mintea mea refuza sa mai coopereeze. Incet-incet mi se acumula in tample o presiune insuportabila asemeni unei greutati de plumb. In acel moment am decis sa abandonez acest puzzle pana cand voi avea mai multe piese. Abandonandu-mi gandurile imi dau seama ca mi-am depasit de mult limitele fizice, iar genunchii au inceput sa-mi tremure nemaiputand suporta greutatea propriului corp.  

Ma abat de la marginea lacului si ma asez sub un copac oarecare pe un covor de frunze si iarba uscata de toamna. Intinsa pe spate imi atintesc privirea catre vazduhul azuriu pe care valsau cateva scame de nori pufosi. Astrul zilei arunca mii de sulite lucitoare catre pamant si indica aproape ora unsprezece. Ca sa stiu exact ora trebuia sa imi scot telefonul din buzunar si sa ma uit la ceas, dar renunt sa fac asta si ma multumesc cu raspunsul dat de soare. Inchid ochii si ma concentrez sa imi golesc mintea si sa observ ceea ce ma inconjoara. Astfel imi dau seama ca in jurul meu pluteste un miros de apa dulce si de peste proaspat. Farea sa imi dau seama atipesc alintata de murmurul dulce al vantului ce se strecura printre frunzele uscate. 

Motaiala mea nu dureaza decat cateva clipe caci am un cosmar si ma trezesc brusc. Visasem acea cadere din copac, cea in urma careia Sasuke ma prinsese. Si atunci in minte imi sclipeste adevarul. Sentimentul in plus pe care il simteam fata de Sasuke era recunostinta, pentru momentul in care mi-a salvat viata (poate nu chiar, dar vreo cateva oase rupte) si pentru faza de aseara cu Kiba, ma treceau fiorii cand ma gandeam. Acum ca rezolvasem o enigma mai raman trei. Cred ca doamna Tsunade era indreptatita sa stie cam totul despre elevii sai, doar era directoarea. Cat despre cei doi K, mai trebuia sa treaca ceva timp pana avea sa imi dau seama ce au de gand. 

Ma ridic de pe salteaua de frunze ma scutur si plec catre cabana . Autobuzul pleaca la ora 13:00, iar eu n-am chef sa merg pe jos acasa. Cand am ajuns camera era goala, probabil fetele coborasera la micul dejun si n-au mai urcat inapoi. Ma schimb repede si cobor si eu insotita de sunetul pasilor mei grabiti si al stomacului meu care imi amintea ca nu mancasem nimic si era ora pranzului. Jos ma intalnesc cu Ino care ma ia deoparte si imi povesteste cu amuzament nespus cum dupa plecarea noastra doamna Tsunade l-a gasit pe Kiba adormit in fata baii fetelor. O intreb ce cauta Kiba acolo, chiar daca stiam mai bine decat ea, vroiam sa stiu daca eu si Sasuke eram in vreun necaz. Aceasta imi raspunde atunci cand doamna Tsunade l-a intrebat asta pe Kiba el nu a stiut ce sa ii raspunda, nici el nu isi amintea nimic. 

- In acel moment furia doamnei directoare a atins apogeul si inca un pic si il batea pe Kiba. Asta daca nu ar fi tinut-o domnul diriginte Kakashi si domnul antrenor

 Jiraya. Chicotesc si eu amuzata cu gandul la aceasta imagine, dar nu apuc sa ma amuz prea mult caci cineva ma ia in brate si ma invarte de cateva ori prin aer. Abia apuc sa ii adresez un zambet lui Sasuke cand o alarma asurzitoare ne anunta adunarea. Ni se inmaneaza niste diplome primelor trei cupluri sosite dupa care ne urcam in autobuz si ne indreptam spre casa. 

Konichiwa ! 

Am reveit, din cate vedeti, cu forte proaspete, imi cer scuze de scurtimea capitolului, dar promit ca urmatorul va fi mai lung si mai sentimental. 

Sper ca va place :)

Ja ne !                      

Nu stiu de ce, eram foarte obosita iar tot drumul am dormit in bratele lui Sasuke . Cand am ajuns m-a sarutat pe frunte si mi-a soptit : 

-Trezirea, frumoasa adormita ! 

Il intreb buimaca daca am ajuns deja, iar el in loc de raspuns ma ata sa ma ridic de pe scaun si sa-mi iau bagajul. De cum coboram din autobuz privirea mea reintalneste peisajul de fier, beton si sticla. Incep sa regret faptul ca nu mai eram in padure. In drum spre casa eu inca visam cu ochii deschisi, lucru ce nu mi-e caracteristic, dar sunt trezita din aceasta visare cand mana lui o apuca bland pe a mea si isi strecoara degetele usor printre ale mele. In acel momen am simtit in suflet un fior ciudat care parca ma mangaia. , despre astfel de gesturi simple, dar care aduc dragostea doar auzisem pana acum. 

Imi cobor privirea de pe cerul albastru presarat cu nori pufosi, cand ii aud glasul care ma intreba ironic : 

- Daca te conduc acasa nu o sa ma intrebe parintii tai ce intentii am, nu ? 

Surad amuzata de temerea lui si cu atat mai mult la gandul la asa-zisele "intentii" care niciodata nu ar fi putut fi adevarate. Surasul imi moar pe buze cand si ii raspund cu tristete in glas ca nu are cine sa il intrebe, caci ai mei nu sunt acasa, niciodata nu sunt. El tace. O tacere care parca invita la confesiuni, asa ca continui : 

- Fara sa ma laud pot spune ca peretii camerei mele din Londra sunt tapetati cu diplome de la diferite concursuri. Crezi ca au fost la vreunul sa ma sustina ? Si nu e numai asta, pe ei nu ii intereseaza ce fac, atata timp cat nu le fac probleme...

Ma intrerupe intr-un mod putin nepoliticos avand in vedere ca eu tocmai imi eliberam sufletul de povara tristetii si a gandurilor mele copilaresti. 

- Dar daca ai avea nevoie de ajutor, sa presupunem ca ai avea o problema, una mare, ar fi acolo ca sa te sprijine, ar fi alaturi de tine, nu ?

O spusese pe un ton incarcat de tristete amara. Parca m-ar fi mustrat pentru faptul ca ma plangeam de parintii mei. Acest lucru mi-a atras atentia. De ce devenise atat de melancolic cand venise vorba de parinti ? Ii raspund aproape soptit ca da. In privirea lui inca se citeste acea urma de tristete care parca ma atingea si pe mine, ma induiosa. 

- Esti norocoasa, tu macar ai parinti...

Cand aud asta tresar, iar privirea mea verde il oraga sa nu ma lase in ceata, sa-mi explica despre ce e vorba. Continua cu glas scazut, de parca l-ar fi durut fiecare cuvant pe care il spunea. 

- Parintii mei au murit cand aveam opt ani intr-un accident aviatic, toata familia. Singurii membri in viata ai clanului Uchiha mai suntem eu, unchiul meu Obito si fratele meu Itachi. 

Nu numai ca simt o imensa compasiune fata de el si un regret adanc precum oceanul pentru pierderea lui, dar ma urasc pe mine. nu aveam dreptul sa ma plang si in niciun caz lui. Evitandu-i privirea imi cer sincer scuze, iar el cu un zambet muribund in continuare imi accepta scuzele spunand ca nu aveam de unde sa stiu. In afara de mine numai Naruto mai stia asta. In acest timp ajunsesem acasa. In pragul usii el ma intreaba daca vreau sa merg cu el la balul de Halloween de vineri care se da la scoala. Accept invitatia dupa care ii fac un semn de la revedere cu mana si intru in casa. 

Deodata ma simt trista, iar nenumarate amintiri imi invadeaza mintea asemeni unei avalanse. Incerc sa-mi inchipui viata cum ar fi fost fara parintii mei. Presupun ca nu foarte diferita din moment ce ei erau absenti in cea mai mare parte a timpului, iar plecarile lor dese in calatorii de afaceri imi provocau o tristete ce imi sfasia sufletul micut. Prin minte imi treceau anii in care am fost lasata acasa in grija diferitelor dadace. Au fost zeci de doice, dar dintre care nu imi amintesc dacat trei : Roxy, Vicky si Amy. Mai toate erau adolescente de carora le placeau mult copii, insa de la acestea am invatat ceva. 

* Flashback*

Aveam doar patru ani cand Roxy avea grija de minein acea dupa-amiaza era prima ei zi la lucru si a venit sa ma ia de la gradinita. Cand ajunge la mine eu eram incruntata si eram foarte nervoasa pentru un copil de varsta mea. In drum spre casa i-am povestit cum niste derbedei d ela clase mai mari le furasera prajiturile unor colege. In timp ce povesteam cu glas indignat gesticulam nervos spre marele amuzament al fetei. Ea ma intreaba razand daca as vrea sa le ajut. Ii raspund fara sovaiala ca as vrea, insa eram prea mica si nu puteam sa ma pun cu ei. Ea imi raspunde ca nu conteaza varsta sau ce dimensiuni am, ci faptul ca vreau. In seara acea ea m-a invatat cateva scheme de karate cu care sa le arat alora cine e  şeriful in oras. Am fost foarte incantata de asta si mi-a placut asa de mult incat am urmat mai multe cursuri de aparare cum ar fi judo, tai quan do si kick boxing. 

*End flashback*

*Flashback*

De Vicky imi aduc aminte ca era o presoana foarte miloasa si emotiva. Nu suporta sa vada pe cineva plangand, caci se apuca si ea imediat de plans. Era angajata la noi de vreo luna, iar parintii mei venisera acasa sa petreaca Craciunul alaturi de mine. Insa cum toate lucrurile buna se sfarsesc repede, parintii mei au trebuit sa plece iar. Ca orice copil si stiind ca nu aveam sa ii mai vad un an de acum incolo am inceput sa plang. Rauri de lacrimi imi siroiau pe obrajii rosii si nu pareau ca vor sa se potoleasca. Vicky nu putea sa ma vada asa. Se tot agita pe langa mine si incerca sa-mi linisteasca criza de plans. A venti la mine, m-a imbratisat, mi-a spus ca totul o sa fie bine, ca ei o sa se intoarca repede, dar eu nu credeam nimic. Stiam ca sunt minciuni, ei nu aveau sa se intoarca prea curand asa cum zicea ea. Vazand ca nu functioneaza niciun truc Vicky s-a ridicat de langa mine, iar fata ei rotund si simpatica capatase o expresie ferma. Era prima si ultima data cand aveam sa o vad nervoasa. 

- Sakura, stii ca parintii tai fac asta pentru tine ? 

Fara cuvinte o aprob clatinand din cap.  Ea urma cu energie pe acelasi ton dur :

- Stii ca asta vor face intodeauna ? Acelasi raspuns. Deci asta vrei sa faci mereu ? Sa plangi tot retul vietii tale ? Sa ramai o plngacioasa care sa fie calcata de toti in picioare ? 

 In acel moment nu stiu ce parca m-a trezit, dar nu stiu daca ce a fost era scanteia de furie a celei mai calme fete din lume sau doar cuvintele ei amare au avut un mare impact asupra mea. Cert e ca in acel moment m-am oprit din plans, ba chiar am devenit rece fata de prieteni si apropiati, nu mai eram aceeasi. Inca imi iubeam parintii, dreptatea si prietenii, doar ca nu mai vroiam sa sufar din aceasta cauza. Aveam o crsta tare si greu de spart, numai cu greu mai ofeream afectiune, cu atat mai greu sa o primesc. Aceasta indiferenta m-a ajutat sa suport dupa aceea mutarle dese si indiferenta celorlalti. Foarte ciudat era faptul ca la o asemenea varsta am avut o asemenea revelatie. 

*End Flashback*

*Flashback*

De la Amy nu pot spune ca am invatat ceva, dar cu ajutorul ei mi-am descoperit adevarata inclinatie catre muzica. Ea in persoana nu era decat o mare impiedicata, o persoana neatenta si aeriana. La opt ani faceam printre altele si cursuri de pian. Intr-una din zile Amy s-a lovit de o alta dadaca ce ducea de mana un baietel de varsta mea la lectiile de chitara. Cand s-au ciocnit partiturile noastre au cazut pe jos si s-au amestecat. Din aceeasi neatentie Amy a luat pe langa partiturile mele si cateva ale baiatului. Profesorul de pian ne-a sus ca sunt partituri de chitara si astfel ne-am dus la ei ca sa le inapoiem. Cand am intrat in sala de clasa ei erau in mijlocul cantecului. Am asteptat pana au terminat, iar eu am fost pur si simplu fermecata de magia chitarii. Imediat am inceput sa urmez si eu cursuri cu acelasi profesor, astfel am devenit foarte buna prietena cu Alex, baietelul cu partiturile. 

*End flashback*

Sunt readusa cu forta in prezent de melodia telefonului meu mobil. Ma uit sa vad cine e si cu surprindere constat ca e Alex. Se intampla de parca gandurile mele l-ar fi invocat. El era singurul meu prieten londonez, singurul cu care tinusem legatura. el acum avea o viata asemanatoare cu a mea, caci era o mica vedeta de muzica usoara. Ii raspund, iar vocea lui prietenoasa imi mangaie auzul. 

- Buna, scumpo ! 

- Buna si tie, ce mai e nou ? Cum mai esti ? 

- Bine, bine, tot mai bine. Tu tot prin New York esti ? 

- Da, deocamdata. Nu stiu cand plec. 

- Sper sa mai fii si peste doua saptamani cand vin la tine. Am ceva treburi pe acolo si am sa stau cam o luna. 

De fericire scot un tipat ascutit care ar fi putut sparge o fereastra. Ma bucuram nespus ca urma sa il am pe Alex pe aproape. Am mai discutat putin, dupa care am inchis pe un ton vesel. 

- La revedere, dragule, pupici ! 

Visatoare imi arunc ochii prin camera si intalnesc o poza a parintilor mei. Imi venea sa rad cum semanam cate putin cu fiecare. Tata era blond, un blond palid aproape alb, iar ochii ii avea de un bleu spalacit. Caracterul lui era la fel ca si aspectul, plictisitor si de gheata, cateodata mintea limpede a tatalui meu ma uimea peste masura. Mama era la polul opus, era vivace, o persoana plina de viata, care niciodata nu se dadea in laturi de la o provocare. Avea parul roscat aprins si ochii verzi inchis. Nu puteam spune ca avea, o familie conventionala, mai ales ca eu aveam parul roz din nastere. Langa fotogrfia parintilor mei se gasea un biletel roz-bonbon cu scrisul rotund, ordonat, caligrafic al mamei mele. Mi se parea foarte ciudat ca mama imi scria biletele desi putea scrie SMS-uri si e-mail-uri mai repede decat mine. 

Poate ca nu aveam chiar dreptul sa ma plang, desi nu avea mai niciodata timp ea totusi reusea sa faca astfel de gesturi marunte in care punea toata dragostea. Biletul ei imi dadu de gandit. Doua baluri consecutive ? Asta insemna ca trebuie sa fac cumparaturi. Cum nu prea cunosc orasul aveam nevoie de ajutor, iar cea mai potrivita pentru asta e Ino. O sun, iar ea imi spune ca in jumatate de ora vina sa ma ia. nu putea sa refuze cumparaturile. 

Konichiwa ! 

Am revenit cu un next, dar am impresia ca ascriu mai mult pentru mine acest fic. E in regula, tot o sa il termin, nu vreau sa am fic-uri blocate ci doar finalizate. 

 

Konichiwa ! 

Am venit cu un nou next, le aduca si eu in functie de cerere. Sper sa va placa.

De asemenea multumesc mult pentru comm-uri nu stiti cat inseamna ele pentru mine. 

Capitolul 14 : Balul de vineri seara