Buna , multumesc de anunt ! Este un capitol superb , dar foarte trist ! Imi pare rau pentru pierderea ta . Nu am pierdut pe nimeni inca si nu vreau sa ii pierd , deci vroiam sa spun ca nu inteleg cum este sa iti moara rude , foarte dragi !
Poate , cand povesteai te gandeai ce ai simtit tu , caci descrierea este foarte buna ! Imi place nespus cum ai evoluat !
Mai anuntat acum , te rog sa o faci si data viitoare ! Te pup si sa nu plangi , nu meriti sa plangi ! Pa pa !

Capitolul 8.


   

Primaaaaaaaaaaaaaa!
Frumos capitol , excelent , bravo scumpa mea !
Micutul celor doi a venit pe lume si ceea ce este si mai bine .
Stii cum se spune , cand un om moare , altul se naste .
Si de fiecare data cand un copil se naste , se naste o noua stea .
Foarte bun este acest capitol , credeam ca va pierde sarcina , dar nu au avut nimic .
Astept next-ul si sa ma anunti !
Te pupacesc !

Hey!!
Multumesc de anunt
Un capitol frumos, te felicit
evoluezi de la capitol la altul
Ma bucur ca nu a perdut sarcina si totul e bine inafara de moartea
frateluil ei , te pwp
spor la idei in continoare

Mor ! O sa fii vinovata de un deces aici. E super fic-ul, dar parca totul se intampla prea repede. Dar deh, e fic-ul tau faci ce vrei. Mie imi place mult ce vad si sper sa ma anunti si pe mine de next.
Ja ne !

Capitolul 9.



      După înmormântarea lui Gaara, îmi pierise cheful de viață. Nici nu participasem la înmormântare. Nu îi mai vedeam rostul... era mai bine așa...
      Tot timpul meu îi era dedicat copilului. Îi pusem numele "Gaara" în amintirea a ce am iubit cel mai mult. Ochii micuțului aducea foarte mult cu el. Când îi priveam, parcă îl vedeam pe el; fizionomia feței sale parcă era a lui taică-său în miniatură. Părul acestuia, care mai de grabă semăna a puf, era brunet, iar pielea fină și albă ca laptele. De la mine parcă nu luase nimic.
      Avea 3 luni de viață. Mă făcuse să trec încetul cu încetul de tragedia prin care trecusem, parcă el îmi dădea puterea aceasta. Sasuke se comporta minunat cu amândoi. Găsea diferite ocazii să îmi mulțumească pentru mica făptură care îi schimbase viața, dar până la urmă, era și meritul lui, nu?
      Nu mă simțeam deloc obosită, chiar dacă era destul de dificil să ai grijă de un copil, propriul copil, când și tu ești aproape un copil. Mă trezea de multe ori seara din diferite motive, dar acest lucru nu mă deranja. Orice făceam pentru el, făceam cu drag.
      Mă înscrisem la facultatea de geografia turismului. Îmi plăcea acest lucru. Nu aveam vreo poveste importantă în legătură cu alegerea făcută. Pur și simplu mă atrăgea.
      Sasuke se înscrise la drept, iar în dățile în care îl vedeam la costum, pot spune că salivam după el. Arăta superb și îi punea rafinamentul în evidență. Ei bine, la el era altă poveste cu decizia de a intra acolo: iubea legile, justiția, dreptatea. I se părea meseria potrivită pentru el și așa și era, chiar dacă se spune că "niciun avocat nu ajunge în Rai". Ehee, asta puteam paria.

      Nu prea mai stăteam împreună în ultimul timp datorită treburilor pe care le aveam. Doar seara și câteodată în weekend-uri mai eram și noi conectați, dar atunci când ne întâlneam, ieșeau scântei. Deja copilul stătea ori cu mine, ori îl duceam la bunici. Era destul de mare de acum, mai avea umpic și împlinea un anișor. Chiar dacă eram destul de ocupați, nu uitam niciodată de micuțul nostru îngeraș.
      Se împlinise un an de când fratele meu nu mai era printre noi. Niciodată nu am fost la cimitir. Nu simțeam nevoia, iar când îi simțeam dorul, priveam fotografiile. Nici nu mă simțeam în stare încă să fac acest pas. Chiar dacă l-am iubit nespus și îl voi iubi mereu, nu cred că suportam să îi văd numele inscripționat pe o piatră de veci, cu tot cu fotografie...

      Am 20 de ani, sunt mămică și pot spune că am alături un bărbat care mă iubește. Facultatea merge extraordinar și la fel și relația cu familia pe care mi-o întemeiasem. Aveam doi bărbați care să mă iubească. Nu îmi mai doream nimic de la viață.
      Era vineri seara. Tocmai ce ieșisem dintr-un supermarket cu diferite alimente pentru a pregăti cina celor mai importante persoane din viața mea. Ajunsă în parcare unde mă aștepta mașina mea nouă, un Mini Cooper bej, mă pregătesc să descshid ușa și dintr-o dată o persoană vine în spatele meu și îmi pune automat mâna la gură. Speriată, scap punga care o țineam într-o mână la piept și cheile de la mașină pe care le aveam în cealaltă, iar după încerc să scap din strânsoarea necunoscutului, care cert era un el.
      Acesta se apropie de urechea mea stângă și îmi șoptește cu o voce parcă satisfăcută, că mă aștepta, iar apoi o atinge ușor cu limba trecându-mă fiorii la gestul făcut, instant.
      -Credeai că te-am uitat? Că l-am lăsat pe pricăjitul ăla de Uchiha să te aibe doar pentru el? Chiar dacă i-ai  dăruit un copil, nu înseamnă că ești a lui. Vocea sa îmi părea extrem de cunoscută, dar parcă neclară în amintirile mele. Nu îmi spune că nu îți mai aduci aminte de mine, spune el părând cam enervat. Încerc să spun ceva, dar mâna acestuia încă îmi acopera gura, împiedicându-mă. Văzând asta, se calmează și-mi spune cu un ton blând că dacă stau liniștită și nu țip, mă va elibera. Neavând încotro și fără vreo șansă să scap datorită prostiei de a lăsa cheile din mână, nu găseam niciun plan să scap de acea persoană, care se părea că mă cunoaște și eram ferm convinsă că și eu îl cunoșteam, dau afirmativ din cap și aștept să își retragă mâinile de pe corpul meu.
      Văzându-mă liberă, mă întorc cu fața la acesta, iar când ochii mei au făcut contact cu chipul său, rămân complet înmărmurită.

      Era chiar fostul meu director și un fel de amant; pe numele său mic: Kakashi. Teama pe care o avusem mai devreme, dispăru. Nu îl credeam în stare să îmi facă ceva, ci mai de grabă pe nevastă-să.
      -Vrei să mă dai pe mâna neveste-tii să mă întorc la tine? îl întreb pe un ton ironic și cu o privire rece. El mă privește atent în ochi și îmi repetă vechiul discurs pe care îl auzisem și cu vreo doi ani jumătate în urmă -mai exact după ce soția acestuia mi-a dat o "lecție" cu pumni și picioare spunându-mi să îi las bărbatul în pace-, cum că nu știe cum a aflat, și nu mai știu ce.
      -Știi, am divorțat...
      -Crezi că-mi pasă? i-o tai imediat. Cu ce drept vii tu acum în viața mea? Crezi că-mi mai pasă de tine? Sau mai bine zis: crezi că mi-a păsat vreodată? îi spun pe același ton irnonic și aceași privire. Nu mă mai deranja. adaug după câteva secunde de tăcere și mă aplec să îmi strâng cumpărăturile. El mă ridică brusc și mă trântește de mașină provocând alarma să sune. Îl privesc speriată cum își apropie buzele de ale mele, cuprinzându-le într-un sărut pe care pot spune că îmi trezea unele emoții pe care doar el știa să le provoace.
      -După cum credeam -și face o mică pauză punându-și două degete pe obrazul meu- nici tu nu m-ai uitat.
      Nu mă simțeam capabilă să îi dau vreo replică. Avea dreptate. Sărutul lui mă făcuse să mă îndoiesc de ceea ce simțeam pentru el, iar dacă în acea vreme în care umblam împreună, nu simțea prea multe pentru el, acum pot spune că aveam fluturași în stomac.
      Era ciudată situația, umpic și penibilă. Ce era oare de făcut? El parcă îmi spunea din priviri că locul meu este lângă el, în ciuda diferenței de vârstă, sau a faptului că aveam un copil cu un alt bărbat, pe care apropo, îl iubeam...
      Datorită lui mă împăcasem cu Sasuke. De fapt, datorită ciomăgelii pe care mi-o dăduse gratis nevastă-sa, ajutându-mă să reflectez la ce vreau. Și acum îmi amintesc momentul în care am fugit la ușa lui pentru a găsi consolarea...

                                  -FlashBack
      -Hai să uităm de trecut. Hai să uităm de lumea asta rea. Hai să uităm că ne-am despărțit. Hai să plecăm de aici. Hai să fim din nou împreună. Hai să ne iubim din nou. Doar hai...
      -Sakura... Doamne! Duhnești a alcool. Cât ai băut?
      -Tu nu m-ai auzit ce am spus?!
      -Vreau să vorbim când ești trează, nu când alcoolul îți domină mințile și acțiunile.
      -Nu știi că bețivii și copii spun întotdeauna adevărul?
      -Nu mă bazez pe asta.
                                         ***
      -Sakura! Ce ți s-a întâmplat?! Ești plină de vânătăi... Cine ți-a făcut asta?
      -Doar continuă...

Ce capitol frumos !!!!!
Acum am inteles de ce era Saku plina de vanatai atunci .
Mi-a placut foarte mult capitolul , perfect .
Astept next-ul si sper sa ma anunti . :)

Spre marea, enorma, gigantica mea rusine, abia acum am ajuns sa-ti citesc ultimul capitol!   
Dar, acum sunt aici si-mi zic parerea!   
Pentru inceput, IMI PLACE !!
Pentru mijloc (mdea, suna ciudat), piei Kakashi, mori! Sakura, ce-ai mamica? Nu Kakashi, DA Sasuke!!!  Complicata treaba!  
And, pentru final : Haida cu next-ul! N-am sa mai intarzii, pro...defapt nu promit, nu-mi place sa incalc promisiuni, dar te asigur ca am sa citesc imediat cum am sa vad mesajul de la tine in care scrie "Am pus capitolul urmator!"

Haide, te pupacesc!   

Hai pa, zic! Lăăv`!

Hey!!
A venit nextul si nu am fost anuntata
un capitol foarte frumos tot nu inteleg de unde are vanataile?
te pwp spor la idei

Capitolul 10.






        Cert e că ceea ce făceam nu e bine! Eram foarte conștientă de acțiunile mele, dar deja sentimentele mele erau neînfrânate. Simțeam nevoia de ceva nou. De o scăpare de la noua viață pe care o am și aparent perfectă.
       Stăteam în brațele lui Kakashi, iar sentimente ciudate mă încercau. O năvală de emoții dădeau peste mine, dar parcă nicio urmă de regret pentru cel ce tocmai ce l-am înșelat. Nu îmi părea rău. Ciudat. Probabil vina venea și ea la pachet după.
       Sărutul pe care îl primisem, îmi activase unele trăiri pe care nici eu nu credeam că le-aș putea avea. Era ceva nemaipomenit, iar brațele sale puternice îmi dădeau senzația de protecție. Mă simțeam protejată, mult mai protejată decât credeam că pot fi.
       
      Nu mai eram în parcarea întunecată, ci am plecat la o cafenea foarte departe de acel loc, de acel oraș. Simțeam nevoia să simt iar libertatea și propria inițiativă cum îmi bate în față. Să fiu fata aceea copilăroasă care poate orice vrea, oricând vrea, fără remușcări. Știu că aveam un copil de crescut, pe care îl iubeam și îl iubesc cu toată ființa mea, dar acum simțeam nevoia să fiu doar pentru mine. Probabil trebuia să mă simt cumplit din această cauză, deoarece sunt o egoistă. Poate așa o fi! Dar seara asta... în seara asta voiam să experimentez ceva nou.
   
      Stăteam pe fotoliul din piele maro, într-un local destul de cunoscut, dar și discret. În fața mea stătea fostul meu partener de aventuri, căruia i-am fost amantă. Pe măsuța din dreptul nostru care ne și despărțea, stăteau 2 cești umplute cu cafea.
      Am sorbit cu dezinteres din licoarea întunecată, puțin amară care îmi dezmorțea papilele gustative și îmi alina ardoarea de a-l săruta iar pe Kakashi. Mă abțineam să îmi păstrez convingerea de a nu începe o aventură, cu toate că fiecare por din mine mă îndruma spre el, spre Kakashi.
       Niciunul din noi nu deschide niciun subiect, parcă așteptând ca faptele să manifeste gândurile noastre, cu toate că stăm destul de distanți unul de celălalt față de momentul din parcare.
       
       După ceva timp irosit alături de linștea neclintită și privirile pe care încercam să ni le evităm, sau cel puțin eu, îmi îndrept capul spre el și scot un oftat zgomotos care îi atrage atenția. 
      Asta trebuia! Să îi atrag atenția, să îi dau un mic impuls care să îi dea de înțeles că încă sunt prezentă cu el. Privirea mea se ridică de pe măsuța din sticlă care susține ceștile din porțelan și scumiera din mijloc. Când privirile noastre se intersectează, simt cum palmele mi se umezesc, și stomacul mi se strânge. 
      Aveam emoții. 
      De ce aveam emoții?!
      Totul era așa ciudat, dar parcă nu era niciun fel de disconfort în ast, și simțeam cum pot spune orice și face orice. Mă simțeam în largul meu, cu toate că nu arătam asta. Probabil credea că m-am rușinat? Nuu! Sigur nu. Știe cum sunt. Chiar dacă nu am avut mult timp pentru noi, pentru a ne cunoaște, el a făcut formidabilul progres ce nimeni nu cred că l-a reușit vreodată, adică să mă înțeleagă destul de bine.
       -Ar trebui să lăsăm prostiile astea -și ia o pauză după vorbele rostite parcă pe nerăsuflate- nu crezi că este timpul nostru? continuă deja cu o lejeritate în glas, aprinzându-și o țigară și apropiind scumiera de el. Vrei? Văd cum își ține pachetul îndreptat spre mine, iar eu iau una chiar dacă cu nu mai era familiarizată cu acest viciu.
       -Ești conștient de faptul că am un copil cu altcineva, nu? îi întorc replica numaidecât aprinzând bucata de foiță care ținea în frâu tutunul, iar apoi trag cu râvnă din ea.
       Atunci el se ridică după fotoliul de același material și culoare ca cel pe care stăteam eu și care parcă rămăsese urma șederii sale acolo, apropiindu-se de mine din doar 2 pași. Cu toate că distanța nu era mare, nu mă așteptam să ajungă așa repede aproape de mine. Se apleacă stând  pe vine și își lipește cu blândețe și-n "slow motion" obrazul de al meu creând o atmosferă încărdată pentru mine, fiindu-mi cu gura foarte aproape de ureche. Simţeam cum fiori îmi străbăteau corpul și cum emoțiile își puneau amprenta pe obrajii mei, înbujorându-i. Îi auzeam clar fiecare inspirație și expirație, cutremurându-mă într-un oarecare fel. 
       Așteptam ceva, așteptam un alt gest din partea lui după cel de mai devreme. Îi așteptam răspunsul la replica care i-o dădusem. Fumul ematat de țigările noastre cerea să fie inhalat, dar nu-l băgăm niciunul în seamă. Nu mai durase mult,și se dezlipi de fața mea, încă stând în aceași poziție în fața mea, fixându-mă cu privirea parcă încercând să caute ceva, un detaliu ce până acum nu îl mai văzuse. Roșeața dispăruse odată cu dispariția atingerii sale, dar în schimb simțeam cum fruntea îmi este umedă de la sudoare.
       Mă simțeam lipicioasă și nu era momentul potrivit!
     
       Vedeam cum își drege vocea, ca și cum s-ar pregăti pentru un discurs, dar, desigur nefiind așa. Doar aceași liniște. Nu mă așteptam ca atmosfera să fie așa. Speram la mai mult, cu toate cu nu duceam lipsă de noi sentimente și noi trăiri.
       Își ridică o mână de pe genunchi și și-o agață de bărbia mea, parcă vrând să o sprijine.  Acest contact fizic mă făcu să tresar. Ochii săi de o culoare sumbră, cu o fărmiță de lumină blândă, îi privesc pe ai mei. "Acel copil îl pot crește și iubi precum ar fi o părticică din mine". 
      Aceste vorbe începuseră să mă încurajeze, să ne încurajeze situația și posibil o eventuală relație. Îmi proptesc un zâmbet suav, apoi îi iau obrajii în palme. Îi admiram buzele cărnoase, ușor uscare, care aveau un farmec aparte. Numai stau pe gânduri și mă repezesc spre ele, cu intenția de a i le cuprinde într-un sărut fără niciun fel de inhibiție.
       
       Îmi plăcea senzația care mi-o transmițea acea conectare a noastră. Ce-i drept, îmi lipsise. Cu toate că nu avusem un contact mai intim de-atât, aveam de gând ca de această dată să fie altfel. Limba mea se juca cu a lui, ajungând parcă într-un duel. Aveam ochii închiși și puteam simți că și el, făcând momentul și mai special. Câteva amintiri îmi curg în minte, realizând că ceea ce fac nu este bine. Amintirile nepotrivite, venite într-un moment destul de potrivit care îmi schimbară părerea despre ceea ce făceam, erau cu familia mea: Sasuke și micuțul Gaara. Aveam deja propriia mea familie!
      
        Rațiunea începuse să își facă prezența, cu toate că nu prea îi duceam dorul. Rup sărutul și mă las mai pe spate încercând să iau o mică distanță de cel care îmi dăduse viața peste cap. În mintea mea era o vraiște totală. Mă simțeam jalnic, dar totodată și bine. Era două sentimente contradictorii care mă răvășeau. Nu era corect ceea ce făceam. Chiar dacă Sasuke mi-a făcut-o odată, acum sinuația era diferită, un copil legându-ne și îngreunând unele lucruri. Nu puteam renunța la bărbatul deja prezent în viața mea, dar parcă nici la cel cu părul precum argintul -cu toate că nu era foarte în vârstă, aceasta fiind culoarea lui naturală- care reapăruse și îmi trezea unele sentimente pe care numai el a știut să le provoce. Probabil și vârsta și experiența își spuneau cuvântul, iar asta mă atrăgea și mai mult la el. Voiam mai mult decât un sărut, dar deja începusem să mă simt extrem de vinovată, fiind sigură că nu voi fi capabilă să duc o povară mai mare pe umeri pentru că l-am înșelat pe tatăl micuțului meu. 
       -S-a întâmplat ceva? mă întreabă cu ezitare ispita. 
       -Probabil nu ar fi trebuit să se ajungă aici... dar, la naiba! Simt o uriașă nevoie de tine!
      
        Se pare că vorbele mele îi încântau auzul, pe buzele lui făcându-și prezența un zâmbet pervers, dar nu în sensul rău. Îmi agita mai mult hormonii acel zâmbet, sinceră să fiu. Era dubios de plăcut la vedere. Ochii săi nu exprimau nimic, deoarece îi avea închiși, ajutând zâmbetul să aibă un imapact mai mare. 
       Știa mă miște și doar cu un zâmbet. Formidabil!
        Se ridică din postura în care era, schimbându-și expresia feței într-una serioasă.
       -Probabil ai dreptate. Dar știi? Eu voi fi mereu la dispoziția ta. Când mă vei dori, atunci îți voi fi alături. Pot fi numit "roata de rezervă", nu mă deranjează. Pentru tine și fericirea ta, orice.  
       Acestea fiind spuse, se mai apleacă încă odată, cu intenția de a mă săruta pe obraz -și reușind ce-i drept-, apoi pronunță un "Pe curând, frumoaso!", depărtându-se.
       Reușisem să îi remarc ochii  îndurerați. Nu aveam puterea să îl opresc din drum. S-ar crede că puterile mele mi-au fost absorbite în timpul ultimei sale atingeri, gestul fiind făcut parcă dinadins pentru a nu-l împiedica în vreun fel. Aveam nevoie să îmi fac ordine în gânduri și să definesc exact ceea ce simt pentru cei doi bărbați din viața mea, iar el știu sigur că era conștient de asta. 
       Trebuia să fac un compromis. Cu amândoi nu puteam rămâne, sau puteam?...

Am trecut si eu pe aici 
Ce mai fic, ideia mi se pare original
Ce ii tot trece sakurei prin cap
adu nextul repede te pwp