“Dacă ar fi să mă îmbolnăvesc, ai lăsa această ranchiună deoparte? Dar dacă aş muri? Dacă aş muri, mi-ai aduce o floare pentru mâinile încrucişate la piept? O lumânare pentru lumină pe lumea cealaltă? Nu?-ştiu. Eşti mult prea orgolios. Înlături fericirea şi iubirea din cauza unei greşeli, care în trecut şi tu ai făcut-o. Este ciudat cum eu te-am putut ierta, cum am putut trece peste, iar tu m-ai lovit cu învinuiri, jicniri şi suferinţă. Încerci din răsputeri să devii cineva care nu eşti. Cel care locuieşte acum sub acelaşi acoperiş cu mine şi propriul copil, nu eşti tu! Ştiu asta… te cunosc prea bine! Te rog, lasă orgoliul şi iartă-mă… Ştiu că o putem lua de la capăt… Pentru noi, pentru copilul nostru. “

       De ce nu îi pot spune toate astea? Aceste cuvinte aşternute pe verso unei facturi la lumină sunt cuvintele ce nu i le pot arunca în faţă acelui monstru. Exact asta a devenit: un monstru. Mă doare inima când mă gândesc că eu l-am transformat în asta… Probabil dacă nu l-aş fi avut pe Gaara alături, reveneam la vechile vicii. Şi acum îmi amintesc acele clipe de nebunie. Unele erau atât de plăcute. Uitam pur şi simplu de probleme alături de gaşca pe care am părăsit-o cu mult timp în urmă. Mă întreb ce fac acum. Era un tip, Neji, destul de drăguţ. Dar pe cât de simpatic la vedere, pe atât de afemeiat. Câte nebunii am mai făcut şi cu el… mi-a fost cel mai apropiat dintre toţi. Ochii săi ciocolatii aveau un aer de superioritate în faţa persoanelor în suferinţă. Pare destul de superficial ce spun, dar îl admiram pentru asta. Nu avea mila faţă de nimeni, iar spre deosebire de mine, el era o persoană foarte dură, sigură pe sine. Eu în schimb, chiar dacă în preajma lui stăteam cel mai mult, niciodată nu am prins caracterul său, să devin măcar pe un sfert cum era el. Chiar sunt foarte curioasă cum a ajuns, ce mai face…
 
       Şi aşa m-am distras umpic de la vechea problemă:  Sasuke. Nu puteam să îl conving sub niciun chip că îmi pare rău, că nu o să se mai repete… Probabil ar trebui să punem capăt. Nu mai suport atâta suferinţă… chiar dacă o merit din plin. Sunt conştientă că ce am făcut eu este mai grav decât când o făcuse el, acum situaţia fiind diferită deoarece avem şi un copil. Un copil ar fi trebuit să ne lege –şi aşa a şi fost, un timp- dar se pare că sfârşitul este pe aproape. Sfârşitul nostru, familiei noastre.
 
       Am închis ochii de multe ori la tot ce mă expunea, la furia care şi-o exprima prin violeţă şi la multe alte ieşiri şi umilinţe. L-am iertat. Ştiu cât de sensibil e. De fapt, acum când l-am pierdut pentru a 2-a oară îmi dau seama… Nu cred că va mai fi cale de întoarcere. Bine totuşi că nu eram căsătoriţi. Mă întreb totuşi cum va rămâne cu Gaara. Nu aş suporta să fiu departe de el şi pot spune că acest lucru este valabil şi pentru el. Gaara era singurul lucru care ne lega. Gaara şi regretul care îl port faţă de ce am putut să îi fac. Am devenit una din acele persoane care le urăsc cel mai mult…
 
       Mă întreb ce voi face fără el… cu toate astea, am realizat cât de mult ţin la el… ar trebui să îi arăt? Sau să mă rezum la ce s-a întâmplat până acum? Oare toate cuplurile au astfel de probleme? Nuu! Nu cred. Nu cred că se pune problema atât de des încât să îţi înşeli bărbatul -cu care ai şi un copil- cu fostul tău director. Doamne, cât de urât sună asta… La ce oare mi-a fost gândul în acele momente?
       Proastă, proastă, proastă!
Îmi scutur capul de două ori şi observ cum apare o siluetă pe uşă. Din cauza întunericului nu puteam distinge cine ar putea fi, dar o vagă bănuială aveam. Oricine nu ar putea fi, ci doar…
       -Iubito, ce zici, o baie merge? Tresar când îi aud vocea răguşită, schimbată datorită supărării care mi-o purta.
Mă ridic din patul camerei noastre şi mă îndrept spre baie pentru a încărca cada, fără a scoate vreun cuvânt. Nu ştiam ce să fac, dar ceva pentru a schimba lucrurile dintre noi, tot trebuia încercat. Voiam cu disperare să îl simt aproape, să mai fiu a lui încă o data –dar fără a fi obligată. Urmăresc fiecare colţişor al încăperii, aşezată pe marginea căzii. Nu dură mult timp şi îl aud cum îmi rosteşte numele destul de iritat –nu că ar folosi alt ton în ultima vreme. Voiam cu disperare să îl liniştesc, să fie iar calm cu mine, când mă vede să îi apară acel zâmbet sincer pe chip… Să lăsăm trecutul şi să ne iubim în lumina lunii, cum o făceam odată…
 
       Ajunsă iar în dreptul său, -fiind exact în acelaşi loc ca înainte să plec în baie- îi privesc chipul pe care se putea citi încordarea. Îi ating cu buricele degetelor obrajii palizi. Cum respiră, o adiere de alcool îmi inunda nările, usturându-mă. Ignor acest lucru şi continui în a-mi plimba degetele pe chipul său. Mă aşteptam să îmi îndepărteze mâna, dar nu făcu acest lucru. Îl privesc în ochii goi. Nu puteai vedea niciun gest din partea sa, niciun sentiment. Acest lucru mă rănea extrem… 
 
       Îl trag spre pat, împingându-l cu blândeţe. Mă aplec în dreptul său, dându-i pantofii jos. Apoi continui cu ciorapii, pantalonii, cămaşa –acum pătată de nu-ştiu-ce-licoare -, rămânând doar în lenjeria intimă –boxeri albi. Mă excita felul în care arăta, corpul arătându-şi aproape întreaga goliciune. Era al meu, dar când îi privesc privirea pierdută îmi dau seama că de fapt, de mult l-am pierdut şi încă de câte ori... Acea privire, acea privire era echivalentă a 100 de cuvinte jicnitoare şi veninoase. Îmi puteam da seama din acea privire cât de mult mă dispreţuia, tratându-mă cu dezinteres…
Mă îndepărtez de el, îndreptându-mă spre baie. El făcând acelaşi lucru exact când eram în dreptul uşii. Mă opresc şi îl las să intre primul în baie, privindu-i mersul de la spate. Până şi spatele îi era atât de perfect. Îmi mai repet încă o data acel adjectiv care mi se potriveşte enorm şi îl ajut să intre în cadă, observând cum se bălăngăne datorită alcoolului din sânge.
 
       Îl săpunez, îl clăbucesc, îl clătesc, îl masez, şi din impuls îl şi sărut.  Ochii săi goi prind o uimire de neinchipuit. De parcă l-ar fi oprit o necunoscută pe stradă şi ar începe să se comporte de parcă s-ar cunoaşte de o viaţă. Îmi cer scuze involuntar observându-i reacţia atât de neaşteptată. Nu ştiu de ce o făcusem, atât cu sărutul, cât şi cu scuzele. Impulsurile se pare că erau mai puternice decât mine.
Nu spune nimic.
Mă priveşte şi iar mă priveşte. Nu ştiau cum să reacţionez. De parcă am fi doi copii la prima iubire. Secunde reci trec, iar liniştea apăsătoare ne înconjoară. Începusem să mă simt vinovată de ceea ce făcusem. Era normal?–cred că nu.
 
       Vaai! Aş fi murit şi nu m-aş fi aşteptat vreodată la asta. Hainele mele se udă instant, dar nu îmi mai păsa. Savuram acel sărut după care tânjeam de atâta timp. Cu puţin timp în urmă, stăteam şi mă frământam dacă era bine că mi-am sărutat iubitul –care nici nu ştiu sincer dacă ar fi un iubit. Iubit? Soţ? Bărbat? Cum naiba să îi spun, că nici eu nu mai ştiu! Dar naiba să le ia de gânduri! Acum stau în braţele sale în cadă. Probabil tot dintr-un impuls –sau a alcoolului-, m-a tras alături de el.
Mă săruta atât de pătimaş. Mâinile sale se plimbau pe corpul meu, înlăturând hainele în slow motion. Era atât de blând, de grijuliu. Îmi era atât de dor de acest Sasuke, de vechiul Sasuke care nu am ştiut să îl apreciez. Abea acum îi estimez adevărata valoare şi calitatea cu care îmi atinge corpul. O multitudine de lucruri care înainte nu le dădeam chiar atât de multă importanţă, acum devin “principale”.
       Plimbându-şi grijuliu degetele prin părul meu revărsat pe umeri, cântinuând în apa cristalină, rupe sărutul şi îmi priveşte atent chipul serios, în timp ce cu cealaltă mână începe îmi mângâie sânii fermi, dezgoliţi. Cobor privirea după câteva secunde, savurând acele senzaţii care îmi cutreierau corpul. Roşesc umpic văzând ipostaza în care sunt, iar chipul său ponderat capătă un zâmbet blajin. Ştia cât de pudică sunt, iar asta mereu i-a stârnit acel zâmbet. Acel zâmbet care înainte nu îl priveam cu aceşti ochi recunoscători. Recunoscători pentru că în cele din urmă m-a iertat. Îmi venea să urlu de bucurie, să strig la cer până vocea nu îmi mai ingăduia.
 
       Închid ochii, delectându-mă în continuare cu trupul atletic al brunetului. Se vedea că îmi duse şi el dorul. Orice atingere, privire, sunet, orice mimică a feţei îmi arăta asta. Acum vedeam cât de mult îi lipsisem şi cât de mult mă iubeşte. Iubirea noastră se revărsa prin gesturile noastre. Gemete înfrânate pentru a nu ieşi din acea baie, ajungând la urechile ştim-noi-cui, stăteau forţate în acea încăpere a bunăvoinţei.
       -De-ai ştiu tu cât m-ai făcut să sufăr, prinţeso!
       -De-ai şti tu ce dor ţi-am purtat...
       După acest schimb de replici, Sasuke începe să îmi mângăie trupul cu buretele plin de spumă. Mă spăla exact cum i-o făceam eu de fiecare data: de parcă aş fi un copil mic, atent la orice detaliu. Niciodată nu făcuse asta, iar un moment mai potrivit, nici că exista! Stătem cu spatele la el, iar imediat cum înlătura spuma cu jetul duşului, îmi săruta fiecare părticică, acest gest stârnindu-mi fiori de plăcere, dorindu-mi mai mult. Aş fi făcut asta iar şi iar, până aş îmbătrâni. Cât poate fi de dulce împăcarea!
       După ce ieşim din cadă şi ne învelim cu câte un halat de baie, mă ia în braţe, purtându-mă până în aşternut, restul nopţii devenind “plus optsprezece”.
 
       Hm? Cred că a intrat cineva în camera. Mă simt prea obosită să deschid ochii, dar mă alarmez umpic la gândul că sunt dezbrăcată, aşa că îmi plimb mâna prin pat, –tot cu ochii închişi- constatând că sunt învelită. Bun, niciun alt motiv să îi deschid. Mă simţeam prea bine în braţele brunetului, nevrând să revin din visare. Totuşi, chicote? Asta sună ciudat. Şi simt cum brunetul se fâstâceşte. În cele din urmă, deschid şi eu ochii, observând sursa “zarvei”. Micuţa “zarvă” era în pijamale, cu o tavă în mâini, pe ea fiind două farfurii cu micul dejun. Mă alarmez la gândul că omleta a fost făcută de micuţ, dar mă linişteşte înainte de a pune vreo întrebare, spunându-mi radios că l-a ajutat dădaca sa.
 
       Savuram liniştiţi hrana adusă de micuţul Gaara, el plecând imediat după ce ne-o-nmână. Nu spunem nimic, mâncând în linişte. Mi-aş dori atât de mult să ştiu ce zace în mintea sa, să ştiu mereu ce părere are, ce gândeşte. Dar cred că atunci nu l-aş mai iubi. Dacă ar putea toată lumea să citească gânduri, ar fi jale pe pământ. Mă amuză acest gând şi scot un mic chicot, sperând să nu fie auzit. Probabil pentru că nu îmi doream să îmi împărtăşesc gândurile în acest moment. Ironic, hă? Daar, din nefericire, a fost auzit, fiind întrebată ce s-a întâmplat, cu o urmă de nedumerire în glasul şi ochii dragului Uchiha. Sună bine oare “Sakura Uchiha”? Hmm, ar fi ciudat.
 
       Ca răspuns nu fac decât să dau din umeri şi să îi afişez un zâmet innocent, urmat de un pupic pe obraz în timp ce îşi mesteca mâncarea. Bea o gură de suc de portocale, iar apoi se lasă pe spate cu mâinile la ceafă privind tavanul de un alb imaculat. Îl privea cu atâta interes, de parcă un film s-ar derula în faţa ochilor săi. Capul îmi “plonjează” ori la chipul brunetului, ori la tavan. Nu voiam să îl întreb la ce îi este gândul, aşa că îmi văd în continuare de savuratul micului dejun.
 
       -Sakura Uchiha… mă înnec cu îmbucătura care o aveam în gură la acel moment, odată cu cele două cuvinte auzite. Să îmi fi citit oare gândurile? Destul de ciudat. S-a mai întâmplat să ne gândim amândoi la acelaşi lucru în acelaşi timp, sau să zicem aceleaşi cuvinte deodată, iar asta îmi stârnea o urmă de curioztate la afirmaţia adusă asupra lui. Sau poate suntem exact sufletul pereche. Cred că a 2-a variantă ar fi mai posibilă, dar totuşi o explicaţie mai neclară.
       -Sună… ciudat, apuc să spun printer gânduri. Dar îmi place! adaug imediat.
Dau tava de pe picioare şi o pun pe mobilierul de lângă pat, apoi mă alătur lui Sasuke, aşezându-mă pe pieptul său, afişând un zâmbet dulce. Naiba să mă ia dacă mai îndrăznesc vreodată să nu apreciez ceea ce am, şi să dau cu piciorul fericirii!
Se ridică de pe pat şi se îndreaptă grăbit spre Dumnezeu-ştiu-unde. Îl urmăresc cu privirea până la ieşirea din camera, după câteva secunde urmându-l şi cu trupul. Oare unde o fi dispărut atât de repede?
Nu apuc să mai adaug altceva, că îl văd cum îşi toarnă whiskey într-un pahar.
       -Atât de dimineaţă cu alcoolul? Nu ar trebui tutuşi să o laşi pe mai târziu? După aceste întrebări, îmi aruncă o privire fulgerătoare, care dacă ar fi putut, m-ar fi retezat. Părea atât de schimbat de mai devreme… ce o fi cu el?
Observ cum bea în grabă conţinutul paharului, cu mâna tremurând şi destul de agitat. Nu dură mult, iar acea agitaţie care punea stăpânire pe el, se linişti. Puse paharul pe masă, lângă sticlă, iar apoi se îndreaptă spre mine cu privirea îmblânzită. Spre deosebire de el, eu devenisem neliniştită, neştiind care va fi pasul său următor. Pentru câteva secunde, când îmi aruncă acea privire, aveam impresia că seara trecută nici nu existase.
 
       Ajungând în dreptul meu, la o distanţă de mai puţin de 10 cm, mă ia de mijloc, lipindu-mă de el, acest gest făcându-mă să tremur în braţele sale. Îmi simţea neliniştea şi nici nu era de mirare. Oricine ar fi putut-o simţi. Îmi ia chipul între mâini, cu o mişcare tandră înlăturându-mi câteva şuviţe care se odihneau pe chipul meu. În ochii săi de un negru sumbru cu o urmă de strălucire, se putea reflecta chipul meu. Oftează uşor, parcă cu intenţia de a nu auzi, iar apoi mă sărută tandru pe frunte.
 
       La contactul buzelor sale cărnoase, cu pielea frunţii mele, parcă îmi luase toate sentimentele negative cu mâna. Mă liniştisem instant, dar, acelaşi gând rămânându-mi imprimat în minte: oare o fi devenit alcoolic?

Woou ce capitol...bravo pisi imi place e super ma bucur ca s-au imoacat dar totusi am o presimtire ca a devenit alcoolic...astept continuarea te pup <3

Ti-am urmarit ficul si acum m-am decis sa iti las un comentariu, vazand ca nu ai de gand sa mai postezi continuarea. Cand o aduci? Mor de nerabdare sa vad ce se mai petrece... cum decurg lucrurile. Sunt tare curioasa.

FanFic SasuSaku Blocat din cauza inactivitatii.