Ţigara care arde

Umm, hei. Acet fic este unul din preferatele mele. Nu-mi apartine, nu este scris de mine. Repet, nu este scris de mine. :) Sper sa va placa si voua cum mi-a placut mie. Spor la citit(D)

Ţigara care arde

Capitolul I

Distruge-mi orgoliul ca să accept faptele aşa cum sunt.

Viaţa mi-e pradă,
Viaţa mi-e dar,
Viaţa mi-e sângele de sub altar…

Coşmarul pulsa în mine precum adrenalina; cu răsuciri elucubrante, strecurându-se nevăzut prin iţele întortocheate ale subconştientului meu.
Când i-am detectat intruziunea era deja mult prea târziu. Timp de o bătaie neştiută de inimă nu mi-am dat seama unde eram. Nici măcar nu reuşeam să-mi amintesc numele. Raţiunile din jur vorbea în tăceri bizare, derutante ; întunericul era pictat în nuanţe opresive, cerul dur precum onixul stând ca mărturie onirică. Obrazul mort al lunii era stins de întuneric, iar stelele piereau una câte una sub vălul de nimic.
Fiecare copac ce îşi înclina braţele spre mine, fiecare frunză alergată de vânt ce îşi periclita existenţa, fiecare rugă nespusă, dar totuşi auzită, fiecare briză ce îmi ciufulea brutal părul…fiecare completa senzaţia de deja-vu. Am realizat unde eram exact în clipa în care mi-am dorit să nu mă trezesc din neştiinţă.
Fiecare irealitate începea şi se termina fără abatere de la un singur scop: moartea mea. Simţeam cum eram ucisă încetul cu încetul, îmi vedeam inima zvâcnind a anticipare şi frică.
Alergam, fără să pătrund mai adânc în adevăr, căci de acum toate se înfăptuiau cu scrânşete inutile.Îmi impusesem să nu dau înapoi…dar nu prevedeam altă modalitate de a scăpa. Mă rugam să îmi revin, să ies din coşmar, dar ştiam că singura soluţie pentru a mă trezi era să mor din nou şi din nou. Să aştept inexorabil sfârşitul doar ca să o iau de la început. Paşii îşi dezvăluiau cuvintele în noapte, dezvăluindu-şi existenţa ascunsă. Mai aproape.Şi mai aproape.
Panica îşi făcea loc printre fibrele trupului meu, dezvăluind valurile de adrenalină nevăzută. Continuă să alergi , mi-am poruncit cu ardoare. Răsuflarea mi se acceleră în timp ce măream ritmul şi fugeam împotriva rafalelor de vânt. Cu ochii minţii, mi-am imaginat urmăritorii fără chip strecurându-se pe urmele mele, calcând în locurile în care am trecut, venind din ce în ce mai aproape… Sunetul deveni obsedant, tiparul paşilor rapizi trepidând cu zgomote puternice şi sigure. Ei erau vânătorii şi eu eram prada, dar care erau regulile jocului? Dureri surde se înghesuiau în corpul meu, iar eu nu reuşeam să le fac faţă. Mă sufocam cu fiecare pas pe care îl înfăptuiam, iar decizia de a merge mai departe pălea precum flacăra pâlpâietoare a unei lumânări. M-am cutremurat, simţind atingerea umbrei scurgându-se pe piele. Lacrimi de disperare îmi pătau obrajii cu o frică tainică, zdrobind ultimele picături de curaj. Aleargă, aleargă… Dacă era doar moartea cea pe care trebuia să o întâmpin atunci aş fi aşteptat-o cu o nemaipomenită plăcere. Dar e greşit. Moartea este doar începutul agoniilor mele. Cu cât cădeam mai mult de pe marginea realităţii, cu atât zbuciumul era mai dureros. Adâncită în vârtej, m-am împiedicat de un obiect dur. Prăbuşirea m-a împins la pământ, cu faţa în jos. Tremurând, m-am ridicat şovăitoare , privind lucrul care mi-a periclitat fuga. Cadavrul unei fete zăcea sfâşiat la nici un metru de mine, fiind îngropat parţial în îngrămădiri stângace de pământ. Faţa palidă îi era încadrată de valuri dese de păr castaniu. Ochii ei larg-deschişi, învăluiţi de mătasea nefiinţei, aveau o nuanţă de albastru-închis, precum reflecţiile unui lac îngheţat. Cumva, mă regăseam în trăsăturile ei; arătam aproape la fel.
Panica mă făcu să îngheţ în aceeaşi poziţie, privind cu groază corpul lipsit de viaţă. Mirosul morţii îmi pătrunse în toate colţişoarele trupului, ondulându-mi spaima cu tresăriri absurde. Prevedeam că finalul nu era departe. Umbrele se dezvăluiră lent, de parcă ar fi savurat fiecare moment al înaintării lor. Am icnit, dându-mi seama că eram înconjurată. Fragmentele de gânduri ce ajungeau la mine erau prea înceţoşate; nu mai reuşeam să analizez soluţiile pe care le aveam din cauza fricii.
Cineva mă prinse de încheietura mâinii, smucindu-mă, obligându-mă să îngenunchez. Un cuţit sclipi ameninţător în întuneric; în acel moment eram sigură că voi muri. Pierderea mea era necesară pentru câştigul lor. Numai că nu a fost dat să fie. Nimicul şovăise în a da lovitura finală, permiţându-mi să mă răsucesc pentru a mă salva, dar lama mă ajunse din urmă, crestându-mi pielea şi smulgându-mi simultan un ţipăt. Ca un ultim clişeu, doi ochi străini, de un negru glacial, mă priviră aproape râzând sarcastic. Agonia îşi filtră mrejele şi în realitate, impunându-mi suferinţa în trup. Frica se transpuse gălăgioasă în bătăile accelerate ale inimii. Am apucat strâns marginea pernei, înjurând în şoaptă şi rugând-mă în mod patetic să nu îmi pierd cumpătul. Revenisem în realitatea violentă. Coşmarul revenise prima oară după luni întregi în care am reuşit să-i fac faţă, izbucnind cu o putere mai mare decât aş fi crezut vreodată. Simţisem teamă, răceală, un instinct al autoconservării, disperare, neputinţă, toate transpuse într-o singură irealitate.Din nou. Durerea pulsa şi mai pregnant acum, iar valurile de adrenalină ce mă inundau se izbeau cu nelinişte. Era ceva în neregulă? Da. Totul ardea cu scăpărări difuze. Mă întrebam dacă nu cumva îmi provocasem fără să vreau lacune în gândire. Totuşi, era destul de plauzibilă varianta asta. Vântul suflă ezitant prin fereastra deschisă, deranjând perdelele din brocart alb. Mi-am ridicat capul şi m-am uitat în jur. Fetele încă dormeau, piepturile lor ridicându-se la intervale regulate.Am suspinat uşurată, dar grămezile de valize închise neglijent, tonele de haine aruncate la întâmplare, zecile de seturi de machiaj…clar, voi ajunge în curând la Recuperări. De acum gata cu uşurarea. M-am ascuns sub cearşaf şi am gemut. Preferam coşmarul în locul realităţii. Preferam cele mai groaznice vise şi încă mai mult. În fond, cine agrea taberele pe timp de vară? Cele trei luni de vacanţă nu sunt pentru stat în nu ştiu ce lagăr comun situat la vreo cincizeci de kilometri depărtare de cel mai apropiat oraş. Bineînţeles că la prima vedere nu mi-am dat seama că tabăra de vară Crescent Falls, cea mai bună pentru excursii montane din regiunea Idaho, era principalul factor ce îmi filtra ghinionul în ceva mult prea concret.Şi abia am ajuns aici acum câteva ore! Nu, nu vorbeam numai de toate fetele astea care îşi cară bagajul de înfrumuseţare. Pe lângă colegele mele există şi anumite cunoştinţe mai vechi, venite cel mai probabil de la un azil de nebuni. Presimt că ziua de mâine va fi al naibii de perfectă. Nu, chiar vorbesc serios; o să încerc să mă afişez cu un zâmbet tălâmb pe faţă, aprobând din cap la sugestiile celorlalţi, prefăcându-mă că cercul e creionat fără cusur… Nu. Luptă pentru cei care luptă pentru tine. Probabil că am adormit privind lumina ţuguiată a felinarelor de afară. Dar continuam să gândesc, să analizez clişee vechi, să compar…până când coşmarul reveni în forţă.

***

Când lumea e ruptă de tine mai bine te rupi tu de lume.

-Sakura, nu cred că e o idee tocmai bună.
Nu m-am oprit din mers, dar am zâmbit nerăbdătoare în sinea mea. Deşi Ino era singura mea prietenă din acest lagăr-tabără tot nu o agream ca pe colegele din oraşul meu natal, Midlothian. Genul de fete cu care te puteai distra necondiţionat, fără să fii constrânsă de limite.
De ce aveam vaga impresie că oamenii de aici aveau o mentalitate puţin cam tulburată?
-Normal că nu e o idee bună având în vedere că te mişti cu doi centimetri pe oră, am replicat agasată. Vrei să ne găsească cineva?
Aproape că o vedeam milogindu-se dezaprobator în spatele meu. Observasem defectul acesta încă de când făcusem cunoştinţă în autobuz. Mi-am adus nemulţumită aminte că aveam trei luni la dispoziţie ca s-o plictisesc cu concepţiile mele.
Perfect.
-Nu crezi că va vedea cineva că lipsim?
Am continuat să merg printre căsuţele înguste ale taberei, dându-mi ochii peste cap.
Ino avea talentul extraordinar de a aduce la suprafaţă punctele slabe din plan. Asta nu era a suta oară când se plângea că vom fi descoperite; dar cu siguranţă aceasta a fost a nouăzeci şi noua dată.
-Dacă ne prinde cineva … o vom şterge englezeşte de aici. Oricum, e doar un amărât de discurs de deschidere a sezonului de adus deţinuţi în lagăr, am mârâit plictisită. Nu moare nimeni dacă ieşim puţin. Bine, bine, puţin mai mult, am adăugat eu când m-am întors şi i-am descoperit privirea asasină. În plus, ideea asta ţi-a ieşit chiar ţie pe gură.
Unele persoane chiar nu ştiu ce înseamnă să fugi de probleme din simplă comoditate.
Am rânjit în timp ce ea se strâmbă într-un mod artistic. Aş fi vrut să am un aparat de fotografiat la mine ca să imortalizez momentul.
-Crede-mă, nu am sugerat eu să ne strecurăm prin toate tufişurile astea, murmură ea, dând la o parte crengile unui copac aplecat.
Oricum, nu aveam chef să mă scuz că am târât-o până aici.
-Îţi dau şi ţie una, i-am promis, nu tocmai convinsă.
Am ezitat , glasul meu denotând o tăcere patetică. Aş fi minţit afirmând că eram o persoană perfectă ce făcea numai lucruri perfecte. Întotdeauna am încercat să modelez un cerc din lut, astfel încât forma lui să fie palpabilă şi admirată de oameni.
Şi am reuşit…mereu şi niciodată. Era cel mai concret rezultat pe care îl puteam obţine.
Mâinile porniră a-mi tremura. Mă bucuram totuşi că Ino îmi respecta momentul de reculegere; nu făcu nici o tentativă pentru a aduce înapoi conversaţia.
Imediat ce am ajuns într-un loc îndeajuns de ferit, mi-am îndoit genunchii şi m-am prăbuşit peste firele fragile de iarbă. În jur întâlneam doar colţurile cenuşii şi reci ale clădirilor, învelite de câte un copac şubred ici colo.
Ino se sprijini de un ciot de copac la câţiva metri de mine. Oftând, am scotocit prin buzunare până când am dat de mica mea minune.
-Poftim, serveşte-te, am zis, întinzând fetei din stânga mea pachetul de Kent. Savurează-l încet, e ultimul pe care îl am.
Un gând tresări dureros. Vor fi trei luni fără pic de distrugere în plămâni… probabil că va fi cea mai întunecată şi agitată perioadă din întreaga mea viaţă.
Spre surprinderea mea, Ino chiar se servi galant. I-am aprobat încet gestul şi i-am oferit din focul tremurând din bricheta mea.
Am luat cu tipicul meu entuziasm întârziat o ţigară, scufundând-o în norii ameţiţi de jad.Sărutând mucul, am tras cu violenţă fumul ucigător în plămâni.
-Ab, suntem în aceeaşi gaură nebunească acum. În nişte lagăre mai înfiorătoare decât în Germania nazistă…
Nu mă deranja faptul că abia ne cunoşteam. Cu puţin noroc vom fi prietene într-un viitor apropiat.
-Nu, nu cred că aici e atât de lagăr, răspunse ea, articulând ironic ultimul cuvânt. Nu poate fi atât de rău pe cât crezi tu.Ne vom obişnui mai târziu cu toţi şi cu toate.
M-am uitat la ea cu o privire de om pe moarte, apoi am bolborosit:
-Ştiam eu că vei încerca să te împaci cu situaţia.
Măcar îmi dregeam eroic orgoliul rănit.
Mi-am apăsat din nou buzele peste stratul fin ce acoperea nicotina. Două fete trăgând câte un fum pe la colţuri era imaginea mea de reverie!
-Tu cum ai ajuns aici? întrebă Ino , ignorându-mi ultima remarcă.Sorbi şi ea din fum.
-Mhh…una din bubele obişnuite. Mama tocmai a plecat în luna de miere cu noul ei soţ şi, evident, a trebuit să mă lase undeva. Cred că a cerut ajutorul unui medic dintr-un spital de nebuni, dar…
Am ridicat din umeri în semn de nepăsare. Să am un tată vitreg nu era tocmai pe lista mea de priorităţi.
-Mda, presupun că nu-ţi place de el, spuse Ino, întorcându-mi indiferenţa.
-Nu sunt o adolescentă răzvrătită care vrea 24 de ore din 24 atenţie, am adăugat rece, scuipând o porcărie în formă de norişori. Poate că dau adesea impresia asta, însă eu nu mă privesc în unghiul ăsta.
Cu o destindere absentă, mi-am ciufulit şuviţele de păr.
-În fine, pentru un străin ce se inflitrează în familia mea, Robert pare ok….deocamdată.
Ino izbucni cu tormente de chicote amuzate, iar eu am fost nevoită să aştept să treacă criza de isterie. Apoi fata reluă, şuvoiele de cuvinte curgându-i fără oprire:
-Am avut o prietenă în situaţia ta, dar nu reacţiona la fel de civilizat ca şi tine. Părinţii ei divorţaseră, ea rămânând cu mama ei. Nu o duceau prea bine, dar au…
Şi aşa mai departe. Mă plictisesc bârfele prea elevate.
Am izbândit să îmi blochez mintea contra cascadelor de vorbe inutile, blocându-mă în propria mea lume. O încăpere unde nu exista nimic, unde taberele de vară erau insipide, iar problemele deveneau praf şi pulbere.
Eu eram centrul meu; numai persoana mea conta. Ţigara dintre degetele mele se prefăcea în artă, nu în instrument de atacat plămânii. Sunetele din jur se risipeau ,întărind tăcerea, dându-mi voie să gândesc liber.
Coşmarul se încâlci din nou printre pânze de păienjen, întunecându-mi reveria. Oricât aş fi izgonit imaginile, ele mereu se întorceau mai puternice.
Frica a pătruns în mine, înfingându-şi apăsătoare cioburile şi plimbându-se precum otrava. Era doar un iz, o amintire e ceea ce fusese noaptea trecută; mă uram fiindcă eram atât de vulnerabilă în momentele acestea.
Iar ochii aceia constituiau partea cea mai ciudată. Erau izbitor de cunoscuţi, dar de unde naiba? Aceeaşi împreunare de emoţii intense mă urmărise şi în Midlothian acum câteva luni, lăsându-mă vulnerabilă şi…un pic labilă psihic.Coşmarul tocmai a revenit, iar eu căutam explicaţii raţionale pentru acest lucru.
Ochii. Ochii lui.
-Dar tatăl tău adevărat cum a murit?
Touché.
Vorba intră neinvitată, distrugându-mi gândurile şi furându-mi concentrarea. A trebuit să mă dezmeticesc ca să bag de seamă că a trecut cu repeziciune la alt subiect de discuţie.
Ino se pricepea terifiant de bine la replici nepăsătoare.Nu o trăda nici măcar o privire fugitivă în direcţia mea, aşa cum s-ar fi petrecut într-un film psihologic cu buget prost.
-Uhm … într-un accident. Ne aflam eu, sora şi tatăl meu în maşină când s-a întâmplat.
Neîndemânatică, am izbutit să sting ţigara cu vârful uzat al tenisului. La naiba cu sentimentele mele! Aş fi vrut să nu am nici suflet şi nici inimă, să nu simt.
Încă îmi mai aduceam aminte ziua care mi-a marcat viaţa. Mergeam noi trei în excursie, bucuroşi şi nepăsători, când Ford Explorer-ul deraiase de pe drumul de munte şi făcuse câteva tumbe pe un teren accidentat.
Singurele lucruri pe care le-am sesizat în următoarele orele erau sângele ce mi se scurgea pe pielea gâtului şi numeroasele vânătăi de pe corp. Lumea era răsturnată cu susul în jos, iar graniţa dintre somn şi trezie era atât de subţire şi uşor de trecut …
Apoi m-am trezit pe patul de spital auzind un ţipăt; a trecut multă vreme până să-mi dau seama că era al meu.
-Îmi pare rău.
-Mhh … mersi.
Stiam că răspunsul meu era scurt şi simplu şi patetic, dar altceva nu-mi trecuse prin cap. Conversaţiile ce implicau trăiri emoţionale nu erau de mine.
-Iar sora ta? continuă Ino, aruncându-şi ţigara undeva în spate.
Am ridicat din umeri, mişcarea denotând o anumită nesiguranţă pe care nu aş fi dorit să o arăt. Mi-am luat nonşalantă o altă ţigară din pachet şi am aprins-o.
-Crede-mă, n-ai vrea să ştii unde e acum.
Nu minţeam, chiar dacă omiteam detaliile. N-aş fi putut recunoaşte cu acea reticenţă pe chip adevărul în faţa unei străine.
Ino mă privi cu ochii mari, iar pe faţă i se citea curiozitatea.Din păcate, va trebui să se resemneze cu informaţiile pe care le avea.
Pe cuvântul meu, o să mă sinucid dacă toata lumea de aici savureaza bârfele la fel ca fata asta. Şi nu glu…
-Haruno te apucă dependenţele până şi aici? răsună un glas la câţiva metri de mine.
Am îngheţat. Asta era lovitură sub centură, ce naiba! Planul meu bine ticluit spunea că absolut nimeni nu o să ne găsească.
Mi-am întors capul, fiind deja prinsă în flagrant delict cu ţigara între degetul mare şi cel arătător. Suspansul era dureros, iar eu nu voiam să mai amân.
Buzele mi se încordaseră într-un zâmbet dur atunci când mi-am văzut urmăritorul.Am remarcat flatată că mă strigase pe numele de familie.
-Ah, Uzumaki…lua-te-ar dracu’ să te ia.

Edit maine.

Evelina Dynamitte: Mesajul tău este dat în data de 27 iulie, noi aflându-ne în 15 august. Te rog să îţi editezi mesajul pentru că este marcat ca şi SPAM !

~~Edit mai tarziu~~
Scuze ca comentez asa tarziu , ficul e minunat
ideia , in tabara imi place e ceva original
acesta e fost doar primul capitol deci, astept nextul
sper sa vina repede
Multumesc de anunt!

Hi. Am trecut si eu pe la fic ul acesta.
Imi place mult inceputul. Tabara de vara. Wow.
Da, si ce cuminte este Ino. ]
Este dragut, si sper sa aduci continuarea cat mai repede. Da?!
Anunta-ma si pe mine.
Bafta la scris.
Ceaooo

There is always some madness in love, even though there is always some reason in madness.

Eu nu dau edit. Ei nu pot spune decat ca e o idee pe care nu am mai citit-o pana acum. Nu stiu daca sa imi placa sau nu, parca mi-a placut mai mult cosmarul, era interesant.
Ja ne !

"I won't allow it! I won't allow you to die like this! You've committed crimes! You must remember everything! Don't think you can be at ease without knowing anything! Don't expect to be forgiven by the people who you've hurt! Live and struggle!"

Erza Scarlet to Jellal Fernandes

Hi, darling! Merci de anunt. Este draguta ideea ficului, imi pace. Mi-ai spus tu ceva, dar nu mai inteles prea bine ... Mna, normal. Deci, titlul este "mega, super", este prea cool. Yep, yep. Oricum, sper sa aduci continuarea repede. Nu ma anunta, sunt cu ochii pe fic (D). *peace and hugs*

Subiect: Re: Ţigara care arde Joi 15 Aug 2013, 18:11

Buna. Dragutza tare ideea ficului tau,sincera sa fiu titlul ficului parca ma chema.Daca nu te superi te rog sa ma anunti la next ! Si app. exista si un Sasuke in ficul tau sau v-a exista? (D)

https://sasu.forumgratuit.ro/t12688-rabdarea-e-o-virtute#323990 -

Subiect: Re: Ţigara care arde Joi 17 Oct 2013, 17:13

FanFic blocat din cauza inactivitatii.

ᴛʜᴇ ʜɪɢʜᴇsᴛ ғᴏʀᴍ ᴏғ ᴘʀᴇsᴇɴᴄᴇ