Autor:


-Te rog!
-Nu!
-Atunci te implor!
-Încă o dată: NU!
Aşa decurgea de circa o oră conversaţia dintre cei doi buni prieteni: Niko McLorey şi Martin Jones. Deşi diferenţa dintre ei era doar de trei ani, aceştia doi erau ca sarea şi piperul: nu se întelegeau decât în supă! Cu toate acestea, nu renunţaseră la prietenia lor ce ţinea de mai bine de 10 ani.
Niko, în vârsta lui proaspătă de 23 de ani, avea statura înaltă, ba chiar prea înaltă pentru anii lui şi perspectiva unora, ochii fulgerători ca ai unui prădător şi un păr de un roşcat ciudat ce nu se încadra într-o nuanţă anume , dar care dădea foarte bine la ochi; umerii laţi şi faţa cu trăsături bine conturate îl făceau în toată puterea cuvântului un irlandez aşa cum vezi decât în satele rustice din locurile castelelor iralndeze. Fiul unei familii înstărite, din nefericire decedate, averea uriaşă moştenită o lăsase neatinsă, fiind cumpătat în cheltuirea banilor, deşi luxul din viaţa lui nu lipsea.
Se îndreptase de la meseria de psiholog la cea de scriitor de romane poliţiste, stârnind-şi  repede faima şi admiratorii, altfel spus: succesul; un succes pe care oricine şi l-ar dori la vârstă fragedă. Niko nu spunea multe despre el, trecutul lui fiind suspect de bine ascuns.
Calmul şi faptul că era pe cât de tăcut şi calculat pe atât era de inteligent îl cam speriau pe Martin, pe care Niko îl cunoştea de când erau copii mici, din prietenie de familie.
Martin pe de altă parte avea 20 de ani, pe care îi ascundea cu graţia unui om ce trecuse prin încercările vieţii şi cu toate că era în floarea vârstei , aspira la o carieră de chirurg neurolog de succes. Fiind un englez sadea, nici accentul şi nici ambiţia nu-i lipseau. Era blând, sociabil şi mereu zâmbitor; cu alte cuvinte: opusul lui Niko. Familia lui era una dintre cele mai nobile din Anglia, numele lui fiind neatins niciodată de ruşine şi el avea de gând să-l păstreze aşa. Erau singuri la părinţi şi din cauza vieţii lor diferite şi a personalităţilor total aflate la polii opuşi , gândurile şi ideile lor se aflau în contradicţie mai tot timpul.
În momentul de faţă disputa lor se baza pe un simplu bilet şi pe o subtilă , totuşi infantilă şi apăsătoare invitaţie.
Martin ruga, Niko refuza, la început politicos şi calm, pe parcurs enervându-se destul de vizibil, însă prietenul său nu renunţa sub nicio formă.
-De ce tot stăruieşti? Chiar crezi că-mi schimbi decizia?
-Nu prea, însă nu cred că mă costă ceva dacă încerc, corect?
-Te va costa şi încă scump, fără a mai adăuga că răbdarea mea se duce de râpă secundă cu secundă. Spuse Niko  punându-şi faţa în palme şi înfundând un oftat prelung.
-Bine, atunci , dragul meu Niko, o voi pune aşa: sunt absolut disperat! Mă crezi? Disperat îţi spun! Ce ai de nu doreşti să vii? E doar o noapte! O amărâtă de noapte! Trei ore! Doar trei ore ! Atât îţi cer din viaţa ta importantă. Oftase Martin când toată slăbiciunea actoricească ieşise afară.
-Nu ştii să joci teatru, prietene.
-Poate că nu ştiu , dar te rog, o să dansez şi urcat pe lustră numai să vii! , îi gesticulă expresiv cu mâinile în faţă ca şi cum Martin dorea să-i arate că se afla la capătul puterilor de asemenea şi că ar recurge la absolut orice numai să-l convingă să-l acompanieze la concertul de pian.
În oraşul ploios Londra se susţinea în cadrul turneului : “Music for your heart and mind” un concert de pian , combinaţie între muzica clasică şi cea modernă, clapele fiind în mâinile dibace ale tinerei piansite Linda Havaldi. Martin o cunoştea pe Linda dintr-o întâmplare la o cafenea, mult prea lungă ca să vi-o spun acum, însă niciodată nu va fi prea târziu să le aflaţi tainele prieteniei. În orice caz, totul se întâmplase acum patru ani şi nu o mai văzuse în persoană de atunci. Acum, cu acest concert, avea sanşa de a o revedea , pentru el ea fiind muza ce-i  acaparase inima. Îi trimisese două bilete şi pentru că nu dorea să le risipească, sau să se înconjoare de prieteni falşi la care le şi uita numele, abuzase de răbdarea prietenului său Niko ca să meargă cu el. Niko, bineînteles că nu ştia nimic de această întâmplare pe care Martin nu dorea să i-o spună.
Niko oftase adânc, negăsindu-şi cuvintele potrivite să exprime cât de amuzant ar arăta Martin dansând samba pe lustră şi îi aruncase în schimbul unui râs călduros, o privire ucigătoare. Martin în gândul său, dacă ochii lui Niko ar putea să ucidă, s-ar afla la zece picioare sub pământ acum.
-Accept, răspunse sec, dar hotărât Niko după încă ceva momente de linişte care îl doborau pe Martin lent.
Atât a trebuit sa audă. Ochii tânărului englez sclipiseră ca stelele iar faţa se lumină ca aprinsă de o adevărată şi extraordinară bucurie ce-l făcea să radieze cu tot corpul. Îl îmbrăţişase strâns pe Niko spre dezgustul acestuia şi îi strânsese mâna cu ochi plini de recunoştinţă. Niko nici nu ştia exact cum funcţiona mintea prietenului său, ori vice-versa. Poate să vi se pară ciudat că îl stresase atât de mult doar din cauza Lindei, să nu risipească biletele primite, dar Martin pe cât era el de inocent , pe atât era de malefic şi misterios în planurle sale , pe care nici măcar Niko nu le găsea normale în multe feluri.
Roşcatul îl privi cu interes pe Marti încercând să-i ghicească gândurile, dincolo de chipul radiant şi sclipitor al tânărului şaten.
Negăsind nimic îşi întinse sătul capul pe spătarul fotoliului aplecându-se să savureze vinul roşu adus şi fabricat de scumpele sale rude.
Marti îşi subţiase buzele într-o linie fină, căutând cu privirea fulgerătoare, verde, acele ceasului din perete, care indicau ora 20:32.
“Trebuie să sosească”, gândi el sorbind liniştit o gură de cafea neagră.



Inndia:


 
 Ah…..Eleganta mea Londra , printre picăturile de ploaie arzând asfaltul cald după soarele de vară , tot străluceşti în ochii mei mai presus decât un diamant…..îmi spuneam privind pe geamul fumuriu al maşinii superbul oraş prin care treceam în drum spre hotel. Sosisem mai devreme ca să admir nederanjată capitala nostalgică, cu două zile înainte de concertul surorii mele.

-Domnişoară Havaldi, cum vă simţiţi în legătură cu concertul? Veţi cânta în faţa a mii de oameni printre care multe personalităţi! Aveţi emoţii?
Ei, aproape nederanjată. Nu ştiu cum se face că Linda, sora mea,  a strecurat un interviu. Suntem într-o maşină pentru numele lui Dumnezeu!  Ar trebui să mă amuz sau să plâng? Probabil, la această cotă de penibil, ambele.
Scap un oftat disperat , văzând-o pe sora mea rămânând calmă şi precisă ca un ceas elveţian la insistenţele reporteriţei.
-Am avut emoţii încă de când avionul a aterizat. Atunci am simţit adrenalina pulsându-mi în vene când m-am gândit la faptul că mai sunt 48 de ore până sala Caroli se va umple la capacitate maximă , iar eu voi cânta în faţa a mii de oameni povestea vieţii mele pe clapele pianului.
-Absolut fermecător! Spune-mi, te-ai gândit vreodată să publici cărţi, sau poezii?
-Nu şi dacă scriu sau compun o fac pentru mine. Nu mă consider îndeajuns de bună pentru a ajunge la stadiul de scriitoare. Îmi doream demult asta, la vârsta pubertăţii.
-Si ţi-ai imaginat vreodată că vei alege ceva atât de diferit cum este pianul?
-Nu este chiar atât de diferit, dar nu, nu m-am gândit ca voi ajunge aici. Dacă stai să  priveşti din unghiurile artei şi ale creaţiei, nemaivorbind de libertatea de exprimare , sunt destul de asemănătoare.
Roşcata  pe numele ei Cami, dacă nu mă înşel, notase răspunsurile Lindei în caietul ei , aranjându-şi adesea ochelarii ce-i dădeau un aer inteligent.
De pe locul pasagerului, îi făceam  semne ce-i dădeau de înţeles că se descurcase perfect. De fiecare dată se gândea de trei ori înainte să răspundă la întrebările reporterilor, aceştia întorcând şi interpretând fiecare cuvânt după placul lor.
-O ultimă întrebare pentru a încheia interviul, dră. Havaldi….
-Linda.
-Linda….Ai ceva să le spui celor care vor veni la concert sâmbătă?
-Asta prefer să o păstrez pentru finalul concertului, când va cobori cortina.
Îşi închisese carneţelul privindu-o cu admiraţie. Îi văzusem ochii safirii umezindu-se uşor, dându-le o licărire de lumină.
-Mulţumesc, Linda.
Mă surprinsese placut vocea ei caldă, prin care îi arăta aprecierea cuvintelor spuse de ea. Maşina oprise în faţa unui hotel , iar reporteriţa coborâse , nu înainte de a-i mulţumi din nou , iar noi ne-am reluat drumul către hotelul Melvira.
Se întunecase puţin mai repede afară datorită norilor gri de ploaie , însă , din nefericire, când am ajuns la destinaţie, ploaia se oprise- şi eu care sperasem să scap de căldura insuportabilă ce-mi cuprinsese corpul în maşină.
Îmi întind mâinile în aer împreunându-le deasupra capului şi încerc să mă dezmorţesc după drumul de o oră de la aeroport.
Linda, o friguroasă în tot sensul cuvântului deja îmi pregătise jacheta, eu fiind îmbrăcată doar în blugi şi tricou.
-Mersi Lin. Spun în timp ce ea mi-o aşază pe umeri. M–am întins să o sărut pe obrajii reci , ea spunându-mi adesea că oricât de frig ar fi afară, sărutările mele fierbinţi mereu o încălzesc.
Mie nu-mi era frig, dar din respect pentru Lin, îmi păstram jacheta strânsă de trup. Ca un răspuns îmi luase mâna caldă şi am pornit amândouă spre uşile mari ale hotelului.
Am fost adoptată de familia Lindei când eram un bebeluş , părinţii mei biologici abandonându-mă după naştere. Cel puţin asta este povestea pe care mi-a spus-o Linda la spital. Acum trei ani am avut un accident de maşină. Şoferul a murit, iar eu m-am lovit foarte tare in zona lobului occipital, ceea ce a provocat pierderea memoriei. Nu-mi amintesc nimic de atunci, de parcă o barieră ar bloca totul. Cu toate că diferenţa dintre noi este de 2 ani,  iar noi nu suntem rude de sânge , mi-a oferit mereu căldura unei surori şi a unei inimi de aur. Pentru că asta reprezenta numele Linda Havaldi: o persoană cu un suflet enorm şi imposibil de bun , ochi senini, de căprioară, păr de aur alb şi un zâmbet ce topea şi cele mai îngheţate inimi.
 
Din câte am înţeles, urma să mergem la etajul 42, ultimul al hotelului, aşa că am luat liftul alături de o doamnă cu un căţeluş absolut adorabil.  Întodeauna mi-am dorit un căţeluş , dar cu programul meu încărcat , ce cuprindea numeroase ore alături de managerul Lindei , în care o pregăteam de concerte, mă îndoiam că pot avea grijă de el indiferent de cât de drăguţ ar fi.
 Apartamentul nostru avea ultima oprire , aşa că liftul avea deschidere direct în sufragerie. Luxos, elegant, perfect pentru o relaxare de câteva seri, dar niciodată să nu locuieşti într-unul.
Bagajele noastre fuseseră deja aduse aici, dar primul lucru la care Lin s-a repezit, a fost, evident , sticla de şampanie, din coşul de cadouri din partea hotelului. Îi plăcea mult şampania, dar ştia consecinţele beţiei, aşa că era mereu precaută.
Eu mă dusesem să inspectez apartamentul, în special camera unde vom sta , trântindu-mă zgomotos pe pat-care într-adevăr era mult mai comfortabil decât un scaun de avion.
Capul îmi pulsase încă de dimineaţă, iar sângele din tâmple îmi zvâcnea puternic. Încruntându-mă, închisesem ochii şi începusem să-mi masez uşor şi apăsat tâmplele, fără rezultate satisfăcătoare.
Lin venise în cameră  oferindu-mi un pahar cu şampanie spumoasă de piersici.
-Ce-i? o întreb, iar ea tresare la tonul meu iritat.
-Nimic. Pari obosită. Va trebui să dau nişte telefoane, aşa că poţi să faci o baie caldă şi să te afunzi în somn înaintea mea.
-Da, să ştii că un duş şi un somn bun nu sună rău deloc. Îi spun înghiţind ultima gură de şampanie.
Presimţeam că avea să urmeze o schimbare radicală de la un simplu concert la ceva totalmente diferit.. aşa că trebuia să fiu pregătită pentru abslout orice.

Am retusat si capitolul acesta. Sper sa va placa. V-am pupat!:*

edit.
Capitolul 3:
 
Inndia:
 
Întotdeauna m-am considerat aeriană şi într-un mod ciudat, în acelaşi timp, cu picioarele pe pământ, însă nu şi de data asta. Acum eram cu totul în spaţiu, neauzind ce se întâmplă în jurul meu, nerealizând cum şi când trece timpul sau măcar să-mi dau seama de faptul că privesc fix un punct de pe masă în timp ce  ma joc în laptele cu cereale de mai bine de jumatate de oră. Făceam vârtejuri cu lingura de atât de mult timp încât şi laptele se răcise, iar cerealele sferice se înmuiaseră. Cine le-ar mai manca acum? Cu singuranţă nu eu. Dar nici nu mă ridicam să le arunc la gunoi. Stăteam pur şi simplu uitată în gândurile mele încă de  când m-am trezit.

Linda plecase de mai bine de trei ore să se întâlnească cu Ilia, aşa cum  îmi spusese şi ieri. Cel puţin cred că acolo s-a dus. Nici la ceea ce spunea ea nu am fost atentă cu toate că azi avea nevoie de suportul meu de soră mai mică, pentru că avea foarte mari emoţii…. Prostii! Dacă ar fi să aibă orice dar Linda Havaldi nu are niciodată emoţii! E mereu sigură pe ea şi bine pregătită psihic pentru orice, chiar dacă acel lucru este neaşteptat. Ia deciziile cele mai bune în momente de cumpănă, de parcă ar vedea totul cu ochiul minţii dinainte să se întâmple măcar. Era cu totul opusul meu, dar tocmai de aceea o iubeam aşa de mult.

Mai presus de toate, nici nu-mi păsa dacă Ilia se va înfuria că nu am fost  şi eu să-i văd creaţiile.  Baiatul ăla are ceva ce îmi dă fiori de fiecare dată când mă gândesc. E de treabă dacă ajungi să-l cunoşti dar poate deveni cu uşurinţă cel mai groaznic coşmar al tău; totul depinde de cum îl tratezi şi de cum îţi alegi cuvintele în faţa lui. El, ca şi Lidia, vede în spatele pielii, se coboară la nivelul minţii tale şi o răscoleşte doar cu o privire sfâşietoare.  Tocmai de aceea nu am avut niciodată curajul să-l mint. Nici nu aş îndrăzni să fac aşa ceva vreodată, cu toate că ispita mă împinge de multe ori, însă ochii lui glaciali  mă opresc la ţanc, ca un avertisment,  citindu-mi dorinţa şi gândurile imediat ce îşi aruncă privirea peste  chipul meu. Dacă vreodată aş fi atât de nechibzuită să-l mint, pot spune cu sinceritate că tocmai mi-am semnat sentinţa la moarte.   Cu toate acestea îmi spune mereu cât mă iubeşte şi îmi este mereu aproape. Şi pentru că ştiu asta, mereu se supără atunci când  am o ocazie să-l vad şi nu vin.  Sunt sigură că Lidia măcar va încerca să-i spună că nu mă simt bine şi nu l-ar minţi deloc. Chiar nu mă simt bine.

Un calmant , două pastile pentru cap plus două cafele nu mă ajutau deloc -capul îmi pulsa încă de ieri îngrozitor, mă înţepase încă din clipa când îl văzusem în faţa fântânii  pe acel străin  roşcat , ce în momentul de faţă, părea doar o iluzie a minţii mele cât se poate de bolnave.  Nu i-am spus Lindei absolut nimic, nici nu trebuia să afle, iar Maya nici nu sesizase că obrajii mei erau albi ca un cearşaf  când i-am adus mingea.  Mă tot gândeam că dacă mi-a stat atât de mult în minte chipul lui existau numai două variante: ori m-am îndrăgostit(1% şanse) , sau are legătura cu trecutul meu (99% şanse).  Tocmai de aceea simt că trebuie să mă forţez să mă  port normal în jurul familiei. Aşa va fi cel mai bine, având în vedere că nu obişnuiesc să vorbesc despre ceea ce nu-mi amintesc.  


Răutatea ascunsă în curiozitatea prefacută cu care mulţi mă întreabă dacă nu am vrut niciodată să-mi aflu trecutul mă lasă rece. Bineînteles că în adâncul sufletului am vrut să ştiu ce s-a întâmplat cu “ce e după barieră”. Dar nimeni nu-mi va spune, vor crede că e fără rost, aşa că am încercat să par obişnuită cu felul acesta ciudat de a te lăsa pradă poveştilor oamenilor ce cred pierderea memoriei o slăbiciune. Mulţi mă compătimesc fals când spun că trebuie să fie îngrozitor ca o bună parte din viaţa ta să pară că nici măcar nu a existat vreodată. Aşa că sub faţa sociabilă , dar neîcrezătoare a firii mele, ajung să ma izolez lângă cei în care am cu adevărat încredere. Măcar ştiu că orice va veni de la ei va porni din inimă şi tot acolo va ajunge, dar la alt destinatar.

M-am decis într-un sfârşit aruncând un ochi peste terciul din castronul meu să îl pun la gunoi şi să mă arunc pe  canapea la un film bun. Aveam nevoie de o comedie, ceva care să-mi distragă atenţia de la  întâmplările de ieri. Trebuia să fiu tare, să zâmbesc toată noaptea pentru spectatori cât şi pentru sora mea ce urma să concerteze în seara asta.  Găsisem un film ce tocmai începuse: “ One Big Weeding”. Speram să-mi facă bine şi să râd copios. Mă înfofolisem toată în pătura pufoasă  ce atârna lejer pe canapea, dorind să capturez mai mult acea căldură invizibilă pentru ochi dar extraordinar de puternică şi simţitoare pentru trupul ce fusese asalat de frisoane.
Eram pe cale să aţipesc când am simţit o mână rece ca gheaţa  pe fruntea mea şi din nou nu mi-am dat seama cum trecuse timpul. Îmi ridicasem ochii leneş doar ca  să sar  ca arsă la vederea lui Ilia.

-Bună Inndia. Cum te simţi?  Mă întrebase acesta pe cel mai dulce şi calm ton pe care îl auzisem până acum din partea lui. Părea cu adevărat îngrijorat şi tot ce am putut să spun până m-am dezmeticit ca lumea au fost nişte sunete care ar trebui să sune a “bună”, dar când am încercat  să mă ridic mă cuprinsese ameţeala. Avusese Ilia grijă să mă prindă şi să mă întindă pe canapea, în timp ce Linda venea cu o cană de ceai fierbinte în mână.
-Of Inndia, să nu-mi spui că răceşti chiar astăzi! Spuse  sora mea în timp ce eu sorbeam puternic din ceaiul de lămâie destul de acrişor. Nu-mi păsa dacă era fierbinte, nu mă puteam concentra decât la  orice alt punct înafară de ochii lui Ilia ce ştiam că mă studiază îndeaproape pentru a afla cu adevărat ce e în neregulă cu mine, pentru că simţeam că avea o vagă idee că nu e numai răceala de vină.
- Are febră Lin. Du-te şi adu-i o pastilă şi o batistă rece. Spuse Ilia pe un ton poruncitor astfel că sora mea dispăruse în mai puţin de două secunde din încăpere. De abia atunci Ilia îmi întinsese un coş cu dulciuri şi  un buchet superb de  margarete , liliac şi trandafiri. Mirosea  ameţitor. Îi mulţumisem , pentru că aşa avea el obiceiul de a ne face cadouri de fiecare dată când ne vedea după mult timp. Îmi părea rău că nu eram într-o stare atât de bună pentru a le primi cu tot atât de multă bucurie ca în alte dăţi, dar eram sigură că el înţelegea asta şi nu era nevoie să-i mai explic.

Dupa Linda, el era al doilea pe care îl iubeam, dar nu într-un mod romantic, aşa cum vizibil, o făcea el. Ştiam că se îndrăgostise de mine din prima zi  în care l-am cunoscut, adică atunci când Linda s-a lansat acum patru ani, tot atunci când eu mi-am revenit din tragicul accident. I-am spus că ce simt nu-i cu nimic mai mult decât fraternitate, iar el mă înţelesese profund în alegerea mea dar continuase să  se poarte cu mine aşa cum o făcuse dintotdeauna. Lidia nu înţelesese niciodată ce nu îmi  place la Ilia. Spunea că tot ce şi-ar putea dori o fată el are. Ei bine, eu nu vedeam acel “tot” şi ştiam că merită pe cineva mai bun decât mine.
După ce îmi luasem pastila strâmbându-mă,  Linda îmi oferise un masaj relaxant.

-Eu zic să desfaci coşul, poate te mai înveseleşte. Îmi şoptise Ilia pe un ton dulce, aducând mai aproape coşul de mâinile mele. Îl desfăcusem ca să văd cu ochi plini de încăntare toate dulciurile ce-mi plăceau mie,  plus o cutie frumos împachetată. Îl privisem şiret pe Ilia, ai cărui ochi sclipeau şi începusem să desfac cutia de cadou haotic. Ridicasem din ea o rochie superbă, neagră,  cu o lungime ce o estimam la jumătatea coapsei , fără bretele,  făcută dintr-un voal subţire, ce eram sigură că îmi  va da senzaţia de libertate.
Îi mulţumesc  şi îmi permit să-l sărut pe obraz, observând eticheta clară a numelui “Castellano” pe interiorul rochiei. După cum îl ştiam eu pe Ilia, când venea vorba de mine sau de Linda el cu mâna lui făcea rochiile, alegea materialele şi le schiţa după personalitatea noastră. Doream cu tot dinadinsul să nu risipesc ocazia de a o purta la spectacolul de diseară.

-Este cu adevărat superbă Ilia. La ce oră e concertul, Lin? Întrebasem cu o fericire restrânsă, ştiind că dacă mă bucur mai mult mi se va face mai rău.
-La opt. Sper să te simţi în stare să mergi. Îmi spusese Lin cu o îngrijorare reală în voce.
-Nu-ţi face griji, ştii  doar că pentru mine orice e posibil nu? O întreb în timp ce îi face semn lui Ilia. Nu ştiam ce fel de semn e până ce  m-am simţit luată pe sus şi peste câteva secunde m-am trezit în pat , clipind confuză la ce se întâmplase.
-Ştiu că pentru tine Batman-Batman, e totul posibil, dar ce ar fi să încerci să te odhineşti până la 6 când ne pregătim de concert? E de abia ora 2 şi mai ai timp să dormi, iar când te vei trezi te vei simţi cu siguranţă mai bine.
O privesc fulgerător în timp ce oftez în aprobarea spuselor ei. Mă ardeau ochii aşa că simţeam nevoia să pierd puţin contactul cu realitatea. Chiar speram să mă simt în stare să merg acolo.
 

***

 
Orele trecuseră repede, deja fiind ora 6 jumate  iar eu aveam rochia la jumătatea corpului, încercând să o trag în jos cât mai repede posibil, înainte ca  Ilia să vină să mă ajute. Mă simţeam puţin mai bine, doar puţin, astfel că dacă nu aş fi ascuns cu toată tăria mea  faptul că nu mă simţeam aşa de bine precum pretindeam, rămâneam acasă ca un căţel aşteptându-şi stăpânul. Ameţeam destul de uşor iar pentru asta eram recunoscătoare că o să luăm liftul când coborâm.  


Lin, nu putea să facă la fel ca orice altă vedetă şi să se pregatească  acolo, în cabina ei, ci trebuia să  o facă aici.  Mie nu-mi lua mult să mă pregătesc, Ilia avusese grijă de rujul meu şi de tuşul de ochi înainte să mă îmbrac, ciudat, dar a făcut-o mai repede decât o tornadă şi tot arăta bine. Probabil se grăbea pentru că Lin începea să se agite mai ceva ca  Stefan Salvatore în fântâna cu verbină. Da, da, m-am uitat şi eu la serialul acela, secolul 21 vine cu nişte principii nu?  


Punându-mi pantofii şi ciufulindu-mi puţin buclele naturale , îmi luasem plicul  negru şi ieşisem din cameră sperând că şi ceilalţi doi vor fi gata. Ilia, încerca să închidă corsetul  vişiniu al Lindei, în timp ce acesteia i se tăia respiraţia. Purta o rochie de aceeaşi culoare cu corsetul, iar părul i fusese strâns în bucle pe partea dreaptă, lăsând marea majoritate să cadă pe umarul ei, ultimele suviţe atingându-i abdomenul. Avea un machiaj elegant, tipic ei, destul de natural şi  aşa cum crezusem, Ilia se ocupase de absolut tot.  


El însă, fiind de asemenea un spectator purta un superb costum Armani, de un albastru marin, şi o cravată neagră asortată cu pantofii aceluiaşi designer. Îl ştiam pe Ilia de foarte mult timp şi înţelesesem că urăşte să-şi poarte creaţiile. Ciudat dar aşa este. Tocmai de aceea tot timpul purta haine de la alţi creatori.  Costumul şi culorile alese îi scoteau în evidenţă ochii de un albastru curat şi părul alb , natural( să  nu mai vorbim despre corpul foarte bine lucrat).

Trasă din realitate de  fizicul lui Ilia, nu observasem că în oglindă mă văzuse şi acum mă privea cu un oarecare amuzament.  Oh Doamne! Nu-mi spune că a observat că mă holbam la el, ar fi de-a dreptul prea stânjenitor!

-Văd că îţi vine de minune rochia, Inndia. Îmi spusese acesta cu un rânjet sadic pe faţă. Ştiam ce gândeşte dar rămăsesem cu capul sus, deşi palma mă mânca să îi atingă faţa usturător.
-Are dreptate. Îţi vine ca turnată! Mă consolase blând- şi cu uimirea pe faţă-  Lin care observase toată scena. Era o şansă prea mare s-o văd pe Lin fiind surprinsă aşa că nu am pierdut ocazia de a-i face o poză.
-Inndia! Mă strigase indignată.
-Ce-i? Nu te aştepti să faci feţele alea o dată la 10 ani şi eu să nu le păstrez nu?
-Daca pui aşa ceva pe site-uri o să-ţi smulg dinţii cu mâna mea! Îmi spusese aceasta în timp ce ochii ei devenea roşiatici de furie. Am râs suav şi o am îmbrăţişat-o  strâns.
-Tu o să fi cea mai frumoasă de acolo! Eşti orbitoare. Până şi reflectoarele o să se întoarcă în partea opusă când o să te vadă! Îi spusesem eu iar  bujori rozalii îi cuprinseseră obrajii. Nu minţeam s-o consolez. Arăta cu adevărat minunat. 
-Sunteţi gata domnişoarelor? Ne întrebase Ilia ţinând uşile liftului deschise. Aparent rămăsesem blocate una în ochii celeilalte fără să observăm că se mişcase măcar. Ne-am luat tot ce ne mai trebuia şi am  coborât alături de Ilia la parter. Afară însă, ne aşteptau o mulţime de fotografi ,  astfel că de abia ne-am croit drum până la limuzina neagră din faţa hotelului.

Nu cred că am respirat decât atunci când am închis portiera şi am auzit motorul limuzinii pornind silenţios.  Fără să mai scoată cineva vreun cuvânt, ne-am privit încrezători şi am pornit spre  sala unde se va ţine concertul.






Habar nu am de ce, dar in capitolul acesta am botezat-o de un milion de ori pe Linda Lidia.  Cred ca va trebui sa-i dau multi miei de Paste. Oricum sper ca v-a placut capitolul.

Fanfic original blocat din cauza inactivitatii.