Mă afund mai mult în cearceafurile catifelate ce învelesc patul, încercând să îmi lungesc timpul de răsfăţ ce şi aşa îmi era limitat. Nu dau importanţa dimineţii nici când enervantul ceas se hotărăşte să sune şi îmi pun pătura pe cap. Nu aveam chef de nimic, în special de şcoală. Aveam în plan să mă lipsesc azi de ea, însa nu aveam cum, având în vedere că sora mea mai avea puţin şi dărăma uşa proaspăt lăcuită.
        M-am ridicat parca în reluare, ciufulindu-mi parul mai mult decat era deja, şi m-am hotărât să îi deschid nesuferitei. Până la uşă m-am împiedicat de câteva ori, de fiecare dată înjurând printre dinţi, într-un final ajungând la destinaţie. Am luat de pe masuţa de machiaj cheile, deschizând uşa camerei mele. Cu toate că privirea-mi era înţeţoşată, nu am putut să nu observ furia de pe chipul surorii mele. Cu mâinile încrucişate la piept, dădea nervoasă din picioruşul mic, ochii săi aruncându-mi săgeţi de foc şi fulgere. Semăna izbitor de mult cu un spiriduş şi, desigur, nu m-am putut abţine să nu îi mărturisesc şi ei asta. Rou, căci aşa o chema, nu îmi răspunse, dar în schimb m-a tras după ea în bucătărie, ordonându-mi să pregătesc micul-de-jun.
        -Rou, ce Dumnezeu, ai cincisprezece ani! am spus ofensată. Poţi să îţi faci si tu de mancare.
        -Nu e vina mea că tu nu m-ai învăţat să gătesc. Aveam vaga impresie că îşi bate joc de mine, deoarece ştia să gătească destul de bine,  dar am lăsat-o în pace. Nu aveam chef de ea în acel moment, fiind şi somnoroasă, cu nervi la pământ şi în întărziere. Dar era ceva ce nu îmi dădea pace. Dacă eu făceam toată treaba, ea cu ce se ocupa?
        -Rou, ce mama naibi ai mai facut acum? ţip la ea nervoasa când îmi dau seama ca e ceva putred la mijloc.
        -Nu am făcut nimic. Oricum nu e treaba ta, a spus, trântind uşa camerei sale.
        Deci chiar a făcut ceva, mi-am zis intrând după ea în încăperea cu pereţii portocalii. Am privit-o din cap până în picioare, încercând să îmi dau seama ce păţise, căci eram sigură că nu avea să îmi spună. Am încercat din nou sa o conving să îmi spună, dar tot ce am putut scoate de la ea a fost doar ,,Îţi voi spune cand mă întorc de la şcoală'' şi a plecat in bucatarie, probabil sa işi ia câţiva bani de buzunar. Am vrut să o întreb când se întoarce sau dacă vrea să mai mănânce ,dar a plecat repede, lăsându-mă singură în mica încăpere ce cu greu se poate numi bucătărie. Am căscat zgomotos, întinzându-mi mâinile, şi am încercat să îmi îndrept spatele. Aveam multă treabă de făcut în mai puţin de o ora, iar eu arătam îngrozitor. Mai bine nici că se putea.

***

        Mai era jumatate de ora şi se suna, iar eu încă mă zbăteam să termin la timp acele afurisite de placinte pentru nu ştiu ce client. Cafeneaua era încă închisă, iar eu încă în pijamale, toată transpirată. Aveam mare nevoie de un duş, iar ceasul nu era de partea mea.
        Am răsuflat uşurată când am înmânat comanda bărbatului, iar când acesta a părăsit cafeneaua, am fugit repede sus, în camera mea. Mi-am facut un duş rapid si m-am îmbrăcat cu o pereche de blugi negri si o cămaşă alba. Parul l-am lăsat liber pe spate, încălţându-ma cu o pereche de balerini negri si am ieşit ca o vijelie pe uşă, în urma mea clopoţelul sunând voios. Am început să alerg, uitând si de sora mea şi de faptul ca aveam sa îmi pierd geanta. Nu îmi păsa de absolut nimic, voiam să ajung cât mai repede în faţa clădirii aceea afurisite ce îmi face dimineţile cel mai urat lucru din viaţa mea. Nu puteam sa întârzi, nu azi. Mi-am făcut o grămadă de planuri de când am aflat că directorul şi-a dat demisia, lucru mult dorit de mine. Azi, la începutul orelor avea să facă un anunţ foarte important, spune el, ce ne va schimba viaţa celor implicaţi şi sunt sută la sută sigură că are legătură şi cu mine, mereu are.
        Am încetinit când am ajuns în faţa porţi şi mi-am dus mâna la piept, încercând să mă calmez. Trecându-mi mâna prin păr, în speranţa de a îl aranja, am păşit sigură pe mine în curtea şcolii. Peste tot erau elevi de diferite vârste, dar la umbra unui copac stateau o parte dintre elevii mei. Puştii de abia opt ani au sărit pe mine cand m-au văzut, îmbraţişându-ma cu caldura. Pot spune ca acesti copii ce au ramas încă plini de inocenţă în suflet sunt singuri care ma fac să mă întorc în locul acesta. Îî iubeam de parcă erau copii mei şi nu aş renunţa nici moartă la ei. Îmi dau putere printr-un singur zâmbet, sunt alături de mine şi şti că mereu vor fi. I-am sărutat pe fiecare pe obraz, apoi cu părere de rău m-am despărţit de veselul grup, îndreptându-ma spre cancelarie. După ce m-am uitat la ceasul de mână, care arăta opt fără cinci minute, am bătut la uşă, încă respirând greu. Am auzit un ,,intră'' răguşit, semnalul că puteam intra.
        În clipa în care am intrat pe uşa ce mai că stătea să cadă, am salutat timid şi m-am aşezat pe canapeaua din faţa biroului cum mi s-a spus. Era linişte, foarte linişte, iar asta mă călca pe nervi, totuşi păstram acea aura de fată timidă şi ascultătoare. Nu că nu eram, dar uneori mai aveam momentele mele. Am inspirat adânc, aşteptând ca ţâfnosul de director să ne spună ce avea de spus. Orele deja începuseră, iar elevii mei deja mă aşteptau deja de ceva vreme, iar boşorogul ăsta nu se grăbea de loc. M-am enervat la culme când a spus că se duce până la baie şi ne-a poftit să ne îndulcim cu cafeaua special pregătită de el. Da de unde! Cafeaua era amara ca naiba! Urăsc cafeaua amară!


Hey! Am revenit cu un nou fic. Nu cred ca e prea bun inceputul, avand in vedere ca azi mi-a venit idea si l-am scris acum, desi nu ma prea simt bine. Mie una nu imi place deloc acest capitol, dar am zis sa il postez daca totusi l-am scris. Sper sa va placa si astept cat mai multe pareri. Vreau sa stiu daca acest fic merita sau nu continuat. Vreau sa va anunt ca nu am corectat acest capitol si va cer scuze pentru asta. Il voi corecta cand voi putea. Imi pare rau de asemenea ca e atat de scurt. Ma voi revansa.  Deny va

Primaa !
Este un fic interesant
Titlul ma intriga oarecum. Abia astept next pentru a imi putea rezolva micutele enigme legate de acest next.
Spor la scriis si sa ma anunti cand pui nextt!
Ja ne!

Super! Ultimele cuvinte ,, cafea amara " si celelalte ... Nici mie nu imi place cafeaua amara :)) Oricum , pana acum e bine! Imi place ideea ... spor la scris si anunta-ma! Vreau sa iti urmaresc ficul!! Imi place!! Sayonara! :* :* <3

       Am oftat, privind pe fereastră. Mi-am sprijinit capul în palmă, bătând cu degetele în măsuţa de sticlă, semn că eram nervoasă, iar aşteptarea nu îmi convenea de loc. Eram nerăbdătoare să aflu ce şi cum, cine şi de ce, dar nimeni nu avea să îmi raspundă la întrebările nespuse. În speranţa că timpul avea să treacă mai repede, mi-am privit colegii, analizându-i pe fiecare în parte. Şase la număr, toţi trecuţi de trei zeci şi cinci de ani, se credeau superiori mie, căci eram cea mai tânără, având abia douăzeci şi doi de ani. În dreapa mea stătea picior peste picior Tsunade, secretara directorului. Ajunsă la patruzeci de veri, dânsa avea corpul unei domnişoare de nouăspreze ani. Slabă, cu forme bine conturate, era îmbrăcată cu o fustă maro si o bluză din mătase bej. Părul blond pai îi era frumos aranjat într-un coc lejer, iar ochii ciocolatii încă mai aveau acea strălucire specifică copiilor ce încă nu au dat de problemele vieţii. Ea era cea mai apropiată mie, fiind singura ce mă înţelegea, spre deosebire de ceilalţi ce mă considerau o puştoaică ce niciodată nu işi va lua munca în serios. Erau patetici cum mereu se plângeau de mine şi elevii lor, ei fiind adevărata problemă pentru care şcoala aceasta e atât de neexistentă pentru oamenii bogaţi.  
       Faţă în faţă cu mine statea Karmin, cu părul roşcat şi ochii negri asemeni sufletului său. Cea mai ingamfată, afurisită şi fiţoasă profesoară de biologie din câte există. Fusese şi profesoara mea şi nu o suportasem de loc, fiind o hoaşcă de aproape patruzeci si nouă de ani ce se îmbrăca precum o piţipoancă de douăzeci ce abia învăţase să işi stăpânească pisica de rasă din Argentina. Cu rochia scurtă, neagră si cămaşa de un roşu aprins puţin cam prea decoltată pentru clasele de liceu la care preda, Karmin mereu era cu oglinda şi rujul în mână, ca acum. Îmi părea rău  de fiica acesteia, Karin, ce îmi fusese colegă de bancă la chimie şi fizică. Mă înţelesem bine cu ea, fiind total opusul mamei sale. Avea părul roşu ca al Karminei, însă ochii îi erau de un căprui liniştitor, specific ei, pe care pur şi simplu îl adoram. Karin dorise încă din clasa a noua să devină profesoară de engleză si, cu toate că puteam să o întreb pe mama sa, nu aflasem dacă reuşise sau nu. Nu aveam de gând să pierd o secundă din idioata-mi viaţa vorbind cu una ca ea.
       Mi-am îndreptam privirea spre Kakashi ce citea de zori unul dintre cele patru volume al nu ştiu ce cărţi scrisă de Mokyuky Layla de care nu auzisem în viaţa mea până să se reîntoarcă acest bătrânel în funcţie din cauza lipsei de personal. Părul alb, nearanjat şi ochii gri îl făceau să arate mai bătrân decât era deja. Era slab şi prost îmbrăcat. Mereu în costumul gri şi cămaşa albă necălcată, Kakashi era vesel doar în zilele de marţi şi joi când primeam de la primărie ciocolată belgiană, pe care o urăsc, şi cafea. Cafeaua aceea dulce ce îmi făceau buzele să tremure doar gandindu-ma la gustul acesteia. Singurul motiv pentru care îl iubeam pe primar. Punea mult zahăt în tot ceea ce făcea.


        Oftând din nou, mi-am închis ochii aşteptând să vină o dată acel înfumurat de director. Nu aveam chef de nimic azi, nu voiam să ştiu că iar voi merge fără nici un ban acasă după ce voi trece pe la bancă. Vineri, zece mai, cea mai oribilă zi din viaţa mea. Mă doare capul, sunt stresată şi afundată până în gât în datorii.
       M-am trezit din moleşeală abia în momentul în care uşa s-a deschis, iar eu am putut să observ silueta rotundă a directorului nostru. Cămaşa şi sacoul îl strângeau peste piept, iar chelia îi strălucea în lumina becului ce stătea să cadă. În urma lui opt persoane intră în încăpere, vărstele lor fiind cuprinse între douăzeci si treizeci de ani. Nu le-am dat atenţie, dar nu am putut să nu observ că unul dintre ei s-a pus între mine şi Tsunade, lucru ce nu mi-a convenit deloc.
       -Doresc să vă anunţ că de azi încolo nu voi mai conduce această şcoală, datorită faptului că a venit timpul să mă pensionez. Gâfâind de parcă ar fi alergat câţiva kilometri, domnul Titus, directorul, s-a aşezat pe scaunul vechi, privindu-ne pe toţi cei aflaţi în încăpere. A urmat apoi un discurs de rămas bun şi toate cele, însă gândul meu nu era la cuvintele scuipate acei acestui specimen chel, ci la problemele mele, chiar dacă în acel moment nu erau de găsit în mintea-mi obosită. După ce am aflat că cei opt vor fi de luni colegii mei de lucru,unii chiar de azi, am părăsit, alături de ceilalţi, biroul directorului şi cu două profesoare noi venite pe urmele mele, mi-am îndreptat paşii spre şcoala mică, unde elevii mei mă aşteptau. Ne-am despărţit de cea şatenă la intrarea în clădire, unde ea s-a dus la clasa a patra unde preda religie, iar când ne-am văzut singure, bruneta a spart liniştea.
       -Tu trebuie să fi Sakurako, sau mă înşel? m-a întrebat cu vocea stinsă, ca şi cum i-ar fi fost frică de mine. Defapt îmi părea simpatică, ceea ce îmi plăcea cel mai mult la ea fiind ochii mari de o culoare ciudată. Un lila cald, ce împraştia iubire şi înţelegere. Se potrivea de minune cu părul negru precum noapte şi buzele rozalii.
       -Nu te înşeli deloc, eu sunt Sakurako Haruno, profesoară de matematică si română şi învăţătoarea clasei a doua A.
       -Eu sunt Hinata Hyuuga, încântată de cunoştinţă.
       -Plăcerea e de partea mea, am spus repede, lăsând-o în urmă. Înainte de a intra în clasă i-am spus unde se află clasa ei, apoi mi-am aranjat cămaşa, deschizând uşa. un călduros ,,Bună dimineaţa'' mi-a înveselit ziua, în faţa mea stând două zeci de copii, unul mai frumos ca altul. M-am aşezat mândră la catedra şi am început ora. Aveam să petrec patru ore cu ei. Nimic mai frumos si relaxant pentru mine.



       -Să nu uitaţi să spuneţi părinţilor de şedinţă!
       Trecându-mi mâna prin parul încâlcit, am părăsit şcoala mică, o urmă de regret observându-se pe chipu-mi obosit. Am căscat plictisită, urcând scările. Avea să fie o oră infernală petrecută cu clasa a-XII-a B, vorbind despre minunatele legi ale matematicii. Şi acum mă întreb cum de am ajuns să fiu profesoară de matematică, având în vedere că uram această materie în liceu. Oamenii normali mă cred nebună, motivul pentru care sunt profesoară de română, matematică şi învăţătoare nefiindu-le nescunoscut. Şi dacă ar şti de ce mă suprasolicit în halul ăsta nu ar înţelege. Nimeni nu o face.
       Mergând pe holurile lungi, gândurile mele ajung la Rou, la problemele pe care mi-le face şi obrăznicia cu care înfruntă orice situaţie. Aş putea spune că îmi seamănă, însă aş vrea să nu fie aşa, căci eu m-am maturizat mult prea brusc, lovită puternic de o palmă a vieţii. Nu vreau ca sora mea să păţească la fel. E dureros să pierzi totul în viaţă şi să o iei de la capăt prin forţe propii, singur şi cu sufletul sfâşiat de durere. Mă durea capul, iar eu mai aveam trei ore de lucru, apoi incă alte şase la cofetărie. Uneori aveam impresia că mă sufoc, că cineva îmi vrea moartea, iar ca să scape de mine mă strânge cu putere de gât. Nesigură, pierdută şi speriată, ca întodeauna, deschid uşa ce mă despărţea de cei treizeci de elevi. Nu aveam chef de nici unul, nu voiam să le văd zâmbetele pervese, batjocoritoare sau pline de prostie. Mereu bătându-şi joc de alţi, dându-se mari şi tari. Aveam noroc cu fetele, care erau mult mai bine crescute, chiar olimpice la unele materii, lucru ce mă bucura enorm.
       M-am aşezat la catedra, anunţându-mi prezenţa printr-un tuşit fals.
       -Scoate-ţi o foaie de hartie, da-ţi test! am spus tare si clar, sperindu-i puţin pe cei care nu si-au învăţat lecţia şi nu erau deloc puţini. Eram nervoasă şi aveam chef de o cafea, dar nu ca cea de azi dimineaţă.


Hey! Am revenit cu next-ul. Ma bucur ca va place acest fic, cu toate ca e doar inceputul. Astept cat mai multe pareri si sfaturi. Sper doar sa nu va dezamagesc. Deny va
P.S. Capitol necorectat.

Heiiii . Imi place din ce in ce mai mult fic.ul tau!
Sunt chiar foarte curioasa cum va aparea Sasuke in peisaj. Am insa cateva banuieli..
Spor la scris sweetie.
Hugs!

Helăău
Am venit şi eu p-aci'. Neinvitată, dar iată-mă
Sunt deabea 2 capitole, dar sunt destul de interesante. Am întâlnit de multe ori ideea cu Sakura' (care acum o cheamă Sakurako ) profesoară, cu ei în incinta şcolii etc, şi sincer m-am cam plictisit de această temă. Sper totuşi ca la tine să fie ceva original care să mă captiveze
Nu prea grăbeşti acţiunea, iar acest lucru apreciez foarte mult. Descrii destul de bine, iar asta este un plus. Şi mai ales aşezarea în pagină.

Ce să mai spun? Abea aştept să văd cu ce ne uimeşti în continuare.

-anunţă-mă

Ti puup

Hey! Mi se pare foarte dragut ficul tau. Imi pare rau pentru viata absurda si destul de trista dusa de Sakura, dar sunt sigura ca incetul cu incetul totul se va transforma in bine. Eu cred ca ea are nevoie doar de o persoana care sa-i arate aceste lucruri. De abia astept sa vad cum te vei descurca in continuare, spor la scris si la idei! Te-am pupat!

       Trăgând geanta după mine, căci era plină cu lucrări, cărţi şi mai ştiu eu ce, am ajuns în parcare, unde trebuia să mă aştepte un vechi prieten din liceu. Vântul era mult mai prietenos decât de obicei, iar soarele îmi încălzea chipul. Azi, pentru prima dată mă simţeam mai liniştită, nu mai eram atât de nervoasă sau agitată, cu toate că îmi doream să aflu cine e acel nou director de care domnul Titus nici nu a adus vorba.  Am oftat, privind pentru câteva clipe parcarea ce era goală. Mi-am dat seama că Shikamaru întârziase mai mult decât de obicei, aşa că mi-am luat geanta de jos şi am pornit încet spre casă. În acel moment mă rugam doar ca Rou să nu păţească ceva, iar ochii mă usturau îngrozitor. Aveam impresia că în spatele meu se aflau peste zece tone de pământ, dar erau doar amintirile dureroase şi prea multe ore de lucru. Nu ştiu de ce, dar îmi doream nespus să ajung acasă şi să găsesc acel album vechi, de care nu mă mai atinsesem de aproape patru ani. Aveam neapărată nevoie să răsfoiesc acele fotografi cu singurele mele amintiri frumoase, singurele clipe în care am zâmbit cu adevărat.

       -Hei, Sakura!
       -Nu îmi mai spune aşa!
       Cu ochii de un negru şters, Shikamaru mă privea atent şi poate puţin prea insistent. Întârziase, îmi spusese Sakura, iar acum mă privea de parcă nu m-a văzut de ani, când ultima noastră întâlnire fusese ieri.
       -Se pare că cineva nu a avut o zi tocmai bună.
       -Doar du-ma acasă până nu cad din picioare! am spus, sprijinindu-mă de el. Trecându-şi măna peste talia mea, m-a ajutat să ajung la maşina lui.
       -Arăţi îngrozitor! Ce ai păţit?
       -Nimic, doar că fostul director a demisionat, iar cadou pentru noi au fost alţi opt profesori.
       -Nu ar trebui să te bucuri? Scapi de moş, iar câteva dintre orele tale vor fi împărţite celorlalţi. Sincer, Sakura, cred că te prea suprasoliciţi în ultima vreme. Mai ia şi tu o pauză, mi-a spus părând îngrijorat de starea mea. Poate chiar aş avea nevoie de o pauză, să renunţ pentru câteva zile la cofetărie, la şcoală, la tot. Păcat că niciodată nu voi putea să fac asta, nu cât Rou e la şcoală sau cât am datorii la bancă. Mereu m-am întrebat cum ar fi fost dacă aş fi mers pe alt drum. Poate mă descurcam mai bine, iar până acum aveam o familie fericită, sau poate ajungeam fără nimic, obligată să îmi vând trupul pentru a putea trai. Niciodată nu aş face aşa ceve şi poate că nu e aşa de rea viaţa pe care o duc. Am unde să lucrez, am o soră ce mă iubeşte cu toate că mereu face prosti, am propii mei elevi, cofetăria mea, am tot ce mi-aş putea dori, însă parcă nu deajuns. Dacă nu ar fi acele datorii şi dacă cofetăria ar avea mai mulţi clienţi poate ar fi mai bine. Nu sunt în măsură să mă plâng, ar trebui să mă bucur că am ce pune pe masă, că am un acoperiş deasupra capului, dar unori parcă mă sufoc, parcă nu aş fi eu, iar inima e atât de rănită, încât mereu mă întreb cum mai rezistă sub atâta presiune.

       -Te-ai mai gândit la ce ti-am propus?
       Brusc mi-am dăruit toată atenţia asupra lui. În acel moment aflasem unul dintre motivele pentru care mă simt atât de pierdută. Am încercat să respir, dar nodul ce mi-se pusese în gât nu mă lăsa. Palmele au început  să îmi transpire şi simţeam că mă sufoc. Shikamaru nu mă privea, era atent la drum, timp în care părul său scurt zbura în toate direcţile din cauza vântului ce intra pe fereastra deschisă. Cu toate că mă chinuiam să îi rostesc numele, cuvintele nu aveau să iasă prea curând, lucru ce mă enerva la culme, insă nu aveam timp să mă bat singură, căci eram ca şi prinsă între ciocan şi nicovală. Buzele-mi se mişcau uşor, iar inima bătea cu puterea şi cu toate că eram agitată, am avut mare grijă ca Shikamaru să nu observe asta. Nu mă simţeam în stare să fac faţă întrebărilor sale, teoriile pline de logică, aşa că am preferat să îmi lipesc buzele una de cealaltă, să nu par mai ciudată decât sunt, căci cele doua petale rozalii nu scoteau nici un sunet. M-am pitit în scaunul de piele, lăsându-mi privirea să curgă pe geam precum lacrimile pure ce cădeau din cer. Cert era că nici atunci nu îmi dădusem seama de vremea de afară, ceea ce mă făcuse conştientă de acest element important fiind tunetele şi fulgerele ce loveau cu putere cerul acoperit cu nori gri.
       -Nu... am murmurat încet, sperând totuşi că brunetul mă auzise.





       Cu gândurile plecate departe, răsfoiam încet paginile fine ale albumului. Mii de imagini îmi apăreau în faţa ochilor, tot mai multe persoane, momente, zâmbete. Amintiri, lacrimi, îmbrăţişări, toate cuprinse în acele poze ce îmi umple inima cu bucurie şi îmi calmează mintea zdruncinată de prea multe probleme. Auzeam stropii de ploaie cum se loveau cu putere de pământ, lucru ce mă liniştea pe deplin. Aveam impresia că sunt doar eu şi cu mine în acea încăpere lipsită de orice urmă de bucurie, o stare de somnolenţă cuprinzându-mă. Voiam mai mult, să depăşesc limitele acelor fotografii şi cu atâta dor să pot să retrăiesc fiecare moment, să simt fiecare senzaţie, să dăruiesc aceleaşi îmbraţisări, zâmbete, lacrimi.
       Când am simţit că nu pot să îmi stăpânesc lacrimile, am trântit albumul pe masa din bucătărie, iar cu paşi repezi am coborât jos, unde se afla încăperea cu măsuţe, scaune, barul pe care şedeau căteva pahare, vitrina cu ceşti de cafea şi tacâmuri şi imensul frigider cu usă de sticla în care se aflau tot felul de bunătăţi. Aveam mult de lucru, iar asta mă îngrozea, ştiindu-mi starea ce tocmai mă cuprinsese. De ce aveam nevoia ciudată de a lovi tot ce îmi ieşea în cale? De ce voiam să strâng de gât pe oricine încerca să mă oprească? Eram nerăbdătoare să vorbesc cu Rou, să aflu ce o supără, dar îmi era teamă că aveam să erau, iar avalanşa de sentimente să o îngroape pe ea.
       -Surioară, ce ai? Te doare capul?Vrei să îţi aduc ceva de băut?
       -Nu am nimic. Când ai ajuns? Nu te-am văzut,  am spus uimită că se afla în faţa mea,deşi acum câteva secunde eram singură,  dar şi că schimbarea de comportament îmi părea puţin ciudată. Nu voiam să o supăr, aşa că m-am ridicat de scaunul rece, pregătind sucul natural de portocale pe care un domn de vreo treizeci de ani îl comandase. Se uita la mine cu acei ochii căprui, iar inima mea parcă se topea. Abătută, stresată şi înduioşată am întrebat-o dacă e bine. Zâmbind melancolic, mi-a spus că e în regulă.
       -Rou, te rog, nu mă minţi. Ştiu că ceva s-a întâmplat şi vreau să îmi spui, am încurajat-o cu vocea duioasă, iar mâna mea se plimba pe spatele ei.
       -Am vorbit cu Naruto!
       Am privit-o uimită, iar gatul meu uscat cerea o cafea amară după mult timp.


Si sper ca v-a placut cafeluta mea si ca nu v-am plictisit. Parca vad critica pe care am s-o primesc: Ideea e banala, renunta la dialog, e prea mult. Nu descri destul dsentimentele si ai multe greseli de tastare. Sper totusi sa nu va dezamagesc asa mult, pentru ca mie una nu imi place ce a iesit cu ficul pana acum, dar promit ca pe parcurs ma voi revansa. Multumesc pentru comentarii, ma bucur ca va place. Astept cat mai multe pareri, rele, bune, cum or fi. Deny va "

P.S. Capitol necorectat.
P.S.2 Scuze ca e scurt.
P.S.3 Multumesc pentru commuri

Helăău . Sunt prima?  Da, cred că da

Mm, ideea nu mi se pare chiar banală. Problemele lui Sakurako mă înduioşează într-un anume fel... 
Are cam multe pe cap, nu crezi?  
Hm, eu nu prea am văzut greşeli. Probabil pentru că sunt prea obosită, sau chiar nu sunt  .
Un capitol interesant. Mă întreb care este propunerea lui Shikamaru  . O vreaaa! Ştiu eu astaa!  
Hm, nu prea ştiu ce să mai spun, aşa că mă rezum doar la atât

 -anunţă-mă în continuaree

Ti puup

A douaa...
Am ajuns si eu pe aiciii . Ma bucur nespus de mult ca ai adus next-ulll!
Oare la ce propunere se referea Shikamaru? O fi vorba de vreo relatie, ceva?
Multa inspiratie in continuare. Sper sa aduci cat mai repede urmatorul capitol pentru ca eu sunt mai nerabdatoare de fel si nu cred ca vrei sa mor pe aici. Sau da?
Te pup.
P.s. Sa ma anuntiiiii!!!

       -Am vorbit cu Naruto! mi-a spus, iar eu am avut impresia că urma să leşin. Îmi era oarecum frică să aflu ce i-a spus, dar eram şi supărată că vorbise cu el, cu toate că mie nu mi-a spus. De ce mi-ar spune până la urmă? Eu i-am rupt toate relaţiile cu el, am oprit-o să îl mai vadă, nu m-am gandit că ea chiar îl iubea. Dar şi eu îl iubeam, iar el m-a înşelat. De ce nu ar face asta şi cu Rou? Ce îl opreşte? Nimic, absolut nimic.
       Uneori am impresia că sentimentele mele sunt prea superficiale, chiar mi-a fost criticată această parte ciudată a mea, însă nu mă deranjează. Naruto e de vină pentru asta, măcar să mă bucur şi eu puţin de o greşeala făcută de el. Am acest drept, nu? Nu, nu ai. Tu trebuie să îţi ajuţi sora, nu să te răzbuni pe fostul tău logodnic.
       -Nu vei ţipa la mine? Nu mă vei lovi, nu îmi vei face nimic?
       -De ce aş face asta? am întrebat-o de parcă nu aş şti, dar oarecum chiar nu ştiam. Nu mă mai deranja să îi aud numele, să ştiu de el, pentru că înainte să îmi dau seama, am renunţat să sper că mă iubeşte pe mine. Am spus stop unei minciuni fără să ştiu, iar acum pot spune că sunt mai mândră ca niciodată de acest lucru. Sunt măndră că am reuşit să trec peste toate problemele de una singură, că am putut să las cât de cât trecutul în urmă.
       Am întrebat-o ce i-a spus, punându-mi mâna peste palmele sale reci. M-a privit adanc în ochii ce fierbeau precum o ciocolată caldă, ademenindu-te să o guşti fără întârziere. Mi-am lins buza de jos, aruncându-mi gândurile ciudate într-un colţ al minţii, încercând să fiu atentă la sora mea care încă tăcea. Dacă aş fi putut i-aş fi scos cuvintele cu forţa, dar nu puteam, plus că somnul îmi bătea la uşă, iar acea aşteptare îmi oferea posibilitatea să mă odihnesc puţin. Aveam nevoie de un somn bun, însă mi-am plecat umerii când mi-am dat seama că va mai trebui să aştept pînă voi ajunge în patul meu cald. Mă întrebam însă de ce Rou nu îmi vorbeşte, de ce nici măcar nu mă priveşte, lucru ce mă îngrijora peste măsură. De ce nu putea să îmi spună o dată şi gata? Nu mai are încredere în mine? De ce ar mai avea, când eu abia dacă o bag în seamă iar cînd o fac mai mult o cert? Bineînţeles că nu mai are, eu trebuia să îi fiu ca o mamă, nu ca o stăpânâ ce îşi chinuie prea iubitul căţet. Trebuie să mă adun, să schimb această situaţie dintre noi, altfel cine ştie ce se va mai întâmpla. Sper doar că voi reuşi, dar până atunci trebuie să aflu ce a făcut Rou cu Naruto.
       -Îţi voi spune mai pe seară, bine?
       -De ce? am întrebat-o numai decât, aşteptând un răspuns. Nu îmi convenea de loc. Am aşteptat o zi întreagă să îmi spună ce a păţit iar acum trebuie să mai aştept să îmi mărturisească ce i-a spus Naruto. M-am bosumflat ca un copil de nici cinci ani, împreunându-mi mâinile la piept. Nu îmi plăcea de loc ce devenisem, dar prea mult învăţat si lucru m-au înebunit total. Nu mai pot reacţiona cum o făceam de obicei, oricât m-aş fi chinuit. Defapt nu ştiam cum să mai reacţionez de faţă cu Rou cu care am petrecut cel mai puţin timp în ultimi doi ani. Am oftat, spunându-i că voi aştepta, iar ea a zâmbit, plecând să servească acei câţiva clienţi pe care îi aveam.
       Auzindu-mă strigată, m-am ridicat de pe scaunul puţin incomod, mergând spre acea clientă, care se pare că nu era altcineva decât Hinata, bruneta de la şcoală care se presupune că îmi va fi colegă de acum înainte. A zâmbit, zărindu-mă printre mesele rotunde şi maronii, apoi s-a aşezat la o masă mai retrasă, aşteptând ca eu să ajung la ea să îi iau comanda. Am privit în urmă zărind-o pe Rou a cărui chip era vesel, ascunzând totuşi o urmă de îngrijorare. De ce era îngrijorată? Eu trebuie să fiu aşa, dacă nu cumva deja sunt. Nu, de mult sunt îngrijorată,  sentiment de îl urăsc cu toată finţa mea. Nu îmi place când mă simt singură, bună de nimic şi neajutorată. Eu mereu am fost cea cu capul pe umeri, mereu eu am avut grijă de tot şi de toate, însă poate mi-am cam ieşit din mână. Şi cine e vinovat pentru asta? Naruto, acel blond ce s-a jucat cu noi şi mi-a distrus viaţa. Am ales însă să nu îmi mai pese, nu are nici un rost.  Mai bine indiferentă cu lucrurile ce mă distrug, decât îngrijorată că nu pot scăpa de ele.
       -Domnişoară Sakurako, nu ştiam că lucraţi aici, s-a mirat fata cu ochii lila atunci când am ajuns în dreptul ei. Am vrut să îi răspund rece şi sec, cum o făcusem şi data trecută. dar bruneta mi-a luat-o înainte, spunând ce si-ar dori. Am oftat, în timp ce mâna mea scria cu repezeală comanda, dându-mi seama ca Ino întârziase, iar Tenten era în concediu, iar eu nu aveam bucătar. Am fost norocoasă până acum că nimeni nu ceruse ceva ce nu aveam deja pregătit, dar acel fel de mâncae comandat de brunetă nu îl avea, iar jumătate din ingrediente lipseau. A întrebat-o dacă mai doreşte ceva, iar Hinata a dat din cap negativ, spre puţina mea bucurie. Înainte de a pleca, am analizat-o pe brunetă puţin mai atent, dându-mi seama ca se întorsese abia acum de la şcoala, purtând acelaşi costum elegant, ce îi punea în valoare trupul mic şi plăpând. Îmi zâmbea, parcă dorind să îmi spună ceva, dar nu a mai avuut timp, caci eu deja plecasem. În drumul meu spre bucătărie luasem câteva farfurii goale, salutându-i pe acei domni care se ridicau de la masă plecând. Am luat şi banii primiţi, punându-i în casă, apoi am intrat în bucătărie.
       -Sakura, îmi pare rău că am întârziat, dar am fost prinsă în trafic şi...
       -Nu îmi mai spune Sakura! am strigat la blonda care mă privea înfricoşată. A încercat să murmure câteva scuze, dar am oprit-o, analizându-o din cap până în picioare. Fusta portocalie şi cămaşa albă erau uşor şifonate, iar părul blond, scurt era încâlcit. Apucând un piaptăn de nu ştiu unde, am trântit-o pe scaun, încercând să îi aranjez cât de cât podoabe capilară. După ce am terminat, Ino s-a privit bucuroasă în oglindă, spunând că ar trebui să întârzie mai des. Am zâmbit, spunându-i să se apuce de treabă, apoi am plecat spre o masă ce fusese tocmai părăsită de unul dintre clienţi. Mi-am aranjat puţin cămaşa, când am ajuns lângă piesa maro de mobilier, apoi am luat paharul în care mai era puţin suc de fructe de pădure, punându-l peste farfurie goală. Am fost uimită când lângă banii lăsaţi de client am găsit un bilet, aşa că l-am luat discret, punându-l în buzunarul pantalonilor negri şi plecând în bucătărie m-am apucat de spălat vase. Încercam să uit de toate problemele nesimnificative ce îmi dau târcoale, de faptul că Hinata era aici şi că Naruto e în oraş.  Încercam să uit că prietenii mei îmi spuseseră Sakura, cel mai enervant nume din lume. Îl urăsc şi nu cred că acest lucru se va schimba prea curând. Numele meu e Sakurako! De ce nu mi se spune aşa? De ce? Probabil pentru că nu le pasă, sau aşa cum spune Ino, numele Sakura mi se potriveşte ca o mânuşă. Mie nu mi se pare, chiar deloc. Poate am părul roz, dar asta nu înseamnă că o să le permit să îmi spună cum vor ei doar pentru că consideră că acest nume prostesc şi copilăresc mi se potriveşte.
       Renunţând la a îmi stroarce toţi nervi pe săracele vase, am închi uşa dulapiorului unde se aflau farfuriile si toate celelalte, intrând în cafenea, intenţie mea fiind acela de a încuia uşa pentru că ceasul bătea ora opt şi cinci minute, iar localul trebuia închis. Am fost uimită însă când am zărit-o pe domnişoara Hyuga stând şi sorbind dintr-o cească de cafea. M-am îndreptat încet spre ea, dorind să aflu ce o reţine, însă înaintea mea a ajuns Ino, iar mâinile ei erau ocupate de două ceşti asemănătoare cu cea a Hinatei. Zâmbind, mi-a făcut semn să mă apropii, aşa că am luat loc între cele două, fiind atent la fiecare detaliu în parte. Nu ştiam că Ino o cunoaşte pe brunetă, lucru pe care l-am aflat ascultându-le conversaţia.
       -Deci, Sakura...
       M-am încruntat uşor, facând-o pe blondă să îşi gândească de două ori cuvintele, apoi a răspuns repede, de parcă era ultima şansă să scape de încă o morală specifică mie.
       -...ko! a ţipat. Sakurako, nu ştiam că o cunoşti pe Hinata, a spus liniştită că nu am dat atenţie greşelii pe care era pe cale să o facă, apoi i-a zâmbit Hinatei, ce mă privea oarecum admirativ. Totuşi, de ce făcea asta?
       -Iar eu nu ştiam că tu eşti aşa de bună prietenă cu domnişoara Hyuga, am spus cântărind-o din priviri. Nu mi-ai spus niciodată despre existenţa ei, sau de faptul că avea să vină în vizită.
      -Defapt Ino mi-a povestit multe despre tine, iar când te-am văzut în biroul directorului am ştiut că tu erai. E uşor să o recunoşti, e singura persoană cu această culoare unică a părului, i-a mărturisit prietenei sale, chicotind uşor, iar eu mi-am pus mâinile pe masă, extenuată. Am ascultat în jur de o oră ce vorbeau fetele, uneori intrând şi eu în discuţie, dar când mi-am dat seama cât de târziu se făcuse, le-am anunţat pe cele două că nu mai pot sta. Ino mi-a spus că închide ea cafeneaua, iar eu dintr-o mişcare plictisită a mâini mi-am luat rămas bun de la ele. Hinata m-a salutat respectos, aşa că am hotărât să îi zâmbesc ceva mai cald, ca să nu o speri. Urcând scările am auzit vocea lui Rou, care, se pare, vorbea la telefon. Nu voiam să o spionez, dar nu m-am putut abţine, oricum nu aş fi aflat de la ea cu cine vorbise. M-am apropiat mai mult de uşa bucătăriei, lăsându-mă în jos, ca să fiu sigură că nu mă va vedea pe mica fereastră a uşii, apoi mi-am ciulit urechile, fiind atentă la toată discuţia.
       -Da, i-am spus, dar a reacţionat foarte ciudat. Arăta ca şi cum nu i-ar mai păsa, însă apoi a vrut să afle ce ai vorbit cu mine.
       Vorbea cu Naruto, mi-am spus uimită, şi vorbea despre mine. Îi dădea cumva raportul? Sau urmărea ceva? Naruto pune ceva la cale, mi-am spus, lipindu-ma şi mai tare de usă.
       -Bine, ne vedem mâine, a spus închizând telefonul. M-am ridicat repede şi am fugit în baie, sperând că nu mă observase. Fără să îmi dau seama, am început să plând, având impresia că aveam să mor sufocată de acei pereţi. Nu înţelegeam ce se   întâmplase cu mine, însă speram să aflu căt mai repede, iar dacă nu cred că voi face o vizită psihologului, căci nu mai rezist. Am de gând să o urmăresc mâine pe Rou, să aflu ce ascunde, dar înainte ar trebui să aflu şi ce e cu acel bilet de care uitasem aproape în totalitate.  M-am lăsat jos, pe gresia rece, deschizând biletul,  încă simţind gustul cafelei baute cu fetele, iar o urma de amărăciune îmi cuprinsese buzele. Avem impresia că bausem cafea amara, însă aceea fusese dulce.


Hey! Am revenit cu next-ul. Imi pare rau ca am intarziat, dar incepe scoala si mai am destule teme de facut. Sper ca am evoluat putin, insa nu prea cred, caci am observat ca am mai pierdut din cititori. Sper totusi ca va placut acest capitol. Imi pare rau daca sunt greseli de tastare, dar nu am apucat sa il corectez. Ii multumesc lui Lithium pentru critica, am sa incerc sa iti ascult sfaturile. Nu stiu cand voi posta next-ul, poate sambata viitoare, nu stiu exact. Astept pareri, caci vreau sa stiu daca acest fic merita continuat. Deny va

Hei Deny Mersi ca mai anuntat de acest fic si scuze ca nu am venit mai repede cu un comm
Mi se pare foarte interesanta ideea fic-ului tau, dar de ce trebuie Sakura sa munceasca atat de mult? Ma intreb de la cine sa fi fost acel biletel dar asta vei spune tu in urmatorul capitol nu
Sper sa aduci next-ul curand si sa ma anunti si pe mine. Te-am
~Sayonara~

Dau edit si postez next-ul maine.

Edit:


        Am deschis acel bilet cu mâinile tremurânde, clipind des ca să pot să văd ce scrie în acesta. Am fost uimită când în loc de un mesaj sau vreo ameninţare, era un desen, mai exact portretul meu. Am întors coala pătată de creion negru pe toate părţile dar nu era nimic, nici un indiciu ce m-ar face să îmi dau seama cine e cel care mi-a trimis acest desen şi de ce. Am oftat iritată, încă având obrajii acoperiţi de lacrimile uscate, lăsându-mi capul să se sprijinească de suprafaţa rece a faianţei. Îmi era somn, mă durea tot corpul, iar Rou se distrează mai mult ca sigur alături de Naruto pe seama mea. Trebuie să fac ceva, să aflu ce ascunde Rou şi ce e cu desenul ăsta mai mult decât ciudat. Poate ar trebui să mă duc la poliţie şi să îi rog să îl găsească pe pictorul acesta, pentru că altceva nu poate să fie. Fiecare detaliu, fiecare trăsătură e desenată perfect. Umbrele, ochii, fruntea, totul e desenat cu o mare precizie si o deosebită îndemânare, dar de ce? De ce eu? Nu sunt frumoasă, nu sunt specială, sunt doar o profesoară ce deţine o cafenea-cofetarie îngropată în datorii din cauza tatălui său.
       M-am ridicat, simţind că voi cădea dacă nu mă ţin de perete din cauză că aveam picioarele amorţite şi îndreptându-mă spre bucătărie am decis că nu e un lucru prea matur din partea unei profesoare să meargă la poliţie doar pentru că a primit un desen cu chipul său. Nu e aşa ciudat până la urmă, am predat la mulţi copii talentaţi, poate e unul dintre ei. Pe cine păcălesc, e dea dreptul înfricoşător. E prea perfect desenul, e prea ciudat.
       Ce mă fac? Ce pot să fac? Mă întrebam întruna plimbându-mă prin bucătărie ca o nebună. Nervoasă mi-am luat un pahar şi mi-am pus apă, dar nici pe acela nu l-am putut bea tot, că l-am trântit de masă. Am avut mare noroc că nu s-a spart, era paharul meu preferat, din setul primit de la bunica. Cred ca aş fugi direct la spitalul de nebuni dacă s-ar fi spart.
       Oftând din nou, m-am aşezat pe unul dintre cele patru scaune care înconjurau masa, privind supărată acel desen. Încă mă întrebam ce era, ce semnificaţie avea şi de ce îl primisem, dar fara folos, întrebările fugeau de răspunsuri, sau mai corect, răspunsurile fugeau de mine. Dacă nu e pentru mine? Mi-am spus, bătând cu degetele in lemnul tare al mesei. Dacă era menit să îl găsească altcineva, iar eu am stricat totul? Nu e imposibil, dar de ce ar trimite cineva portretul meu altei persoane, de ce tocmai al meu? Dacă era pentru Rou? Nu, nu are cum.
       -Dar dacă e pentru ea? am spus, ridicându-mă de la masă şi m-am întors dând cu ochii de Rou ce mă privea într-un mod cu totul ciudat. Acum mai mult ca sigur credea că sora ei cea mare e nebună sau vreo ciudată, dar sincer nu îmi prea păsa, voiam doar să stiu ce se întâmplă şi aveam de gând să aflu. Am privit-o cu superioritate, făcându-i semn să se aşeze, iar ea, ascultătoare, s-a supus. M-am aşezat şi eu, având grijă să nu vadă desenul, şi cu capul sprijinit în mâini am întrebat-o ce i-a spus Naruto. Imediat ce a auzit întrebarea s-a albit considerabil, poate crezând că am auzit că a vorbit cu blondul la telefon, ceea ce şi făcusem, dar nu o puteam lăsa să ştie asta.  
       -Mi-ai promis că îmi spui în seara asta ce ai vorbit cu Naruto când ai fost să te întâlneşti cu el, ai uitat? am spus ridicănd din sprânceană, iar ea s-a foit în scaun.
       -Nu, nu am uitat, a spus căteva secunde mai târziu, doar că nu... nu putem să vorbim mâine despre asta?
       -Nu, i-am trântit-o repede şi tare, facând-o să tresară. Am stat ca pe jar timp de şase ore, aşteptând să îţi deschizi gura şi să îmi spui, iar acum vrei să amâni? Nu o să permit aşa ceva. Te-ai întâlnit pe ascuns cu el, nu ti-am facut nimic, dar nu te las să scapi până nu îmi spui, clar?
       Fierbeam în suc propriu, respirând zgomotos, timp în care Rou mai avea puţin şi începea să plângă. Nu e vina mea, ea nu vrea să îmi spună! am încercat să găsesc o scuză pentru propria prostie. Chiar voiam să îmi spună, nu vreau să se lase păcălită de un specimen ca el, nu merită. Rou e o fată bună, silitoare, dulce şi harnică, dar mă îngrijorează că în ultimul timp s-a prostit de tot si sunt sigură că e vina acelui papă lapte blond. Mi-a distrus viaţa şi acum încearcă să se joace cu Rou. Nu o să permit asta! E sora mea!
       -Rou... am încercat să spun.
       -Îl iubesc pe Naruto! a spus plangând, apoi a continuat cu vocea tremurândă, dar totuşi puternică, uimindu-mă. Il iubesc şi ştiu că şi el simte la fel. Vreu să îi fiu alături, vreau să fiu lângă el. Nu îmi pasă ce îmi vei spune, dar ţin la el şi nu te voi lăsa să ne stai în cale. Nu îmi pasă că a fost logodnicul tău, că l-ai iubit. L-ai pierdut şi acum e al meu. Doar al meu! Nu te voi lăsa să mi-l furi, auzi? Nu te voi lăsa!
       Plângând în hohote a încercat să iasă din bucătărie, dar am oprit-o, simţind că rămân fără aer, că mă sparg uşor sub privirea ei tristă. 
       -Mi-a spus că mă iubeşte, că vom fi împreună pentru totdeauna. Mi-a promis că nu mă va părăsi, că va fi mereu alături de mine. Îl cred Sakura, il cred pentru că îl iubesc şi am văzut în ochii lui că spune adevărul. Mă iubeşte, ştiu că mă iubeşte...
       A căzut pe gresia rece, trăgându-mă cu ea, şi a dat drumul lacrimilor, urmate de suspine ce îmi găureau inima. Fără să îmi dau seama am început să plâng împreună cu ea. Voiam să îi spun că nu trebuie să se încreadă în el, că aşa mi-a spus şi mie, că o minte, dar nu puteam. Mă durea mult prea tare să o văd aşa. Ea chiar îl iubea, ţinea la el, iar eu o opream să fie fericită, dar fericirea asta e doar o minciună. Ce să fac? Ce?
         Mi-am aşezat mâinile peste umerii sai, iar ea şi-a adâncit chipul la pieptul meu. Tremura în braţele mele, iar eu mă smiorcâiam neştiind ce să fac. Eram şocată, îngrozită, speriată şi mă uram pentru asta. Nu vreau să fiu slabă, m-am luptat atât să fiu puternică, iar acum pierd tot curajul într-o secundă. Îmi plângeam de milă, încercând să o calmez pe Rou, dar nu îmi era cu putinţă. Niciodată nu am fost o soră bună, nu am putut să o înlocuiesc pe mama, iar acum îi distrug viaţa surorii mele. Nu, am lăsat-o să îşi distrugă viaţa, să fie marioneta lui Naruto. Nu vreau să facă aceleaşi greşeli pe care şi eu le-am făcut, nu vreau să sufere, să se simtă dezamăgită de propria fiinţă din cauză că s-a îndrăgostit de un stâlp de piatră care se joacă mereu cu sentimentele fetelor.
       Am vrut să îi spun că totul va fi bine, dar aş fi minţit, aşa că m-am ridicat cu greu de pe podea, ajutând-o şi pe Rou, apoi mi-am şters lacrimile, căci dacă nu aş fi făcut-o, probabil m-aş fi înecat în ele. Încă plângeam amândouă, iar eu nu găsisem puterea să mă adun şi să o fac pe Rou să termine. Nu aveam habar cât aş mai fi rezistat, dar vorbit parcă sugrumată, iar vocea mea se auzea ca un ecou stins, în depărtare.
       -Vreau să îi vorbesc idiotului, am spus nereuşind să mă abţin să nu îl fac în toate felurile pe blond. Sună-l şi cheamă-l aici, acum!
       Am auzit-o pe Rou formând numărul blondului, apoi câteva secunde de linişte mi-au dat de înţeles că blondul e ocupat de nu răspunde. Într-un final a raspuns, iar Rou i-a spus să vină aici şi l-a rugat să se grăbească. A fost puţin ciudat, Rou niciodată nu se roagă de cineva, nu e specific Rou. Am trecut cu vederea acest lucru nesimnificativ şi m-am aşezat pe scaun, sorbind din cafeaua amara ce mi-o pusese Rou în faţă.

Am revenit cu un nou capitol, care sper sa va placa. Scuzati greselilie, nu am avut timp sa corectez capitolul. Astept pareri. Deny va  si va