The witch and the hunter

Subiect: Re: The witch and the hunter Mier 19 Feb 2014, 18:27

Eveline♥ a scris:: Capitolul XI

Soarele cu ale sale raze înțepător de luminoase, îmi zgârie fața prin geamul aproape curat al motelului (Exprimarea nu este tocmai plăcută). Îmi trag pătura pe cap și întorc spatele geamului pentru încă câteva minute de răsfăț. Visam la ceva frumos; eram toată familia la masa de Crăciun , iar mama, (fără virgulă) avea acea sclipire în ochi și un zâmbet de cristal care îi lumina fața. Îmi e atât de dor de ea, (punct) nimic din toate acestea nu vor mai fi la fel. (două puncte sau punct şi virgulă) Nici Crăciun, nici sărbători, nimic ! Aș da orice să-i mai văd o dată chipul, să-i mai spun o dată cât de mult o iubesc... Dar așa ceva nu e posibil.
Scârțâitul ușii îmi distruge (îmi înlătură) toată melancolia pe care am adunat-o în aceste două minute, iar cele două voci aproape că-mi sparg timpanele. (Din acest detaliu reiese cât de fals este personajul principal feminin. În primul rând aş putea să-ţi spun că tristeţea nu este suprimată la auzul unor zgomote sau voci, în cazul de faţă. În al doilea rând, nu ştiu ce importanţă ar mai avea mediul exterior atunci când eşti cuprins de nostalgie.) Ei nu comunică civilizat, ci urlă ca două hiene flămânde care se ciondănesc pentru hrană. Mă ridic în șezut, punându-mi fața într-o palmă și privesc spre cei doi, ~~îi scanez cu privirea~~. (Deşi sunt verb şi substantiv, în acelaşi context sună neplăcut) Sunt identici dar total diferiți, psihic vorbind. Sasuke cu ochii săi negrii (negri) ca cele mai întunecoase colțuri ale nopții (Lol, dacă nu ar exista felinare, fiecare loc ar fi la fel de întunecat, dar presupun că te-ai gândit la acest lucru.), înspăimântător de misterioși, părul de aceiași culoare (Substantivul culoare este în genul feminin, prin urmare pronumele demonstrativ aceiaşi este folosit incorect -aceeaşi culoare ) și un corp de ” bad boy ” (Nu corpul îl descrie pe bărbat ca fiind un bad boy/bad man, ci alura, comportamentul şi felul lui de viaţă), pe care orice fată l-ar dorii (l-ar dori). Nimeni nu-l cunoaște îndeajuns de mult încât să-i ”prezică” (să-i anticipeze) următoarea mișcare. (Şi) Nu vorbește despre el sau despre orice are legătură cu familia sa. Însă fratele meu, Ken, este tipul de băiat (La douăzeci de ani nu cred că mai poate fi numit băiat, pe bune.) care este deschis în jurul lumii, comunicativ și zâmbăreț (virgulă) dar serios în unele privințe. Ochii săi de un verde crud, asemeni algelor marine sunt în contrast cu părul său de o culoare castanie și corpul său bine conturat. Ar fi ciudat să-mi placă fratele meu, nu? Totuși, nu înțeleg care este problema care-i leagă. Ce au atât de special de împărțit? Nu am de gând să-mi bat capul cu aceste două specimene extrem de rare, pe cale de dispariție. Sunt ciudați amândoi - nu că eu nu aș fi, dar ei depășesc liniile (limitele) ciudățeniei. Mai stau așa încă vreo trei minute. Nu am de gând să îi întrerup momentan; vreau să văd până unde pot ajunge cu asta.

Citat :: - Frate, am fi putut lua plăcintă în loc de mizeria asta numită ”prăjitură”. Își susține Ken punctul său de vedere, urlând cât îl țineau plămânii.
- Dar e același lucru ! Țipă Sasuke, nelăsându-se mai prejos.
- Dacă eu îți dau ție un cuțit și un pix, e același lucru? cap de găleată.
- Ok,ok; nu am de gând s-o continui așa cu tine, maimuță păroasă. Îi reproșează Sasuke.
Sunt atât de penibili. (Dacă încercai să fii amuzantă prin aceste replici...)

Sunt lucururi (lucruri) mult mai importante de făcut decât s-o ardă aiurea, certându-se din orice nimic. Trebuie să ne concentrăm pe ceea ce am descoperit, nu putem lăsa în vânt ceva atât de prețios. Dar întrebările fără răspuns nu îmi dau pace. De ce ? (Pentru că nu ştii răspunsul. Evită situaţiile de genul acesta, în care tu ca narator subiectiv îţi pui întrebarea de ce. Sau mai sunt diverse contexte, în care ştii răspunsul, şi totuşi înainte să îl dezvălui, îţi pui acestă întrebare.) De ce am găsit acel obiect care susține Sasuke că e mistic, ceresc, acel ceva care într-o zi va salva lumea. De ce să salvăm lumea ? E prea crudă și dureros de înfiorătoare, nu merită salvată ; noi nu merităm să fim salvați. Noi, oamenii suntem aceia care duc Creația Lui Dumnezeu spre pieire (Teoretic, şi oamenii sunt creaţia Lui Dumnezeu. Dezvoltă-ţi punctul de vedere.). Merităm ceea ce ne este menit. Oamenii sunt întruchiparea răului, la fel cum suținea Lucifer, îngerul căzut (decăzut), izgonit de propriul Tată (virgulă) deoarece și-a spus părerea legată de ființa umană (natura umană) ; știa că ne vom înjosi ~~chiar~~ atât de mult, știa că vom distruge totul. Poate chiar de el trebuie să salvăm lumea. De ce noi? Atâta responsabilitate aruncată pe umerii noștrii (noştri. Cu câteva propoziţii în urmă, naratorul subiect era conştient de atribuţia oamenilor în acestă viitoare Apocalipsă, iar acum este consternat că o asemenea responsabilitate a căzut pe umerii lor? Cei cu contradicţia asta? ). Poate ar trebui doar s-o lăsăm așa. Să renunțăm la tot ce facem, să ne reluăm viețile, să ne îndeplinim visele, să trăim fericiți - cât mai avem de trăit - printre creaturi. Totuși, nu sunt chiar atât de diferite de oameni; și noi suntem la fel. De cine să salvăm lumea ? Poate la întrebarea asta totuși am câteva răspunsuri, dar nu (deşi nu) sunt concrete.

Un an mai târziu...

- Sasuke, în spatele tău! îl atenționează, aruncându-i sabia sa.

O ia și o înfige în pieptul demonului care urlă ca în gaură de șarpe, se prăpădește; a mai scăpat de unul. Durerea interioară i se mai diminuează când îi vede țipând de durere, implorând iertare, la fel cum făceau și ei o dată. I-a pierdud (pierdut) sub ochii săi, (punct) a fost neputincios. Și-ar fi vândut sufletul doar pentru a-i salva, dar ei nu aveau acel suflet impur, prețios pentru regele Iadului. (Wtf, din moment ce vânau tot felul de monştri, nu văd ce suflet pur ar avea.)

Dar în acea zi... (Puteai să oferi un indice spaţial mai bine. Şi indicele temporal este okai, numai că în acea zi este nesugestiv.)
Soneria ușii disturbătoare de liniște, sună ca arsă. (Waat?)
- Jessica, răspunzi tu? întreabă baiatul, vizibil deranjat de vizitatorul insistent.
În apropierea sa se auzi o voce caldă, de catifea; acea voce de care nu te saturi niciodata, răspunde afirmativ pe un ton calm. (Nu îmi dau seama ce ai vrut să spui aici, deoarece nu are legătură cu restul propoziţiei)
În fața ușii stă sprijinită de aceasta, gâfâind, acea persoană declarată pierdută(Stă sprijinită de uşă şi gâfâind, acea persoană dispărută). Plină de noroi amestecat cu sângele uscat ale victimelor, cât și al ei, fata întreabă dacă îl poate vedea pe el. (???)

Citat :: Acesta se prezintă în fața musafirului rămânând șocat și tot o dată (totodată) speriat, crezând că cineva are chef să-i facă farse. Nu îi vine să creadă că persoana din fața sa e chiar sora lui. Se îndreaptă spre dulăpiorul din sufragerie scotocind după o armă, găsind-o într-un final. Se îndreaptă spre musafir, ridicând piedica revolverului, gata să tragă. Dar acel sentiment unic, când simți în sfârșit că ți-ai găsit liniștea sufletească, iar toată responsabilitatea purtată de umerii săi (purtată pe umerii tăi) atât timp (în tot acest timp) se împarte la doi, pune stăpânire pe corpul său (tău). Retrage arma și o aruncă iar mai apoi îmbrățișează fata. Lacrimile încep să-i curgă pe obraz, nu se deranjează să le șteargă sau să le oprească, a găsit-o în sfârșit.

Referitor la gramatică şi exprimare, ai numeroase greşeli, chiar şi printre cele mai simple şi banale. Nu am reţinut toate greşelile de ortografie, dar am întâlnit în câteva capitole bine înţeles-bineînţeles, verbele care se termina în î scrise cu â, dublarea literii i unde nu este cazul şi folosirea cratimei unde nu trebuie. Fii foarte atentă la acest lucru, deoarece nestăpânirea gramaticii, nu doar că te împiedică să realizezi un fic reuşit, ci te poate face să te simţi penibil dacă un prieten, coleg, necunoscut etc. te-ar corecta pe o reţea de socializare. Deseori ai o exprimare foarte încâlcită, metaforică şi neplăcută. Nu ştiu dacă te străduieşti prea mult sau deloc, dar ar trebui să ştii că într-un fic nu poţi folosi toţi termenii uzuali, sau expresiile, ai acestei generaţii.
Din moment ce acestă echipa este formată din trei membri, The witch and the hunter nu se potriveşte. De asemenea, pe lângă faptul că titlul este nepotrivit nu îmi stârneşte niciun fel de curiozitatea.
Şi eu sunt fană Supernatural, îl urmăresc de câţiva ani buni, însă nu mi-a trecut niciodată prin minte să scriu un fic cu acestă idee. Originalitatea stă la baza unei creaţii bune, iar la tine nu am văzut absolut nimic nou. Faptul că Sakura e vrăjitoare nu m-a surprins deloc sau că legătura nu este între doi fraţi. Din ultimele capitole mi-am dat seama că Sasuke i-a luat locul lui Sam, iar veşnica ceartă între bărbaţi mă duce cu gândul la relaţia protagoniştilor din Spn, numai că ăştia din ficul tău au cele mai penale motive. Mi-am pus mai multe semne de întrebare când brusc au început să rezolve diverse cazuri şi practic au uitat de scopul lor iniţial. Mă rog, ficul tău e un fel de recenzie (nu ştiu dacă e corect să îi spun aşa, având în vedere că e nu e o carte) al serialului. Ştiu ca la început, când se duceau la şcoală, Sakura şi-a văzut fratele cu Karin, dar având în vedere că personajul principal feminin are şaisprezece ani, iar diferenţa dintre ei este de patru, ce caută Ken la douăzeci de ani într-un liceu?
Descrierea nu prea există. Ce mai încerci tu în două-trei rânduri să mai dezvălui sentimentele naratorului subiectiv, iar în alte două descrierea ambientului. În orice caz, de regulă descrierea sentimentală este superficială şi nu transmite absolut nimic. Personalitatea Sakurei mă lasă rece; ba e cea mai badass tipă din lumea, ba o plângăcioasă enervantă. Nu ai acordat atenţie caracterului ei, e un fel de copil slab şi bătut de soartă, dar care este în stare să ucidă şi cel mai puternic monstru. Asta reiese din ficul tău.
Dialogul, din punctul meu de vedere, este cel mai important şi dificil mod de expunere. Am văzut că te-ai inspirat din Spn în ultimul capitol, dar încearcă să reduci acestă tendinţă, deoarece nu faci decât să strici şi să plictiseşti cititorul cu replici neamuzante. Prin dialog şi gesturi poţi dezvălui caracterele personajelor secundare, complexe, dinamice şi cele ale antagoniştilor. Întrucât ideea ta îţi oferă posibilitatea de-a adăuga numeroşi anti-eroi, ai putea să te axezi mai mult pe caracterele acestora. Eşti foarte grăbită, treci de la o idee la alta şi chestia asta e derutantă. -acţiune grăbită.
Într-un capitol, NICIODATĂ, să adaugi două perspective, sau mai rău, două naraţiune total diferite. E cea mai stupidă greşeală. Ori foloseşti narator subiectiv, ori obiectiv.

Subiect: Re: The witch and the hunter Joi 20 Feb 2014, 19:53

Capitolul XIV

Din Perspectiva lui Sasuke

Și era firesc, atunci când cineva îți zice să nu faci un lucru, tu faci exact opusul a ceea ce ți s-a spus. Am aruncat o privire spre fereastră, erau un grup de oameni aliniați în fața casei. Pe noi ne așteaptă? Așteaptă să ce? Îl privesc înapoi pe Naruto, pare agitat și îngândurat, ce naiba se întâmplă? Pare că făurește un plan, plan ca să ce? Sakura și Ken sunt și ei derutați, toți avem în minte aceleași întrebări, doar preamăritul Naruto are răspunsurile, ce n-as da să știu ce gândește în acest moment. Atitudinea feței i se schimbă, pare speriat, îngrozit. Aceiași lumină revine din nou în încăpere, doar eu o văd? Eu îmi imaginez asta? Nu, nu cred. Eram învăluiți într-un alb imaculat, ireal. Era același univers nul, dar acum sunt singur. Dar sunt sigur că i-am văzut și pe ei, luand-o pe căi diferite, știu ce am văzut! Sunt izolat într-o cușcă, singur, parțial singur, încă îmi mai am gândurile. Aceste gânduri criminale, dacă cineva ar descoperii ce gândesc, m-ar condamna la moarte. De ce sunt închis într-o cușcă? Cineva vrea să-mi facă rău? O persoană cu o perelină roșie se apropie de mine făcând ca cușca să se evapore treptat. M-a eliberat...

- Tu ești mărețul Profet Uchiha ? Îmi zice acea femeie.
- În persoană, cred. Unde mă aflu? De ce sunt aici? Aruncam propozițiile fără să mă gândesc. Dispăruse. Nu se mai afla în fața mea, eram singur. Îmi plăcea să fiu singur, dar acum, această singurătate înseamnă moarte crudă, sângeroasă. Gândurile mă devorau pe dinăuntru, parcă voiau să spargă zidul care le țineau închise acolo, voiau să iasă și să mă chinuie. Această singurătate îmi dă fiori, parcă cineva mă pândește, stă ascuns în spatele meu, gata să atace cu un topor ascuțit. Se pregătește să-mi ia capul, să-l pună pe un perete pe post de trofeu. Dar de ce mi-ar vrea răul? Posbil pentru că am păcălit moartea, am dus-o cu zăhărelul și am întemnițat-o undeva unde doar eu îmi pot închipuii, doar imaginația mea sadică poate ajunge acolo, iar cheia ușii sunt eu. Eu mor, ei primesc cheia, dar nimeni nu va știi acel loc, va fi pierdut pe veci.
Acea femeie, de ce a plecat? Am supărat-o oare? Sau era doar imaginația mea? Poate nu a fost nici o data aici, doar mi-am închipuit asta. E posibil să fi fost reală dar tot o dată să fie doar o imagine, una scoasă din mintea mea și tipărită în realitate, o imagine ce o pot vedea doar eu, cel cu mintea masochistă. Și acum? Care e următoarea mișcare? Dacă îmi închipui o ușă și o cheie, va apărea? Merită încercat totuși, nu e nimic de pierdut. Închid ochii și încerc să îmi închid gândurile într-un colț îndepărtat al minții mele, reușesc dar cu greu. Încerc să mă concentrez, însă liniștea și singurătatea mă apasă, mă zdrobesc și mă aruncă la pământ; îmi este imposibil, singura șansă este să fug. Dar de ce? Las baltă ideile mele de a fugii și de a-mi imagina uși, ce porcărie. Mă așez în șezut pe podeaua ceruită, albă, imaculată. Dau frâu liber gândurilor mele, încep să năvălească asupra mea, mă înconjoară, zburdau libere prin pajiștile de basm. Aștept să se întâmple ceva, dar nimic. Nimeni nu dă nici un semn de viață, nimeni, nimic. Un gând nu-mi dă pace, se învârte pe lângă mine, îmi dă dureri de cap, iar eu încerc din răsputeri să-l evit. Imposibil, sunt atât de slab. Îmi curge lin prin fața ochilor, mă împunge cu țepușe ascuțite, mă obligă să adâncesc căutările, să privesc înainte; clipa morții mele. Un om oarecare își derula acele imagini în Rai sau Iad, oriunde i-ar fi ajuns neprețuitul suflet, dar eu, eu privesc imaginile... nicăieri. Nu știu unde mă aflu, nu știu nici un detaliu despre acest loc, nu știu de ce mă aflu aici. M-am rătăcit întru-n univers... pierdut.
Încerc să închid ochii, să mă gândesc la orice altceva, numai nu la acest lucru. Nu vreau să-l revăd iar și iar. M-am săturat, vreau să revin la normal. Să fiu acel Sasuke pe care nu îl știe nimeni. Nu vreau să fiu aici, urăsc locul acesta, îmi urăsc viața. Mă înfuri atât de tare încât toată încăpere începe să-ți modifice culoarea. De la un alb pur devine un gri șters, viața mea incoloră. Eu controlez această cameră? Este conectată la emoțiile mele! Asta e.
O văd din nou, acea fată care m-a scos din cușcă. Se apropie de mine și mă îmbrățișează. Nu mă mișc nici un centimetru, stau împietrit în poziția în care eram. Mă felicită, de ce ?

- Ai trecut de prima probă. Mai ai de trecut încă două, iar mai apoi vei fi pregătit.

Se evaporă, din nou. Mă șochează iar mai apoi dispare. Câtă nesimțire, îngerii sunt niște ipocriți, zău că da. Ce a vrut să spună? Ce sunt cu aceste probe? Să fiu pregătit pentru ce?
Nu mai înțeleg nimic, credeam la început că sunt încurcat în gânduri, dar acum e dezastru. M-a debusolat, m-a întors pe fiecare parte posibilă, nu mai găsesc direcția corectă, sunt pierdut și panicat. Se schimbă, din nou, mă uit în jurul meu iar această cameră... e oribil. Oribil! Nu văd sfârșitul acestui masacru, este o infinitate. Podeaua care era adineauri pură, acum este mânjită de sângele unor ființe nevinovate; este peste tot. Mă panichez din ce în ce mai tare, simt cum frica mă îmbrățișează, sângele îmi pulsează nebunește în vene, ochii mi se măresc iar inima mi-a înnebunit. Mie frică, nu vreau să fiu următoare victimă, nu vreau să mai trec încă o dată pe lângă moarte. Poate de această dată ma ia definitiv, mă va seca de sânge iar mai apoi mă va despica în bucățele mici, mă îngrozesc gândurile mele. Mi-e frică de acea zi în care voi fi omorât de propriile-mi gânduri. Încerc să privesc din nou scena îngrozitoare care mă înconjoară, nu rezis mult și-mi acopăr ochii cu palmele. Haide Sasuke, parcă ai fi un copil. Mă mustră conștiința, mă înfurie pentru a putea rezista dezastrului. Trebuie să mă calmez și să-mi înfrunt frica, trebuie să privesc în centru, în acel punct din care au pornit toate acestea. Încerc iar să-mi deschid ochii pentru a putea pășii printre cadavre, la propriu, și reușesc. Parcă am intrat în transă, am fost ”programat” să ajung în inima încăperii unde se afla cel care cauza acest dezastru. Nu! Nu se...
Nu se poate! Mama?!

Stătea sprijinită de o masă, era îmbibată în sânge și totuși zâmbea, mai bine zis rânjea. Își bătea joc de sentimentele mele, mi le făcea praf, cu acel rânjet care e unul drăcesc, malefic. Îi făcea plăcere să tortureze oameni, să le audă țipetele de durere, să le audă cum imploră iertare. Imaginația mea face asta dinadins, mă aduce pe culmile disperării. Eu eram următorul, presimt asta. Picioarele nu-mi ascultau comenzile, parcă erau teleghidate. Mă apropiam tot mai mult de ființa care a luat înfățișarea mamei mele. Mă așează pe acea masă iar eu nu încerc să mă opun, nici un mușchi din corpul meu nu este încordat, e atât de... calm, eu sunt atât de calm, fizic vorbind. Ce are de gând să-mi facă? O să vă jucați de-a prinsea, Sasuke. Ce întrebare stupidă, o să mă tortureze, normal. Nu am apucat să mă gândesc mai bine la aceasta, căci a început. M-a legat strâns cu cătușele la mâini și picioare, a luat un cuțit, mi-a rupt tricoul și a început să tranșeze linii. De fiecare dată când cuțitul îmi atingea pielea, un țipăt de durere umplea camera.
Simțeam cum fiecare părticică a corpului ceda, durere se amplifica, iar eu trebuia să găsesc o cale de scăpare. Dar care? Îmi e imposibil să gândesc, e prea multă durere dar nu voi renunța, nu acum. Gândește, gândește! Ce am făcut în ultimele ore... Da! Acel înger, mi-a dat un sfat! Dar cum? Cum fac eu una ca asta, trebuie să-mi vindec rănile și să scap de această pacoste. Nu credeam că o să zic în viața mea această propoziție care îi este menită mamei mele, dar aceasta nu e ea. Trebuie să mă gândesc la un loc pașnic? Nu, nu cred. La un lucru special? Nici acesta. Dar ce? Cât de greu e să fi înger începător. Am depășit recordul propozițiilor rostite fără sens, de către mine, în doar câteva ore. Trebuie să mă concentrez, nu am timp de prostii. Haide, știu că poți. Gândește-te la pacea mondială, la unicorni, zâne sirene sau mai știu eu ce...Oh, nu și tu, ține-ți gura. Închid ochii și iau o gură mare de aer, durerea începe să se amelioreze. Am găsit! Asta e! Eliberează-ți mintea, calmează-te! Simt cum dispare strâmtoarea de la mâini și picioare, o dată cu durerea provocată de cuțite. Mă ridic de pe acea masă și privesc ființa în ochi. Nu apuc să zic ceva căci dispare, se evaporă, precum și fundalul încăperii.

- Felicitările mele, puțini au ajuns atât de departe. Tu trebuie să fi unul special, Sasuke, ai o imaginație de milioane.

Aceeași femeie, mă îmbrățișează și dispare fără a mă lăsa să scot un sunet. Nici nu vreau să știu ce îmi este pregătit acum, ceva mai îngrozitor decât până acum, categoric.
Nu mai am răbdare, încep să mă îndepărtez din instinct de locul unde am fost prima dată. Parcă mă învârt în jurul nimicului. Nu găsesc nimic, nici un indiciu că ar apărea ceva, sau mai știu eu ce. N-am habar de ce va urma. Dacă am calculat eu bine, mă învârt așa cam de un sfert de oră. Perfect, acum pierd și vremea degeaba. Începe să mă sâcâie și acest sunet, devine tot mai intens. Poate că nu mă învârt în cerc, poate merg doar în față, ciudat e faptul că acesta e drumul cel bun. Am realizat ceva de când sunt aici, cineva vrea ca eu să găsesc calea cea bună, să-mi înfrâng temerile și să învăț să mă controlez, să-mi controlez sentimentele. Totuși, încă nu mi-am dat seama de ce trebuie să trec aceste probe...
Fundalul alb se termină de îndată ce fac încă un pas. Eram într-o casă, una veche rău, aproape că e pe punctul de a se dărâma, mai sunt doar doi trei stâlpi care o mențin încă pe picioare. Din instinct deschid o ușă, nu era nimeni înăuntru, camera fiind decorată într-un stil vechi. Tapet verzui pe pereți, un pat cu baldachin de o culoare maronie, ștearsă, era așezat în mijlocul camerei, un dulap de aceeași culoare cu ce a patului domnea lângă o icoană așeată pe una dintre noptiere. Mai era și un cufăr lângă pat, destul de misterios, era de o culoare neagră cu niște dungi roșii. Curiozitatea mă îndeamnă spre acel cufăr. Fac un pas și intru înăuntru, ușa se trânti brusc.
Îmi întorc privirea spre ușă, pun mâna pe clanță pentru a o deschide, dar nimic; era încuiată.
Așa ceva se întâmplă doar în filmele de groază, prost realizate. Acesta e propriul meu film, eu regizez, se joacă după cum vreau eu. Tot trebuie să văd ce e în acel cufăr, mor de curiozitate; e singurul obiect din cameră care mă atrage. Mă apropii de pat și pun mâna pe cufăr dar o parte din mine îmi spune să nu-l deschid, în schimb, cealaltă parte mă îndeamnă să-l deschid cât mai repede. Nu știu ce să fac, ce poate ieși din acesta? Sigur nu ar ieși un clovn care să-mi înmâneze un cec și să-mi spună că am câștigat la Loto.
Îmi mai rotesc o dată privirea prin încăpere și observ o cheie pe o noptieră, pe cea care e așezată icoana. Cheia aceea presupun că corespunde cufărului deoarece și ea are acel aer sinistru. Mă ridic în picioare și mă îndrept spre acea noptieră. Iau icoana în mână, o întorc pe toate părțile posibile și imposibile doar pentru a găsii un indiciu, însă nu găsesc nimic. E atât de greu, atât de complicat. De ce trebuie să fac toate acestea de unul singur? Ken tăntălăul măcar o are pe Sakura, la bine și la rău, dar eu, eu sunt mai singur decât un cuc. Din neatenție scap icoana pe joc, aceasta spărgându-se în bucățele. Un lucru bun, un semn, pe spate avea o foaie iar pe aceasta scrie:
E timpul să iei o decizie, accepți darul divin cu care ai fost înzestrat rositind : ”Suscipiam ex divino munere et ad officium tueri mundi a daemonibus”
sau îți reiei viața pe care ai trăit-o până acum deschizând Legendarul Cufăr a lui Sarah.
O decizie atât de importantă e în mâinile mele, totul depide de aceasta, trebuie să fac ce-i corect, să gândesc rațional? Sau să-mi ascult inima, sentimentele? Creierul îmi este pro în decizia de a deschide acel cufăr, dar parcă toate sentimentele se zbat înăuntrul meu, opunându-se acestei nevoi. Dar nu pot să le iau pe amândouă? Să fiu înger dar totuși să am o viață normală, viața pe care am avut-o până acum. Poate că acestea sunt consecințele morții, am dereglat cursul vieții, am sfidat natura, merit toate acestea. Iar apoi, de ce să fiu înger dacă am să duc o viață liniștită? Să ajut o bătrână să treacă strada? Să cobor o pisică dintr-un copac? Tare aiurea ar fi. Un înger bun de nimic, unul nefolositor.
Care sunt șansele să mor mai repede decât ar fi normal? Probabil șaptezeci la sută. Nu cred că mi-am pus până acum întrebarea ” De ce are omenirea nevoie de îngeri? ” sau probabil mi-a străbătut mintea, dar nu am săpat destul de adânc încăt să găsesc mai multe detalii.
Până acum câteva ore nu credeam în aceste specimene, iar acum cineva îmi cere să aleg dacă vreau să devin unul de al lor. Un profet ce poate să facă înafară de a scrie? Oare o să-l întâlnesc pe Dumnezeu? Am deviat de la subiect, încă nu mi-am ales destinul. În momentul de față nu știu ce viață îmi doresc mai mult. Una plină de dezastre, alături de prieteni, într-un cuvânt sinucidere totală - știu, sunt două cuvinte - iar alta pașnică, plictisitoare și incoloră cu o școală infernală și profesoara de chimie care are să mă terorizeze restul liceului. Trebuie să am câteva argumente pro și contra. Sunt împotriva aventurii în exces, adică problema de a deveni profet, deoarece nu voi ști nici o dată când îmi va suna ceasul, a doua oară, acesta este singurul motiv pentru care sunt împotriva acestei idei. Totuși, dacă aș decide să devin înger ar fi un avantaj, nu doar pentru mine, ci și pentru ei, pentru oamenii nevinovați care așteaptă ajutorul nostru. Iar dacă îmi reiau viața monotonă, traiul pe care am să-l duc va fi unul liniștit dar și exasperant din cauza școlii, nu zic că urăsc școala, e necesară, dar mă seacă de puteri, mai ales acei profesori care îți dau detenție și dacă clipești; poate exagerez puțin, doar puțin.
În toate filmele pe care le-am văzut în viața mea, atunci când personajul principal ia o decizie, acesta își ascultă inima. Să fac și eu la fel? Dar acesta nu e un film, nu e timp de glumit sau să mă prostesc pierzându-mă în gânduri. Trebuie să iau o dată acea decizie afurisită și să ies naibii afară de aici, să-mi ajut prietenii.

- Suscipiam ex divino munere et ad officium tueri mundi a daemonibus.

Am făcut-o, am pus viața acelor oameni mai presus decât a mea. De când am devenit eu atât de slab? Aș zice că mi-e frică până și de o găină, sau de un iepure, pot fi foarte malefici.
Dacă am am ales calea greșită? Dacă omenirea va lua o întorsătură cu totul neașteptată? Iar asta doar din vina mea. Pot să spun că sunt egoist? Nu, nu cred că sunt, dacă aș fi fost egoist aș fi ales calea cea mai ușoară, aș fi ales să las totul în urmă ca și cum nimic din toate acestea nu s-au întâmplat; m-aș fi considerat un laș, un fricos, un papă-lapte. M-aș fi disprețuit tot restul vieții monotone pe care aveam să o duc. Poate că nu doar eu avem să mă urăsc, dacă s-ar fi unit toată lumea împotriva mea? Poate chiar și îngerii aveau să mă caute în toate colțișoarele posibile, doar pentru a mă omorî deoarece nu făcusem ceea ce îmi era menit. Asta e, sper să fi făcut ceea ce trebuie. Am pronunțat corect fraza aceea? Văd că nu se întâmplă nimic, tot sunt încuiat în această cameră care miroase a mucegai.
Oare ce fac Naruto și ceilalți? Sunt bine? Sigur Ken se distrează cu o îngeriță, la fel și Naruto, dar Sakura? Mie mi se părea că e singura care s-a îngrijorat când eram într-o stare nasoală.
Îmi amintesc că era o zi mohorâtă, iar eu eram cu nervii la pământ din cauza unei note proaste dăruite de către domnul director, profesorul de geografie. Da, eu, Sasuke Uchiha am sentimente. Din cauza aceasta mă urcasem la volan pentru a ajunge acasă, să mă refugiez în camera mea pentru a începe să fac ce făceam de obicei, să mă arunc pe pat și să-mi bat capul cu ideea de a-mi suprima furia, într-un cuvânt, nimic. Eram nervos, furia îmi punea o pată pe ochii, obligându-mă să-i țin strâns închiși, iar datorită acesteia nu văzusem că am intrat pe contrasens, un tir încărcat cu nu știu ce porcării se ciocnise de mine, nu foarte rău, dar destul încât să ajung la spital, cu capul spart și piciorul fracturat, pe lângă acestea și câteva coaste rupte. A fost o zi oribilă, din câte îmi imaginez, deoarece fusesem inconștient mai bine de douăzeci și patru de ore, iar ea era cu mine. După spusele doctorului, a stat acolo, lângă patul meu din momentul în care am ajuns la spital până când m-am trezit.
Încă de pe atunci aveam acest dar, darul de a deveni un înaripat cu sentimente, deoarece rănile mele se vindecară mult prea repede, iar doctorul era șocat peste măsură, i-am dat peste cap toate teoriile pe care le avea în acel moment.

Aceași lumină care m-a adus pe aceste meleaguri apare din nou, sper să fie calea spre ieșire căci deja simt că mă sufoc. Lumina insuportabilă mă forțează să țin ochii închiși, nu văd unde mă duce, dar simt că se face tot mai cald . Se oprește, dispare. Sunt pe pământ? Nu, nu cred. Oxigenul parcă refuză să-mi traverseze plămânii iar această căldură mă terorizează. Unde mă aflu? E ca naiba, parcă spusesem acea frază corect. Urăsc latina și urăsc acest loc, mă înfioară din mai multe motive. Poate ar trebui să mă deplasez, să încep să cutreier acest loc sinistru și necunoscut mie. Se aseamănă cu o peșteră sau cu centrul unui vulcan, sunt torțe roșii peste tot, probabil ele cauzează această căldură iritantă.
Dumnezeule mare ! Sunt în iad?
Oamenii care țipă, cuștile pline de sânge, bucățele și fâșii de carne lipite pe pereți unde erau atârnate lanțuri de abator. Înfiorători, totul este exact cum mi-am imaginat înainte de a muri. De ce am fost adus aici? Parcă terminasem și ultima probă, am ales să devin înger sau profet, un înger-profet și totuși nu s-a terminat încă. Aceasta era ultima provocare? Să arunc un ochi infernului? Nu credeam că se va întâmpla una ca asta.Defapt, în ultimele zile nu credeam nimic din ce am văzut până acum. Dar de ce tocmai Iadul? Acei înaripați mă testează să vadă cât de mult îmi pot întinde mânia. Sentimentul de frică a fost învăluit de un val imens de furie destinată lor. Oh Doamne, în ce hal am ajuns. Stai o clipă, aceea e cumva Hinata? Deja exagerează, mă face să mă tem de ce am devenit. Cum pot ei să-mi facă una ca asta? Mai întâi mama mea, acum Hinata, ce mai urmează? Să-mi pună un demon în față și să pretindă că e câinele meu?
Să înțeleg că trebuie să omor acel demon pentru a finaliza acest proces. Ce poate fi atât de greu? Am omorât zeci de demoni până la momentul de față. Da, cu o sabie anti-demoni.
Da, are dreptate, acum sunt neînarmat și distrus psihic.

- Uchiha, ai ajuns extrem de departe, mă tem că până aici ți-a fost drumul. Îmi zice cu dezgust și ură acel demon care poartă înfățișarea Hinatei.
Se apropie de mine având în mâini o rangă și un topor. Nu glumește când zice că vrea să mă anihileze, o Doamne, e pe bune.
Îmi încrucișez mâinile în fața capului, semn de apărare, da inutil. Ea vrea să mă extermine cu un topor iar eu mă apăr cu... nimic. Este tot mai aproape, îi simt ura cum îi devorează trupul. Un reflex ciudat, venit din partea mea m-a îndemnat să-mi lipesc mâna de a sa. Un țipăt înfiorător se auzise iar ea a dispărut. Eu am făcut asta? Da, eu am făcut-o, dar cum? Nu am nici o ipoteză în legătură cu asta, momentan vreau doar să ajung acasă, a fost chiar ușor. În secunda doi mă aflu într-o încăpere frumos mobilată. Arată ca un birou, geamuri și uși din sticlă, lângă care se află o canapea din piele, albă și un teanc de hârțoage așeat pe o măsuță. Din nou, sunt singur, nu pot fi și ei mai punctuali? Eu trebuie în totdeauna să ajung înaintea lor? De ce? Eu vreau să fiu tipul care întârzie jumătate de oră, tot eu vreau să fiu acela care vede fața înfuriată a celui care îmi așteaptă prezența. Iubesc asta, mai ales chipul nervos al profesoarei de logică când mă așteaptă în sala de detenție o oră întreagă. O să-mi lipsească viața mea plictisitoare...

- Sasuke Uchiha? dacă nu mă înșel. Se aude o voce de femeie care vine dinspre ușă.
- Chiar el. Răspund plictisit și obosit. Acum ce mai este? Avea să-mi spună ca trebuie să refac totul? Să o iau de la capăt pentru că am greșit primul pas. Ooh, aș da-o cu capul de toți pereții acestei încăperi.

- Bine ai venit printre noi! Avem câteva mici reguli în legătură cu îmbrăcămintea - se uită la vestimentația mea, pare că mă scanează - .
- Bineînțeles, și eu am câteva cerințe, de exemplu : Nu am să port nici în cele mai rele coșmaruri ce țineți dumneavoastră în mână , în schimb, aproape că iubesc acea chestie strălucitoare.

Îmi înmânează acea sabie împreună cu un costum albastru și un pardesiu crem, exact ca și cel care îl purta Naruto, fără a mai comenta nimic la adresa îmbrăcăminții mele. Bietul de el, a acceptat acea vestimentație oribilă.
Sunt înapoi acasă, nu casa mea ci a Jessicăi, dar sunt acasă, pe Pământ, fără demoni și fără îngeri înțepați și morocănoși.

- Sasuke? De unde ai făcut rost de chestile alea? Acum două secunde nu le aveai în mână.

Îți bați joc de mine?! Cât de mișto, am stat vre-o trei patro ore acolo iar aici se pare că doar o secundă, incredibil! Acum sunt oficial un înger și pot să spun că am scăpat de oboseală și stres, gândurile îmi dau pace în sfârșit, parcă am bateriile încărcate. Sper să nu fie ceva rău, Naruto încă are acea privire, e șocat și speriat.

- Păi știi tu...

Mulțumesc pentru critică Andreea Schmitt, o să țin cont de sfaturile tale ^.^

Subiect: Re: The witch and the hunter Mar 25 Feb 2014, 21:33

Konbawa !
Scuza-ma ca ajung atat de tarziu, multumesc pentru anunt.
Dar macar acum imi e clar ca te uiti la Supernatural.
Ca deobicei, imi place enorm capitolul, dar tot nu mi se pare potrivit Sasuke in rol de inger.
Abia astept next si sper sa ma anunti ca de fiecare data.
Ja ne !

Fanfic blocat datorită inactivităţii.