O nouă zi, un nou început. Mă sculasem prea dimineață, însă nu mă culcasem repede la loc așa cum faceam în majoritatea cazurilor, nu vroiam să dorm, din contra mă simțeam plină de puteri, poate pentru că zilele trecute mă culcasem prea târziu pentru a avea un somn odihnitor. 


În acel moment, însă, nu mai conta nimic, am deschis larg ferestrele doar pentru a simți aerul proaspăt și răcoritor ce se strecura încet prin cameră. Admir pentru câteva minute natura încă puțin adormită, iar apoi mă îndrept spre baie cu pași mărunți pentru a nu deranja pe nimeni, iar după ce mă aflu în încăperea nu prea mare mă dezbrac de cămașa de noapte, care îmi ajungea până la genunchi și pun sfioasă vârful piciorului în cabina de duș, doar pentru a mă apuca un tremurici de la răceala neașteptată pe care am simțit-o. Apa era prea rece așa că am apăsat rapid butonul care ar fi trebuit să o încălzescă, însă până a efectuat comanda probabil mă transformasem deja într-un cub de gheață. 


Am terminat cu chiu cu vai dușul mai mult decât răcoritor și m-am îmbrăcat rapid într-o rochie roșie cu mânecuțe și o pereche de sandale bej cu toc de cinci centimetri. Părul mi l-am lăsat liber pe spate și am folosit doar puțin ruj pentru a-mi accentua trăsăturile. 


După rapidul mic dejun din care făceau parte niște legume proaspete și ochiuri la tigaie, am pornit împreună cu fratele meu spre școală despărțindu-ne la jumătatea drumului, pentru că el încă era la gimnaziu.   


Am intrat timidă în curtea liceului și din cauză că ajunsem prea devreme, chiar dacă am mers pe jos, am hotărât că nu ar fi rău să trec pe la orar și să mi-l notez pentru ziua de mâine. Eram mai mult decât bucuroasă, pentru că nu era prea multă lume în școală. De obicei, cu toții fotografiau orarul, însă din cauza nokiei mele din 2007, un telefon nu de prea bună calitate când vine vorba despre fotografii, îmi notez, de obicei într-un carnețel ceea ce mă interesează.


 Apropo, cât vine vorba despre telefon părinții mi-au propus să-l schimb, dar am refuzat deoarece atât timp cât poți suna de pe el nu am nevoie de altul, dar nici nu vreau să-și cheltuie banii degeaba. Știu, sună cam aiurea și ciudat, dar adevăratul motiv este că nu am vrut să-l schimb până nu se strică, adică cât de greu se poate defecta o ”Nökia”.


În timp ce îmi tot cream propriile idei asupra unor lucruri neimportante, ceasul din fața școlii arăta deja ora 08:25. Era probabil timpul să plec în curte, unde 
avea loc ”deschidearea” noului an școlar.


Deoarece era prima zi din anul de învățământ nu urma să învățăm (ironic, nu ?), ci doar să ascultăm discursul directorului de bun venit, ca mai apoi să intrăm în clase și să luăm orarul pentru a doua zi. Astfel am stat o bună jumătate de oră pentru a tot asculta urările de bine, mulțumirile și bucuria de a ne afla alături de el și administrația școlii. Nimic nou.


Ne-am deplasat mai apoi în clase. Eram într-a X-a  ”B” , iar dirigintele nostru Kakashi Hatake din câte am auzit era un tip cam ciudățel, ei bine, mie îmi plac persoanele neobișnuite. Ajunsă în sală m-am așezat într-o bancă liberă la geam din râdul doi, însă observ repede un grup mic de fete și decid să mă alătur și eu. 


 - Bună, sunt Sakura Haruno, pot să mă alătur și eu discuției? 


Mă priviră lung apoi una dintre ele îmi răspunse amabil:


 - Dacă nu te deranjează să stai cu noi, desigur că poți.


 - Nu prea văd de ce m-aș simți incomod. În orice caz, sunt încântată de cunoștință și apropo părul meu este natural, în caz că v-ați întrebat spun eu cu un zâmbet dulce pe față.


Se luminară la chip de parcă le-aș fi luat o piatră de pe inimă și începuserăm să povestim și noi, ca între fete pînă în clipa în care ”originalul” nostru diriginte nu și-a făcut apariția. O personalitate plină de anormalitate, dacă așa poți să-i spui. 


Ne-a ridicat pe rând pe fiecare în picioare și ne-a spus să ne prezentăm clasei. Ei bine, să vedem ce putem afla despre frumoasa mea clasă din cele câteva prezentări pe care le vom auzi. Când a ajuns rândul meu am spus doar un ”bună, sunt Sakura Haruno și îmi place să citesc” și m-am așezat pe scaun. Nimic extravagant, pentru a nu ieși în evidență îmi spusem, ca deobicei, dar, e bine și așa. Gândurile mi-au fost întrerupte de o voce joasă, masculină plină de farmec, care spuse doar:


 - Sunt Sasuke Uchiha.


Și se așeză. Nimeni nu părea să-i atragă prea multă atenție chiar dacă introducerea sa a fost oarecum bizară, dar să trecem mai departe. După ce terminaseră cu toții, dirigintele ne urase o zi bună în cotinuare și clasa se goli cât ai zice pește. Am fost invitată în oraș de către Hinata, Ino și Temari, fetele cu care am vorbit mai devreme, iar eu am acceptat bucuroasă.


Rochia  - [url= http://mujo.ro/wp-content/uploads/2013/06/4rochie-rosie-calvin-klein-2.jpg] http://mujo.ro/wp-content/uploads/2013/06/4rochie-rosie-calvin-klein-2.jpg[/url]

Ok, cam atât. Aștept părerile voastre.

Destul de interesant.
As vrea sa vad cum dezvolti ideea.
Of, scumpa scoala bine ai venit.
Abia astept sa vad ce vei mai scrie la fic.
Astept nextul.

Bună, mersi de comentarii. Sper să vă placă continuarea. Spor la citit.
 

  - Sakura, Sakura! Aloo! Pământul către Sakura!


  -  Ascult, spun eu tresărind.
  
- Dumnezeule, nu se poate să fii atât de tăcută, mai spune și tu ceva, mai dă semne de viață, spuse cu un glas jucăuș Ino.
  
- Ok, îi răspund eu binevoitor. Apropo spuneai ceva despre ultima modă, mă poți lumina la minte și pe mine puțin, nu  am prea avut posibilitatea să mă interesez, am fost cam ocupată.


Știam sigur că nu se va opri din vorbit pentru ceva timp, pentru că după cum am înțeles din convorbirile pe care purtau, Ino era mai mult decât pasionată de modă și design. Iar eu în timp ce ascultam, mă puteam reîntoarce la gândurile ce mă tot măcinau.


Parcursem deja aproape jumătate de mall tot intrând și ieșind prin diferite buticuri cu haine, astfel nici nu am observat când a timpul a zburat și s-a făcut seară. Aș fi vrut să trec și pe la librărie, însă nimeni nu rezista cu mine când intram într-un magazin plin cu cărți așa că am renunțat la acestă idee.


Deoarece locuiam toate în direcții diferite ne-am despărțit la ieșirea din mall și ne-am urat un ”pe curând” călduros. Eram poate mult prea fericită că am petrecut o zi minunată, demult nu mă simțisem la fel de vie, iar datorită acestui fapt am hotărât să merg pe jos până acasă.


Uneori pot fi prea enuziasmată mi-am spus în timp ce mă plimbam, chiar dacă a fost doar o simplă ieșire în oraș, îmi plăcuse mă distrasem pe cinste, nu regretam. Însă frumoasa natură ce se pregătea de somn mă distrase de la gândurile împăciuitoare pe care le aveam și m-a lăsat să-i admir simplitatea ei atât de plină de viață, atât de vie...


 Când mă trezisem din visare eram deja în fața casei. Era cam ciudat ca la acea oră luminile să fie stinse, dar mi-am amintit mai apoi că părinții au fost invitați la o nuntă la niște rude îndepărtate și urmau să fie plecați pentru câteva zile din țară. Se pare că urma să fim singuri, doar eu și fratele meu. ”Yey, putem da o petrecere în toată puterea cuvântului!” ar fi spus probabil un alt adolescent aflat în pielea mea, dar nu eram eu aceea și nici fratele meu.


Am descuiat ușa și am intrat în casă frântă de puteri, am mâncat câte ceva din ce mai rămăsese de la prânz și apoi m-am urcat la mine în cameră. Am deschis computerul și după ce am stat la el vreo oră și jumătate l-am închis.  M-am schimbat rapid într-o cămașă de noapte de un roz pal, lungă pînă aproape de glezne și m-am apropiat de fereastră pentru a admira liniștea feerică a nopții. 


M-am surprins gândindu-mă la baiatul misterios care se prezentase în modul acela neobișnuit astăzi în clasă. El, era o enigmă neînțeleasă pentru spiritul meu. Însă pe cât de liniștită eram, nu puteam rezista când venea vorba de taine, pura curiozitate îmi  împluse sufletul. Ciudat, dar chipul său îmi aducea aminte de iubita mea noapte, de eternul întuneric. Copleșită de sentimente încă nedeslușite am hotărât că era timpul pentru somn. Mâine urma să fie o zi lungă...


Mă trezisem din somn fermecată de ciripitul vesel al păsărilor care nu întârziaseră să se scoale odată cu răsăritul soarelui. Eram puțin nedumerită la început din cauza moleșelii somnului, însă, mai apoi, mi-am dat seama că am uitat ferestra deschisă aseară. Totuși nu era un lucru rău, în loc să fiu trezită de alarma chinuitoare a telefonului, am fost sculată de trilurile pline de fericire ale micilor creaturi înaripate. 


După ce mi-am făcut siesta de dimineță, mi-am tras o pereche de blugi deschiși și am îmbrăcat un bluză albă fără prea mult decolteu și o jachetă gri cu mânecile până la cot. Mi-am luat geanta și am coborât la parter. 


Amintindu-mi că nu era altcineva care ar fi putut face mâncare am deschis frigiderul pentru a lua ouă și niște legume. Am bătut repede ouăle într-un bol ca mai apoi să torn conținutul în tigaie așteptând să se coacă. Era de abia ora 07:15 și deoarece orele nu începeau decâ la opt și jumătate nu aveam de ce să-mi fac grjii. 


După ce mâncarea era gata am hotărît să trec prin cameră la Kazuya căruia îi plăcea să doarmă în zilele de școală mai mult decât un urs iarna, în schimb la sfârșit de săptămână era în picioare la ora șapte. 


Am intrat în camera sa și după cum intuisem încă dormea ca un îngeraș. După câteva eforturi inutile de a-l scula am tras plapuma de pe el și am deschis rapid geamul pentru a-l lăsa să guste puțin din răcoarea dimineții. În câteva secunde era în picioare, adică aproape în picioare, pentru că poziția în care stătea nu era deloc cea a unui om treaz. Zâmbind i-am spus că micul dejun era gata și că era deja ora șapte jumătate, iar dacă nu se grăbea avea să întârzie. Mormăind ceva pe sub nas, ceva ce suna a o aprobare, am coborăt jos pentru a lua masa.


Am pornit spre școală exact la timp pentru a ajunge cu cinci minute înainte de sunet, adică la ora 07:55. Desigur, ar fi fost mult mai simplu să i-au transportul public și să ajung mai repede, însă cum sunt îndrăgostită de plimbările de dimineață am decis să merg pe jos. 


Haina Sakurei - [url= http://www.mujer.ro/images/stories/galerii/C-and-A-Catalog-PV-2013/blugi-2013.jpg] http://www.mujer.ro/images/stories/galerii/C-and-A-Catalog-PV-2013/blugi-2013.jpg[/url]


Aștept părerile voastre. Vă pup.       

Bună, mă bucur că vă place sper să savurați și următorul capitol. Lectură plăcută.  

Mmm...
Interesant, o enigma?
Sper sa fie ceva care sa ma dea pe spate.
Ce-as vrea sa am si eu asa profesori ca ai Sakurei, dar n-am noroc.
Bine, astept nextul si sper sa ma anunti.

   Buna,




  Decii m-ai lasat in mare suspans.Sasuke o fi extraterestru, vampir , varcolac , cel mai cunoscut mafiot , dar ce e?! Sa aduci cat mai repede urmatorul capitol ca simt ca o sa mor de curiozitate si dupa ma ai pe constinta . Mi-a placut foarte mult capitolul pe care l-ai pus, dar imi pare tare rau ca a trebui sa aduc coment-ul asa tarziu si nu am apucat sa fiu prima. Oricum bafta in continuare la scris si ma anunti in continuare. Mersii anticipat   








                                                                              Au revoir


                                                                                           Shine kiss you  

Wow am ramas masca.
A fost un capitol foarte bizar.
Nu imi dau seama ce se va intampla mai departe cu biata Sakura.
Mersi mult de anunt.
Spor la scris.

Foarte interesant capitol. Astept nextul pupici.

Frumusel.

Bună, scuzați întârzierea. Spor la citit.       

A doua zi m-am sculat obosită, cu capul plin de gândurile din seara precedentă. Nu era o dimineață prea fericită, pentru că pe lângă cele cinci reguli ale ritualului din scrisoare, care îmi tot bântuiau mintea timpul rece de afară chiar și pentru o dimineață de toamnă devreme era mult prea ”înghețat”.


Mi-am tras cu silă plapuma groasă, din lână cu care mă înveleam și mii de fiori mi-au pătruns corpul amorțit de toropeala somnului. Mi-am lăsat picioarele să atârne și privirea  să rătăcească singuratică pe pereți pentru câteva momente. Fereastra deschisă însă a lăsat să pătrundă aerul proaspăt și rece de afară care mă făcu să tresar, de aceea m-am pornit cu pași greoi spre baie. Speram că un duș răcoritor mi-am ridica dispoziția și nu ar întârzia să mă trezească din coșmarul pe care l-am tot visat azi noapte. Așteptările însă, nu mi s-au adeverit. Știam că mă culcasem mult prea târziu, dar am mai avut astfel de experiențe anii trecuți când adormeam pe la ora două de dimineață și mă sculam pe la șase, dar niciodată nu mă simțisem la fel de obosită, ostenită și nedormită ca în dimineața de azi.


Mi-am tras rapid o pereche de blugi gri și am îmbrăcat o bluziță elegantă de un roz pal, ca mai apoi după ce am mâncat câte ceva să mă pornesc alene spre școală.


„La ora opt ar trebui să se încheie timpul alocat pentru dezlegarea misterului. Adică în exact zece minute ar trebui să mă lipsesc de viața asta atât de prețioasă mie. Dacă nu am rezolvat enigma sau am greșit în timp ce mă chinuiam să o dezleg atunci mai am doar câteva clipe pentru a-mi lua adio ca mai apoi să mor” îmi spuneam eu plină de pesimism. 


Mergeam alene pentru a nu-mi forța organismul lipsit de vitalitate. Durerea acută de cap amplifica starea jalnică în care mă aflam, iar privirea tulbură mi se încețoșase pentru o clipă ceea ce mă făcu să mă sprijin de gardul de din lemn al unei curți de pe marginea drumului. Singurul lucru pozitiv la care mă puteam gândi în acea clipă era că chiar dacă îmi găseam sfârșitul acolo era un loc liniștit și pașnic, o stradelă plină de atingearea pură a naturii, fără prea multe mașini. Îmi mai verificasem încă odată ceasul ca să observ că mai era un minut, un singur minut. Zâmbeam, eram împăcată, apoi după câteva clipe de deplină pace mi-am spus puțin supărată, gata de a lupta cu propiile gânduri, că poate nici nu era din cauza scrisorii faptul că mă simțeam acum atât de prost, poate am prins doar o răceală. Da, era probabil doar o febră ușoară din cauza unei nopți nedormite. Mintea obosită însă, nu-mi impunea aceste cuvinte din urmă cu destulă voință. Nici nu mai credeam în propriile gânduri.


Gândurilea acelea bolnăvicioase pe care le tot am de dimineață sunt probabil frânturi din amintirile de ieri. Un amalgam de cuvinte neânțelese îmi treceau prin minte, iar mie îmi era din ce în ce mai greu să le deosebesc. Un tremurici friguros mi se strecură printre cele mai adânci colțișoare ale corpului, mâinile și picioarele erau fără vlagă, iar eu mă ghemuisem pe una dintre băncile ce împânzeau trotuarul pentru a nu cădea pe jos. Eram prea slăbită ca să mă țin pe picioare. Ochii șterși, lucioși căutau să deosebească cifrele romane de pe roata ceasului. 




Ciudat, dar îmi apăruse imaginea frumosului brunet în minte. Oare ce ascundea? Vroiam să-l mai văd încă o dată. 




Vedeam plină de frică imaginile trecutului ce mi se strecurau printre ochii închiși de atâta oboseală și lipsă de viață. Oare toți le văd când trec în neființă? Pentru o clipă am simțit fragranța parfumului său pătrunzându-mi nările. Probabil aiuram îmi spusem. 




Simțisem o înțepătură brutală în brațul mânii drepte. Icnisem, aș fi putut să țip de durere să zdrobesc totul în jurul meu însă, starea actuală în care mă aflam nu îmi permitea nici pe departe acest lucru. Tot ce puteam face era să rabd, să tremur și să strig, dar și acest lucru îl puteam face doar în gând. Parcă aș fi fost mâncată pe dinăuntru. Durerea nebună ce pătrundea prin toate colțișoarele corpului meu mă sfredelea, mă tortura și mă schingiuea în toate felurile. Nu 
puteam gândi lucid iar teama care pusese stăpânire pe mine mă țicnea. 


Probabil mi se înjectase ceva. Aceasta era concluzia la care ajunsem după câteva minute de chin. Cu o sforțare supraomenească cercetez împrejurimile pentru a vedea făptașul însă nu observ decât o persoană, cel mai probabil un bărbat, la capătul aleii, care se îndrepta încet spre mine. Sasuke. Sasuke Uchiha.


Tot ceea ce mi se întâmplă trebuie să aibă legătură cu el, gândesc eu furioasă. Dar desigur avea! , îmi spusem scrâșnind din dinți, dacă nu ar fi existat nici nu aș fi fost în situația asta. Însă nu îl învinovățeam, a fost alegerea mea să-l confrunt, să-i aflu întunecatele taine. 


Dacă curiozitatea omoară pisica, iar pisica are nouă vieți atunci probabil mai am doar opt să trăiesc. Aceasta o pot spune cu siguranță. Însă vor fi probabil cele mai sălbatice și neîmblânzite vieți.


Se oprește la doi pași de mine și mă privește la fel de profund ca întotdeauna, mă cercetează, mă ademenește cu ochii săi de acel negru provocator. Deoarece durerea încă persista, dar nu îndeajuns de mult, pentru a nu-mi permite să mă scol am hotărât să mă ridic în picioare și să pornesc mai departe spre școală, nu înainte de a-l întreba:


  - Ești în regulă ? (ironic, pentru că el ar fi trebuit să mă întrebe pe mine văzându-mă așa, nu eu pe el)


  - Da. De ce? îmi spuse el pe un ton monoton.


  - Nu știu, poate pentru că te uitai cam straniu la mine.


Nu răspunse, dar se uită lung la mine. Faptul că mergeam spre același drum spre școală se dovedi a fi norocos pentru că poate puteam să aflu ceva. Încercând să par cât mai dezinteresată am pornit și eu în rând cu el. Neștiind despre ce aș putea vorbi am hotărât să-l întreb ceva, care poate cam întrecea limitele discreției.


Plimbându-mă încet cu o mână pe curelele genții, iar cu alta liberă îndemnându-mi picioarele să meargă într-un ritm liniștitor am pus ,poate puțin ezitând, întrebarea care tot nu-mi dădea pace:


  - Ai auzit de povestea ciudată ce tot circulă în jurul numelui tău?


Deși nu îmi răspunse decât după o oarecare pauză îi captasem cu siguranță atenția, iar expresia feței sale trăda urme de surprindere.


  - Poate, îmi răspunse Sasuke cu o voce cam neobșnuită. 


Ce ar fi trebuit să adaug unui răspuns atât de vag? Să merg până la șfârșit și să-l întreb despre scrisoare sau să mă retrag și să schimb subiectul? Deoarece nu îmi place să pierd am decis să accept provocarea nerostită și șoptesc dinadins:


  - Scrisoarea...


Deodată ochii îi sclipiră ciudat și o intenție aproape criminală apăru în licărirea aceea atât de neagră. Totuși răspunsul care urmă, nu fu nici pe departe dezorganizat.


 - Ce fel de scrisoare? întrebă el absent de parcă nici nu ar fi vrut să se intereseze.


 - Nu știu, depinde de tine să decizi de care, îi răspund la fel de „binevoitor”


 - Nu am primit scrisori. De ce aș ști?


 - Nu vorbeam despre nici un fel de scrisori primite. Mă gândeam doar la 
Scrisoarea a III-a a lui Eminescu. Știi, aceea pe care a menționat-o ieri la lecție Kakashi.


Mă uit cu ochi vicleni spre el. Se oprise pentru doar o secundă, ca mai apoi să-și continuie drumul în același ritm caracteristic. Probabil se întrebase dacă sunt în toate mințile. Gândul ăstă mă cam amuza. Mai erau doar zece minute până la sunet, iar noi ne aflam aproape de curtea școlii. Mai era timp pentru o singură întrebare. 


  - Știi, îmi pare rău că a trebuit să te tot întreb lucruri atât de bizare îi spun eu. 
Pur și simplu, aseară am găsit în poștă o scrisoare despre tine și secretul pe care îl ascunzi. Mă gândeam că poate nu ai vrea să-l știu, chiar dacă l-am aflat deja.


M-am amestecat special rapid printre multitudinea de elevi ce intrau în liceu și m-am îndreptat spre cabinetul în care urma să petrecem patrezeci și cinci de minute pline de ură și dezinteres. Prima oră din ziua de azi e matematica. 


Ok cam asta-i, aștept comentariile voastre.   

Hei hei, am trecut pe la ficul tau si tot ce pot sa spun este ca  ma fascineaza. Imi place. Insa ar trebui sa mai reduci dialogul si sa ai mai multa descriere, nu sunt critic asa ca nu iti pot spune mai multe. Succes in continuare.

Foarte bine.
Sakura a aflat secretul lui Sasuke.
 A fost cam multisor, dar in rest totul e ok.
Mi-a placut foarte mult.
Si totusi inca ma roade curiozitatea sa vad ce se mai intampla.
Astept next-ul.

Bună, am venit cu nextul. Lectură plăcută.       



Buimăcită. Eram total buimăcită. Deși la ore nu mă chinuia gândul acesta în pauze aș putea muri de curiozitate. Tot nu-mi dădeam seama ce s-a întâmplat dimineață. Mă simțisem rău, mult prea rău ca să nu difirențiez realitatea de ficțiune, dar tot nu înțelegeam ce am avut sau cine mi-a injectat ce mi-o fi injectat (mi-am examinat brațul mai târziu și am descoperit o urmă lasată de un ac sau ceva asemănător), poate am halucinații, poate Sasuke a făcut-o și a apărut special la marginea străzii ca eu să-l exclud din lista de suspecți, poate sunt prea răcită sau poate încep să înebunesc. AH! Prea mulți poate și prea multe întrebări îmi roiesc mintea și așa tulbură și amețită de la gândurile ce nu-mi dau pacea la care râvnesc în acest moment mai mult ca orice.


Era pauza mare, cea de jumătate de oră, în care așteptam o abordare din partea brunetului. Dacă nu vine înseamnă că sau știe că nu am aflat nimic sau îi este totuna pentru că nu are nici un secret, ceea ce e cam imposibil, pentru că cu toți avem lucruri pe care nu vrem ca alții să nu le știe.


Gândul ăsta îmi dăruiește o idee nemaipomenită. Dacă el vrea ca lumea să știe taina sa, poate consideră că știind, ceilalți se vor teme, le va fi frică și îl vor privi ca pe cineva superior. De ce ar vrea să fie cineva superior celorlați? O întrebare stupidă, cu toții am vrea să fim mai înalți în societate, să avem un serviciu mai bun, să fim mai bogați, să cârmuim peste tot și toate. Ar trebui să reformulez totuși întrebarea. De ce ar vrea Sasuke ca ceilalți să se teamă de el? Rămâne un mister pentru mine ... deocamdată.


Sunt ruptă de universul paralel în care intru de fiecare dată când gândurile o iau razna de Tenten, drăguța mea colegă care aleargă într-un suflet spre mine. Când s-a oprit am crezut că o să mă dea jos pe mine, dar și pe cei din jurul meu însă mobilitatea ei și minunatul talent de a se opri exact la timp m-au salvat probabil de la vreo câteva vânătăi zdravene și poate un cucui sau două. Îi mulțumesc în gând ca mai apoi să o întreb ce s-a întâmplat. După ce respirația sacadată  i s-a mai calmat, mi-a mărturisit ceea ce o neliniștea.


  - A murit Hinata, îmi povestește ea printre bocete. Au omorât-o, au omorât-o netrebnicii! spuse ea printre sughițuri cu glasul stins. Era cu neputință să-i opresc, nu am știut, nu am putut face nimic. De ce? mă întreabă ea scuturându-mă, de ce?


Întradevăr de ce. De ce Tenten joacă teatru chiar sub nasul meu? Mințea cu nerușinare, nu înțelegea că nu interpreta rolul destul de bine. Am hotărât totuși, să-i intru-n joc. Trăiam și simțeam asta, de aceea am acceptat provocarea sau cel puțin o accept până aflu ce se petrece.


Mă îngălbenesc la față și rămân locului o clipă, un zâmbet amar dar în același timp nebunesc, fără speranță îmi apare pe față. Îmi ghemuiesc mâinile la piept și unghiile ascuțite îmi intră în carnea fragedă. Încercam să mă prefac puternică însă lacrimile mi-au căzut șiroaie pe obraji. Un nod invizibil mi se opri în gât și am încercat să rostesc câteva vorbe.


  - Liniștește, mai bine povestește-mi ce știi.


  - S-o fi văzut! Au ucis-o doi nebuni! Stă la morgă, iar poliția investighează cazul! Era albă ca varul, 
se spune că a murit din cauza unei lovituri de cuțit în inimă. Mergea seara târziu pe stradă și doi indivizi ar fi vrut să-i fure geanta însă din cauza că le-a zărit chipurile ar fi omorât-o. Nu au mai fost găsiți. Închipuieți oroarea, am rămas îngrozită când am auzit vestea.  


Pfff! Ce Dumnezeu? Care indivizi? Ce lovitură? Probabil aș fi pufnit în râs chiar în acel moment, dacă nu aveam misiunea de a duce la capăt ceea ce am început, adică să aflu de ce mă mințea. Puțina distracție pe care mi-o oferea îmi era de ajuns. Un gând nu-mi dădea pace, trebuia să fiu atentă deoarece nu știu încă cine și ce a pus la cale. Încercam să leg ideile una de alta și chiar speram ca Sasuke să nu fie implicat în toată treaba asta, pentru că dacă era, enigma asta care îl înconjoară va deveni și mai greu de descifrat.


  - Nu se poate! am răspuns eu printre lacrimi. Trebuie să mă duci la ea, trebuie să o văd spun eu calm, cu o vădită tristețe în glas.


  - Nu știu dacă o poți vedea, poliția a interzis accesul. Dar dacă insiști, putem încerca să ne  furișăm la noapte. Sper numai să nu o mute din încăperea în care se află îmi mărturisi Tenten cu o voce scăzută.


Amuzant, mult prea amuzant ca să refuz. Îmi place să o văd chinuindu-se să mă convingă să o însoțesc. Mă întreb doar, ce pune la cale. Ah, cât de captivant, de-ar ști doar că acum o influiențez eu, nu ea pe mine. Muhahaha!


Stop! îmi spun în gând. Linișteștete! îmi poruncesc. Ești mult prea dezechilibrată în acest moment. Vei afla ce se petrece și fără accesele astea controlate de nebunie! Nu te mai preface a fi un răufăcător dintr-o poveste cu adolescenți neajutorați! Respiră adânc și calmează-te!


Asta nu-mi prea place la mine. Mă excit ușor când vine vorba de ceva interesant și încep să o iau razna. Nimeni nu poate gândi limpede dacă începe să devină plin de idei sadice, dar în același timp masohiste. Nici măcar eu, care de obicei sunt mai calmă ca oglinda apei în serile liniștite de vară. Nici nu știu ce eram probabil o sado-masohistă căreia îi place să sufere. La această concluzie am ajuns în cele câteva secunde de gândire. Cele în care ar fi trebuit să mă gândesc ce să-i răspund lui Tenten.


  - Bine, să încercăm să intrăm pe ascuns. Vreau să o văd cu orice preț îi spun eu hotărâtă. Ne întâlnim în fața școlii la șapte și jumătate.


  - Nu, nu cred că e cel mai potrivit loc. Ce ai spune dacă ne vedem la opt și treisprezece minute în fața cimitirului, e mai aproape de morgă. Să nu întârzii că de altfel nu te aștept îmi spuse ea cu un zâmbet radiant pe față. 


Tenten - 


Sper că va plăcut. Aștept comentariile voastre.

Da, bine, faza cu moartea Hinatei m-a lasat masca.
Adica cum dracu sa o omoare?
Doamne, iar Sakura, e buna si ea, nu crede.
Si faza ne intalnim la sapte treizeci, iar TenTen, nu mai bine la opt si treisprezece.
Astept next sa vad cum decurge actiunea

Bună, pentru că am fost lovită de inspirație, am postat nextul. Lectură plăcută.


Falsitate, prefecătorie, minciună, toate acele cuvinte îmi zburau și se tot învârteau prin minte de parcă ar fi hotărât că nu am dreptul să capăt liniștea pe care o râvnesc atât de mult. O lume plină de răutate, o lume păcătoasă în care oamenii buni își găsesc din ce în ce mai greu locul. Înțelegem, știm că nu e bine să facem anumite lucruri, dar suntem mult prea puțini critici unii cu noi înșine. Morți și găunoși suntem pe dinăuntru, iar la suprafață arătăm ca cele mai fine și migălos lucrate sculpturi. Nu înțeleg, nu am înțeles și nici nu știu dacă voi putea înțelege cum gândim. Da, sunt și eu om, da sunteți și voi oameni, atunci de ce vă ofiliți ca o floare mâncată de la rădăcină. De ce nu cultivați rădăcina ca să puteți înflori mai frumos și mai magnific ca orice de pe lumea asta? Gol, totul este gol. Ca o păpușă, suntem ca niște păpuși sunetul gol de dinăuntru reflectă negreața și urâciunea sufletului nostru. Cu toții ne transformăm în marionete manevrate de societatea asta infectă. Mult prea pătată ca să mai poată fi curățată. 


Ah! Încep să gândesc prea mult. Cam așa ajung de fiecare dată când sunt supărată pe cineva, în cazul acesta, de minciuna spusă de Tenten. Aproape niciodată nu îmi scot la iveală propriile sentimente, nu țip și nu strig dacă cineva are pretenții. Vorbesc calm, fără a ridica glasul, nici măcar când sunt singură sau când gândesc. E o bătaie de cap, nu merită să-mi stric nervii cu persoane mai puțin inteligente decât mine. Sau chiar dacă ar fi mai deștepte decât mine tot nu m-aș enerva, aș răbda, aș răbda și încă odată, aș răbda.


 Fiind obosită de mintea mea mult prea curioasă și vătămătoare într-un anumit mod am decis că ar trebui să se odihnească puțin de aceea mi-am concentrat energia asupra lecțiilor pe care profesorii ni le preadau încercând să nu-iau ăn seamă gândurile năstrșnice care îmi mai trec din când în când prin minte.


 Acum că în sfârșit lecțiile s-au terminat, am hotărât să mă înscriu la unul din cursurile suplimentare pe care școala ne obliga să le urmăm. De exemplu există mai multe cluburi cum ar fi: clubul de astronomie, cel de matematică, de sculptură, de engleză, de șah, de dans, de teatru, de informatică, de lectură, ziarul școlii, de fotbal, de bascket etc. Iar pentru că mie îmi place arta și pot spune că mă descurc destul de bine să desenez, dar nu numai, voi alege probabil clubul de artă.


Pentru a mă putea înscrie m-am dus la diriginte, adică la faimosul Kakashi - figura plină de anormalitate a școlii. După ce am completat formularul pe care mi l-a întins am pornit spre încăperea nu prea mare a clubului de artă. Am intrat puțin sfioasă la început, însă când am observat că nu era nimeni, toată rușinea mea s-a risipit și m-am făcut comodă pe unul dintre puținele scaune. 
Am examinat încăperea și am constatat cu bucurie că din acest club făceau parte persoane puțin mai anormale, adică pe unul dintre desenele ce erau în cameră era pictat ceva ciudat, mie îmi amintea de o pasăre înlănțuită ce încerca să-și recapete libertatea, dar cum toți vedem lucrurile diferit ar putea fi la fel de bine și un luptător sau un animal înfometat. Îmi plăcea cum erau pictați pereții, fiecare membru probabil și-a lăsat semnătura prin desenul pe care l-a făcut, poate ar trebui să mă gândesc și eu la unul. Am zărit însă, prinsă de un perete o hârtie prăpădită, care probabil a fost prinsă cu câțiva ani în urmă acolo, așa, doar de nevoie. Erau regulile, ce trebuiau respectate. Am zâmbit, se pare că nu le prea dădeau importanță. Conținutul de pe foaie suna cam așa:


1. Păstrați curățenia.


2. Dreptul la cheia de la clubul de artă îl au doar cei ce fac parte din el.


3. Fiți creativi! Inventați ceva în fiecare zi.


4. Aerisiți încăperea sau a-ți putea să vă intoxicați cu mirosul de la vopsele, uleiuri etc.


5. Nu încălcați aceste reguli sau veți fi aspru pedepsiți. 


Erau haioase. Primele două reguli le-au compus probabil profesorii, iar din lipsă de imaginație, au întrebat probabil mai întâi pe psihologul școlii, a treia regulă pun pariu că e a ei. Se pare că au trecut și pe la punctul medical, pentru că numai un medic și-ar face griji de sănătatea noastră, iar ultima probabil e opera directorului cine ar mai fi la fel de corect (deși directorii nu sunt tot timpul de partea dreptății). Desigur toate acestea erau doar roadele imaginației mele, însă era de-a dreptul amuzant.


Era doar ora trei și pentru că nu mă grăbeam nicăieri am hotărât încep a crea nespus de frumoasa artă. Am plasat pe unicul șevalet liber, rama de lemn pe care era prinsă pânza pe care urma să pictez și am dat frâu liber sentimentelor ce le simțeam în acel moment. Mă gândeam la ce pune la cale Tenten, dar gândindu-mă puțin am găsit gândul acesta puțin chinuitor, adică fata asta nu prea are inițiativă și nu ar putea porni de una singură toată treaba asta. Acum că am stabilit că are complici, mă întreb câți ar putea fi, zece, douăzeci? Greu de spus, poate că doar unul sau doi, cine știe. 


Și apoi ce-i cu cimitirul? Cine te invită la opt și treisprezece, când e aproape noapte în cimitir și nu așa, dar la opt și tresptezece. M-a pufnit râsul, oricine pune la cale, ce pune la cale nu e prea inteligent. Ei bine, măcar Sasuke nu e implicat în asta, el nu ar da dovadă de atâta idioție.


Ia stai puțin! De unde să știu eu cum e și cum ar proceda brunetul dacă nu am schimbat decât câteva vorbe? Ughhh! Cel puțin sunt destul de sigură că nu e el. Sper.


Mă delectez cu ciudățenia pe care am desenat-o. Eh, se pare că și gândurile mele sunt ciudate în acest caz. Să sperăm că totul o să decurgă conform planului pe care mi l-am construit în minte. Prima regulă: Fără panică! Acestea fiind spuse m-am pornit spre casă, iar un ultim gând mi-a trecut prin minte în momentul în care am ieșit din încăpere: De ce nu era încuiată ușa? L-am alungat însă repede promițându-mi să revin la el mai târziu.


Cam asta ar fi continuarea. Sper că va plăcut.

Desenul Sakurei - 

Foarte frumos desenul.
Pai ce pot sa spun, a fost asa mai aparte.
Nustiu, parca a fost diferit acest capitol.
Am si uitat ca a invitao in fata cimitirului, mai ales toamna.
Brrr, mi se face frica cand merg acolo dimineata, dapai noaptea.
Astept next-ul.

Bună, am venit cu nextul. Lectură plăcută.   


De unde știa Tenten în ce încăpere se afla Hinata? Doar mi-a spus că poliția a interzis accesul și nimeni nu are voie să pătrundă acolo. Probabil, nici nu-și dădea seama de greșela pe care a făcut-o, e mult prea cu capul în nori. Erau totuși o mulțime de erori în ceea ce puneau la cale. Prima ar fi lipsa de credibilitate și inteligență a actorului pe care l-au ales, a doua ar fi că a insistat asupra cimitirului, chiar dacă școala nu e cu mult mai departe de morgă. Iar a treia și cea din urmă ar fi ora pe care au ales-o, adică opt și treisprezece, ar fi trebuit să-mi aducă ghinion sau ce? Oare încearcă să mă sperie? Cel mai probabil da.


Mă aflam așezată pe fotoliul vechi, din lemn din camera de zi de la parter și meditam asupra acelor întâmplate. Deși stăteam așezată cu picioarele pe spetează, iar corpul îmi atârna în jos aproape ca acel al unei păpuși răsturnate pe un scaun, nu îmi venea în minte nici o idee strălucită. Singurul lucru pe care îl puteam face era să-mi iau niște haine mai groase și să pornesc spre cimitir. Mai era jumătate de oră până ar fi trebuit să ajung la locul cuvenit și eu mă aflam într-o stare ciudată de euforie. Nu-mi explicam de ce, dar nici nu vroiam să știu, trebuia să demaschez actorii ce se aflau în spatele cortinei.


După ce i-am lăsat de mâncare pe masa din sufragerie lui Kazuya, am luat paltonul negru din cuier și am pornit spre locul atât de înfricoșător pentru adolescenți. 


Mergem rapid, neuitând totuși, să savurez frumusețea acestei nopți întunecate de toamnă. Pentru mine, noaptea, era o sursă inepuizabilă de imaginație, o regină blândă, dar același timp aspră cu cei care îi tulbură tăcerea. Îmi plăcea să mă asemăn cu ea, uram la fel de mult să nu fiu repectată de cei din jur, iar tăcerea ei atât de plină de poveștile șoptite ale lunii pur și simplu mă hipnotiza.   


Ajunsă în fața cimitirului o căutam grăbită cu ochii pe Tenten, cea care ar fi trebuit să fie deja pe loc. Îmi examinasem ceasul încă odată, ca să observ că mai erau trei minute până la opt și treisprezece, ehh, din nou am ajuns prea devreme. Aveam obiceiul prost de veni înainte de timp practic de fiecare dată, astăzi am ieșit din casă la limită, pentru că nu umblam noaptea pe afară de loc, poate că îmi era puțin frică, dar poate că doar instinctul îmi spunea să ascult de povețile părinților, mă rog, nu conta pentru că nu vreau să întâlneasc pe nimeni altcineva. Mai ales că anume noaptea se produc cele mai multe jafuri sau crime. Brr!


Și iată-mă cum stau acum, singură, fără ca ceva să se întâmple. Totuși soarta nu lasă ițele neîmpletite, de aceea în următoarea clipă, exact la opt și treisprezece s-a auzit un sunet strident din interiorul cimitirului. Sunt total, extrem, super, nemaipomenit, nemaiântâlnit de curioasă!!! Totuși, oare ce face lumea de obicei în aceste situații? Desigur pleacă la locul de unde provine zgomotul nu contează cât de frică nu le-ar fi, pentru că așa suntem noi, oamenii. 


Am doar două obțiuni, desigur ar putea fi mai multe posibilități însă cele la care m-am gândit ar fi probabil cele mai bune, deci:


1. Îmi potolesc curiozitatea vizitând cimitirul, pentru a afla sursa acelui sunet.


2. Stau la poartă și o sun pe Tenten să văd când ajunge.


 Mă gândesc puțin ca mai apoi să aleg a doua variantă, deși sunt destul de sigură că nu va răspunde odată ce este și ea implicată. Trebuie doar să-mi încerc norocul, nu? Formez rapid numărul de telefon pe care l-am și memorat, însă vocea plictisită care îmi răspunde monoton și îmi spune : ”Dumevoastră ați apelat numărul ...” mă face să renunț la planul doi și să trec la cel inițial. Am pornit, deci spre temutul cimitir.


Mergeam cu pași lenți, puțin tremurând, desigur, toate astea fiind pentru a-mi masa curajul și curiozitatea. Dacă chiar era cineva aici, nu trebuia să afle că știam să joc teatru sau că cunoșteam că sunt mai mulți cei care au luat parte în acest plan, nu doar Tenten. Trebuiau să mă creadă puțin naivă și prostuță.


Deodată, îmi apare în față o formă neomenească și sclipitoare, care plutea la vreun metru de la pământ. Cu timpul se transformă în ceva ce părea a semăna cu o femeia, poate chiar puțin cu Hinata.


Desigur, cad îngrozită pe pământ și un țipăt strident ce îmi încearcă coardele vocale erupe din gâtlejul meu emoțioanat. Chipul arăta probabil ca și când aș fi văzut un extraterestru, deși în fața mea nu se afla decât o simplă, măricică fantomă care semăna ca două picături de apă cu Hinata.


În gând însă încercam să-mi țin în frâu emoțiile și să-mi spun că trebuie să fiu calmă, să nu mă panichez. Nu înțelegeam nimic însă nu puteam să renunț acum și să nu aflu adevărul. De aceea mă prefac că încep a prinde la curaj și șoptesc gâtuit:


  -  Hinata? Dar cum, de ce? Parcă ... ai ...


  -  Așa e! îmi răspunse ea cu o vrăjmășie de nedescris. Nesuferit-o! De ce nu m-ai ascultat?! De ce ai insistat să-ți trensmit scrisoarea?! Acum ce vezi în fața ta?! Nimic mai mult decât o prăădită de fantomă! Un duh fără corp! Te urăsc! Mori! strigă ea năpustindu-se asupra mea.


Prea bine, să văd până unde pot să continui îmi spun și mă ridic exact la timp pentru a o rupe la fugă. Însă mă izbesc brusc în ceva tare și urât mirositor. Îmi ridic ochii și observ o mulțime de zombi ridicându-se din pământ. Atâta îmi mai trebuia, prea bine vreți să fie pe a voastră, să o facem atunci în felul vostru. Mă las prinsă de unul dintre ei și mă prefac că leșin. Acum, să vedem ce aveți să-mi oferiți! Vreau să vă aud vorbind ca oamenii! Să-mi descoperiți ce ați pus la cale!

Hainele Sakurei -  http://www.fashionagenda.ro/images/822/822-small/05__Palton_Negru_Sidney_fashionagenda_ro_02_2.jpg

Cam asta e. Aștept comentariile voastre.      

Mie mi se pare ca TenTen nu a glumit in legatura cu Hinata.
Brr, zombi si fantome, ih, oare ce e Sasuke de se intampla asa ceva?
Doamne e un mister total. Imi place.
Abia astept next-ul.

Bună, am venit cu nextul. Lectură plăcută.   
 


  - Credeți că am speriat-o prea tare? Ce ar trebui să facem acum că a leșinat? 
 
 - Se pare că cam atât a și fost din pregătirile noastre. Dacă ar mai fi rezistat ceva vreme probabil că am fi putut să o ridicăm la un nivel mai înalt de inteligență. Păcat, am crezut că va fi cu adevărat bună, doar te-a întrebat ce ascunde brunetul aproape din prima zi. Ar trebui să o trezim și să-i destăinuim totul acum sau o lăsăm pentru mâine, la școală?


  -  Și cum îi explicăm mâine dacă cel mai probabil nici nu va veni? Eu zic să o trezim acum sau cel puțin să așteptăm până o să se trezească.


  - Ah! Nu vă mai contraziceți atât!!! Mă duc să o trezesc chiar în acestă clipă! 


În următorul moment simt pe cineva care mă ia de guler și îmi plesnește fața cu o putere inimaginabilă. Fiindcă eram trează încă de la început și știam că dacă mă voi trezi urlând de la palma pe care mi-a tras-o ar fi dovada faptului că nu am leșinat, am hotărât să imit un om deabia sculat din somn, de aceea am icnit puțin ca mai apoi să-mi deschid greoi ochii. Primele imagini pe care le zărisem erau câteva morminte și cerul înnourat al nopții. Mă ridic greoi de pe pământ și îmi spun că nu am fost dusă nicăieri ci sunt în același loc unde s-a petrecut acțiunea. Privesc în jurul meu și observ fețele vesele ale colegilor mei de clasă. Mă retrag puțin, ceea ce r fi trebuit să însemne că încă îmi era frică și că nu înțelegeam situația, deși știam prea bine ce se întâmplase. Rostesc încet, cu vocea încă răgușită de la țipătul de mai devreme:


  - Ce căutați aici? Ce se întâmplă?


  - Of! E chiar atât de greu să-ți dai seama? îmi răspunse persoana care își permise să mă scoale într-o formă atât de brutală. Ai fost trasă pe sfoară! Ți s-a făcut o glumă, iar noi suntem cei care au câștigat. Hahaha!


  - Ce fel de glumă? zic eu indignată de tonul cu care mi se răspunse. Vă bateți joc de mine?


  - Într-un mod pot spune că da, spune Temari printre chicote, însă să știi că nu am face-o dacă nu ne-ar impune-o școala. Deși nu ar fi o idee rea să inventăm și noi un astfel de test de curaj sau ceva de genu.


  - Școala? mă prefac eu mai departe, ce vrei să spui?


  - Nici nu știu ce rang ar trebui să-i oferim cu atâta prostie în căpușorul cela al ei. Ce zici Shikamaru nu crezi că „F” ar merge mai bine decât „C”-ul cela pe care i l-ai oferit?


  - Las-o în pace, nici nu și-a revenit încă și apoi și noi am trecut prin asta, desigur nu în timpul anului școlar ci în vacanța de vară, dar nu contează. Dă-mi voie mai bine eu să-i explic, agresivitatea ceea a ta nu te face mai frumoasă.


  - Ce-ai spus?!! Retrage-ți cuvintele imediat dacă nu vrei să rămâi cu o mână sau două rupte. 


  - Bine, bine calmează-te, îmi pare rău. Acum, să trecem la explicații. Sakura, ai fost testată de administrația școlii pentru a-ți afla rangul de inteligență. Tot ce ai experimentat în această seară a fost pentru a determina cât de eficient gândești. Cu toții am trecut prin asta, când în timpul verii ne-a fost transmisă o scrisoare ciudată care ne spunea să venim în fața cimitirului seara târziu când era deja destul de întuneric afară. Desigur, la toți ne-a fost transmisă scrisorea în zile diferite, iar cei care ne-au speriat au fost profesorii sau alți elevi din clasele mai mari. Pentru că eram prea mulți ție nu ți-a venit rândul decât în noaptea de azi, iar cei care te-au speriat am fost noi pentru că am trecut deja cu toții acest test. Întrebări?


  - Cum ați reușit să realizați atât de bine fantoma și celelalte creaturi? șopesc eu încă tulburată.


  - Nu a fost greu, ne-am folosit de costumele de zombi din teatrul școlii care erau de calitate destul de bună, iar în ce privește fantoma a fost doar o simplă proiecție. Am folosit doar puțină tehnologie, atât. Mai e ceva ce vrei să știi?


Clatin din cap și îi răspund destul de calm:


  - Nu, acum dacă mă scuzați, aș vrea să mă întorc acasă. E târziu iar mâine trebuie să ajungem și pe la școală. Noapte bună tuturor.


În timp ce vorbeam îi examinam pe fiecare în parte, întreadevăr erau cu toții până și Sasuke, care probabil nu a avut de ales și a participat și el, deși nu părea deghizat îmi dau seama că a lucrat cu încă alți trei la efectele speciale. Odată ce dau îmi iau rămas bun, mă pornesc rapid spre casă. Nu îmi place să umblu noaptea brambura deși aș vrea să am această libertate. 


  - E o ciudată, mai aud spunând, pe cineva din spatele meu.


Zâmbesc și nu atrag atenție acestui comentariu, oarecum mi se potrivea, mai ales că acum am aflat despre ce e vorba și e și mai bine că m-am oprit la timp. Dacă aș fi luat un rang mai mare probabil ar fi trebuit să fac pe șeful clasei sau ceva asemănător, mie însă nu mi se potrivea acestă poziție, pentru că eu, adoram să conduc din umbră.


Ajung acasă destul de târziu, de aceea am hotârât să renunț la cina pe care nu am  luat-o. Însă când trec prin sufragerie observ mâncarea pe care am lăsat-o să se încălzească pe masă încă împachetată în folia argintie. Nu mâncase, dar după ce verific dulapul în care stau chipsurile și alte mâncăruri nesănătoase, îmi dau seama că se golise pe jumătate. Off! Probabil nici nu se obosise să arunce la gunoi pachetele goale. 


Mă ridic la etaj pentru a intra în camera aceea de obicei destul de întunecoasă și o deschid încetișor. Adormise îmbrăcat în hainele de casă, nici măcar nu se sinchisise să se învelească cu pătura. Mergând în vârful degetelor am crăpat puțin fereastra pentru a aerisi puțin camera îmbâcsită și plină de dioxid de carbon și am adunat pe întuneric pachetele pentru a nu-l trezi. După jumătate de oră era cât de cât curat în cameră, adică cel puțin lucrurile nu îi erau atât de împrăștiate în toate părțile.


Ies la fel de silențios precum am intrat și odată ce ajung la mine în cameră mă așez la masă și încep a-mi face temele pe care le-am început înainte de a pleca. Uram să merg cu lecțiile neterminate la școală de aceea stăteam acum la miez de noapte și încercam să descifrez informația destul de simplă din manual, dar care acum mi se părea o întreagă carte de filosofie neâțeleasă de nimeni. După ce le-am terminat cu chiu cu vai m-am culcat cu sufletul împăcat și cucele câteva întrebări la care aveam să le aflu răspunsul mâine, adică azi mai exact.

Camera lui Kazuya - http://static.kubikdesign.ro/imagini-produse/camera-tineret-kt-02-1.jpg
Camera Sakurei - http://i2.wp.com/adelaparvu.files.wordpress.com/2013/07/albastru-romantic-in-camera-de-odihna.jpg?resize=547%2C405

Cam asta a fost. Aștept părerile voastre.