O Copilarie Trista

PROLOG
Copilaria....Ce este copilaria?Copilaria este o parte a vietii in care toti oamenii nu au serviciu,responsabilitati ori ingrijorarii.Aceasta etapa a vietii cu totii am trait-o,ne-a bucurat ori ne-a intristat.Uneori copilaria nu este la fel pentru toti oamenii.Acest lucru m-a facut sa-mi amintesc de o fetita.
*******
Intr-o zi de vara m-am dus la un magazin pentru a lua ceva de mancare.In drumul meu intalnesc o fetita tare slaba,murdara,trista,care statea si plangea indurerata pe iarba de un verde crud.Era atat de firava,dar si atat de murdar.Cred ca avea in jur de 5-6 ani nu mai mult deoarece era mica de statura.M-am dus imediat la ea deoarece am vazut-o tusind si ma gandeam ca are nevoie de un ajutor.
-Esti bine?Ai nevoie de apa?o intreb pe fetita cu ingrijorare in timp ce stateam ghemuita si o mangaiam.Ea isi lua mana de la gura.Am vazut ca era plina de sange si pe mana,dar si pe buze.M-a uimit faptul ca o faptura atat de mica,poate indura atatea desi nu-i stiam inca povestea am cugetat ca era un trista.
-Ce s-a intamplat?Unde sunt parintii tai?ii adresez o alta intrebare.Nu-mi raspunse desi isi ridica privirea din pamant si se uita la mine.Avea ochii albastrii,inrositi si plini de lacrimi.Tenul masliniu era murdar ,iar pe alocuri invinetit.Buzele mici erau rosii,iar nasul ei era mic cat un surub.Se uita la mine,ma analiza,iar apoi lasa capul in jos.Parul ei castaniu,lung pana la umeri,ciufulit,era acum pe toata fata.Nu-i mai puteam analiza trasaturile.Avea un tricou rupt,murdar,de un gri sobolan,imbibat de sange uscat.Panatalonii lungi dintr-un material de puteai jura ca sunt facuti din perdeaua bunicii,erau negri si sifonati.In picioare nu avea nimic.
Am mai intrebat-o cate ceva:"De unde vine?","Cum o cheama?",intrebari fara raspuns.
Pana la urma m-am gandit sa-i spun cate ceva despre mine care speram sa mai reduca din tacerea ei.
-Nu iti fac nici un rau!Vreau doar sa stiu daca te pot ajuta!
Se uita catre un copac,cu o privire matura,trista si cu dintii inclestati pentru asi stapani lacrimile.Deschideam gura sa spun ceva,dar am auzit-o:
-Mi-e foame!Avea un glas stins,promt si trist.
I-am spus ca daca vine cu mine ii pot da de mancare.Ea ezita cateva secunde,apoi se ridica in picioare.Am mers amandoua catre casa mea,dar din cand in cand o mai surprindeam uitandu-se cu coada ochiului la mine.Nu a scos o vorba tot drumul.
Am ajuns in locul numit acasa.Mi se parea ca locuiam intr-un loc decent,nici prea mare,nici prea mic.Totusi nu puteam sa stau sa-mi analizez locuinta deoarece aveam o gura de hranit.Am asezat-o la masa,iar apoi la vederea mainii ei mi-am adus aminte ca a scuipat sange.
-Esti ranita?Te doare ceva?am intrebat fara sa ma gandesc.
-Nu stiu.imi raspunse aceasta.
Chiar m-a uimit raspunsul ei.Cum sa nu stii daca te doare ceva sau daca esti bolnava?Imediat imi tresari imaginea ei plangan in minte.
-De ce plangeai?Am intrebat-o,dar nu-mi raspunse si doar se uita in alta parte.
M-am dus sa iau o bucat de paine pe care am intins unt cu miere si i-am dat de baut o cana cu lapte.Le manca in tacere apoi se uita in directia mea.Eram asezata in capl mesei uitandu-ma pe fereastra,imediat am vazut-o plangand.De ce?Nu stiu.
-Multumesc!spuse cu glas stins dupa ce am luat-o in brate sa vad ce s-a intamplat.
*******
DUPA UN AN:

Fetita era in afara casei jucandu-se cu o pisica pe ca re i-am facut-o cadou de la o saptamana de cand o cunoscusem.A ramas sub aripa mea protectoare,este ca o sora,dar si ca o fiica.Cea ce m-a facut sa ma gandesc daca sa o iau sau nu a fost faptul ca mi-a adus aminte de copilaria mea.Am avut o copilarie,am avut si am o familie extraordianara,am prieteni si sunt fericita.M-am gandit ca oricine merita acest lucru.Bineinteles ca nu am luat-o asa...dupa o zi.Ne-am mai cunoscut,mia- zis ca nu stie cine ii sunt parintii,cum o cheama si de unde vien.
I-am pus numele de Carla.Un nume care i se potrivea.ba chiar a zambit la auzul numelui cea ce inseamna ca i-a placut.Dupa ce n-am mai vazut-o afara am simtit 2 brate mici imbratisandu-ma.Era Carla.Acum era fericita,curata,vorbareata,dar am stiut ca este si trista deoarece are o boala mai rar intalnita la copii,leucemie.Boala avanseaza pe zi ce trece,dar incerc a-i aduce zambetul pe buze de cate ori pot.
******
INCHEIERE:
Carla,dupa 6 luni a inceput a se simti din ce in ce mai rau.Boala nu mai putea fi remediata nici cu medicamente,iar ea nu mai putea se se zbata.Simtisem ca se va intampla pana la urma acest lucru.Atata timp cat am stat cu ea m-a facut mai fericita.Imi amintesc imaginea cu ea stand patul de acasa cu familia mea langa ea si cu lumanari aprinse in mana.Era slaba,vanata si respira greu,era clar ca nu mai putea trai.Ma durea s-o vad neajutorata si trista,ba chiar plangeam.Ma tinea de mana si se uita cu ochii intredeschisi la mine.
-De ce plangi?ma intreba,ceea ce ma facu sa realizez faptul ca aceasta intrebare fu printre primile pe care i le-am adresat.
-Arati groaznic!imi spuse in timp ce imi sterse cu o mana lacrimile.Adevarul era ca nu mancasem de azinoapte,aveam cearcane si aceleasi haine de o saptamana.aratam mai rau ca ea.

-Stiu!i-am spus acesteia in timp ce mi se asternu un zambet pe fata.Carla era amuzanta si desteapta.Stiam ca nu-mi va fi usor cand ma voi desparti de ea.

-Imi promiti ceva?ma intreba cu glas stins fetita.
Am dat usor din cap si mi-a facut semn sa ma apropii.Mi-a soptit:
-Nu plange!Te rog sa nu stai suparata,sa fii fericita si sa te gandesti la mine!Imi pare rau ca te las singura.Daca imi promiti ca vei fi fericita,voi murii cu inima impacata.
Am suras si ma uitam in ochii ei.Stia cum sa obtina ceea ce dorea.Era inteleapta si buna la suflet.O iubeam!
-Iti promit!i-am spus cu glas stins,dar promt.Dupa minute indelungate am auzit:
-Multumesc!Acest cuvant a fost pronuntat cu o voce tare inceata si de o data inchise ochii.
Am izbucnit in plans.
Dupa o luna de la moartea ei,mi-am dat seama ca pana la urma mi-am facut datoria.I-am oferit o copilarie fericita.Acum este un inger frumos ce vegheaza asupra noastra.Cu siguranta voi avea altcuiva sa-i daruiesc dragostea si o viata frumoasa.

SFARSIT!!!!!

Ma gandeam ca de la mine nu e posibil sa scoti vreo lacrima, dar totusi ai facut-o, felicitari.
Compunerea e foarte frumoasa, dar nu ma indoiesc ca e pura fictiune. Ei bine, vezi ca se poate? cam asa ar trebui sa fie fiecare capitol al fic-ului, sa ne emotioneze pana la lacrimi sau sa ne faca sa radem cu gura pana la urechi. Asadar, sper ca in curand sa vad un capitol la fel de frumos ca aceasta compunere in fic-ul tau.
Ja ne !