_____________________________________________________________________________________________

     Cândva, undeva în Chicago, a existat o comunitate, formată din caractere fantastice, cunoscută ca Woodsland. Fantasticii ajunseseră cu sute de ani acolo, după ce au fost exilaţi de pe tărâmurile natale.
Prin folosirea vrăjilor şi incantaţiilor magice, numite Farmece, ei şi-au protejat comunitatea de lumea pământească, cei ce nu le aparţineau comunitaţii.

Şeriful Hoffman Wolf îi proteja pe fiecare de celălalt.

_____________________________________________________________________________________________



          1 :Faith



    De sus, totul părea fabulos, semeț, plin de modernism. Luminile fiecărui bloc și zgârie-nor formau un aglomerat de culoare și distingere.

    Geamul era extrem de prăfuit, abia dacă lumina pătrundea prin el. Ştiind că nu mai am mult, renunţ şi privesc înainte.
Adormisem, însă odată cu oprirea bruscă a maşinii, mi-am recăpătat vederea şi gândurile. Fără să spună ceva, observ cum şoferul se lungeşte pe scaunul său, opintindu-şi mâna prin spatele scaunului. Îmi întorc lent privirea şi îi arunc două bancnote pe scaunul din dreapta.
Fără să mai privesc mulţumirea şoferului, deschid uşa nonşalant, mă dau jos şi o închid vânjos. Întorcându-mi capul, observ că maşina a plecat la fel cum s-a oprit, cu acelaşi zgomot.
Am pornit către primul colţ de bloc, unde m-am oprit pripit. Am scos o bucată de hârtie pe care îmi era rânduită o adresă. ,,Un scris frumos pe o hârtie mototolită", am gândit eu. Era Toad, din nou și iarăși, același neobosit personaj care avea probleme. Mă întrebam dacă are Farmecul, dar mă îndoiam.
    Cu o a doua țigară aprinsă, ultima fiind înainte să urc în acel taxi, am mers în dreptul uşii şi am privit ușor neliniștit. Un imobil ca toate celelalte din Bronx, dar parcă mult prea viu. Am deschis uşa larg, privind înăuntru.
-     Domnule Toad? am strigat către autoritatea din fața mea.
Probabil, domnul Toad, privea detaşat către etajul de deasupra, stând cu mâna lipită de balustradă. Auzindu-mi vocea, a tresărit numaidecât.
-     La naiba! exclamă tremurând.
Dintr-odată, schimbându-şi radical atitudinea, se întoarce spre mine zâmbitor.
-     Hoffman! strigă copilăresc. Uite, prietene, ştiu că nu arăt uman, spuse energic, gesticulând. E o problemă, am înţeles. Am ieşit afară din apartamentul meu doar pentru o secundă, să văd ce stricăciuni face beţivul ăla nenorocit! îmi explică cu foc.
Realizând că nu prea îi mai înghit vorbele, adăugă:
-     Doar dă-mi timp, voi lua Farmecul , primul lucru în dimineaţa următoare! Promit... adăugă rezervat.
Îmi întorc privirea către el, încruntându-mă, lăsând ţigara să ardă.
-     Nu trebuie să faci tam-tam, știi că sunt de cu... -
-     M-am săturat de scuzele tale, Toad! am exclamat uşor mâniat. E inacceptabil. Dacă nu îţi permiţi să arăţi cum trebuie, am continuat scuturând țigarea, atunci te voi trimite la fermă. Mai simplu nici că se poate! am terminat zâmbind.
Broscoiul începu să mă privească cu un singur ochi, parcă pierdut.
-     Nu mă poţi trimite să locuiesc cu animalele alea! spuse îngrijorat.
Îmi pun mâna stângă în șold, trăgând din nou din țigară, așteptând să îi văd reacția.
-     Ştii ce vreau să spun...! grăi iritat, începând să-şi piardă cumpătul.
Enervându-mă cu atitudinea sa, l-am sfătuit să vadă o vrăjitoare, să-şi cumpere un farmec.
-     Hoffman, doar ştii că famecul ăla îmi provoacă sângerări... Și calitatea lui a scăzut, în timp ce taxa iar urcă.
Ridicând tonul, încercă să pună paie pe foc.
-     Ai vreo idee cât costă să îţi ţii întreaga familie pe farmece ?
Deodată, un zgomot ascuţit, rapid, se prelinse până jos, făcându-l pe Toad să privească spontan, speriat. Nu am dat impresia că ştiu ce se întâmplă, totuşi.
-     Nu eu fac regulile... scuze!, m-am adresat cât de frumos am putut. De data asta, te las... i-am spus pe un ton obosit, trăgând acru din acea ţigare, gata gata să se termine. Sper să nu te mai prind încă odată nedeghizat. Nu îți pot oferi nimic mai mult. Nu eu. Pun, și eu, și tu, prea mult în joc.
-     Mda, înțeleg, răspunse melancolic, lăsându-și capul verzui în jos.
-     Oricât ar costa, trebuie. Știi și tu de ce. Nu cred că vrei să te prind iarăși fără farmec.
Broscoiul nu îmi răspunse. În schimb, atitudinea lui se schimbă. Deveni mai slab, mai înfricat de consecințe.
Aveam în minte să îi mai spun ceva, ceva important, pentru care sigur am bătut atâta drum, dar, deodată, un alt zgomot își făcu drum printre noi. Se auzea ca și cum geamuri se făceau bucăți. Dar era mai mult: obiecte erau aruncate pe geam, de la etaj.
-     Ce dracu ? tresări speriat, punându-şi ambele mâini în creştet. Uite, de asta te-am chemat, şerife! strigă cu zâmbetul pe buze, în timp ce eu priveam fără vreo reacție întâmplarea. O să stai acolo ? mă întrebă pe un ton superior. Fă ceva! îmi ordonă cu mâinile în şold, înainte să dărâme întreg locul.
Toad realiză că nu fac nimic, ci doar arunc scrumul ţigării. Se înfurie și mai tare, dar nu era în stare să facă mai mult.
-     Mulţumesc, Hoffman, chiar îți mergi funcția! strâmbând din gură. E ultimul pai! Trebuie să plece! îmi spuse gânditor și în același timp hotărât.
Praful se scurgea prin tavan, era clar că ceva se întâmpla.
-     Deci, ce l-a deranjat ? întreb ca pe un lucru obişnuit.
-     Naiba ştie ce o mai fi şi de data asta! exclamă privind spre scări. Bărbatul a cam dat-o pe chelie... l-am evitat pe cât l-am putut, explică nervos.
-     Şi când a început să bea?
-     Nici nu ştiu dacă s-a oprit vreodată, răspunse rânjind.
-     La dracu cu tine! se auzi de sus o voce femeiască.
Broscoiul era oarecum şocat.
-     Nici n-am ştiut că e cineva acolo sus, rosti cu o voce tremurată.
Ştiind că ceva se întâmplă, am urcat. În urma mea, Toad zâmbea fericit şi îmi făcea cu mâna. Şoptise ceva, dar nu am mai băgat în seamă.
-     Om de rahat! îmi spui mie cum să îmi cheltui banii, concluzionă în urma lipsei mele.
O altă voce, de această dată de copil, se auzi dintr-una din camerele acestui imobil.
-     Tată, luminile fâlfâie din nou!
-     Ce ţi-am spus eu, începu Toad a ţipa, vrei ca lupul cel mare şi rău să te răpească ?
Era un broscoi mai mic, probabil fiul care, speriat, scoase capul pe uşă, privindu-şi tatăl.
-     Nu..., răspunse șoptind, clătinându-se.
-     Atunci treci înăuntru! exclamă, îndreptându-se către el.
Holul era slab iluminat, foarte sărac decorat, iar condițiile păreau mizere. Nu mă miram că e un bloc minuscul.  Totuși, am reuşit să descopăr o cutie începută de chibrituri, iar telefonul public din hol era smuls cu totul.
Înăuntru, o voce teribilă se auzea:
-     Uită-te! Uită-te bine! Ştii cine sunt acum ?! Uită-te la mine! exclamă violent.
Ca un răspuns înfricoșat, femeia îi răspunse:
-     Încetează! Ești beat. Vreau doar ce-i al meu!
Am ciocănit odată, de două ori, însă niciun răspuns. Am împins de clanţă şi am nimerit exact în mijlocul unei scene de violenţă, în care un uriaş plesnea o tânără.
-     Hoa, hoa, hoa! Hei! am exclamat, intervenind, lipindu-l de perete.
Femeia se apropie de el şi îl privi în ochi.
-     Ai ceva pe faţă, adăugă sarcastică.
-     Du-te dracu! îi spuse nervos.
Îl scuipă fără nicio ezitare, după care se dădu înapoi.
-     Bine, acum de ce ai lovit-o? am întrebat iritat, amintindu-mi de o veche experiență.
Întrebându-l, l-am enervat şi mai tare, lovindu-mă şi împingându-mă pe podeaua veche de lemn. Oasele uriaşului se auzeau trosnindu-se, dorind să îmi arate că e mai puternic.
-     Ce ai să faci tu? Huh?
-     Woddy! exclam furios. Ăsta e ultimul tău avertisment. Dacă vei continua aşa, nu voi avea de ales decât să te pun la pământ, îl avertizez cu seriozitate.
-     Să mă pui la pământ?! se miră, enervându-se.
-     Nu ai decât o simplă amintire, Wolf, nu e ca ultima dată când ne-am întâlnit! îmi aminti, apropiindu-se.
-     Asta nu e ultima dată, adaug, scuipând pe podea.
Cu un urlet barbar, îşi îndreptă pumnul către mine, dorind să îmi însângereze faţa. I-am apuct braţul şi i l-am imobilizez, articulându-i-l către spate.
-     Te vei calma? întreb de această dată.
Realizând că nu va avea niciun efect decât să îl înfurii, l-am arunct peste canapeaua ce se afla în faţa mea, izbindu-l de perete.
-     Ţi-a ajuns?
Fără niciun răspuns, îşi foloseşte tălpile picioarele pentru a împinge canapeaua direct în mine. Îşi şterge cu cruzime sângele de pe barba deasă şi se apropie nervos.
-     Măcar fă-o să arate ca o provocare! strigă nebun, bătându-și pieptul cu pumnii.
Urlând din nou, m-a apucat de guler şi ma ridict de pe podea. Un pumn în obraji îl linişti pentru o clipă, îndepărtându-l. L-am apucat de şolduri şi i-am ciupit sever pielea, după care aruncându-l către dulapul de lângă fereastră. Tânăra stătea într-un colţ al camerei, privind lupta. Luând mânerul de la un vechi cuier, se apropie de mine, încercând să mă rănească mai dur. O altă aruncare, de această dată către chiuvetă. Mă întrebam când are de gând să se oprească. Inspiră zdravăn aerul închis al camerei, deasupra chiuvetei şi apucă un cuţit. Se apropie din nou de mine, însă, știind că această luptă va putea continua mult timp fără vreun rezultat concret, îi arunc cuţitul din mână şi îl împing până la geam, îndoindu-i unealta mortală, ulterior, aruncându-l.
    Realizând că s-a terminat pentru moment, privesc către femeie.
-     Tu... ar trebui să pleci de aici.
-     Nu, nu până nu iau ce-i al meu!
Se auzi vocea Omului de Lemn, care acum zăcea pe podea, istovisit de puteri.
-     Nu iei nici pe dracu, că**a!
-     Hei, taci! exclam nervos. Dacă nu eşti în stare să fii drăguţ, o să te fac să aştepţi în altă parte.
Nu se săturase, însă oricum nu mai putea lupta.
-     Mereu ai fost aşa, nesătul să vorbeşti, am şoptit către ea.
Domnişoara era rănită, iar acum sigur se uita în oglinda cu farduri să-şi observe rănile, să se pudreze, astfel încât să își poată aminti cât mai puțin din ceea ce s-a întâmplat.
-     Ce faci tu aici? am întrebat-o politicos.
-     Buzele astea-s pecetluite, îmi răspunse vag, indirect.
Nu prea înţelegeam ce voia să spună.
-     Uite, asta e doar o altă seară de rahat pentru mine. Vreau doar ce-i al meu, apoi plec, îmi spuse pe un ton răstit, grăbindu-se.
-     Ce s-a întâmplat?! am întrebat din nou, începând să îmi pierd răbdarea.
-     Doar o neînţelegere care s-a transformat în... oricum, nu ai pierdut nimic, mă informă ironic.
-     Te lovea... nu ?
-     Cred că ar trebui să îl întrebi pe el.
-     O voi face, dar... pe tine întâi.
Femeia începu din nou să vorbească cu el, înfuriindu-l. Neînţelegerea era de fapt o simplă întrebare: Mă recunoşti, sau nu?
- Hei, ce am spus?! am exclamat furios. Dacă nu taci, vei aştepta... alt... undeva! i-am reamintit, trecând la fapte.
L-am aruncat pe fereastra din stânga camerei, singurul intact. Impactul a fost serios, punându-mă pe mine la pământ, însă, din... fericire, am aterizat pe mașina lui Toad.



-     Salut, Toad! spun sarcastic.
-     Maşina mea! exclamă supărat.
-     Mda, lasă-mă puţin, i-am bolborosit confuz, încă amețit.
-     O, numai contează, stai cât vrei. Îţi pot aduce ceva? Perne... poate?
Amintindu-mi că broscoiul tot fără farmec este, i-am spus:
-     Toad, trebuie să pleci de aici! Nu ai farmecul.
-     ,,Scuze pentru distrugerea maşinii, Toad! Sunt împovărat din cauza asta, amice, chiar îmi pare rău!'' schimbă subiectul pe bună dreptate. Dar nu eşti tu. Mereu vrei să joci rolul dur, omule! îmi sări în cap nervos.
-     Unele lucruri sunt mai importante decât maşina ta.
-     Ei măcar nu eşti mort de tot... spuse şoptit.
Toad observă o siluetă masivă şi înaltă. Se întoarse, gata să mă termine. Mă apucă de glezna piciorului şi mă blocă într-un stâlp din spatele mașinii. Era mult prea beat. Începu a înjura fără rost.
-     Acum ești al meu, lupule! spuse zâmbind, blocându-mi respirația.
Furia îmi crescuse mai mult ca niciodată, iar situația și timpul pierdut mă făcu să îmi pierd cumpătul.
Ochii mi se preschimbă, într-un galben închis, brațele se transformă în arme grozave, pline de blană, la fel ca și înfățișarea mea; dar, se pare că altcineva îmi făcuse treaba. Un topor uriaş i se înfipse direct în creştet uriașului. Femeia se săturase de atitudinea sa. Se prăbuşi pe asfalt, totuşi viu, târându-se. Tânăra se aplecă asupra lui, căutându-i prin buzunare.
-     Mulţumesc... am spus încă ameţit.
-     Nu ai pentru ce, adăuga rezervată. Iau doar ceea ce îmi datorează... mă informă în sfârşit. Ce s-a întâmplat acolo ? Adică acei ochi... şi dinţii... nu faci asta de obicei, nu ?
-     Nu, dacă situația nu îmi cere.
Aceasta scoase de la el câteva monezi ruginite.
-     Minunat!  
Aruncă monezile pe stradă, după care, impacientată, îl lovi cu picioarele sale femeiești, subțiri.
-     Are un topor în cap... nu o să simtă asta, stai liniştită, am informat-o zâmbind.
-     Nenorocito, dacă te prind, te...
Din nou nu se abţinea. Tânăra îşi puse piciorul pe topor şi începu a-l apăsa.
-     Oh, omul ăsta are doar o zi grea, adaug obosit.
-     De asta, Fables sunt aşa greu de ucis.
-     Aşa cred, îi spus, privind-o în timp ce se îndepărta de acest loc.
Îşi ridică geanta de pe scările de la intrarea blocului şi păşi ceva mai încolo. Îşi scoase o ţigare şi încercă să o aprindă, însă bricheta nu ţinea cu ea.
-     Haide...!
-     Aici... apropiindu-mă şi folosindu-mi bricheta mea.
-     Mulţumesc.
-     Pentru cine lucrezi... ? Acum serios.
-     Buzele astea-s pecetluite, scuze.
Am privit nemulțumit, dar tot eram interesat de starea ei.
Femeia se aşeză pe o scară, fumând ţigara. Îşi aminti că are o fundă la gât.
-     Hei, îţi place fundiţa ? atingând-o gentil.
-     Dacă nu îmi răspunzi, nu te pot ajuta, am evitat întrebarea ei.
-     Răspund, aşa cum știu eu mai bine.
O privesc mai îndeaproape şi realizez că am mai văzut-o înainte.
-     Probabil, sigur ne-am întâlnit la un momentdat, sau nu... dar lucrurile s-au schimbat, cred.
Îmi întorc privirea şi observ că Woddy a dispărut. Femeia părea tulburată, însă în timp ce voiam să mă duc din nou după el, m-a prins de mână.
-     Haide, să nu creăm ceva ce nu ne trebuie.
-     Te-a lovit, trebuie să plătească, i-am amintit din nou.
-     Nu are cu ce, şerife. Până la urmă, a avut un topor în cap, cred că a plătit deja.
-     Probabil ar trebui să te arestez... ? îi pun o întrebare retorică.
-     Nu voi mai face asta pentru mult timp... acum ai ocazia, îmi spuse zâmbind.
Mă privi pentru o clipă, apoi îşi dădu seama că mă ţine de mână. Îmi dădu drumu şi îşi văzu de ţigara ei.
-     Cât îţi datora?
-     O sută.
-     Bănuiesc că nu ar fi bine pentru tine să te afişezi cu mâna goală.
Părea că se gândește profund la consecințe. Se întristase dintr-odată, întorcându-se către mine.
-     Voi fi bine.
-     Aş vrea să te pot ajuta. Dar, uite, spun binevoitor, articulându-mi brațul către unul din buzunarele din spate. Scot câteva bancnote și, îndoindu-le pe jumătate, încep să le număr.
-     Zece - douăzeci - treizeci - patruzeci - cincizeci - cinzeci și cinci... cincizeci și opt. Atât am, spun ridicându-mi capul, sper să te ajute.
-     E în regulă, voi fi bine. Deja ai făcut destule. Serios. M-ai scos dintr-o situaţie neplăcută acolo sus, nu cred că ţi-am mulţumit...
-     Doar ia banii ăștia.
Tânără nu păru satisfăcută, însă nu din pricina faptului că nu avea toți banii, ci că șeriful o ajutase. Îi puse în bluza acea scurtă ce-i evidenția formele, bustul gol. Funda era singurul lucru care nu i se potrivea: avea un nod ciudat, pus pe partea laterală, care, din punctul meu de vedere o incomoda, în timp ce fusta acea neagră până la genunchi îi venea bine, deși mersu-i era greu.
-     Eu tot voi avea nevoie de un raport, îi mărturisesc regula, după ce mă opresc din a o privi din cap până-n picioare.
-     Trebuie să mă opresc să... să las ceea ce am... câștigat.
-     Atunci vino la mine la birou după.
-     E destul de târziu pentru o vizită la birou, şerife. Bine, voi fi acolo, la apartamentul tău, spuse zâmbind.
-     Cum de ai ştiut că stau la...
-     Stai în cel mai mic apartament din Woodsland. Toţi ştiu asta, mă înştiinţă bucuroasă.
-     Bine de ştiut.
-     Ar trebui să te schimbi, arăţi ca dracu. Şi eu nu spun asta oricui, să ştii.
-     E cam aspru din partea ta.
Tocmai când se îndrepta în partea opusă, îşi aminti ceva.
-     Hei, trebuie să îţi spun ceva.
-     Ce este?
Se apropie de mine, şoptindu-mi tandru, într-un mod în care îmi părea că noi suntem mai apropiați decât trebuia:
-     Nu eşti aşa rău pe cât spun toţi,  apoi sărutându-mi obrazul drept.
Îşi luă geanta şi plecă.
-     Ne vedem... Wolf!
    O privesc plecând, lăsându-mi pleoapele să cadă obosite, clipind iar și iar, după care aprind o altă ţigară.

    Eram atât de obosit încât numai eram în stare să aştept să dorm, şi totuşi eram chiar în faţa apartamentului. Realizând că nu trebuie să îmi mai fac griji, am intrat cu repeziciune şi am trântit poarta. Privind în jur, observ un lucru nou. Zăpada poate fi câteodată prea disciplinară, am gândit eu, privind spre noul semn: ,,nu călcaţi pe iarbă!" Nu mi-am mai bătut capul şi am păşit înainte, însă deodată, un zgomot suspect se auzi din spatele unui arbore. M-am apropiat cât să nu calc pe iarbă şi mi-am încrucişat braţele.
- Nu mă face să vin până acolo, am îndemnat mâhnit.
Nicio mişcare, niciun răspuns. Se pare că nu dorea să mă asculte, sau poate se temea de mine.
- Uite, am o oră de hârtii înainte de mine şi deja am avut de-a face cu un idiot aseara, aşa că...
Auzind asta, scoase uşor capul pe lângă trunchiul pomului şi ieşi apoi încet. O tânără cu un păr blond, suplă şi cu un corp de invidiat îşi făcu apariţia, călcând exact pe iarbă.
- Îmi pare rău, Hoff. Nu am vrut să fiu o idioată, îmi spuse, ferindu-se de frig.
Era îmbracată subţire, cu gleznele albicioase şi neacoperite. Oare ce caută aici ?
- Frumoasă... am spus eu, realizând cine venise cu adevărat.
- Hei, Hoff, şopti calm.
Ieşind de pe iarba proaspăt tunsă, adăugă:
- Eu... nu aşteptam pe nimeni, spuse supărată, privind în jur. Ştiu că pare ciudat.
- De ce te-ai ascuns când am ajuns aici? am întrebat nedumerit.
- Ei bine, nu am ştiut cine e cu adevărat. Nu poţi fi aşa sigur în zilele astea, mă minţi frumos.
- Aşa-i... am aprobat rezervat.
Realizând că numai am ce adăuga, privi îngrijorată către ceas.
- E târziu... spuse bâlbâit.
Fără să îmi spună ceva, se îndreptă către poartă, să iasă. Înainte să iasă însă, îmi ceru o favoare.
- Te rog, Hoffman... promite-mi că nu îi vei spune Bestiei că m-ai văzut. Se îngrijorează degeaba pentru mine. Mi-ai face viaţa mult mai uşoară.
- Sigur, am asigurat-o.
- Promiţi ?
- Promit.
- Îţi mulţumesc, Hoff. Îţi voi explica mai târziu, o voi face, dar acum nu pot.
    Frumoasa plecă, nu înainte să îmi mulţumească şi să aprecieze încrederea ce i-o acord. Nu cred că ea ar fi o criminală.
Se făcea târziu, aşa că am intrat. Înăuntru, paznicul nu era în stare să îşi facă treaba. Ar trebui să mai cureţe lucrurile astea. Mă apropii de un soldat din armură şi mă asigur că este cum spun eu. Odată cum acel zgomot gros, praful îşi făcu drum liber prin cameră. Mergând către lift, mă asigur că nu am primit nici scrisori.
- A trecut ceva timp de când n-a mai primit ceva.
Deschizându-l, nu găsesc decât mult praf. Deodată, privind pe podea, observ o scândură putrezită. Deasupra, pe posterul locatarilor observ că numele pentru numele camerei mele lipseşte, din nou. Ridic scândura şi îmi observ biletul, Hoffman Wolf.
- Cât are de gând să mai ţină chestia asta ? întreb retoric, dând din cap.
Fără să mai acord atenţie, apăs pe butonul liftului şi aştept preţ de câteva secunde şi intru în el. Tocmai când să apăs pe buton, scările au început să scârţâie. Cineva se apropia, spre ieşire cred. Mă dau înapoi, sperând că nu mă vede.
- Hoffman, mi-ai văzut soţia ? întrebă speriat. Ai văzut Frumoasa? adăugă, oprind liftul.
Am zâmbit către el şi am lăsat liftul să îşi facă treaba.
- Idiotule! îmi reproşă.
Eram foarte obosit, m-am mirat că am reuşit să folosesc cheia. Întuneric, nici măcar o lumină nu am lăsat aprinsă. Păşind înăuntru, am aruncat cheile pe o măsuţă şi am scos telefonul din furcă, nu cumva să fiu deranjat.
- La naiba, trebuia să las o fereastră măcar.
Mă apropii de fereastra din bucătărie şi o forţez. Un aer curat îmi străbătu faţa. Mă simţeam mult mai bine. Deschid robinetul şi îmi clătesc faţa; nu aveam de gând să dorm.
- Ce noapte...
Nici frigiderul nu îmi ţinea partea. Gol şi sus şi jos. Ies din bucătărie şi mă apropii de biroul plin de dosare.
- Barbă-Albastră... niciodată nu am avut încredere-n tipul ăsta.
Chiar nu aveam chef. Mă plimbam pur şi simplu prin cameră.
Deodată, aruncând o privire către masa din living, observ o cutie de cartofi prăjiţi, desigur, goală.
- Nu-mi amintesc să fi comandat asta, spun mâhnit. Poate un semn rău ?
Ca să vezi, pe fotoliul din living zăcea o siluetă cunoscută. Aprind lumina degrabă şi mă apropii.
- Colin, sus! spun supărat.
Dormea dus, nici nu mă auzea. Cu o copită pe jos şi două pe spătarul fotoliului, acesta îmi ocupa locul. Îi tapez ,,umărul" şi tocmai atunci se trezi.
- Oh, hei, Hoffman, îmi spuse inconştient. Sunt pe scaunul tău, nu ?
- Doar unul am, îi reamintesc. Aşa că da.
Porcul se dădu cu greutate jos, păşind lângă geam. Mă aşez pe fotoliu şi îmi aprind o ţigară.
- Ai un fum? întrebă nerăbdător.
Mă aplec asupra lui şi îi înfig ţigara în gură, aruncându-i bricheta.
- Asta trebuie să se oprească. Nu poţi să eviţi Ferma în modul ăsta.
- Ştii, nu am evadat de pe tărâmurile Caselor ca să mă opresc într-o puşcărie, da? Nu mă trimite acolo!
- Haide, nu face o dramă!
Văzându-mi ceaşca de cafea, mă întrebă:
- E pentru mine, nu ?
Trec pe lângă el nonşalant şi mă opresc deasupra dosarelor. Schimbându-şi atitudinea, începe să îmi explice comportamentul meu, spunându-mi cât de diferit sunt cu oamenii. Am luat o gură din acea cafea, în faţa lui.
- Bine, retrag tot. De-asta toţi te urăsc, îmi argumentă grăsanul atitudinea.
- E mai bine să fii de temut decât iubit. Ştii cine-a zis asta ?
- Da, un prost supărat, îmi spuse fără habar. Mâncând singur... Bine, poate că ,,urât" e cuvântul greşit. Şi tu ai mâncat o grămadă de oameni în acea zi a ta... norocoasă.
- Credeam că eşti aici ca să îmi arăţi că de data asta începutul e mai bun... Nu pot schimba trecutul, ce vrei?
- Păi, atunci, nu poţi schimba nici amintirile oamenilor.
Îl privesc neinteresat, în timp ce sorb din cafea.
- Uite, nu spun că e drept, dar asta e realitatea! Oamenilor le e frică de tine. Adică, uită-te la mâinile tale.
Privesc plictisit şi îi aştept următorul argument.
- Cu cine te-ai bătut? Un Fable, nu ? Sunt sigur că nu ai fost să te baţi cu Mundy.
- Îmi făceam treaba, crezi sau nu.
- Treaba ta e să îi omori pe Fableşi.
- ... Şi câteodată îi mai duc şi la Fermă, zâmbesc mulţumit către el.
Porcul tresări.
- Du-te dracu!
Las ceaşca aproape goală pe masă şi mă întorc pe fotoliu.
- Crezi că e uşor. Încerci să opreşti o mână de Fableşi să se omoare unul pe altul. Cum crezi că e asta?
- Păi nu ştiu... Cum ? mă întrebă nervos, etalându-şi coada arcuită înapoi lângă fereastră.
- Fiind mare şi... rău.
- ,, Fiind mare şi fiind răăăăăăăău!" Nu spune rahatul ăsta în faţa altora, e jenant. Atitudinea asta te bagă în belele, să ştii, mă asigură serios. Sunt sigur că ai fost nesimţit cu fiecare persoană cu care te-ai întâlnit până aici. Cum e?
- Nu toţi.
- Dă-mi un nume.
Mă gândeam de fapt să îi spun de Frumoasă, dar... m-am la promisiunea aia.
- De fapt nu ştiu numele fetei.
- Minunat. Frumos exemplu. Viaţa e mai uşoară alături de prieteni, Hoffman, iar noi trăim un timp al dracu de lung.
Privesc spre fereastră, căscând.
- Ştiu că îţi place toată chestia asta cu Lupul Singuratic pe care o ţii doare pentru tine, dar am văzut felul în care te uiţi la Zăpadă. Pe mine nu mă prosteşti.
- Vrei să taci? îl întrerup iritat.
- Dacă gâtul meu nu era aşa uscat, poate că nu trebuia să tot vorbesc, îmi aduse aminte de cafea.
- Ia stai... asta n-are niciun se...
- Dă-mi ceva să beau, te rog!
- Colin. Gata! Nu am dormit deloc în două zile.Am avut parte de două variante a unei infracţiuni şi vreau şi eu să închid un ochi înainte să...
Porcul se supărase, chiar era mâhnit. Privea într-una spre ceaşca de cafea.
- Dacă-ţi dau asta mă laşi să dorm?
- Da, da, da,... cred că da.
Am luat ceaşca şi i-am pus-o la nas.
- Mulţumesc.
Se aplecă şi îşi introduse limba, luând puţin câte puţin.
    Îmi ridic privirea şi privesc mulţumit. Îmi aplec capul, lăsându-mă purtat de vise.

Buna ! 
Imi place fic-l tau, o idee chiar originala, dar deocamdata actiunea e cam monotona, in primul capitol am avut parte de ceva suspans, dar in al doilea mi-a cam venit sa casc, incep sa imi dau seama cum stau lucrurile, iar asta nu ma ajuta decat sa vad tot ce se intampla mult prea clar, fara pic de ceata, de mister. 
Deh, astept next si sper sa ma anunti si pe mine cand il pui. 
Ja ne !

     Un zgomot gros îmi zdruncină somnul, implicit visele. Am tresărit, uşor speriat. Zgomotul venea de la uşă. Privesc în jur şi observ că grăsanul plecase. Mă ridic deîndată şi mă îndrept spre uşă. Înainte să deschid uşa, privesc puţin către mine şi îmi aranjez cravata. ,,Cine să fie?", mă întrebam necontenit.
-     Hoffman! exclamă.
-     Zăpadă ? întreb mirat.
-     Vino cu mine! îmi ordonă grăbită, depărtându-se de uşă.
Nu am avut timp nici să îmi închid uşa, că mă trase de mâneca cămăşii după ea.
-     Zăpadă... rostesc nedumerit.
Mergea grăbită, probabil nici nu auzise.
-     Zăpadă! strig pentru a doua oară.
-     Ce ?! se răsti la mine.
Deodată mă opresc, observându-i reacţia. Privesc nemulţumit către ea cu mâinile în sân.
-     Îmi pare rău... eu... se bâlbâi privind în jos.
-     Ce s-a întâmplat? adaug trist.
    - Chiar nu pot să îţi explic, sunt derutată. Trebuie doar să ne grăbim spre... şi se opri dintr-odată, realizând că de pe coridorul opus un bărbat apăru.
Nu părea a fi un locatar al acestui imobil. Se opri şi începu să îl salute politicoasă, deşi nu realizase că nu este dimineaţă ci după amiază. Ieşind din acel colţ neiluminat, femeia se sperie uşor, apoi începu din nou să grăbească pasul. Am mers după ea, fără să mai spun nimic. Simţeam o presiune adâncă. Se opri în dreptul liftului, fără să apese pe buton. Se întoarse către mine şi îmi şopti:
-     Trebuie să avem mare grijă. Îţi voi explica afară, îmi spuse rezervată.
Chem liftul şi, fără să mai pun întrebări, o urmez. La recepţie însă, se opri din nou şi îmi arătă cu degetul spre scările de afară. Geamurile erau aburite, însă puteam distinge o siluetă ataşată pământului, îmbracată în negru. Ceva se întâmplase... Fără să mai îndrug ceva, deschid uşa şi ies numaidecât să observ ce se-ntâmplase.
Apropiindu-mă destul de mult, realizez că e grav. O baltă de sânge se scurgea pe suprafaţa treptelor. Privesc către ea şi îi observ spaima. Întind mâna-mi tremurândă şi îndepărtez sacul extrem de negru.
    Deodată, o spaimă necunoscută mă cuprinse. Sub acea îmbrăcăminte se afla capul acelei tinere însetate după bani. Eram şocat, nu mă aşteptam să fie cineva pe care să-l cunosc, mai ales ea.
-     O, Doamne! exclam pierdut, mişcându-mi capul.
-     Ştiai fata asta? mă întrebă pe un ton scăzut, apropiindu-se. Nu... este un... Mundi, nu?
Răspunsul veni silenţios, nu, mişcându-mi capul.
-     Aşadar, cine era?
Nu voiam să îi spun că e o prostituată, dar nici o oarecare fată, căci realizasem care-i meseria ei. Am ales să tac; întrebările nu-şi aveau rostul, nu acum. Zăpada îşi dă seama că ceva nu e în regulă aici, aşa că începe să devină mai rece.
-     Cred că tot e ceva ce refuzi să îmi spui.
Privesc către ea şi accept faptul că are nevoie de o explicaţie.
-     Lemnosul, a atacat-o, tocmai când am intrat. După... ca să vezi, ne-a ameninţat că ne omoară pe amândoi, am spus sarcastic, fără nicio urmă de veselie.
-     Acum, nu ştiu... crezi că el...
-     Nu cred nimic încă, o întrerup, am nevoie de timp.
-     E teribil, adăugă tristă. Oricum, mi-a luat ceva să îmi dau seama ce e cu ea, atunci când am descoperit-o.
-     Dar, cine a găsit-o? încep a o interoga.
-     Eu. Era aici, însă n-am atins-o, grăi sigură pe ea. Am luat o jachetă şi am acoperit-o, apoi... am venit să te chem aici.
-     Nu mai era nimeni cu tine?
-     Nu, dădu din cap.
-     Hoffman, crezi că unul din noi... a făcut asta ? întrebă şoptit.
Odată cu această întrebare, îmi trecu un gând teribil prin minte, ceva ce nu voiam să accept.
-     Nu a mai fost un criminal aici de... mult timp, i-am spus în încercarea de a o linişti.
Zăpada privi pe stradă şi observă că lumea începu a-şi face apariţia.
-     Voi arunca o privire. Nu avem mult timp până când lumea va avea ocazia să vadă rezultatul unei crime.
Îi închid ochii, iar în mintea mea îi urez o viaţă uşoară. Privind în amănunt, realizez că între buzele roşii ca trandafirul zăcea un fir întunecat. Întinzând mâna şi trăgând uşor de ea, am realizat că era... acea fundă a ei. ,, Îţi place funda?"; această întrebare îmi străfulgeră mintea.
-     Ceva simboluri pe ea...
-     Nu le recunosc oricum, se dădu ea bătută, privind de asemenea.
-     Nici eu...
Îmi întorc privirea pe altă parte şi privesc spre gât.
-     Ciudată tăietură. Oare ce o fi cauzat-o?
-     Păi ce ar putea să facă asta ? întrebă speriată.
-     Ceva foarte lung şi ascuţit... sau ceva magic a atacat-o.
-     Vezi bine că nu a fost chiar aruncată. Cineva a aşezat-o intenţionat, numai ca noi să o găsim.
-     Ce monstru ar face asta ?
Mă ridic, ştiind că numai e nimic de văzut.
-     Îmi pare rău... e atât de... ireal.
Suflu cu greu, privind în jur.
-     Cum ai de gând să continui ?
-     Nu cred că mai am altceva de făcut...
-     Ar trebui să o punem undeva... înainte ca cineva să apară. Oricum, cred că vom afla mai multe în biroul cărţilor. E ceva despre ea acolo. Sigur. Hoffman, vorbi din nou, ai idee ce s-a întâmplat? De ce ea... ?
-     Ăsta-i cu siguranţă un mesaj.
-     Un mesaj ? Hoff, nu ştiu, eu primesc mereu plângeri la birou.
-     Orice ar fi vrut să facă, nu e un mijloc de a ascunde pe cineva. Capul ei... e exact acolo. Intenţionat. A fost pusă cu intenţie ca noi să o vedem. Cu toţii.
Zăpada începu să fie de acord, lucru ce îmi îndepărta cât de cât suspiciunile.
-     Da, cred că ai dreptate... Criminalul chiar a vrut asta.
Fără să mai zic ceva, o acopăr.
-     Mă voi duce să-i spun şi lui.
Nu ştiam ce să spun de decizia ei.
-     Cât timp regele Leon e plecat, el e... primarul. Trebuie să ştie.
-     Cred că ar trebui să aşteptăm, îi spun cu aroganţă, avem nevoie de mai mult. Ceea ce ştim e că am găsit o fată moartă. Dacă-i spui lui Crane asta nu va schimba cu nimic situaţia. Mă simt destul de bine încât să aflu cine a făcut asta.
-     Sună... acceptabil, dar ştiu şi eu...
-     Chestia e că nu vreau să se bage...
-     Bine, poate aştepta. Însă trebuie să aflăm cine e cu adevărat fata asta. Dacă ştim, găsim şi vinovatul. Du-o la doctor. Poate ne ajută. Ne vedem la birou.
Zăpada se îndepărtează, fiind gata să afle ce se întâmplă... însă eu nu sunt aşa sigur. Poate ea e... Mă enervez degeaba. Ştiam că nu are rost. Deocamdată pot spune că nu se întâmplă nimic, dar cine ştie...
    Apuc acel sac de un capăt şi îl arunc în spatele florilor. Mă aşez pe trepte şi încerc să îmi aranjez gândurile.
-     Sper că nu eu sunt cel care a făcut asta...

Buna ! 
Scuze de intarziere, am uitat cu desavarsire de fic-ul tau. 
Deci, eu am ramas in ceata, daca data trecuta ti-am spus ca nu enimic misterios, ei bine acum e un car de mistere, iar eu vreau sa aflu ce-i cu ele. 
Te rog sa aduci next cat poti de repede. 
Ja ne !

Si am aparut si eu aici. Ce pot sa spun... imi place ca ai scris niste capitole pentru ca il felul asta am ce citi. Nu termin asa rapid. Abia astept sa vi cu urmatorul capitol. Cya my friend si te astept daca vrei si pe la mine. "Jocul iubirii"        

   Îndreptându-mă înapoi către biroul meu, observ o coadă lungă de un coridor.
-     Eşti chior ? se criză unul din cei ce aştepta. Îmi dau capul uşor peste umăr şi îmi aruncă următoarea ofensă.
-     Nu vezi că aici e o coadă ? întrebă nervos. Am stat pentru o oră şi ceva, deja, adăugă tunând şi fulgerând, venind spre mine. Tu vii pur şi simplu!  ţipă în faţa mea. Cred că e tare să fii şerif, faci ce vrei şi unde vrei.
-     Muncesc aici... i-am spus, privind către geam.
-     Şi ce muncă grozavă faci tu aici, şerife...
-     Hmm, nu mă simt chiar aşa, i-am spus sarcastic.
Am înaintat, fără să mai spun ceva, trântind uşa după mine.
-     Idiotule! se auzi din ce în ce mai început.
Înaintând, alte două voci se auzi, de astă dată, purtând o discuţie.
-     Acum îmi spui că un criminal e în libertate... se auzi din ce în ce mai răspicat.
-     Mereu aţi chicotit pe la spatele meu, spuse primarul, căci tu ai fost cea care mi-a adus asta pe cap, domnişoară Albă-ca-Zăpada! Cel care pur şi simplu s-a poticnit în caz de catastrofă de fiecare dată în pragul uşii mele... Ultimul lucru pe care trebuie să i-l mai spun celuilalt primar este că avem o isterie! exclamă furios. Înţelegi? întrebă mai puţin furios.
-     Da, desigur, dar...
-     Nu mă întrerupe, domnişoară Zăpadă! urlă din nou, gesticulând.
Eram chiar lângă ei, privindu-i certându-se, probabil din nou.
-     M-ai întrebat ceva! exclamă femeia, încercând să pară la fel de neînfricată.
-     Nu schimba subiectul, domnişoară. Tu eşti de vină pentru aceste neplăceri, domnişoară Zăpadă! arătând cu degetul către ea.
-     Ţi-am adus asta la cunoştiinţă cât de repede am putut, îl înştiinţă din nou.
-     Singurul care poate fi de vină sunt eu, interveni în povestea celor doi. Nu ai de ce să ţipi la ea.
-     O, rolul tău în povestea asta e greşit. Hai să vorbim despre asta...
-     Şerif, se adresă mie, îndreptându-se către biroul său, tu eşti cel încredinţat liniştii cetăţenilor în Woodsland. Eşecul tău poate costa viaţa unuia dintre oamenii noştrii, sau chiar a întregii comunităţi, înţelegi?! ieşindu-şi din nou din fire.
Imediat cum se aşeză pe scaun, Zăpada îl urmă.
-     Spune-mi că ai făcut ceva în situaţia asta. Măcar vreun indiciu? Suspecţi ?
Realizând că un scaun este liber, mă aşez, în faţa celor doi.
-     Măcar o urmă de ceva... ceva de care să ştiţi că suneţi pe drumul bun.
Nu ştiam ce să spun, aveam o grămadă de indicii.
-     Barbă-albastră şi-a ieşit din minţi... cred că nu înseamnă nimic, dar...
-     E absurd! ţipă la ea. Barbă-albastră nu este în oraş, după cum v-am spus. Nici nu te gândi măcar să îl acuzi de o astfel de afacere de trădare. Dacă voi încă vorbiţi din amintiri, cu toţii suntem într-o belea mai mare decât credeam, ne asigură cu seriozitate. Trebuie să faceţi ceva rapid şi în linişte. Ultimul lucru ar fi acela ca întregul Woodsland să ştie că avem un criminal printre noi.
Primarul îşi scoase ochelarii şi se frecă la ochi, apoi îşi aranjă barba. O privii suspicios pe Zăpadă de la bun început.
-     Zăpadă?
-     Da... ?
-     Sun-o pe Vivian chiar acum şi spune-i că ne vedem devreme... în legătură cu masajul ăla... ştie ea. Şi... unde e sticla de vin pe care trebuia să mi-o cumpăraţi ? îşi aminti furios.
Tânăra se ridică de pe scaun şi îl privi nervoasă.
-     O, asta e. Nu puteţi face nimic cum trebuie. Fă-ţi treaba, şerif, îmi spuse înainte să plece din birou, sau voi găsi pe cineva care e în stare.
-     Ştii ce, începusem eu să mă enervez...
-     Opreşte-te, îmi şopti la ureche, ţinându-mă de mână.
Primarul se opri brusc, aşteptându-mi replica.
-     Vom fi pe drumul cel bun, domnule, spuse ea.
Uşa se trânti puternic.
-     Nu i-ai fi făcut decât mai mult sânge rău.
-     Ştiu... am spus trist.
-     Aşa-i mai bine... Eh, cred că ar fi trebuit să te ascult şi să tac, în timp ce aşteptăm.
Trag o nouă ţigară din pachet şi o aprind, însă am fost întrerupt.
-     Ştii... lui Crane nu-i place ca cineva să fumeze în...
Privirea mea o opri din a mai spune ceva, iar eu continui să o aprind.
-     Numai contează, fumează oricum.
-     Vin şi masaj ? mă întrebam din nou ce e cu noul primar.
-     Cred că un cadou. Partea ciudată e ca el să fie drăguţ cu cineva.
Un ciocănit se auzi din spatele scaunului lui Crane.
-     A... a plecat ? se auzi o voce piţigăiată.
-     Da, Doamne Ajută, spuse ea.
Maimuţa îşi luă zborul până pe birou, ţinând în ghiare o sticlă. Se aşeză, apoi încercă să o deschidă cu gura.
-     Bufkin! ţipă Zăpada.
-     Bună, domnişoară Zăpadă, o salută, încercând să arate ceva.
-     Bei, aşa devreme? Şi de unde ai aia ? o privi suspicioasă.
-     O am de la biroul domnului Ichabod.
-     Şi nu crezi că... îi aparţine ?
- Mmm... poate.
Îi îndepărtă sticla, punând-o la un loc sigur.
-     Ce faci, domnule Hoffman ? mă întrebă vesel.
-     Sunt bine, Bufkin. Mă bucur că ai întrebat, i-am spus plictisit.
-     Bufkin, adu cărţile! îi porunci.
-     Care ?
-     Cele cu toţi Fableşii.
-     Nu sunt sigur că asta-l va ajuta, i-am spus zâmbind.
-     Adu-le pe... primele trei.
-     Câteva minute, atunci.
Îşi luă zborul către bibliotecă.
-     Ştia de care vorbesc...
-     Trebuie să fie o târnă de informaţii pe aici... pe undeva.
-     Cel puţin cred că îi putem găsi numele real, până când maimuţa se va întarce. Între timp, fă-ţi de cap. Şi... poate oglinda ne poate ajuta.
Privesc în jur şi din toate minunile observ o lampă gălbuie, destul de prăfuită. Mă ridic şi mă apropii de oglindă, în speranţa că mă va ajuta.
-     Oglindă fermecată, am o întrebare.
Spiritul apăru.
-     Doar ştii regula, îmi spuse.
-     N-am timp de prostii...
-     Nerăbdarea ta e nesimţire curată, inutilitatea ta e crudă, dar măcar ai un respect pentru regulile de mult puse.
-     Oglindă, oglinjoară, vreau să îmi spui unde acest Fable are să ,,sară”.
-     Vezi, nu a fost aşa greu.
Sunt la două secunde distanţă să te sparg...
-     Nu trebuie să faci asta... Bine, bine. De care Fable vrei să ştii ?
-     Omul de lemn.
Spiritul dispăru, iar în locul lui, în faţa unui local, îl puteam vedea pe Woody bălăngănindu-se.
-     Unde e?
-     Ceea ce vezi e totul. Omul de lemn şovăie pe străzi.
-     No, la dracu. Ce stradă e aia?
-     Îmi pare rău, Hoffman, îţi pot arăta doar ceea ce poţi vedea.
-     Arăta-mi-o pe Albă-ca-Zăpada.
Acelaşi lucru, Zăpada vorbea încă la telefon.
-     Nu e mare lucru, ea în aceeaşi cameră cu tine.
-     Bine, arată-mi-l pe Bufkin.
Maimuţa nu îşi făcea aşa de bine treaba.
-     Lasă sticla jos, am exclamat, fă-ţi treaba.
-     Nu am găsit încă...! se zbengui maimuţa fără nicio treabă.
Şi totuşi, dacă puteam profita, merita să încerc.
-     Nu ştiu cum o cheamă... cel puţin nu încă.
-     Ei bine, dacă nu vei afla, nu te pot ajuta, spuse, jucându-şi jocul de rime.
-     Atunci, nimeni, deocamdată.
Oglinda îşi reveni, spiritul dispărând. Nu am aflat mare lucru. Îmi trebuia ceva rigid, ceva cu care să mă leg de toţi... Părăsind coridorul şi deplasându-mă către birou, observ maimuţa zburând încărcată cu acele cărţi. Nu rezistă mult, scăpă câte o carte şi pică jos.
-     Bine, sunt sigură că vom rezolva cumva, se auzi vocea suavă a Zăpezii. Mulţumesc.
Cu toţii eram curioşi să aflăm ce era ascuns în acele cărţi. Bufkin se ridică rapid, realizând că suntem într-o mare risipă de timp şi le aşeză pe birou. Mă apropii şi eu de birou, examinând ceva ce rămăsese de când plecase Ichabod. Trei cărţi zăceau pe marginea biroului, aşezate orizontal. Prima carte ilustră o tânără îmbrăţişând un lup ce poseda nişte puteri haotice.
-     Putere, murmur eu, realizând ceea ce vrea să relate ilustraţia.
O arunc câţiva centimetri distanţă de cealaltă şi trec la următoarea. O creatură ce semăna cu Bufkin, fluturând o pană albastră.
-     Înţelep... ciune ?
Nu eram sigur de ceea ce voia fiecare carte să demonstreze, aşa că le-am lăsat baltă. Mă apropii de femeie şi observ o carte groasă, deschisă pe mijlocul mesei.
-     Ar trebui să începem... cu astea, spuse ea uşor iritată de cantitatea uriaşă de informaţii. Orice informaţie despre Fableşi din comunitatea noastră ar trebui să fie într-una din cărţile astea.
Mă aplec asupra cărţii deschisă la o pagină aleatorie şi privesc. Colorată, extrem de colorată. Un sat se zărea dincolo de o mulţime de personaje. Pe de-o parte animale, pe de-o parte deghizări perfecte. Privesc în mijlocul paginii şi observ, alături de brazii înalţi, o tânără scundă, purtând un coşuleţ plin de bucate, îmbrăcată sărac, cu o mantie roşiatică, pusă pe cap.
-     Hmm, cred că numele ei Roşia. Ştiu că nu a supravieţuit...
Alături, unde privea fata, într-o poziţie de atac, era un cavaler, al Scufiţei Roşii, purtând o armură ponosită, încercând să ucidă o creatură, un lup.
-     Omul de lemn ? întrebă surprinsă Zăpada.
-     Mda, şi toporul său.
Privesc spre lupul cel mare, încercând să-i ţină piept cavalerului din pădure.
-     Ăsta sunt eu. Se pare că nu aveam o zi bună.
Observând că-mi îndrept privirea în colţul stâng de jos al pagini, spre o tânără înaltă, ţinând un măr pe jumătate întreg, Zăpada spuse zâmbind:
-     Asta ar trebui să fiu eu, nu?
-     Da, şi piticii tăi. Prea puţin spus despre ei. Cu atât mai bine, am spus oftând.
Spre centru, în partea de jos a paginii, o frumoasă fată zâmbea către un bărbat, ţinând o mască din piele în mâna stângă.
-     Frumoasa, într-una din zilele ei fericite, am argumentat, arătând cu degetul spre ea.
-     Şi... omul său... Bestia.
-     Mda, destul de amuzant.
Privirea-mi fugi dincolo de aceste personaje, făcându-mă să zâmbesc neconenit. O mulţime de porci păreau a se tăvăli pe mica pajişte.
-     Colin... şi cei doi frați ai săi.
Ceva îmi atrase din nou privirea, însă nu aşa de amuzant.
-     Am mai văzut asta înainte, tu nu ?
Un personaj necunoscut, cu un sac întunecat pe cap, parcă fiind gata să fie executat, alături de doi bărbaţi.
-     Simbolurile de pe acea haină, seamănă leit cu cele de pe inelul pe care tocmai l-am găsit, am spus mulţumit, privindu-l din nou.
-     Crezi că ar putea fi taică-său sau fratele ?
-     Poate.
-     Atunci astea ar putea conţine ceva indicii despre simbolurile vechii comunităţi şi familiile ce deţineau asemenea simboluri. Dacă e aşa, sigur îi vom afla adevăratul nume, mă asigură serioasă.
Mă deplasez pe cealaltă parte a biroului, către o nouă carte, lăsând-o pe Albă-ca-Zăpada cu cealaltă. Deschid cartea la primul semn de carte şi privesc. O mulţime de pomi, rădăcini, pantofi şi dovleci. Bufkin mă privea nerăbdător.
-     Minunat...!
-     Ce e, ce e ? întrebă maimuţa impacientată.
-     Nu pot citi nimic din prostiile astea, îmi argumentez atitudinea.
-     Eu pot ajutaa! ţipă fericit, pe un ton superior.
-     Mda, mersi.
Maimuţa se aşeză în faţa mea, pe birou şi-şi aplecă privirea asupra ilustraţiilor.
-     Ne ajutăm reciproc, spuse maimuţa bucuroasă.
-     Nu exagera... Tradu, totuşi.
-     Mm, un design rafinat, din porţelan de clasă înaltă, de pe holul lui Toad.
-     Domnul Toad ? întreb confuz.
-     Cred că a scris-o cu mâna lui.
Realizând că pe pagina respectivă nu există nimic de ajutor, întorc foaia, unde observ, neaşteptat, acelaşi inel.
-     Ăsta e. Dar din povestea a cărei familii e ?
-     Dacă mă gândesc mai bine, era una ciudată. Un nume ? All-lair-lie-rau. Stai aşa, mă duc să mă uit după ea.
-     Alllair-lie-rau înseamnă... ceva de... măgar?  În germană! îşi aminti Zăpada.
-     Piele de măgar, rosti dintr-o carte maimuţa.
-     Da! Ce spune ?
-     Pielea unei fete de măgar, A.K.A, piele de măgar, A.k.a piele de fund; preferă să fie folosit numele de Faith. Poetic!
-     Bufkin, nu aveam nevoie de comentarii, spuse supărată.
Privi mâhnit, după care tuşi.
-     Povestea pieii de măgar. A fost odată un mare rege cu o regină alături. Aceasta s-a îmbolnăvit. A făcut o promisiune soţului său ca doar să mărite cea mai frumoasă fată din regat. După o lungă perioadă de căutare, şi-a dat seama că singura femeie care era de seama frumuseţii ei era... fiică-sa... Soartă.
Imediat cum am auzit asta, am tresărit.
-     Avea o mantie magică, făcută din piele preţuitului măgar al tatălui său, care ar fi ascuns frumuseţea ei şi ar fi scăpat din regat tatălui său. În cele din urmă s-a măritat cu un bărbat care a reuşit să vadă dincolo de acea mantie şi să îşi dea seama de adevărata ei frumuseţe... dar tot au trăit fericiţi.
Cu toţii eram uşor melancolici din cauza adevăratei poveşti.
-     Ar trebui să o marchez, domnişoară ?
-     Da, te rog, spuse tristă.
Bufkin apucă ştampila şi apăsă pe foaie, unde, în cele din urmă, apăru ca fiind decedată.
-     Dar care-i numele soţului ei ? întreb neliniştit.
-     Lawrence. Prinţul Lawrence.
-     Avem ceea ce căutăm ? mă întrebă Zăpada în timp ce mă depărtam.
-     Da.
-     Numele ei e Soartă, s-a măritat cu Prinţul Lawrence... adică e mai mult decât noi am...
-     Numele ei era Soartă.
-     Mda. Ar trebui să vorbim cu bărba-su.
-     Crezi că el a ucis-o ?
-     Nimic nu m-ar mai surprinde, acum. Nu ne permitem să-l acuzăm acum.
Ştiind că am reperat alţi potenţiali suspecţi, mă apropii de oglindă, cu speranţa la un nou indiciu.
-     Oglindă, oglinjoară, bla, bla, able,... bla, bla bla, despre acest Fable.
-     Care ? apăru din nou spiritul.
-     Arată-mi... arată-mi Soarta.
-     Prin puteri magice, ale ei gânduri ascunse... Din păcate pentru tine ,,buzele-s strânse".
-     Ă... ce ?
-     Acele buze sunt pecetluite, repetă din nou.
-     Nu e modul meu de a bolborosi, Hoffman, doar că aşa trebuie să fie.
-     Atunci... el e un prinţ, arată-mi-l pe Prinţul Lawrence.
Oglinda se transformă, ilustrându-mi ceea ce voiam. O podea extrem de aglomerată, un scaun pe care... el stătea, la piciorul căruia, un cuţit însângerat zăcea.
-     Ce face ? mă întreb nedumerit.
-     Unde e asta ? întreb supărat.
-     Unde e ce ? se auzi vocea Zăpezii.
-     Ştii unde stă prinţul ?
-     Păi dacă e un prinţ... probabil mutat pe South Bronx. O clădire galbenă, cu obloane roşii ? Ceva ?
-     Rame roşii...
-     Mda, te pot duce acolo.
-     O secundă... Arată-mi-l pe tatăl lui Lawrence, vechiul rege.
O pădure deasă apăru, iar în iarbă, un braţ scheletic apăru înfipt în pământ.
-     Mh, asta ar trebui să îl taie de pe lista suspecţilor.
Îndepărtându-ne către uşă, telefonul sună alert.
-     Scuze, trebuie să răspund.
Domnişoara alergă către telefon, punându-l la ureche.
-     Alo? Biroul de Afaceri din Wood... Da, Eu... Da, e aici. Aşteptaţi. E pentru tine, Hoff, spuse, întinzându-mi telefonul.
-     Hei, Hoffman. Sunt eu, Toad. Eşti acolo ?
-     Ce vrei ? întreb nervos.
-     Hoff! La naiba. Ascultă-mă! E un individ la etaj, care merge pe urmele Omului de Lemn. Vino până aici, Hoffman. Înainte ca el... Stai. Aşteaptă!
Zgomote ciudate veni din telefon, după care strigătul de ajutor al lui Toad.
-     Ce ţi-a zis ?
-     Greu de spus. Ceva se întâmplă în blocul lui Toad.
-     Cum rămâne cu soţul Sorţii ?
-     Mda, nu ştiu ce să spun. Ar putea avea probleme şi el. Şi da, ar trebui să mergem acolo să răscolim apartamentul ei. Toad ar trebui să aştepte.
-     Gata când eşti şi tu.
    Îmi iau haina în braţe şi deschid uşa curtând-o. Îmi zâmbeşte, după care iese.

Buna ! 
Am reusit sa trec pe aici, si ma surprinde ca nu am avut decat un capitol de recuperat. 
Ce pot spune ? E un fic super-original care se inspira din basme, pe deasupra mai e si politist. 
M-a cam pris ancheta si sunt curioasa ce se va intampla mai departe.
Merci de anunt si sper s-o faci si data viitoare.
Ja ne !

Fic inchis la cererea autorului. Topic mutat!

Fan Fic deschis la cererea autorului. Spor la scris!

Skitte a scris:

Partea a cincea

    Am parcurs holul etajului în viteză, luând liftul principal, după care, trecând în fugă de la (Cred că era ”pe la recepție”) recepție, am deschis ușa și am ieșit afară. Coborând treptele ce duceau către curtea imobilului, Zăpada tremură și mă întrebă îngrijorată:
-     A spus Toad cine era? Era cumva Omul de Lemn? adăugă, începând să intre la bănuieli.
-     Nu știu, am răspuns imediat, fără să gândesc, în timp ce mergeam la pas cu ea către poartă. E posibil. Oricum, oricine era, Toad părea să nu fie fericit că îl vede.
-     Păi, spuse femeia ridicându-și privirea din pământ, prințul Lawrence poate aștepta, zic eu.
-     Încă nu l-ai văzut, am concluzionat fără grabă. Să știi că. . . (Ce-s cu spațiile între punctele de suspensie? Văd că-s spații și în continuare.)și el cred (Nu era ”crede”?) că ar avea nevoie de ajutor.
    Aceasta se încruntă și blocă ieșirea, întrebându-mă unde să ne oprim prima dată. I-am forțat brațul, după care am trântit porțile și m-am sprijinit de marmura ce sprijinea gardul. Mi-am mângâiat aspru barba, gândindu-mă rece la ceea ce ar trebui să fac. Îi auzeam vorbele broscoiului în cele mai îndepărtate colțuri ale minții și știam că era ceva serios, însă. . . și Lawrence însemna ceva.
    Am scuipat zdravăn, după care m-am întors către ea.
-     Se pare că Toad are nevoie de ajutor acum. Putem verifica pe prinț după.
-     În regulă, îmi spuse oftând. Oricum nu căutam să dau de veste despre asta.

*

    Se crăpa de ziuă; se pare că mersesem ceva vreme, probabil destul de lent.
-     . . . și am ajuns să fiu aruncat pe fereastră, lovindu-i mașina lui Toad, îi explicam altercația cu Woody, care în acel moment era drogat.
-     Băieți, voi întotdeauna sunteți un dezastru, spuse ușor rânjind.
Blocul era chiar la o aruncătură de băț.
-     . . .Mai rău pe zi ce trece, îi răspund sarcastic, arătându-i găurile din pereții exteriori ai etajului superior.
Am mers ceva mai înainte și am privit zâmbind mașina încă distrusă ce era parcată lângă mine.
-     O fi cineva sus? întrebă ea mușcându-și buzele.
Am observat un obiect mișcând și, după forma corpului pe care o văzusem destul de vag, puteam spune cine este.
-     Hei! am strigat către el, încruntându-mi sprâncenele.
    Auzind vocea mea, se îndepărtă, fără să îl mai pot privi.
-     Așteaptă aici! am exclamat către ea, știind că nu ascultă.
Am trântit ușile apartamentului, după care am urcat în fugă scările, înfuriat de atitudinea inferioară a personajului. Am alergat de-a lungul holului și am pătruns în prima cameră din dreapta. Nicio ușă, peretele spart de-a binelea. Am privit în jur și mi-am dat seama că am ratat distracția. Saltelele erau rupte și găurite, chiuveta era smulsă din perete(,) iar toate detaliile ce alcătuiau o cameră decorată frumos erau aruncate de colo colo, fie pe pereți sau pe jos.
    Am înaintat către acel orificiu și i-am făcut semn Zăpezii. Am privit din nou în jur și mi-am imaginat cine ar fi putut face asta, însă, (Fără virgulă.)fără rezultat. Deodată, o voce înfundată, subțire, se auzi de jos, odată cu vocea lui Toad.
-     Îmi pare rău!
-     E de ajuns, deja! Taci! se tulbură vocea acestuia.
Am coborât scările fără să mai acord atenție dezastrului din jur. Am observat-o pe Zăpadă în fața ușii, ascultând cu atenție discuția. M-am apropiat de ea, după care mă întrebă cu o atitudine înmuiată:
-     E. . . e fiul lui?
-     Al lui Toad? Poate.
Am încercat să înaintez, însă palma caldă a acesteia mă opri. Îmi atinse pieptul cu gingășie, după care, fără să o îndepărteze, mă sfătui să mă comport. . . frumos. I-am strâns mâna, după care (Se repetă ”după care”, aici puteai înlocui cu ”apoi”, ”pe urmă” etc...) am împins ușa, (Fără virgulă.) relaxat. Broscoiul auzi numaidecât și își schimbă atitudinea.
- Hoffman! exclamă tot într-o bucurie. . . și domnișoara Albă-ca-Zăpada. Ăh, încercă să schimbe subiectul, cu siguranță nu ați venit până aici doar pentru aiureala mea. . .
Mi-am pus mâinile în sân, (Fără virgulă.) enervat, știind că din nou m-a dezamăgit.
-     Scuze, Hoffman, încercă să îmi explice verzuiul, știu că e jenant să recunosc, dar eu chiar am crezut că e altcineva în apartamentul Omului de Lemn.
Se apropie de mine, (Fără virgulă.) gesticulând, privind cu o milă de sine.
-     Nu era nimeni deși, nu când am verificat eu, spuse bâlbâindu-se și mai mult, . . . nimic, nimic decât o țeavă neetanșă și alte multe lucruri dezordonate. Cred că imaginația e cel mai bun lucru pe ziua de astăzi, îmi spuse zâmbind, reușind să-și găsească cuvintele. Deci da, știi tu, alarmă falsă.
Auzind vorbele lui, mi-am adus aminte că eu chiar am văzut pe cineva, însă nu eram sigur pe cine.
-     Era cineva sus. . . dar s-au cărat când am ajuns noi aici.
-     Da? întrebă mirat. Atunci, comentă din nou, întorcându-și privirea aspră către fiul său, urechile tatălui tău mai au vreun an sau doi putere.
Deodată, Zăpezii i se păru ceva suspect și privi insistent în jur. Îi atrase atenția starea broscoiului pitic, care nu părea fericit. Se aplecă către el, întrebându-l:
-     Ești bine?
    Răspunsul fu anulat de intervenția tatălui care încercă să o facă să înțeleagă că nu e decât o înțepătură a piciorului.
-     E mai bun la înnot decât la mers, ca tatăl său, spuse râzând.
-     Vrei să. . . ? mă întrebă discretă aceasta.
    Din nou, se amestecă:
-     Deci, spuse energic, cred că veți pleca acum. Nu mai e nevoie de o altă alarmă falsă, sunt sigur. Adică da, continuă fără sens, chiar îmi pare rău că ați venit până aici degeaba. . . . Dar chiar nu a fost nimic, nimic!
-     Cineva a fost aici, în imobilul tău! am spus enervat. Asta e pentru starea ta de bine, Toad. Tu ne-ai sunat, îți amintești?
-     Da, da, spuse din nou supărat, și apreciez, amice, dar. . .
-     Totul e bine, relaxează-te. Vom pleca de aici. . . într-un minut. Vreau doar să mă asigur.
-     Bine, bine. Eu doar voiam să nu vă irosesc timpul vostru. . . prețios.
Se îndepărtă și ne sugeră să luăm un loc în timp ce ne pregătește un ceai. Deîndată ce se îndepărtă, femeia consultă pe copil.
-     Chestii de adult, nu?
-     Uh. . .
-     Da, stai! Știi, Flycatcher mi-a spus că aveai o destul de grozavă colecție de insecte. Chiar mi-ar plăcea să o văd, adăugă binedispusă. Nu e în... camera ta?
- Am un uvil.
-     Super! exclamă femeia.
    Toad se întoarse, fără nicio cană de ceai.
-     V-am spus că nu e nimic!
-     Cu siguranță. . . am spus plictisit.
    Zăpada dispăru alături de fiul broscoiului într-o altă încăpere, în timp cu eu am rămas în aceeași incintă. Privesc în jur și observ destule lucruri care să mă facă sigur că ceva s-a întâmplat. Lampa era făcută cioburi, lângă piciorul mesei, exact în stânga mea.
-     Cum s-a întâmplat asta? -(Ce-i cu ”-”?) m-am aplecat fără să o ating.
-     La dracu! șopti iritat. Prostia aia trebuie să fi căzut de pe masă, îmi oferi o explicație.
-     Ăhăm, deci lampa a căzut singură de pe masă, am speculat cu o privire neîncrezătoare.
-     . . . Sau băiatul a dat târcoale locului, s-a jucat pe podeau sau pește-spadă. Cine știe ce a făcut. . . (Semnul întrebării, e interogație retorică.)
Odată cu lampa, întrerupătorul electric din perete păru că a fost smuls, însă, (Fără virgulăăăă.)nu am mai comentat și mi-am lăsat interpretările să curgă în centrul minții mele.
    Am coborât cele câteva trepte ce duceau către sufrageria frumos decorată, într-un stil rustic, tradițional, cu șemineu de piatră, carpete de culori închise ce pictau parcă imaginea pereților din care, apropo, venea un miros tare ce îmi ascuți simțurile.
Am inspirat mirosul de două ori, după care l-am privit discret, cu coada ochiului.
-     Sângerezi? am întrebat mai încet, privindu-i corpul verzui.
-     De ce ? Acolo e. . .
-     Sânge. Și încă proaspăt
-     Oh, bine. Cred că am zburat mai rău ca o pasăre prin casă să pot lua o broboadă să-i înfășor rănile copilului. . . Și, spuse din nou printre bolboroseli, da, lampa e bucăți, sângele pe perete. . . e groaznic, știu, adăugă părând terifiat.
-     Sună. . . concluzionez eu confuz, pierzându-mi cuvintele. . . da, groaznic.
-     Hei, nu face pe Mama Henning cu mine! exclamă furios. Rana nu a rămas foarte mult timp, știi. Beneficiile unui Fable. Sau, cred, a unei broaște.
Fără să îi mai acord vreo atenție deosebită sau să îi răspund, m-am întors către cealaltă parte a camerei. Ceea ce mi-a atras atenția erau câteva bețe uscate, întinse pe un covor neted și moale, de culoare maronie.
-     Mai mult sânge aici. . . am spus suspect, privind minuțios obiectul.
-     Pe. . . vătrai ? a întrebat mirat.
-     Mhm, ce s-a întâmplat?
-     Păi, bănuiesc că, spuse apropiindu-se de mine, s-a întâmplat în timp ce împingeam cărbunii. Mi-a alunecat din mână ca o scoică și m-a făcut să îmi depărtez picioarele de durere. Doamne, durea ca dracu! (”dracu' ”)
-     Stai, mai devreme mi-ai spus parcă că te-ai tăiat la mână. . .
-     Ba da, nu, mi-am. . . mi-am tăiat mâna. Da, m-am tăiat la mână prima dată, lucru care m-a făcut să scap prostia aia pe picioare. O întoarcere devastatoarea a evenimentelor, începu să râdă.
Am luat obiectul în mână și m-am apropiat de locul cu pricina și am asimilat cele două întâmplări. Broscoiul se enervă observând că nu mă las ușor bătut.
    Dar totuși, lovitura și semnul lăsat în perete m-a convins că nu era precum spune el.

    Titlul ficului nu-mi pare ceva aparte, deși nu pot spune nici că este zero la capitolul predilecție. Se încadrează aproape de jumătate, se potrivește adecvat textului și nu este genul de titlu care dezvăluie întreg conținutul, deci își revendică o urmă de mister.
    Păstrezi și acum ceva taină în ceea ce privește personajele, acțiunea și așa mai departe. Îmi place asta, nu ai dezvăluit imediat totul și ai lăsat semne de întrebare. Până acum este dezvoltată plăcut și destul de autentic, însă nu a reușit să îmi trezească un interes, să mă facă să vreau să citesc mai departe. Este drăguță ideea, tema abordată nu are legătură cu mai nimic citit pe forum și, pentru genul SF, conține ceva detalii. La acest gen este mai greu pentru că necesită originalitate și multă imaginație, stabilirea unei tone de detalii și a unor idei care să nu fie banale, uzate și nici prost combinate. Deci: deși te descurci binișor, mai ai de lucrat la chestiile menționate în ultima frază.
    Este OK descrierea, însă se poate și mai bine. Știu că ți-am mai dat critică și chiar m-am uitat la ce-am scris atunci. Ai evoluat în descriere, va fi din ce în ce mai favorabil dacă continui. Acțiunea se menține pe linia de plutire, nu este grăbită, dar nici înceată.
    Mi-au plăcut unele replici ale personajelor, însă au fost și momente în care o mulțime dintre ele erau plictisitoare. Dialogul este foarte important și poate avea puterea, dacă este bun, să facă un întreg capitol, în ciuda faptului că poate fi redus. Nu este prestigioasă cantitatea, ci calitatea.
Exprimarea poate fi și ea îmbunătățită, iar punctuația are probleme în ceea ce privește virgulele; de obicei sunt în plus. Am întânlit în unele capitole faze în care puneai după un semn de punctuație încă unul:

Citat :

- Da, da, da,... cred că da.

    Și mai era ceva gen  ”?,”. Nu se fac chestii d-astea.
    Estetica-i OK, nimic de comentat.