Copila diavolului

Subiect: Copila diavolului Vin 14 Feb 2014, 22:39

Știu că e o nebunie să vin cu trei ficuri noi, dar chiar nu m-am putut abține. Oricum, chiar ador ideea asta T.T și sper să vă placă și vouă, doar că mi-ar plăcea dacă mi-ați spune dacă merită continuat sau nu. Meh, eu vă urez lectură plăcută și aștept nerăbdătoare să vă văd părerile. Ja nee !

Capitolul 1

Autor

Iadul, un tărâm neobișnuit, bătrân și înspăimântător, așa numitul „închisoarea sufletelor păcătoase”. Se spune că dânsul există de la începutul lumii și că acolo se chinuie răutățiile ce la naștere luară formă umană, deși, nimeni n-are posibilitatea să dovedească asta, să aducă la lumină o dovadă concretă. Pentru unii Iadul reprezintă o a doua casă, căci acele ființe se închină zeului Satan și-l venerează, construind până și altare în cinstea lui, intitulându-se sataniști. Pe când alții tind să creadă că îngerul căzut ce domnește de când lumea și pământul în tărâmul de jos e păcătos, înspăimântător și că trebuie ținut la distanță de casa omului cinstit, așa că aceia aleg să se roage la Dumnezeu, cu alte cuvinte, să se închine zeului suprem. Cu toate acestea, pe pământ există și femei ori bărbați ce se cheamă „atei”, necredincioși convinși, căci ei nu cred nici în forța binelui și nici în cea a răului, trăind, adesea, cel mai bine față de restul semenilor lor, în pace și liniște. Încă de la începuturile începuturilor au existat aceste grupuri și cred că or să existe până la sfârșitul lumii. Și totuși, așa cum există religiile, zeii, ignoranța și credința, așa există și ura. Un om credincios și bun, un om peste care s-a abătut o nenorocire imensă cu toate că acela s-a rugat la zeul lui fără pauze de masă, fără să doarmă, și cu toate acestea nu i s-au răspuns rugăciunii, se răzvrătește, iar inima i se întunecă, o ură imensă așternându-se pe dânsa, ura față de dumnezeul ce-l iubea odată. Credința se schimbă la fel cum se învârte timpul și nimănui nu-i pasă, dar oare, pot să mă înșel în
privința aceasta?

Sasuke:

Obișnuiam să fiu un băiat liniștit, credincios și bun la suflet. Adoram să-mi petrec timpul cu prietenii mei, cu familia mea și adesea mai mergeam și prin vecini să împărtășesc și altora gustul minunat al plăcintei făcute de mama. În vremurile când orfelinatul orașului nostru dusese lipsă de personal m-am oferit să ajut, cu toate că cursurile de la școală mă omorau, chiar dacă nu-mi mai rămânea timp de joacă, de oamenii pe care-i iubeam. Mi-am făcut întotdeauna temele, am răspuns numai când am fost întrebat și absolut niciodată n-am îndrăznit să rănesc sentimentele cuiva sau să jignesc. Fetele nu renunțau din a mă urmării și admira mereu, peste tot, dar și de ajungeam la capătul nervilor le răspundeam politicos și le rugam să mă lase singur. Câteodată rămâneau asemenea stanelor de piatră, mă priveau încontinuu, făcându-și cine știe ce iluzii și vise de viitor cu mine, însă încercam să le ignor, nu că aș fii fost prea încrezător în mine, egoist sau cu nasul pe sus. „Dacă oferi iluzii și speranțe oamenilor, speranțe false, o să-i dezamăgești și-o să le oferi numai durere și lacrimi”, acestea au fost cuvintele bunicii, vorbele înțelepte după care m-am ghidat mereu. Și, într-adevăr, unele ajungeau să-mi mărturisească fel și fel de chestii jenante, dar găseam cale de scăpare și le consolam spunându-le că nu am timp de relații. Asta părea să fie un motiv suficient, un motiv care nu o să le aducă lacrimi pe obrajii tineri și îmbujorați. Lumea se plângea încontinuu că animalele fără de stăpân trebuie să moară, că îi deranjează, așa că am luat atitudine, eu și prietenii mei. Mi-au fost alături și atunci. Împreună am reușit să strângem fondurile necesare pentru o clădire destinată vietățiilor vagaboande și sărmane. Întotdeauna am fost bun, ba uneori îmi petreceam întreaga noapte în altarul vechi, abandonat de lume, rugându-mă pentru bunăstarea familiei mele, vecinilor și prietenilor mei.
Și pot să jur că străluceam atunci când știam că o să mă pot ruga în liniște, că o să stau singur singurel în altar, căci credeam cu tărie în zeul suprem, în Dumnezeu. Îl veneram și-i duceam ofrande uneori, mâncare, lumânări parfumate, flori, apă sfințită și câte altele, împreună cu mulțumirile obișnuite. Știam oricum că oamenii fără de locuință se serveau cu alimentele ce serveau drept ofrande, dar nu mă lăsa inima să le spun să înceteze. Bieții aceia meritau să le pună ceva pe masa improvizată copiilor uitați de cruda societate. Am crezut în Dumnezeu cu toată ființa mea, într-adevăr.
„Am crezut!”, mi-am repetat nervos în întunecimea minții mele, strângându-mi pumnii. Citisem în diferite cărți și auzisem de la oamenii mai în vârstă că să crezi, să te închini și să ceri iertare e cheia mântuirii și a succesului. A unei vieții mai fericite, ferită de obstacole. Ca un copil mic și pr*st le-am dat ascultare, dedicându-mi timpul tuturor mai puțin mie. Țin minte și acum că ajungeam adesea târziu acasă, căci eram împovărat cu soarta a mai multora, cu problemele lor personale, așa că o neglijam pe mama. Nici nu observasem că începuse să se simtă rău, că o boală fără de milă îi amenința existența prețioasă și-o conducea încet, dar sigur spre moarte. Ea a îndurat totul în tăcere, nespunându-mi un singur cuvânt despre suferința ce prinsese contur pe chipul ei angelic și palid. Itachi și Sai au îngrijit-o cât au putut de bine, purtând-o în secret pe la cei mai buni doctori din oraș, dar la ce bun? Totul fusese în zadar. Nimeni nu putea să o vindece, să-i facă dispărută atât durerea cât și gaura pe care-o purta ca un tatuaj permanent în inimă. Și-așa timpul a trecut, fiindcă el nu se oprește niciodată, nici pentru mine ori altcineva. Mama și-a dat ultima suflare în brațele lui Sai. Nici nu-mi închipui cum am putut să rămân intact și sănătos mintal când aproape ajunsesem în pragul nebuniei. Spărsesem o grămadă de lucruri prin casă, cauzând stricăciuni peste stricăciuni, totuși, nu la fel de mari ca suferința ce ajunsese să mă urmărească pretutindeni.
Îmi părăsisem vechile credințe, aruncând cu ură spre Dumnezeul pe care-l admirasem odată, căci nici nu se sinchisise să-mi asculte ruga. „Egoistul!”. Lacrimile mi-au devenit un fel de o a doua plapumă a chipului meu, după piele, cu toate că timpul a avut grijă s-o facă dispărută. Au trecut 3 ani de la tragedie și ura mea n-a dispărut, ba a crescut cu fiecare zi ce-a trecut. S-a făcut din ce în ce mai mare, mai puternică, mai dominatoare, mai densă. Și-am vrut să uit totul și să plec altundeva, doar că sufletul meu n-a putut să accepte așa ceva. El s-a îngrijit să-mi spună că am nevoie să mă descarc pentru a mă putea vindeca, să-l fac pe așa-numitul zeu să plătească pentru păcatul lui, pentru egoismul cu care m-a tratat în cele mai grele momente ale vieții mele, că m-a lăsat singur pe când tânjeam după miracolele și înțelegerea lui. Fiecare mușchi s-a încordat, și-am simțit cum încep să strâng canistrele golite adineauri mai tare. Dat fiind faptul că locuiesc într-un orășel mai micuț, altarul și el vechi, fusese construit în totalitate din lemn de cireș ceea ce nu-l făcea prea greu de șters de pe harta noastră.
Am iubit locul ăsta, zeul ăsta, dar mai presus de toate mi-am iubit mama și pentru că a luat-o de lângă mine simt nevoia să mă răzbun. Probabil că nici n-o să-i simtă lipsa având în vedere că are mii de altare închinate lui, însă nu pot să mă împac eu cu mine dacă las lucrurile astfel. Mi-am scos bricheta din buzunarul drept, pregătindu-mă să-mi duc planul la bun sfârșit. Într-adevăr, momentele petrecute aici au fost neprețuite și poate că n-o să le uit niciodată, deoarece aici mi-am petrecut copilăria. Asta nu o să mă facă să mă opresc, totuși. Am aprins micuțul obiect, apoi l-am aruncat pe-o linie din benzină, privind captivat flama ce se întinsese mult prea repede peste lemnul șubred. M-am uitat la festinul flăcărilor până ce au reușit să înghită totul în calea lor, mai puțin pe mine, iar atunci când am dat să plec o plăcuță căzută mi-a atras atenția.
„Fiecare plăcere vine cu un anumit preț”.
- Du-te dracu'!, am șoptit, râzând enervat. Zeii nu există, așa cum nici bătrâna mea nu mai e.

Subiect: Re: Copila diavolului Vin 14 Feb 2014, 23:57

Interesant fic, chiar imi place si abia astept sa vad cum va fi pe marcurs asa ca astept nextul:)

Subiect: Re: Copila diavolului Sam 15 Feb 2014, 17:44

Bunăă!

Îmi place mult, abia aştept să văd cum se conturează totul. Chiar interesant. Ai multăă descriere, şi nu din aia plictisitoare care să mă facă să caut dialogul :"> sper să mă anunţi când vii cu următorul capitol! Kisses!

Subiect: Re: Copila diavolului Mar 18 Feb 2014, 21:38

Super ficul tau
De mult astept o idee ca asta
sa pui nextul repede da?
sa ma anunti

Subiect: Re: Copila diavolului Vin 21 Feb 2014, 21:58

E interesant,dar nu pot sa-mi dau seama de prea multe dinr-un singur capitol.Te rog sa ma anunti cand pui next.

Subiect: Re: Copila diavolului Joi 17 Apr 2014, 21:00

Fanfic blocat datorită inactivităţii.