Renăscut prin tine.

Subiect: Renăscut prin tine. Lun 03 Mar 2014, 22:17

Renăscut prin tine

Capitolul I

- Vorbeşti despre iubire ca şi cum ai avea peste 30 de ani, deşi ai doar 23,ce ţi s-a întâmplat?

Eram în fața unei cafenele, împreunã cu o nouã prietenã de facultate. O descoperisem așa târziu. Era una dintre fetele timide care se așeazã în ultima bancã, punându-și gluga pe cap și cãștile în urechi, ascultând cea mai vicioasã muzicã posibilã, rap-ul. Eram îndrãgostiți de acel gen de muzicã, care te ambiționa, te ridica mai sus decât erai. Îți dãdea speranțe și nu te omora la prima greșealã fãcutã, ci te îndruma mai departe, fãrã a ține cont de erorile trecutului. Era o zi de noiembrie, al naibii de friguroasã. Vântul nu ținea cont cã noi încã tânjeam dupã adierile sale rãcoaroase din timpul lunilor de varã, așa cã se lovea cu urã de fiecare suprafațã care îi stãtea în cale. Culoarea vie ce odatã acoperea parcul din faţa cafenelei se înmuiase sub teroarea adusã de toamna cea plinã de ploi și de șuierăturile ascuțite ale vântului. Intrasem în locul ce se ridica brav în fața noastrã, fiind îmblanziți de cãldura ce se simțea în aerul amestecat cu fumul nociv al tutunului. Ne așezãm la masa de lângã fereastrã pentru a putea admira în același timp și spectacolul de toamnã, cu fel și fel de dansuri triste, care împodobeau aleile cu frunze multicolore. Era o adevãratã reprezentație a naturii.

- Deci zi-mi ce ți s-a întâmplat, cãci tu nu ești genul care sã se gândeascã prea mult la dragoste. Poate o fi doar o pãrere de a mea, dar te știu de aproape doi ani , iar împãrțirea garsonierei a ajutat sã te cunosc.

O priveam atât de atent. Îi cãutam un defect sau mãcar ceva care mi-ar putea spune mai multe despre ea. Pãrul cãrãmiziu îi încadra faţa de copil gingaş într-un mod subtil, ochii mari de culoarea castanei se luminau de fiecare datã când îmi punea întrebãri sau când îmi zicea cã tipul de la literaturã i-a dãruit un alt bilet. Era aşa naivã. Cădea uşor în mrejmele amorului, dar niciodatã prea mult. Era un alter-ego. Puteam scrie o carte despre ea, pentru cã îmi era muzã. Iubeam sã o am în fața unei pânze care era acompaniatã și de pensule și sã vãd cum buzele i se arcuiesc într-un zâmbet perfect.

- Kinder, când ai sã înțelegi cã așa sunt eu? Și da. Am iubit, dar eram mic și prostuț. Îmi plãcea sã cred cã pot avea orice. Deși tot timpul reușeam, niciodatã nu simțeam cã trãiesc cu adevãrat emoțiile pe care era normal sã le simt.

Mã privise în ochi și îmi întinse pachetul de Marlboro, dupã care, îmi oferise alãturi de acesta, un surâs pe care doar ea îl avea. Aprisesem o țigarã, tragând din ea un fum, bucurându-mã de momentul în care particulele gazoase se eliberase în interiorul plãmânilor. Îmi îngânã un 'continuã' iar eu mã lãsasem purtat de firul povestirii.

- Eram la începul clasei a XI a. Iubeam arta încât ajusesem obsedat de ea, iar în graba mea cãtre curs, am dat peste ea. Era o zi al naibii de cãlduroasã, iar ea era pur și simplu frumoasã. Era o șatenã extrem de energicã și enervantã. O mai vãzusem pânã atunci, defapt aveam un curs împreunã sau chiar douã. Niciodatã nu i-am dat importanțã pentru cã.. nu știu, sau poate cã știu. În ziua aceea mi-am dat seama de ce nu îmi 'cãzuse' la picioare ca și restul fetelor din clasa respectivã. Ea îți cerea doar atenție și un pic de respect. Și tot ea iți împrumuta pixuri, teme și uneori chiar bomboane. Le iubea pe cele cu aromã de lapte și cireșe sau vișine. Era o prezențã foarte finã și sublimã, niciodatã nu zicea nimic fãrã sã gândeascã. Am ajutat-o sã își strângã fișele împrãștiate pe holul pustiu dupã care și-a cerut scuze, spunându-mi cã o sa întârziem la curs. Așa cã tot în acea zi am aflat cã eram în aceeași clasã. Pe moment mi se pãruse ciudat cã nu îmi aduceam aminte de ea, dar misterul se deslușise când îmi șoptise cã abia se transferase în clasa mea. Pãrul îl purta mereu prins, în diferite feluri. Niciodatã nu era la fel. Acum era energicã și zâmbitoare, iar dupã câteva minute toatã aura de bunã-dispoziție dispãrea.

- Și ea a fost prima ta iubire? cu glas suav, abia șoptit, îmi pusese aceastã întrebare la care am stat preț de câteva clipe sã mã gândesc, în final rãspunzând sincer și foarte sigur pe mine.

- Nu, nu cred. Era obsesia mea, la fel ca arta. Fãcusem din ea propria pasiune, o transformasem în femeia idealã mult prea repede.

- De ce?

- Pentru cã eram prost! Pentru cã renunțasem la artă pentru ea, pentru cã am renunțat la iubirea mea pentru un nimic. Era o fatã dulce, dar atunci când era iubitã profita. Nu îi pasã decât de ea, la mine nu se gândise niciodatã. Iar eu pentru ea pierdem nopți întregi. Am iubit obsesia pentru ea pânã de curând. Îmi era greu sã accept adevãrul. Nu îl suportam. Deși îl știam, preferam sã mã mint cã nu era nimic adevãrat. Mã drogasem cu zâmbetul ei. Veneam în fiecare zi dupã ea, o luam de acasã și o duceam înapoi, voiam sã o știu în siguranțã, sã o protejez. Ea nu avea nevoie de asta, dar am înțeles asta mult prea târziu. Nu era zi în care sã nu îi cumpãr ceva, o floare sau o ciocolatã, deși uitam de fiecare dată că nu îi plăcea pentru cã ciocolata, după zisele ei, nu îi făcea bine, îi creea disconforturi și stări nervoase.

- Mie poți sã-mi cumperi oricând ciocolatã, știi doar cã o ador!

Doar de aia îi se spun Kinder. Era așa copilãroasã. O iubeam pe ființa care stătea în fața mea cu coatele pe masã, ținându-și capul în ele, privindu-mã cu ochii ăia de cãteluș plouat. Uitasem complet de comanda care aștepta, cred cã de 5 minute. Douã cafele și o prãjitura acoperitã de o glazurã neagrã, cu un model destul de haios. Un smocking și un papion. E ceea ce domnea în fața fetei de toamnã.

- Dar tu, Kinder, ai iubit până acum?

O priveam în ochii migdalați și nu vedeam în ei sclipirea ce o caracteriza. Mă speriasem pe moment, dar revenise atât de repede pe cât plecase.

- Nu, de ce să iubesc? Mereu mi-a fost frică de iubire. Pentru mine, e un demon ce te strânge de gât, încet, ca să poată să te privească cum îți dai viața în mâinile ei. Iar eu sunt doar un copil pierdut care se găsește doar în brațele tale și în muzică. De ce aș iubi când îmi place și acest sentiment ? De ce să-mi limitez viața?

Aruncase vorbele acestea încât abia țineam pasul cu ea. Mă lăsase fără argumente. Era o adevărată toamnă în ochii ei. Tăcerea era regina care se așternuse domol peste noi doi. Picăturile se loveau cu durere peste oraș, iar geamul devenise un câmp de curse pentru cei mai rapizi stropi de apă. Îmi aplec privirea către ceașca goală de pe masă. Așa era, și eu - gol. Mâna ei mă atinse ușor și mă strânse, știa că eram dominat de fiecare atingere a sa. Era atât de caldă, eu rece și melancolic. Ea îmi topise orgoliul și răceala cu care tratam orice fată. Ea nu se temea de mine, ci eu mă temeam de ea. Eram un supus de-al ei, cu un singur zâmbet și o suavă privire, devenisem un om veșnic îndrăgostit.

- Plecăm?

Nu așteptase răspunsul meu. Se ridicase de pe scaun, agilă ca o felină, punându-și jacheta și eșarfa de un verde marin. Era micuță, nu avea mai mult de 1.60. Deși purta tocuri, tot micuță era. Lucrul asta îi displăcea, niciodată nu ajunsese la ultimul raft din bucătărie. Acolo erau ascunse proviziile de ciocolată, în special de dulciuri. Mă ridicasem, plătisem nota și ieșisem afară, unde ea aștepta cuminte privind ploaia ce acum se mai calmase. Când ajunsesem lângă ea, mă luase de mână trăgându-mă în ploaia ce cădea liniștită peste noi. Alergasem prin ploaie fără oprire. Părul i se lipise de față, iar chipul era cuprins de zâmbetul copilăriei. Ochii îi străluceau neconteniți. Alergam că doi nebuni sau ca doi pușcăriași care simțeau din nou gustul libertății. Renunțase la geacă, aruncând-o în urma sa, rămânând în rochia negră ce îi înmănușa corpul perfect. Atingeri fugare și priviri timide ne acopereau până la intrarea în bloc. Strada era pustie. Defapt totul devenise pustiu. Lumea se refugiase, se ascunsese. Se temeau de apă, de frig, de îmbătrânire. Și de singurătate. Toamna stinge totul, usucă ceea ce găsește în cale fără a-i păsa prea mult de consecințe.

- Mai repede! E frig aici! Un val de zâmbete îmi năvălise fața, în cele din urmă transformându-se într-un râs puternic. Se întoarce, mă privește cu o sprânceană ridicată, frumos arcuită, curioasă sau surprinsă de reacția mea. Îi arat articolul vestimentar ce îl culesesem de pe jos, în urma sa. Îmi surâde plăcut și într-un mod copilăresc, după care mă ia de mână și mă forțează să urc mai repede. Tremura din toate încheieturile, dar refuza cu ardoare să își ia pe ea geacă. Părul castaniu i se prelingea pe spatele acoperit, iar pasul lin cu care mergea îți dădea senzația că zbura. Era minunată.

Lasă-mă doar o secundă să te mai privesc când dormi, mai dă-mi încă odată șansa să te țin în brațe, mai rămâi... Atât te mai rog!

_____________________________________

* Ficul a mai fost postat și pe alt site!

Subiect: Re: Renăscut prin tine. Lun 03 Mar 2014, 22:30

Heyy buna :**.Pai ficul este destul de frumos dar as vrea sa stiu totusi cine poarta conversatia.Banuiesc ca Sasuke si Sakura din miment ce este postat in aceasta sectiune.Dar totusi sunt in ceata ,ai spus tu acolo,,parul castaniu,,.Nici Sakura si nici Sasuke nu au parul castaniu ceea ce ma face sa cred ca ar trebui pus in sectiunea fan ficuri originale,dar daca ai schimba ficul cu cuvinte de la tine ar fi plagiat.A si apropo banuiesc ca atunci cand ai scris ficul ai selectat culoarea negru . Este interzis sa scrii cu aceasta culoare deoarece nu este vizibila.Vezi tu ce faci.Puuuups:**

Subiect: Re: Renăscut prin tine. Mar 04 Mar 2014, 15:43

Buna. Am trecut si eu pe la ficul tau, ceea ce m-a atras fiind titlul desigur. Si ca sa spun sincer a meritat sa intru. Pentru un prim capitol e chiar reusit si ideea imi pare originala. Imi place foarte mult cum descrii totul si faptul ca acest prim capitol a fost lung si cu de toate; si sper ca si urmatoarele capitole sa fie la fel. Mai e si chestia ca ma regasesc intr-o oarecare masura printre randurile scrise de catre tine. Deci asta e inca un motiv pentru care imi place. Cert e, cel putin asta cred, ca ficul tau o sa ajunga la inimile multor cititori inca de la primele capitole. La mine deja a ajuns. Si asta doar de la primul capitol. Ei bine, iti urez spor la scris. Astept cu nerabdare next-ul si te rog, daca nu e prea mare deranjul, sa ma anunti de el.

Ja na.

Alois Trancy.

Subiect: Re: Renăscut prin tine. Mar 04 Mar 2014, 23:18

Capitolul II

''Te iubesc! era să strige demonul în a lui noapte... ''

Un zgomot plăcut, liniștitor contemplează cu grație întreaga încăpere. Degetele lungi și subțiri se plimbau cu o agilitate înnăscută peste clapele pianului. Fiecare notă lumina faţa gingașă a fetei. Buzele i se mișcau, dar sunetele rămâneau blocate înăuntru. Numai ea putea descifra codul pe care îl rostea cu atâta ardoare, sete, sete de muzică. Asta era viața ei, la asta se rezuma. Pentru un moment privirile li se întâlniră, iar zâmbetul de 'bună dimineața!' nu a încetat să apară. O arcuire frumoasă, splendidă aș putea spune, demnă de Premiul Nobel pentru cea mai frumoasă făptură, pe care ochii omenești o pot vedea. Concentrația ei era asupra mea, pianul devenind o amintire. Mâinile i se plimbau pe fiecare suprafață a chipului meu. Îmi atingea buzele cu degetul arătător care se deschideau la dulcea tortură, după care mâinile urcă mai sus ajungând la ochii. Erau acoperiți încă de ceața somnului din care abia reușisem să mă trezesc. Îi privea cu atât interes, zâmbea la fiecare mișcare făcută, era ritualul ei de a-și cere scuze pentru că se lăsase cuprinsă de pianul de culoarea cărbunelui ce domnea în camera alăturată. Ajunsese la păr, eram absorbit de mișcările pe care mâinile ei le executa în părul meu. Mi-l ciufulea, după care se pierdea din nou în aranjarea sa. Era atât de perfectă. Corpul subțire, fără cusur, stătea pironit în fața mea, apropindu-se până când era lipit de al meu. Îi puteam auzi bătăile inimii, ce dansau într-un mod alert, iar corpul ei emana o căldură molipsitoare. Nerezistând tentației, o iau în brațe, începând să o învârt prin cameră. Glasul ei cristalin suna a copilărie. Îmi amintea de mama. Era o femeie blândă, care mă aștepta în fiecare zi la o stradă depărtare de școală pentru a nu mă face de rușine. Era acolo lângă mine mereu, uneori simt că e aici, alături de unicul său fiu, dar când mă trezesc la realitate, visul se destramă. Cu ochii mari, mă privea în continuare, fără a rata nici o mișcare de a mea. Rupse liniștea ce ne învăluia printr-o replică care îmi aducea zâmbetul înapoi, unde-i era locul, pe buzele mele.

- Dacă aș fi pictor, tu ai fi perfecțiunea ce o caut! Îmi spuse serioasă, zâmbind la final, după care se urcase în spatele meu. Era așa copilă. Era menită pentru a fi iubită!

- Iar ai mâncat ciocolată cât timp am dormit eu? Întrebarea ce i-a fost adresată, i-a adus un mic surâs pe buze, acompaniat de un pupic pe obrazul meu drept.

Singurătate, asta e tot ce îți rămâne după ce iubești pătimaș. Ești mic și înghesuit într-un colțișor al minții care te torturează până când nu mai reziști! Zeci de amintiri renasc în suflet când te gândești la ea, la persoana ce o iubești. Iubirea nu te rănește decât dacă îi permiți tu. Eu i-am permis și am ajuns să-mi plâng de durere fiecare clipă a vieții. Dependența se poate vedea pe corpul meu, care pulsează neîncetat fără să îi pese că-mi rupe în mine fiecare speranță a unei zile cu soare, care nu s-a mai văzut pe strada mea, până când…

- Ai de gând să încetezi cu asta? Vocea de înger se pierdea prin zgomotul dulce al agoniei. Nu îi răspund, ci doar o privesc. Genele dese și negre îi încadrau acei ochi minunați care priveau cu nerușinare în ochi ce îi studiau cu atenție perfecțiunea.

Îi cuprind mâna și îi dau un mic sărut, după care o ridic la fața mea ce vroia să resimtă căldura trupului. Expresia feței ei se schimbase brusc, de la încruntare la zâmbet și de la zâmbet la încruntare. Pe chip i se citea oboseala, ochii cuprinși de o nuanță roșiatică se chinuiau să rămână deschiși. Atât de multă voință i-a trebuit ca să își ia viața de la capăt. A renunțat la tot trecutul. Uneori o vezi că se prăbușește că vrea să scape de tot, dar ceva o ține aici. Lângă mine. Rădăcinile de culoarea florilor de cireș japonez se strecurară misterioase printre cele de toamnă. Viața ei a fost ca un joc, ea doar putea privi, era doar o simplă marionetă în mâinile altora. Nu putea vorbi, zâmbi fără a cere voie. Când mă gândesc la trecutul meu știu că e un nimic pe lângă al ei. Eu am fost rănit de iubire, dar ea a fost rănită de toți, de oamenii la care ținea, de propria familie. Ce soartă crudă! Ce om minunat, nu pot înțelege cum de a iertat toate aceste lucruri, cum de a reușit să iasă din locul infect în care era obligată să stea.

- Nu te gândi la greșelile pe care alții le-au făcut cu tine, gândește-te la ceea ce vei face tu când îi vei revedea. Nu-ți fie milă, nu ai de ce. Ei te-au distrus primii. Prefă-te că ierți și că nimic nu s-a întâmplat, iar atunci când vor fi cu garda jos, atacă-i!

Cuvintele propulsate de gura ei se învârteau în jurul meu că o tornadă. Spulberau totul în jurul lor. Trecutul ei devenise al meu, îl moștenisem cu greu, dar fără ea nu plec de aici. Fără a-i acorda șansa să se răzbune pe nesuferiții care i-au călcat în picioare copilăria, adolescența. Încerc să-mi așez în minte tot ce ea îmi aruncase în față acum câteva secunde, scăpase de lentilele ce îi iritase ochii înlăcrimați, lăsând la vedere cele mai minunate smaralde văzute vreodată în viața mea. Răsufla cu greu, pupilele îi erau dilatate iar pieptul i se mișca rapid în încercarea de a se calma. Mă ridic de pe scaun încet, nevrând să o sperii. Fereastra ne oferea un tablou trist, mort, ucis cu brutalitate de gândurile și faptele negre a unor demoni. Vântul șuiera nervos făcând copacii să se îndoaie sub atingerea acidă. Norii plumburii acoperiră tot Manhattan-ul.

Rece, tot ce priveai era mort. Oare așa e mereu? Sau doar în momentele în care ești jos, jos de tot și abia poți să te mai ridici_ Corpul îți este amorțit din cauza brumei ce a căzut peste tine, acoperindu-ți fiecare centimetru de viață. Așa o să fie mereu? Tot la fel de multe întrebări se răspândeau în mintea, precum și frunzele se pregăteau să ne părăsească, până când va veni din nou binele, până când va înflori iubirea și se va termina ura ce ne cuprinde în fiecare secundă tot mai mult.

-Nu te gândi la trecutul meu ca și cum ar fi al tău. Tu ești doar îngerul meu și nu vreau să te pierd, pentru că doar inocența ta îmi dă putere să lupt!

Cu glas șoptit se apropie de geam și îmi cuprinde talia într-o îmbrățișare care îmi oferea puterea necesară să o susțin în toate. Mă întorc cu fața la ea și o privesc. Cearcănele pronunțate, ochii înroșiți, buzele care odată erau pline de viața, s-au stins din cauza spaimelor trecutului. O iau în ale mele brațe și îi sărut creștetul capului.

-Pentru tine sunt în stare să fiu şi demon.

_____________________________________________

Mulțumesc pentru comentarii. :) Dacă știai de la început cine vorbește cu cine, îți mai trezea interesul? Oricum vă mulțumesc. Și sper să vă placă. Îmi pare rău că e așa de scurt capitolul, dar promit că la următorul mă voi revanșa! :*

Subiect: Re: Renăscut prin tine. Mier 05 Mar 2014, 10:12

Buna !
Am trecut si pe la fic-ul tau si am ramas sincer impresionata de tehnica ta de a scrie, felicitarile mele.
Esti prima incapatoare pe forum carea reusit sa ma impresioneze de la inceput, dar presupun ca nu e primul tau fic din moment ce il mai ai postat si pe alt forum.
Acum fic-ul in sine, ideea e misterioasa, nu ne-ai spus prea multe despre personaje, ceea ce e bine, ne face sa citim mai mult ca sa aflam identitatea fiecaruia. Ai o actiune lina, care te captiveaza fara sa iti dai seama, in concluzie, mie imi place foarte mult, te rog sa ma anunti si pe mine cand o sa postezi next-ul.
Ja ne !

Subiect: Re: Renăscut prin tine. Mier 05 Mar 2014, 23:50

Capitolul III

Toamnă-i. O toamnă-nsângerată;
Din copaci cad lacrimi de sânge.
Lumea-i îndurerată...
Totul plânge.

- Ai terminat cu el?

Vocea groasă ce se auzea din telefon, îmi dădea fiori, făcându-mă să tremur. Pielea mi se asemăna cu cea a unei găini care a rămas încetul cu încetul fără penele ce îi ascundeau corpul rotund. Îmi dreg vocea, încercând să mă gândesc la o scuză pentru faptul că nu am reușit să îl elimin din calea mea. Că m-am lăsat ispitită de propriul diavol.

- Mai dă-mi câteva zile în plus și voi avea grijă de el, așa cum nu ai văzut niciodată, îți jur!

Vocea îmi sunase destul de dură, așa cum ar fi trebuit să fie, dar eu nu mă simțeam în stare să fac așa ceva. Nu e ceea ce îmi doresc. De ce Doamne ai vrut să se întâmple asta? De ce?

O pauză destul de lungă pentru persoana de la celălalt capăt al conversației. Respirația lui era singura care se auzea în întreaga cameră. E furios, îmi pot da seama și fără să îl privesc în ochii de culoarea mierii, care erau îmbibați în veninul ce îi curgea prin fiecare venă. E atât de rece și de nemilos. Îmi e frică pentru viața lui. Nu vreau să îl pierd. Oare voi reuși să îl salvez de tirania lui K. ? Va renunța la mine? Va renunța la răzbunarea mea? Nu, nu va putea, de aceea e mai bine pentru el să plec. Tot ce fac, o fac pentru a-l scoate din lumea neagră în care l-am băgat.

- Două zile, atât și nimic în plus! Ți-am repetat de mii și mii de ori să nu amesteci sentimentele cu ceea ce faci, dar mai ales să nu te îndrăgostești de dușman. Nu lăsa pe nimeni să-ți fie aproape, să te descopere. Nu-ți crea slăbiciuni! Să nu te fi amorezat de el, că nu îmi pasă, mâncare pentru lupi te fac. Sper că m-am făcut înțeles! În cel mult două zile vreau să dispară!

Aprob cu un 'aha' stins, după care închid telefonul și privesc pe fereastra camerei. Lumea era așa liniștită. Nu știa ce se întâmplă în spatele clădirilor. Nu știau că viața nu vine niciodată fără necazuri și când vei fi complet fericit, va trebui să mori. Viața e doar o etapă în care ești supus durerii. Nimic nu se compară cu pierderea familiei, cu lipsa unei mângâieri în momentele grele ale vieții. Cu pierderea tatălui, a omului care te-a așteptat timp de nouă luni de zile să te vadă, care s-a îndrăgostit de la prima mișcarea a ta în burtica mamei. Care stătea și îţi asculta cu atenție inima care îi pompa speranță. Deși tu nu știai cine e, știai că îl iubești. Iar ea, cea care îți dăduse viața doar pentru a-l face fericit pe cel care o sponsoriza cu bani pentru ședințele ei de masaj și îi plătea fiecare moment pentru a fi ea fericită. El, tatăl, te iubea. Vă iubea mai mult ca orice. Și-a pierdut viața pentru a o proteja pe a voastră. Ea, mama, ce-a făcut după ce el s-a urcat la îngerași? Te-a părăsit! Te-a lăsat în mijlocul întunericului să trăiești cu șerpii, nu îi păsa. Defapt îi păsa doar de banii ce îi primea pe tine și nimic mai mult. Ea e o nimeni în viața copiilor. Mama s-ar putea să o vezi în toate femeile de pe stradă, dar tatăl, niciodată. Pentru că tatăl meu era special. Îmi las lacrimile reci să alunece pe chipul palid cuprins de teamă. Camera scufundată pe jumătate în întuneric, îți dădea fiori. Poate că în timpul zilei camera ar fi arătat mai ospitalieră. Culorile mării se revărsau pe pereții acesteia, iar liniile de un mov șters dansau în armonie. Micul dulap, ce ascundea articolele vestimentare stătea în partea dreaptă a ușii masive din stejar. Fereastra dădea strălucirea nopții ce se așeza minunat peste toate.

Deschid ușa și întru în living sau în studioul nostru. Al meu și al lui, al nostru. Sună atât de departe de realitate. Pianul, pânzele, partiturile, pensulele și liniștea domnea aici. E doar sala noastră. Îmi place să îi simt respirația caldă pe ceafa mea, în timp ce degetele mele cad pe pianul vechi, numai pentru el. Brațele sale ce mă cuprind fără un pic de decență și îmi cercetează trupul prins în capcană. Zgomotul dulce al pensulei ce fugea pe pânza imaculată, ce se transforma treptat în locul crimelor. Crime de iubire, pline de culoare, de pasiune, de dorință arzătoare. Așa ca el. Ochii ca cel mai dulce abis al pierii te învăluiau, până când te aruncai singură în mreajmele disperării. Era perfect. Iubea perfect. Picta perfect. Și doar el mă putea face să mă simt împlinită. Pașii mi se îndreptă spre camera lui. O privesc cu atenția, studiez detaliile ce îmbrăcau ușa. Le desenase într-o zi cu ploaie, tot într-o toamnă, era pierdut, nu se regăsea în nimic. Își pierduse inspirație până ce privise ușa. Atunci și-a dat seamă că dacă stai și aștepți nimic nu v-a veni la tine. Trebuie să te duci să ceri. Așa că ceruse de la ușa să-l îndrumeze. Umbra unei fete în mijlocul unui parc, pe jos un covoraș ruginit se așternuse. E simplu, dar complex. De atunci toamna îl inspiră mereu.

Aș vrea să fiu acolo, de partea cealaltă, dar ceva mă oprește și nu doar ușa în sine. Ci teamă. Nu vreau să mă îndrăgostesc. Nu vreau să îl fac să sufere din nou. Nu merită așa ceva. Nu vreau să îl părăsesc, dar nu vreau să mai stau pentru că devin slabă. Nu vreau să fiu slabă. Nu vreau să-mi fie frică. Nu vreau să îl iubesc pe el. E prea inocent, nu vreau să îl pierd. Vreau să fie el acel ceva care m-a întoarce acasă. Trebuie să îl protejez, nu îi pot lăsa să îl i-a, să îl tortureze, să îl biciuiască. Nu vreau să ajungă hrana pentru animalele sălbatice.

Deschid ușa încet și îl văd întins pe patul de două persoane, de culoare închisă. Părul îi era răvășit pe toată fruntea și ochii îi era lăsați pradă visurilor. E un înger. Cu pielea albă, cu degete lungi și delicate, cu buze pline și dulci, cu îmbrățișări perfecte. Locul din dreapta sa îmi captase atenția de la început. Îmi cerea prezența, așa că nu am rezistat tentației de a fi mai aproape de el. Fără zgomot m-am așezat și i-am simțit privirea ațintită spre mine. Ochii îi ardeau în întunericul ce îl înconjura.

- Ia-mă în brate! Iartă-mă!

Ultimul cuvânt a fost abia șoptit, nu voiam ca el să își facă griji. Îmi lipesc buzele de ale sale într-un pupic, după care îmi așez capul pe pieptul lui. Inima îi dansa în ritmuri latino, mâinile sale îmi căutau buzele. Le desenase conturul și le privise atent. Distanța dintre noi se micșora, iar buzele se chemau. Totul se mișca așa de lin, de pasional. Era dorință pură ce pusese stăpânire pe noi. Limbile se luptau frenetic pentru pasiune. Îi exploram fiecare părticică a gurii, fiecare loc era inspectat de mine. E dulce, mai dulce ca orice pe lumea asta. El e dulce.

- Te așteptam de mult!

Vocea fină îmi gâdila auzul și mă ducea pe culmile plăcerii. Mă cuprinde în ale sale brațe și îmi sărută creștetul capului. Îmi las ochi să se închidă nu înainte de a spune din nou.

- Iartă-mă, iartă-mă, te rog!

____________________________

Mulțumesc Demy! Nu, nu e primul fic, dar pot spune că ăsta e cel mai reușit! :D
Sper să-ți placă acest capitolul! Să vă placă*
>:d<

Subiect: Re: Renăscut prin tine. Joi 06 Mar 2014, 09:05

Foarte tare. Chiar imi place. Ai si descriere si suspans, ce sa mai spun. Sper sa aduci repede nextul si te tog sa ma anunti cand postezi.

Subiect: Re: Renăscut prin tine. Joi 06 Mar 2014, 21:20

Okey.....deci m-am incurcat si nu imi dau seama cine sunt ei....Pana la urma este un fic sasusaku sau original? ;))

Subiect: Re: Renăscut prin tine. Joi 06 Mar 2014, 23:36

Bunaa:**.Okay...Deci sa-mi explice cineva va rog! Poate un mesaj privat sau nu stiu.Ziceti-mi daca imi scapa ceva.Am citit primul capitol.Din prima propozitie era mentionata o terasa si o FATA. Ar trebui sa fie Sakura dar la sfarsit sa mentionat,,parul castaniu''.Ceea ce m-a bagat in ceata.In al dolea capitol, este mentionat cantatul la pian.Cum sa ajuns de la o calatorie cu autobuzul, la pian? Va rog un mesaj privat sau un comm explicati-mi pentru ca din cate am vazut modul de a povesti este destul de frumos si ar fi pacat sa nu il citesc.Puuuuups:**

Subiect: Re: Renăscut prin tine. Vin 07 Mar 2014, 13:52

Buna !
Multumesc pentru anunt, sper sa il primesc si data viitoare.
Deci, aveam dreptate, nu m-am inselat in privinta ta, ai talent si un enorm potential de a fi chiar mai bun a decat esti acum. Esti surprinzatoare, deja am ghicit cine sunt personajele principale, iar daca primele doua capitole au fost expozitiunea, acum a inceput intriga, care imi starneste si mai mult curiozitatea. Abia astept sa ne dezvalui chiar tu cine sunt protaginistii fic-ului, desi e un pic evident, avand in vedere sectiunea la care ai postat, oricum, ma intreb cum va decurge in continuare povestea.
Ja ne !

Subiect: Re: Renăscut prin tine. Vin 07 Mar 2014, 22:58

Capitolul IV

Mișeii mor de mai multe ori înaintea morții lor.

După două luni...

- Dați-mi drumul, locul meu nu e aici, am omorât-o! Vocea îmi sună stinsă, tremurată. Am omorât-o în seara în care a fost a mea. Sângele ei îmi curgea pe mâinile păcătoase. Am distrus tot. Viața mea nu are sens fără ea.

Locul meu ar trebui să fie printre criminalii, nu într-un ospiciu. De ce nimeni nu mă crede că am ucis-o cu brutalitate, împușcând-o de mai multe ori în inima ce-i bătea la fiecare atingere tot mai alert? Îi văzusem privirea, era speriată. Nu mă credea în stare de așa ceva. Nu mă credeam în stare să ucid pe cineva. Dar se pare că sunt. Sângele îi țâșnise pe perete, scurgându-se încet, dându-mi satisfacție. Nu au fost de ajuns cele 3 împușcături, am decapitat-o. Și am privit-o în ochii verzui ce se dezbrăcase în fața mea de toate secretele tot acest timp.

- De ce nu mă ascultă nimeni?! Țip cât mă țin plămânii în speranța că mă va băga cineva în seamă, dar nimic. Liniștea mă năucea. 62 de zile. 1.488 de ore. 89.280 de minute de când sunt închis aici. Mă simt singur, nimeni nu mă ascultă, dar nici nu vreau. Am nevoie doar de ea. De vocea cristalină, de surâsul gingaș, de iarba crudă din ochii ei. De forța ei de a mă ține la suprafață. Ea era femeia pe care aș tânji să o am. Pe care am avut-o și pe care am omorât-o. Oare am simțit plăcere? Sau am fost dezgustat? Aș mai face-o o dată? Nu îmi aduc aminte nimic din ce se întâmplase după aia. Doar că o priveam ca un obsedat. Îi cuprindeam fața în mâinile mele și încercam să o fac să își țină ochi deschiși. Vroiam să îi aud inima vibrând. Vroiam să zică că se preface. Să se trezească din minut în minut și să se amuze pe seama mea. Să-mi zică ca de obicei ' Ești un copil, un copil prostuț, un copil cuminte!', după care să plece și să se așeze la pian. Să petreacă timpul uitându-se doar la clape fără să le atingă. Aș da orice pentru a afla ce se întâmplase, de ce am stins viața din corpul ei micuț. Oare m-a strigat? Oare m-a înjurat? Ce mi-a făcut de am reacționat așa?

- Uchiha, ești chemat. O femeie de vârstă mijlocie îmi strigase aceste cuvinte, ca și cum aș fi un câine. Defapt asta sunt. Un câine care te păcălește, te seduce, îl primești în casa ta. Îi dai de mâncare și într-o zi mănâncă din tine. Se hrănește cu carnea ta caldă și cu sângele dulce. Până când ești rece. Atunci te lasă și pleacă ca și cum nimic nu s-a întâmplat. Hingherii nu alergă după el, îl lasă să fugă. Nu se vor obosi niciodată să facă dreptate bietului om, nici dacă câinele se va duce la ei.

- Te mai aștept mult?

Mă ridic de pe pat și ies pe ușa de culoare albă, ca cea a spitalelor. Urăsc spitalele. Părul lui Margaret îi era prins într-un coc lejer, iar uniforma din două piese se potriveau perfect pe trupul subțire și fin. Ochii castanii erau acoperiți de niște lentile negre. Mersul ca de felină atrăgea privirile tuturor nebunilor internați în acest 'spital'. Ar trebui să îi numesc pacienți, dar nu prea arată. Majoritatea au ajuns aici din cauza drogurilor sau a crizele adoleșcentine. Părinții credeau că dacă îi trimite aici o lună se vor trezi la realitate, dar s-au înșelat cumplit. Pentru că ăsta nu e locul potrivit. Aici găseai mereu pe cineva cu o influența proastă care te sfătuia greșit. Care îți zicea că moartea e singura scăpare din 'gaura' în care trăim. Am ajuns destul de repede să-i cunosc pe cei de aici. Nu erau prea greu de citit. Erau doar niște oamenii cu niște probleme normale. Toți suntem atrași o dată în viață de moarte. Toți avem păreri diferite despre cum să ne trăim viața. Toți suntem nebuni.

Holul se terminase de ceva vreme, dar fereastră care avea vedere spre oraș, mă captase. A trecut toamna. A trecut durerea, acum se reface. Se încarcă cu putere pentru a trece din nou prin aceleași chinuri îngrozitoare. Biroul doamnei T. se deschidea larg în fața noastră. Defapt a mea, pentru că Margaret oki-doki dispăruse. Îmi trec mâna prin păr, încercând să îl mai calmez un pic. Își vărsa nervii în toate direcțiile. Ce enervant. Apăs pe mâner până când acesta se apleacă, lăsându-mă fără zid de apărare în fața lui T. E o tanti de treabă. Depinde de zile. Lunea, Joia, Miercurea și Duminica era mai relaxată, dar azi fiind Marți se putea citi cu ușurință pandalile ce pusese stăpânire pe ea. Îi zâmbesc cât de seducător, cuminte și sexi puteam în același timp. Întrebând-o cu ce ocazie m-a invitat în superbul ei biroul. Era o femeie, iar femeilor le place să fie admirate, chiar și ei. Pare o femeie nebună un pic, dar nu prea mult. Își petrece toate zilele făcând vizite tuturor 'pacienților' și zâmbind în ciuda a tot ce apărea pe aici.

- Sasuke, nici nu știu cum să încep, îmi spune acestea după care oftează prelung, punându-și capul în mâini privind în jos. Vei avea un psihiatru.

O spuse încet, chinuindu-mă să deslușesc propoziția cu cele patru cuvintele ce-mi răsunau în minte neîncetat. Știam că sunt într-un ospiciu, că nu am o minte pură, dar nu credeam că voi avea un psihiatru. Pentru că eram cel mai normal de aici. Eram băiatul cuminte, dar asculta de asistenta cu ochii albaștri și buzele roșii și pline, de doamna T. și de Margaret. Nu mă opuneam la nimic, eram ca un 'îngeraș', nu voiam să-i povestesc cuiva ceea ce se întâmplase în noaptea aceea. Nu voiam să-mi mai deschid sufletul și mintea cuiva. Nu voiam ca nimeni să mai vadă prin mine. Nu vreau să fiu o cartea pusă sub observație pentru că a fost găsit ceva interzis acolo, nu voiam!

- Doamnă Tuji e bună, te las pe mâini bune, Sasuke, nu-ți face griji! Tot ceea ce va face ea va fi pentru tine. Te va ajuta. Nu va mai trebui să te torturezi în fiecare zi cu atât de multe gânduri. Ea te va ajuta să găsești răspunsurile pe care le cauți de când ai venit aici. Te rog, zi da. Pentru tine și pentru acea fată pe care o iubești.

Fără să mai adaug nimic, ies afară din camera în care simțeam că mă sufoc. Cum poate să zică asta atât de ușor? Cum poate vorbi, dacă nu știe prin ce trec? De ce aș vrea să-i spun unei necunoscute ce am eu în minte? Cine zice că asta n-ar ajuta? Nimeni.

Mă îndrept spre camera în care aveam să-mi petrec un timp îndelungat. Poate doar așa îmi voi putea pune în ordine gândurile ce-mi bântuiau mintea.

Ce putem ști despre moarte, mai ales noi, oamenii simplii care nu știm să privim viața? Vedem în moarte o scăpare, o împlinire, o curmare a suferinței, un sfârșit. Vedem în a muri tocmai sensul existentei noastre, așa suntem noi superficiali, credem ca răul este pretutindeni în viață, că totul nu poate fi decât rău.

Fiecare om se gândește la propria lui moarte, o așteaptă în momentele grele, în momentele de cumpănă, când se simte părăsit, abuzat sau nefolositor. Așa sunt oamenii, văd numai rău pretutindeni, chiar dacă se uită la minciuni evidente. Puțini sunt cei care știu să-și privească sufletul, să vadă viața ca o soluție la tot răul din lume, să vadă fericirea chiar și în durere. E mult mai ușor să te minți și să zici că moartea este o soluție. Moartea e ceva atât de inaccesibil pentru un om limitat, care nu se cunoaște, care nu știe să privească, dar care poate doar să vadă.

Un om înțelept ar putea crede că moartea este cel mai frumos sentiment, un sentiment profund ce nu ascunde alte minciuni, un sentiment intens. Și totuși moartea este doar o călătorie, cu adevărat pornești pe un drum frumos, dar toate astea au loc după ce ai trăit, după ce sufletul tău a reușit să facă măcar un lucru bun pe pământ. Poți muri cu adevărat sau poți continua să trăiești mort. Indiferent de alegere, sufletul simte și acum deși simt dezolare mă simt înconjurat de morți. E ceva mai presus de rațiune tot ce cred, e mai mult decât un sentiment, și acum cred că pentru prima dată în viață pot să simt ceva fără să intervină rațiunea.

Nu mai pot vedea moartea ca pe un somn simplu, liniștit, ci din contră: o văd ca o revelație, cineva adoarme pentru ca altcineva să se trezească. Deși sunt gelos pe moarte că a reușit să îmi ia ceva la care chiar am ținut, știu în sinea mea că a făcut-o pentru mine, ca eu să învăț ceva, să văd lucrurile altfel. Asta îmi spune o parte din mine, nu știu dacă e rațiunea sau sufletul, oricum continui să văd totul ca pe o minciună. Chiar și moartea care pare atât de reală pentru mulți. Cu siguranță moartea există, numai că nu cred în totalitate că a avut încă curajul să apară pentru mine, pentru ca eu să învăț ceva și nici pentru "umbra mea în culori" ce reușea să-mi lumineze viața chiar dacă avea ceva misterios, ceva ascuns. Nu a venit încă să mă învețe pe mine că ea nu va mai fi.

Poate acum îmi imaginez totul. Cu siguranță totul a devenit imaginație pentru mine, o văd pretutindeni, știu că și ea mă vede. Dar eu nu o mai cunosc, o văd, aproape că o și simt, dar când vreau să o privesc ia forma altei persoane, mă păcălește mereu. Oricum nu mai știu ce să cred. Întreaga realitate îmi zice că e moartă, eu știu că nu e așa. Poate sunt doar un nebun, poate că asta a vrut să mă învețe moartea asta... cum să fiu nebun pentru ea, cu ea, din cauza ei.

Oricum cred că sufletul meu deja știe tot, dar îi este teamă să-mi spună. Cât despre rațiune, nu mai cred în ea, cel puțin nu acum. Nu prea pot fi un nebun rațional, pot fi doar un "nebun de ea". Acum aproape că știu să-mi găsesc fericirea și în durere, dar știu și că după acestă durere va veni fericirea, chiar dacă odată cu ea aduce durere, tristețe. Voi ști să apreciez tot ce viața-mi va oferi. Știu că viața nu e zgârcită cu mine. Am timp să aștept o minune, nu o moarte fără scop. Aș mai fi avut ceva de învățat de la ea și voi învăța, de aceea încă trăiesc.

__________________________________________

Mulțumesc tuturor pentru comentarii și da este cu fic Sasusaku, doar de aceea este postat la secțiunea asta.

Denisa, mă bucur că-ți place și Fondeic99 sper că te-am lămurit.

Subiect: Re: Renăscut prin tine. Mar 11 Mar 2014, 00:02

Capitolul V

Am să te iubesc până la sfârșitul lumii
Să nu crezi că mai avem nevoie de scenarist

Ca să împlinim ce ne-a fost dat să fie,

Nu aștepta din culise replicile epocale,

Nu vin de acolo, nu le știe altcineva în afară de tine,

Spune-le ca pe o banală declarație de dragoste,

Împacă-te cu gândul că n-o să te aplaude nimeni.

L-am pierdut. M-am afundat în răzbunare și l-am distrus.

Singură, pierdută, rătăcită într-o lume cunoscută atât de cunoscută încât părea că nu mă mai vrea în ea. Am fost învinsă la propriul joc. Și doare al naibii de tare. Totul se scurgea la vale: speranțele, visele, zâmbetele și el. Viața devine un coșmar vopsit în albastru. De ce mi se întâmplase mie? Pentru că am crezut că sunt tare, că nu mă voi îndrăgosti. Cine i-ar putea rezista? El e așa, așa pur, de alb. Atât de dulce încât nimeni şi nimic nu l-ar putea întrece. Și atât de rece. O simțeam la nesfârșit. Privirea din seara aceea în care doar sângele mai dădea culoare camerei întunecate. E atât de înfricoșător să stau și să privesc ca un invitat special la o piesă de teatru incredibil de reală. Cum de nu și-a dat seamă? E atât de pierdut în ceața iubirii? Oare dacă ar afla adevărul, ar mai fi la fel?

I-am semnat condamnare la moarte din ziua aceea, zi blestemată de noiembrie. De ce nu puteam să trec neobservată de el? De ce ar trebui să îmi pun gluga în cap? O, Doamne. Capul îmi plesnește insuportabil.

A fost singurul care m-a dezbrăcat mai înainte de lacrimii, de coșmarurile din nopțile târzii din decembrie, de zâmbete și de gânduri. Mi-a invadat fiecare spațiu din sufletul gol. L-a curățat, l-a construit din nou și l-a acoperit cu el. Mi-a depozitat acolo fiecare părticică din mine ce se afla la el. M-a privit în ochi și m-a luat de mână șoptindu-mi ' Nu îți fă griji, eu sunt aici!', după care m-a strâns la pieptul lui. Era un străin și m-a renăscut.

A desenat pe chipu-mi un vis cu el. Nimeni nu poate fi mai frumos decât el când zâmbește. Ochii îi sclipesc, iar fața i se luminează. E un înger și o să repet asta până când viața mea se va afla la sfârșit de drum. Dacă s-ar putea, ași vrea să îl mai văd o dată înainte de a-mi lut sufletul pe cealaltă lume.

- De ce ai ochi în lacrimi, mama-Sakura?

Vocea unui piticot se auzea lângă mine. Îl privesc și îl sărut pe frunte, după care îl învelesc mai bine cu pătura călduroasă de culoare onixului. Îmi șterg urmele umezi și mă alătur lui în pat. Micuțul Kissu, Itachi de fapt,i se spune așa pentru că este un pupăcios adorabil și răsfățat. E tot ce mi-a mai rămas în viața mea. E raza mea de lumină care mă trage la suprafață, mă scutură de praful adunat, după care mă împinge. Îmi zice mereu ' Copiii nu sunt lași, în schimb adulți da!', încep să mă îndoiesc de naivitatea lui.

- Ai dormit bine? aprobă cu o înclinare a capului, privindu-mă în ochi, cerându-mi să nu îl mai las niciodată singur. Îmi e teamă, teamă de oamenii ce păzeau fiecare ușa, fiecare centimetru pătrat. El voia să fie că toți copiii de vârsta lui. Îi plăcea să alerge, dar nu avea voia. Îi plăcea înghețată, dar aceasta îi făcea rău. E un copil sensibil, care are nevoie de protecție 24/24.

- Mami, nu vreau să rămân cu mama Ino, e rea. Ea nu mă lasă în parc. Și nici un îmi dă voie cu rățușca în baie. Zice că e pentru copiii mici, dar eu vreau să mă joc.

Îi ascultasem cu atenție toate reclamațiile pe care le făcea cu privire la Ino. Cred că jumătate de ora am ținut-o așa. Nu îi plăcea deloc de Ino, chiar dacă ea stătea mai mult timp cu el. E mai severă, dar îl iubește. Deși lui i se pare că Ino e o vrăjitoare care îi dă doar supă și alte mâncăruri care conțin numai legume, ținea la ea. Mă privea cu ochi mari negri de cățeluș și cu brațele la piept, împotrivindu-se tuturor lucrurilor. E așa de amuzant să privești un copil de cinci anișori, care stă cu două fete, revoltându-se.

-Vrei să mergem jos să furăm ciocolată?

Întrebarea mea îl încântase, iar chipul îi se luminase. Sărise din pat, fără a mă mai aștepta, e așa de rapid. S-a oprit la scări, când a dat cu ochii de vrăjitoarea cea rea. Când am ajuns și eu într-un final, m-a luat de mână și am coborât în liniște. O priveam pe Ino care era concentrată la studierea unor acte, bănuiam eu. Cel puțin, ea se ocupa cu lucruri normale. Defapt ea lucra de acasă, pentru a-l supraveghea pe ăsta micu'. Am intrat în bucătărie și am pornit spre rezerva mea de dulciuri. E un dulăpior micuț, bej cu numele meu pe el. Nu îmi amintesc de ce am făcut asta, dar clar a fost pentru a o enerva pe tipa blondă ce se afunda din ce în ce mai mult în scaunul din fața biroului. E îngrijorată așa că îi dau micuțului ciocolată visată și îl trimit sus, în timp ce eu înaintam spre Ino.

-Ce s-a întâmplat?

Privirea i se ridică din foaia ce o privea cu atât de mult interes, de parcă i-ar aduce o mulțime de ciocolată, bine în cazul ei morcovi. Ochii de safir i-au întâlnit pe ei mei. Puteam vedea în ei satisfacția. Un lucru foarte straniu. Doar respirațiile mi se mai auzeau în liniștea ce întuneca 'biroul' încetul cu încetul. A deschis într-un final gura, dar cuvintele ce i-au ieșit m-au făcut să cad pe unul dintre fotoliile din apropiere. Nu puteam percepe cum de s-a întâmplat una ca asta tocmai acum. Era practic imposibil. Acum trebuia iar să mă ascund după o mască. M-am săturat. Lumea chiar se întorcea împotriva mea. De ce eu?

-Sakura, nu te mai încăpățâna, trebuie să o faci și gata. Ce te tot agiți așa? E doar ceva trecător. Oricum tu ești cea mai bună.

- La ce sunt bună ? Să vindec nebuni?

_________________________

Știu, știu e scurt. Dar aveam nevoie să postez. Sper să vă placă.

Și vreau să vă aduc părerile.

Mulțumesc!

Subiect: Re: Renăscut prin tine. Mar 11 Mar 2014, 09:21

Buna. Imi pare sincer rau ca nu am comentat si la celallt capitol... Oricum o sa o fac acum. Sunt foarte tari. Chiar imi place ceea ce ai realizat. Ai descriere, care e super. Esti un geniu! Te rog sa aduci rapid nextul!!

Subiect: Re: Renăscut prin tine. Mar 11 Mar 2014, 23:42

Buna. Este prima data cand citesc ceva scris de tine si vreau sa stii ca imi place extrem de tare. Ficul este minunat. Descrii si narezi foarte bine, ai facut capitolele foarte interesante, frumoase si nici misterul nu a lipsit din ele. Observ ca ai lucrat foarte mult la ele, dar crede-ma ca rezultatul este pe masura. dap !

Ficul este excelent, mie una imi place foarte tare. Singura problemda pe care o am, este ca sunt umpic cam multicele greseli gramaticale, asa ca te rog sa fi mai atenta sau sa corectezi capitolul dupa ce l-ai scris. La capitolele anterioare ai putea da un simplu edit. Esti o scriitoare talentata si ai si potential. Dupa ce as corecta ficul, eu m-as inscrie cu el la "Ficul lunii", e suficient de bun ca sa iei o nota mare. Oricum, eu iti urez succes in continuare si te rog sa ma anunti si pe mine de next. happy

Te pup.

D.

Subiect: Re: Renăscut prin tine. Mar 18 Mar 2014, 18:08

Citat :: Capitolul V

Am să te iubesc până la sfârșitul lumii
Să nu crezi că mai avem nevoie de scenarist
Ca să împlinim ce ne-a fost dat să fie,
Nu aștepta din culise replicile epocale,
Nu vin de acolo, nu le știe altcineva în afară de tine,
Spune-le ca pe o banală declarație de dragoste,
Împacă-te cu gândul că n-o să te aplaude nimeni.

L-am pierdut. M-am afundat în răzbunare și l-am distrus.

Singură, pierdută, rătăcită într-o lume cunoscută(,) atât de cunoscută încât părea că nu mă mai vrea în ea. Am fost învinsă la propriul joc. Și doare al naibii de tare. Totul se scurgea la vale: speranțele, visele, zâmbetele și el. Viața devine un coșmar vopsit în albastru. De ce mi se întâmplase mie? (Trecutul şi prezentul alternează, alege un singur timp la care narezi.)Pentru că am crezut că sunt tare, că nu mă voi îndrăgosti. Cine i-ar putea rezista? El e așa, așa pur, de alb. Atât de dulce încât nimeni şi nimic nu l-ar putea întrece. Și atât de rece. O simțeam la nesfârșit. Privirea din seara aceea în care doar sângele mai dădea culoare camerei întunecate. E atât de înfricoșător să stau și să privesc ca un invitat special la o piesă de teatru incredibil de reală. Cum de nu și-a dat seamă? ("seama")E atât de pierdut în ceața iubirii? Oare dacă ar afla adevărul, ar mai fi la fel?(Iarăşi combini timpurile, în ultima parte a predominat prezentul, iar în prima trecutul.)

I-am semnat condamnare ("condamnarea") la moarte din ziua aceea, zi blestemată de noiembrie. De ce nu puteam să trec neobservată de el? De ce ar trebui să îmi pun gluga în cap? (Nu prea se leagă ultima întrebare, nu prea are sens dacă doreşti să faci vreun acord cu celelalte.) O, Doamne. Capul îmi plesnește insuportabil.

A fost singurul care m-a dezbrăcat mai înainte de lacrimii, ("lacrimi") de coșmarurile din nopțile târzii din decembrie, de zâmbete și de gânduri. Mi-a invadat fiecare spațiu din sufletul gol. L-a curățat, l-a construit din nou și l-a acoperit cu el. Mi-a depozitat acolo fiecare părticică din mine ce se afla la el. M-a privit în ochi și m-a luat de mână șoptindu-mi ' Nu îți fă griji, eu sunt aici!', ("nu-ţi FACE griji" este forma corectă de imperativ, la negativ, a verbului a face. Deseori am întânlit greşeala asta.)după care m-a strâns la pieptul lui. Era un străin și m-a renăscut.

A desenat pe chipu-mi un vis cu el. Nimeni nu poate fi mai frumos decât el când zâmbește. Ochii îi sclipesc, iar fața i se luminează. E un înger și o să repet asta până când viața mea se va afla la sfârșit de drum. Dacă s-ar putea, ași vrea să îl mai văd o dată înainte de a-mi lut sufletul pe cealaltă lume.

- De ce ai ochi ("ochii") în lacrimi, mama-Sakura?

Vocea unui piticot se auzea lângă mine. Îl privesc și îl sărut pe frunte, după care îl învelesc mai bine cu pătura călduroasă de culoare onixului. Îmi șterg urmele umezi și mă alătur lui în pat. Micuțul Kissu, Itachi(,) de fapt,i se spune așa pentru că este un pupăcios adorabil și răsfățat. E tot ce mi-a mai rămas în viața mea. E raza mea de lumină care mă trage la suprafață, mă scutură de praful adunat, după care mă împinge. Îmi zice mereu ' Copiii nu sunt lași, în schimb(,) adulți ("adulţii")da!', (Punct.)încep să mă îndoiesc de naivitatea lui.

- Ai dormit bine? aprobă cu o înclinare a capului, privindu-mă în ochi, cerându-mi să nu îl mai las niciodată singur. Îmi e teamă, teamă de oamenii ce păzeau fiecare ușa, fiecare centimetru pătrat. El voia să fie că toți copiii de vârsta lui. Îi plăcea să alerge, dar nu avea voia ("voie"). Îi plăcea înghețată ("îngheţata"), dar aceasta îi făcea rău. E un copil sensibil, care are nevoie de protecție 24/24.

- Mami, nu vreau să rămân cu mama Ino, e rea. Ea nu mă lasă în parc. Și nici un îmi dă voie cu rățușca în baie. Zice că e pentru copiii mici, dar eu vreau să mă joc.

Îi ascultasem cu atenție toate reclamațiile pe care le făcea cu privire la Ino. Cred că jumătate de ora am ținut-o așa. Nu îi plăcea deloc de Ino, chiar dacă ea stătea mai mult timp cu el. E mai severă, dar îl iubește. Deși lui i se pare că Ino e o vrăjitoare care îi dă doar supă și alte mâncăruri care conțin numai legume, ținea la ea. ("i se pare - ţinea" Combinaţia timpurilor, aici, este mai eronată decât de obicei. Practic, continui un fapt prezent cu introducerea lui întrecut. Alegege: trecut sau prezent.) Mă privea cu ochi mari(,) negri (,) de cățeluș și cu brațele la piept, împotrivindu-se tuturor lucrurilor. E așa de amuzant să privești un copil de cinci anișori, care stă cu două fete, revoltându-se.

-Vrei să mergem jos să furăm ciocolată?

Întrebarea mea îl încântase, iar chipul îi se luminase. Sărise din pat, fără a mă mai aștepta, e așa de rapid. (Semnul exclamării, nu punct.)S-a oprit la scări, când a dat cu ochii de vrăjitoarea cea rea. Când am ajuns și eu(,) într-un final, m-a luat de mână și am coborât în liniște. O priveam pe Ino care era concentrată la studierea unor acte, bănuiam eu. Cel puțin, ea se ocupa cu lucruri normale. Defapt ("De fapt" se scrie dezlegat.)ea lucra de acasă, pentru a-l supraveghea pe ăsta micu'. Am intrat în bucătărie și am pornit spre rezerva mea de dulciuri. E un dulăpior micuț, bej (,) cu numele meu pe el. Nu îmi amintesc de ce am făcut asta, dar clar a fost pentru a o enerva pe tipa blondă ce se afunda din ce în ce mai mult în scaunul din fața biroului. E îngrijorată (,) așa că îi dau micuțului ciocolată ("ciocolata")visată și îl trimit sus, în timp ce eu înaintam spre Ino.

-Ce s-a întâmplat?

Privirea i se ridică din foaia ce ("pe care", nu "ce". Se înţelege şi că foaia o privea pe ea, aşa că mai bine se potriveşte varianta "pe care".)o privea cu atât de mult interes, de parcă i-ar aduce o mulțime de ciocolată,(Punct.) bine (,) în cazul ei morcovi. Ochii de safir i-au întâlnit pe ei ("ai") mei. Puteam vedea în ei satisfacția. Un lucru foarte straniu. Doar respirațiile mi se mai auzeau în liniștea ce întuneca 'biroul' încetul cu încetul. A deschis într-un final gura, dar cuvintele ce i-au ieșit m-au făcut să cad pe unul dintre fotoliile din apropiere. Nu puteam percepe cum de s-a întâmplat una ca asta tocmai acum. Era practic imposibil. Acum trebuia iar să mă ascund după o mască. M-am săturat. Lumea chiar se întorcea împotriva mea. De ce eu?

-Sakura, nu te mai încăpățâna, trebuie să o faci și gata. (Semnul exclamării.) Ce te tot agiți așa? E doar ceva trecător. Oricum tu ești cea mai bună.

- La ce sunt bună ? Să vindec nebuni?

Alegerea titlului nu a fost una inspirată. Cititorul, în prima fază, scanează detaliile succinte, expuse şi abia apoi continuă lectura. Înainte să îţi citesc ficul, datorită titlului, mă gândeam că e ceva foarte banal, nici nu aş fi intrat dacă nu făceai cererea. În concluzie, degeaba avem un fic genial, dacă îl omorâm cu un titlu prost. Îmi pare un vers dintr-o manea, nu ştiu, emană un aer siropos la un superlativ absolut, descris printr-o construcţie de cuvinte ordinare. Este temeinic titlul, aşa că trebuie gândit.
Ai făcut foarte bine că ai păstrat misterul, cel puţin în cazul personajelor. Nu mă aşteptam ca, la început, Kinder să fie Sakura, iar aflarea identităţii ei a fost una puţin frapantă. Totuşi, multe încă mai sunt sub semnul întrebării, dar este o idee cu potenţial şi poate fi dezvoltată frumos, doar că mult mai detaliat. Ţin să menţionez: ai mare grijă la modul în care îţi conturezi personajele, ca acţiunile lor să nu fie în discordanţă cu portretul moral, am întânlit des antiteza dintre ceea ce fac şi cum gândesc, vina fiind a autorului, pentru că nu le stăpâneşte. Ceea ce ai scris până acum nu este suficient pentru a produce o impresie vie, cel puţin pe mine nu prea m-a sensibilizat. Se poate şi mai bine, ai nevoie de întâmplări originale, astfel ficul devine autentic.
Stai bine cu descrierea sentimentală, în mare parte transmiţi tot, doar că în anumite extrasuri o pătrunzi excesiv şi devine anost, iar în altele denaturezi sentimentele, ajung foarte melodramatice. Ţi-a mai ieşit cea de tip portret, te joci binişor cu ea, iar conturarea Sakurei a fost evidenţiată plăcut. Vreau totuşi să dai naştere unor imagini mai vii, mă refer la detalierea locurilor în care se petrec acţiunile, fie o cameră sau afară, astfel plasarea cititorului în lumea întemeiată de tine este mai uşoară. Nu îmi place, şi am menţionat şi în corectare, cum se întrepătrund timpurile verbale; citesc o acţiune trecută, apoi, fără să realizez, îmi dau seama că-i prezentă. Poate sunt cititori care nu observă, însă trebuie să rezolvi problema, fiindcă devine confuz când citeşti. Nu prea ai greşeli în exprimare, însă aceasta mai poate evolua la o nouă treaptă, deoarece se poate mai bine şi ar fi păcat să rămână la nivelul prezent. Am observat că sunt dificultăţi la formele corecte ale cuvintelor. Le poţi remedia aici, topicul este foarte ajutător. Dialogul, ca şi descrierea, are etape de exacerbată profunzime. Într-adevăr, este bună şi intensificarea, doar că nu atât de mult, pentru că la un moment dat plictiseşte. Replicile nu-s rele, dar nici bune, undeva la mijloc. Îmi pare cam grăbită acţiunea, probabil şi datorită faptului că ai trecut brusc peste cele două luni şi ceaţa încă nu s-a risipit. Spaţiile dintre paragrafe scurte strică estetica. Poţi scrie cu alineat, fără a mai lăsa acele spaţii.

Subiect: Re: Renăscut prin tine. Sam 22 Mar 2014, 12:25

Capitolul VI

Întâlnești moartea numai când se stinge o ființă iubită.

Don Miguel Ruiz

- Suntem prieteni, nu? vocea suavă ieșită printre buzele de un roșu-aprins, mi-a întâlnit pentru câteva secunde urechea, iar această întrebare se repeta într-una fără a găsi un răspuns. O privesc, îi analizez cu atenția ochii safirici ce strălucesc în lumină geamului. Părul de culoare abanosului prins într-o coadă de cal, dădea un aer prea elegant. Sprâncenele îi se arcuiră la fiecare cuvânt spus. Nici ea nu crede ceea ce îmi zice mie. De ce aș fi eu prieten cu o necunoscută, ce pare să mă cunoscută atât de bine? Și de ce mă simt ca și cum aș avea în față o persoană care îmi aduce alinare, doar prin simplu ei mers. Merge într-una, e agitată, de parcă e prima oară când vorbește cu un nebun, doar asta sunt, un nebun ce trăiește un coșmar la nesfârșit.
-Ce vrei de fapt tu? Să zic că suntem prieteni? De ce te-aș minți? Pot să-ți spun că nu, nu suntem prieteni! Privesc ochii ce se aruncă la geam când urlu ultimele cuvinte. Îi pot simți tremuratul corpului, îi e frică, de mine? Sunt doar un om care spune ce gândește și ceea ce vede, de asta sunt aici. Nu, pentru că nu sunt în toate facultățile mintale, ci doar pentru că am spus ceea ce am văzut.
- Nu contează ce vrei tu, Uchiha, contează doar ceea ce spun eu și doar atât. Noi doi ne vom înțelege bine, pentru că trece prin același foc. Nu te mai gândi atât, spune doar c=e simți, sunt aici să te ajut. Altceva nu vreau. Vreau doar încrederea ta, pentru a-mi putea dezvălui tot ceea ce s-a întâmplat în aceea noapte, bine?
Știam că asta vrea de la mine, știam. De ce toată lumea nu crede ceea ce am repetat de atâtea ori ? Nu pot să îmi amintesc nimic concret din seara respectivă, știu doar că eu am ucis-o. Sunetul unui stilou mângâia delicat foaie imaculată, care se grăbea să ajungă la final. Așa e și cu viața? Și ea se grăbește să ajungă la final? Totul are o logică în lumea asta, dar nu pot înțelege nimic din ceea ce mi se întâmplă. Am în fața mea, o femeie în vârsta de 25 de ani, cel mult, care completează o fișă destul de complicată, pentru că dă într-un ritm alert din picior, sau doar o fișă plictisitoare, o formalitate. Are niște buze conturate așa cum nu putea Dumnezeu să le facă mai frumoase, un corp micuț, subțire, care se ascunde după costumul negru asorta la perfecție cu pantofii lucrați manual, o pereche unicat, cu suprafața acoperită de mici porțiunii în formă de romburi, iar restul cu o suprafață asemănătoare pantofilor de lac.
-Vrei reuși vreodată să-mi zici ceea ce te frământă în halul asta?
- Iubirea.
I-am dat ceea ce a cerut, un răspuns sincer, voia adevăr asta primește, dacă nu îi convine asta e treaba ei. Camera devenise de odată mai mică, aproape mă sufocam. Tensiune ne înconjura pe amândoi de odată, din cauza unui răspuns banal. Străbat camera de culoarea cireșelor până când dau de fereastră ce domnea întreaga cameră. Are cea mai frumoasă priveliște din tot acest ospiciu. Copacii rămași goi, treceau cu greu peste rafalele de vânt. E mort. Orașul în care mă aflu a murit. Parcul din apropiere era pustiu, unde sunt copiii ce trebuiau să alerge frenetic prin el, unde sunt îndrăgostiți ce își jura iubire pe băncile ascunse de umbra copacilor bătrâni. Vocea ei mi se pare atât de cunoscută, am auzit-o la o singură persoană. Doar ea avea senzualitatea asta, felul în care buzele îi se rotunjesc la fiecare vocală rostită, mi se pare atât de asemănător.
- Bun, acum că mi-am liniștit, îmi poți spune adevărul? Se așează pe scaunul din fața mea, privindu-mă în ochii. Îmi deschid gura să zic ceva, dar nu puteam. M-am blocat. Capul a început să cedeze durerii ce și-a pus amprenta pe mine, de câteva zile. Îmi cer un pahar cu apă, pe care îl primesc imediat, durerea scade încetul cu încetul. Las capul pe spate, închizându-mi ochii.
-Era o zi de noiembrie, una urâtă. Ieșisem împreună la cafeneaua din colț. Comandasem ca de obicei, îmi amintesc ca și cum ieri s-a întâmplat, mi-a zis să plecam, după mi-am terminat țigară. Începuse să plouă, am alergat până acasă, era așa frumoasă. Părul castaniu îi cădea în valuri pe spatele acoperit de o rochiță neagră. Era prima oară când o vedem în rochie, dar arată la fel de feminină și în blugii. Am urcat scările, am intrat în casă, iar eu m-am dus să dorm. Ea a rămas în sală noastră de creație, așa îi spunea living-ului. Totul a decurs normal până când seara, cred că era trecut de miezul nopții, mi-a intrat în cameră, s-a apropiat încet de pat și să pus lângă mine. Îmi șoptea să o iert, nici acum nu mi-am dat seama la ce se referea, poate că din nou mâncase prea multă ciocolată. Așa era ea, copilăroasă, nu îmi amintesc ce s-a întâmplat după, dar când m-am trezit ea.. ea era acolo, închisă pe patul pătat de sânge, ochii verzi străluceau a moarte. Pistolul se afla la mine în mână, iar eu eram murdar, murdar de sângele lui Kinder a mea. Îmi mintea în veneau imaginile în care eu o împușcam, mă privise, cerându-mi ajutor, cred. Nu îmi amintesc de ce am făcut asta, cum am făcut asta. Nu-mi amintesc nimic. Doar sărutul ei.
În tot acest timp, în care îi povestea ceea ce s-a întâmplat în seara aceea, ochii ei s-au umplut de lacrimii, ce încă curgea șiroaie pe chipul ei perfect. M-am așez la nivelul său, și o trag în brațele mele, în care se lăsase moale. Îmi mângâi încet stâng, pentru a o calma. E atât de fină.

-Am trăit cu tine tot ce s-a întâmplat. Tu nu ești nebun și dacă ești, ești un nebun îndrăgostit de o moartă!

____________________________________

Hei, am revenit cu un nou capitol, plin de confuzii.
Cine credeți că este noul psihiatru a lu' Sas'ke?
dacă aveți întrebării pentru personajele principale, le puteți pune aici. Vor răspunde cu cea mai mare plăcere.
Sper că v-a plăcut capitolul, ne reîntâlnim la următorul! :*

P.S : Capitolul necorectat!

Subiect: Re: Renăscut prin tine. Sam 22 Mar 2014, 16:02

Bunaa:**.Ahh imi pare asa de rau ca n-am comentat la capitole... Oricum dupa acel mesaj m-am lamurit, eram intr-o confuzie totala, dar m-am si enervat fiinda ficul era frumos si nu intelegeam.Ma rog, lasand asta, mi-au placut toate capitolele, sa stii ca le-am citit chiar daca n-am dat comm, am avut niste probleme dar oricum nimanui nu-i pasa:)).Mersi pentru anunt, chiar daca nu am mai comentat si a parut ca am abandonat ficul, multumesc mult :**.Sper sa o faci si data viitoare 1282849 pupici <3.

Subiect: Re: Renăscut prin tine. Sam 22 Mar 2014, 22:46

Buna. Multumesc pentru anunt, ai fost o scumpa ca m-ai anuntat. kiss

Vaaai, cat de frumos. Chit ca a fost o scena sadica, mie una mi s-a parut extrem de dulce. happy

Mi-ar fi placut totusi sa fie mai lung capitolul, dar decat deloc merge si atat. E dragut noul titlu, dar daca eram in locul tau m-as fi legat de pasiunea celor doi pentru arta, nu stiu, de pictat sau muzica, pentru a alege un titlu. Nu stiu. Oricum, alegerea ta. dap !

Sa vi repejor cu nextul si sa ma anunti si in continuare. Bafta la scoala, pup. kiss

Subiect: Re: Renăscut prin tine. Joi 03 Apr 2014, 23:47

Capitolul VII

Priveam printre gene timpul trecând, dar mă simțeam evadată din acest timp. Eram doar martora trecerii lui, inofensivă, indiferentă, eram martora însăși existenței mele, examinându-mi suferințele sufletului, eram martora durerii ce se cerea ca ofrandă fericirii promise.

Rodica Nicoleta Ion

Mă pierd printre mii de gânduri ce se aşează în mintea mea. Nu știu ce să fac: să ies din viața lui sau să mă joc în continuare cu el și cu sentimentele sale? Nu voi reuși niciodată să ies din acest joc murdar dacă nu decid ce să fac. Nu pot fi fericită atâta timp cât îl știu acolo, dar măcar în sanatoriu este protejat. Îmi e greu să îl privesc în ochi și să îl mint. Din nou. Nu cred că ar face faţă adevărului. El mă crede moartă, o moartă care încă îi face viața un iad. Îl văd cum suferă, cum se chinuie să pară indiferent. Nu l-am văzut niciodată așa. El nu era așa. Las fumul să îmi inunde plămânii în încercarea de a mă liniști, dar parcă tot mai rău mă simt. Mă afund în spătarul scaunului și privesc pe fereastra ce îmi dezvăluie lumea de afară. Mă simt atât de singură, de parcă lumea în care mă aflu e doar un spațiu de joacă pentru copiii prostuți. De fapt naivi. Un copil nu poate fi prost, el e doar un începător care se mușamalizează la viața în care se află. Cum poți crede că un copil nu știe să te asculte? Dacă ai ști cât de multe poți învăța de la un copil.

Dar eu ce am învățat de la viață până acum? Nu am învățat nimic, nimic cu care aș putea să mă mândresc. Eu sunt doar pionul ce înaintează așa cum crede stăpânul. Eu nu am propriile reguli. Mă chinui să înot prin bălți prea poluate de egoiștii care și-ar sacrifica familiile doar pentru a-și satisface plăcerile păcătoase ale vieții. Îmi e milă de mine, nu mă pot privi în oglindă fără a mă gândi ’Ce rău am să mai fac azi? ’. Nu pot pricepe cum am ajuns așa, când am renunțat la visele mele? Îmi doream să ajung muzician, să fiu mereu plecată cu prietenii pe la mare, pe la munte. Să am o viață normală. Dar în schimb am ajuns să fac rău persoanelor dragi pentru care sunt dispusă să mor. Nu pot să fac asta, îmi e frică. Dacă o să fiu oprită în mijlocul agoniei, în mijlocul morții.. Moartea, nu e decât un cuvânt care îți provoacă fiori pe șira spinării când îl auzi în clipele fericite ale vieții, dar acest cuvânt e cheia spre libertatea mea, spre visele de mult apuse. Și parcă îmi e dor să mă arunc pe covor și să dau drumul muzicii care să-mi aline durerile macabre ale adolescentei, să țip și să nu mă audă decât vecina de la 3, o doamnă drăguță cu multe pisici. Tom și Jerry mi-au marcat adolescența, când mi-au distrus din greșeală singurul obiect ce îmi dădea viață doar când îl priveam. Un obiect, o poză de fapt, era cu tata îmbrăcat în soldat, privea mândru aparatul ce îl acapara în amintirea primului său an de armată. Nu se gândea la moarte, era fericit, se putea citi în ochii săi albăstrui. Lui nu îi era frică, el înfrunta frica cu zâmbetul pe buze, căci se gândea la familia ce urma să îi aducă fericirea. Acolo a cunoscut-o pe mama. În jurnalul pe care îl scria în fiecare seară povestea despre ea și cel mai ciudat e că a văzut-o prima oară într-o zi blestemată de noiembrie. A fost ziua în care viața lui a luat sfârșit. Domnul K., cum îi place să i se spună, mi-a dat tot ce îi aparținea tatei în ziua în care m-a luat la el. În ultimele zile din viața lui, a scris despre mine. S-a gândit la mine chiar și când știa că va muri. Ăsta e sacrificiul suprem pe care un părinte îl poate face pentru copilul său. Moartea mea ar fi doar o pierdere inutilă. Cui îi pasă că un psihiatru a murit? Toți vom păți asta odată și odată, nu ar fi ceva care să lase o amprentă în viața cuiva. Dar dacă viața mea s-ar sfârși aici, cine ar mai avea grijă de ei, de Sas’ke, de Ino și de micuțul Itachi. Deci care ar fi rostul să îmi iau singură viața?Ce e viața mea? Cum pot să o numesc viața mea, dacă nu fac nimic ca să demonstrez asta? Ar fi viața mea, dacă aș putea să-mi decid propria soartă. Dacă aș avea familia mea, care m-ar aștepta acasă, care m-ar sprijini în orice lucru insemnificabil pentru altă persoană, dar pentru mine ar fi punctul care m-ar face cu adevărat om. M-am săturat să-mi fie frică. Vreau să iubesc, vreau să trăiesc pentru că simt că drumul meu e scurt și plin de regrete și pași dați înapoi. Vreau să am puterea de a merge mai departe, cu toate că am mii de probleme în spate. Vreau să pierd totul că să recâștig totul.

Doi copii, două suflete ce își pierd pasul prin parcul din fața clădirii. Căciulițe și fulare, căldură și îmbrățișări, ceai și lumânări, nopți de iarnă cu lemne trosnind în șemineul din fața canapelei. Nu am iubit și nici nu iubesc iarna, prea se aseamănă cu mine. Ea e rea și dură, eu nu am suflet și sunt plină de ură. Niciodată nu am fost atrase una de alta, suntem la fel. Sentimente nu prea avem și dacă avem sunt acoperite cu km de zăpadă și, dacă vrei să ajungi la ele, vei îngheța la suprafață sau vei muri la sfârșit. Nimeni nu va cunoște cu adevărat tot ce se întâmplă în sufletul meu. De ce? Simplu, pentru că îmi va ști punctele slabe, iar eu nu am așa ceva sau nu vreau să recunosc așa ceva. El ar putea fi punctul meu slab. Azi când l-am revăzut după atâta timp, care a trecut mai greu decât ultimele minute dinaintea vacanței de vară, am simțit fluturi. Acel sentiment care îți arde în stomac și îți face obrajii să înroșească și inima să bată ca o nebună. L-am simțit după mult timp, am știut că încă mai sunt speranțe către o viața mai bună. Îmi venea să dau pe apa sâmbetei deghizarea și să îl iau în brațe, să îi zic că-mi pare rău, că-mi este dor de el și de crizele sale din mijlocul după-amiezii de duminică când rămânea fără albastru. Să pot să îl ating, să îi vindec sufletul rănit de minciunile pe care i le-am aruncat fără a mă gândi la consecințe, să îl mai privesc o dată și încă o dată până când ochii și sufletul îmi vor deveni grele și se vor închide pe veci. Am nevoie de ajutor, de lumină în întunericul ce mă înconjoară neîncetat, de un umăr în care să-mi las capul și lacrimile să cadă, am nevoie de tine să-mi ții spatele protejat și mai important am nevoie de tine ca să pot trăi și să pot spera, Uchiha!

- Poftim? Ce-ai zis? vocea suavă și caldă îmi gâdilă timpanul și-mi face inima să o ia la goană.

_____________________________________________

Bună, dragi mei! Știu că e scurt și că a durat ceva timp să îl termin, dar acum e doar al vostru. Sper că va plăcut!

Subiect: Re: Renăscut prin tine. Vin 04 Apr 2014, 17:27

Bunaa:**. Mersi pentru anunt, chiar apreciez, adevaratu motiv pentru care comentez este faptul ca a fost un capitol GENIAL:). Cand ma gandesc ca atunci cand am citit primul capitol imi venea sa ma arunc pe geam, dar acum chiar imi place ^_^. Oh, e asa de scurt, dar stii cum se spune, sesntele tari se tin in sticlute mici :3. Astept nextul repedee, puups:***

Subiect: Re: Renăscut prin tine. Lun 07 Apr 2014, 22:05

Buna. Ajung umpic cam tarziu, imi pare rau. Capitolul este frumos, imi place cum ai descris sentimentele Sakurei. E pacat totusi ca le faci asa de scurte, mi-ar fi placut sa fie mult mai lungi. Deci inca pastrezi misterul. happy

Usor, usor va disparea si el, dar sper sa dispara m-ai repede deoarece sunt cam curioasa. lough

Oricum, a fost un capitol foarte frumos. dap !

Acum ca e vacanta sper sa aduci next-urile mai repejor, doar daca poti, bineinteles. happy

Bafta si in continuare si te rog sa ma anunti de next. Te pup. kiss

Subiect: Re: Renăscut prin tine. Sam 12 Apr 2014, 23:55

Capitolul VIII

'Dar dacă nebunia mea înseamnă propria fericire, de ce să o neg și să o condamn?'

Vernon Lee

Cum te simți când viața din tine se scurge încet, atât de încet încât secundele ți se par ani? Mai simți ceva? Mai poți ierta timpul ce nu te așteptă? Nu, nu poți! Fugi și fugi și fugi, până când? Până când nu te mai simți, până când te pierzi pe tine în abisurile întunecate ale timpului și acolo toate amintirile ți se reprimă în minte și nu le mai poți scoate, pur și simplu ți s-au blocat, la fel ca o casetă veche. Închid caietul vechi ce l-am purtat cu mine mereu, doar el și eu știm adevărul. Gândurile, ideile, sentimentele și planurile absurde se ascund acolo în speranța ca într-o zi, cineva le va găsi și le va acorda timpul necesar descoperiri și înțelegerii lor. Azi după atâta timp, am revăzut-o, era ea! Sunt singur, doar brațele sale se pot potrivi atât de bine cu ale mele. Am simțit cum trupul ei mă chema mai aproape, era dornic să mă cunoască. Dar oare era ea? Oare ea vrea să mă chinuie în modul ăsta, așa de brutal? Ea nu ar face asta! Ea nu e ea a mea. De ea îmi e frică, îmi e frică că știe mai multe decât lasă să se vadă. Îmi e frică că ar putea să-mi descopere gândurile, că ar putea să mă citească fără a avea vreo problemă. Îmi e frică să îmi fie frică. Aș vrea să o uit, să îi uit chipul angelic ce strălucea în lumina lunii, să uit felul ei copilăresc de a se juca cu mintea mea. Să uit de ea! Cum aș putea să uit de ea, când gândul îmi sta doar la dânsa. Cum poți uita o persoană care ți-a dat lumea peste cap, doar cu o privire? Cum poți uita o persoana așa specială? Noiembrie, joi, 2010 ziua în care am văzut-o pentru prima dată, era îmbrăcată în negru, am întrebat-o de ce poartă negru și mi-a răspuns că încă nu s-a găsit pe sine, așa că negrul era culoarea ce îi dădea speranța că nu e o ființă moartă, încă. Avea ochi triști și lipsiți de speranță, îmi amintea de mine. Aerul rece se izbește de fața mea, dar nu îmi e frig, îmi e cald, îmi e somn. Aș vrea să dorm, dar nu pot. Amintirea ultimei zile de viață nu îmi dă pace. Îmi văd sfârșitul. Văd cu totul se pierde și eu nu pot să adun nimic, nu fac decât să stau neputincios și să privesc nori deghizați în veștminte murdare de fumul țigării care se micșorează de fiecare dată când buzele mele se ating de ea. Luna luminează timid printre nori buclucași și atinge cu razele sale a mea față plină de cearcăne adânci de culori închise, se pierde și la buzele vineții asemenea unui mort, care au rămas fără culoarea specifică, după care dispare și odată cu ea lumea mea se prăbușește din nou. Mă ridic de pe asfaltul rece și intru pe ușa din spate, unde mă așteptă o geacă mai grosuță, dar nimic nu ar putea să mă încălzească, să-mi încălzească sufletul ce s-a acoperit de un strat gros de gheață. Urc cu atenție scările și dau fața-n fată cu holul slab luminat, de culoare piersici, care uneori e populat de fel și fel de oameni, de la dependenți până la nebuni. Ora târzie și zgomotul pașilor se aud amenințător de tare, seamănă cu scena unui film de groază. Mă mișc mai repede, până dau de camera mea, camera 265. O cameră mică, cu un singur pat și un suport de luminat. Pot vrea ceva mai mult? Pot avea altceva decât ceea ce mi s-a dat? Nu, nu pot. Așa e viața ! Iar viața mea e artă!

E artă de a suferi, de a privi înainte și ați lăsa lacrimile să curgă fără a putea să le ștergi. E greu, e greu să crezi că poate mâine va fi mai bine, dar poți face altceva?Deschid ușa și intru. Întunericul, avea toată camera, se plimba despre tot și știa tot. O luminiță micuță se chinuia să învingă abisul ce o înconjura. Mă apropii de pat, locul în care lumina slab ecranul unui telefon Samsung. De unde a apărut? Ce caută aici ? Îl ridic ușor și privesc mesajul de pe ecran. Cum? Ce e asta? Cine vrea să facă jocuri din astea cu mine? Nu poate fi adevărat! Am văzut-o, era acolo, lângă mine. Tot corpul îmi tremură, iar inima bubuie ca o nebună, de parcă ar vrea să-mi sară din îmbrățișarea plămânilor și a scheletului toracic. Arunc telefonul în peretele din fața mea, la contactul dintre ele un zgomot umple cameră. Îmi e frică! De ce m-ar minți cineva în felul acesta? Ce-ar avea de câștigat din aceasta farsă? Ce-ar putea câștiga din suferința mea? Îmi aruncă sare pe o rană care nu vrea să se refacă și sângerează într-una. Mă las jos și odată cu atingerea parchetului rece, lacrimi amare se preling pe suprafața chipului de gheață. Și bărbații mai plâng câte odată, dar eu nu mă simt bărbat, mă simt ca un gol, un gol care se umplea în fiecare minut cu tot mai multă amărăciune. Și timpul trece și lacrimile nu se mai opresc, se scurg tot mai alert, până ce jucăuș ele ating fulgerător podeaua rece. Frig, e tot ce ce mai pot simți în momentul de față, oasele îmi tremură, defapt eu tremur. De ce îmi e așa de frică? De ce cred că ea nu m-a mințit? Oamenii mint cu zâmbetul pe buze, uneori se mint pe ei și nu își dau seama. Oamenii sunt niște animale, care au primit niște daruri speciale, care te-au mânca de viu sau îngropa, acum depinde de gusturi. Un zâmbet îmi acoperă fața, după care dispare ca și când niciodată el nu și-a făcut apariția pe chipul meu. Oare până acum de câte ori m-am mințit și de câte ori am negat că asta adevărul spus de alții, nu e adevărul meu? Oare eu văd altceva decât văd toți necunoscuți din jurul meu? Cât de diferiți putem fi și totuși ne asemănăm. Ce ciudată e viața! Micul caiet ascund în interiorul puloverului vișiniu se strecura afară căzând în întuneric. Îmi șterg fața cu ajutorul mâinilor și mă ridic pentru a cauta întrerupătorul. Pași mă îndrumă spre partea dinspre fereastră a camerei, acolo se ascunde butonul magic care readuce lumina în acest loc. Oare de ce nu avea și noi în viață un buton așa magic? De fiecare dată când suntem secătuiți de tristețea, ce ne cuprinde în brațele sale ademenitoare, să avem acolo un loc special în care știm că putem să ne încărcăm de voință, de iubire, ce o cautăm prin mii și mii de brațe și suflete parșive, de căldură și de bucurie, fericire. Ar fi fost o resursă vitală pentru omenire, o resursă care s-ar termina în doar câteva ore. Atât de disperați suntem și aveam nevoie de asta. Pentru că lumea are nevoie de oamenii vii.

Mâna se așează pe întrerupător și într-o clipită camera era invadată de o lumină orbitoare. Pereții erau pătați de culoarea roșie, iar pe jos pozele ei, cu ea, cu noi, era împrăștiate și acoperite de sânge. Ochii mi s-au mărit, iar broboane de transpirație se prelingea încet pe frunte. Ce s-a întâmplat aici? Mesajul și acum asta. Pleoapele îmi cad grele, iar corpul mi se transformă în gelatină, impactul cu podeaua nu se lasă așteptat prea mult, căci îmi clipa următoare trupul i se așterne peste pozele pătate de acel lichid roșiatic. Mesajul de pe perete mi se învârtea într-una.

'Ești un criminal! Ai...'

__________________________

Și cam asta a fost :D

p.s: alt capitolul necorectat! :''>

Capitolul IX

Și dintre toți demoni de aici, eu sunt singurul înger căzut!

-Termină cu răzbunarea! Nu vezi ce îi faci? E fiul tău pentru numele domnului! Mă răstesc la domnul din fața mea, care mă privește cu ură. Se mișcă cu un mers de felină gata să atace,noroc de biroul de lemn ce ne desparte. Tensiunea dintre noi se putea vedea de la distanță, sunt atât de nervoasă pe el pentru tot ce îi face, nu pot să cred.

-Tu să nu îmi zici mie ce să fac! Și nu e fiul meu, e doar o greșeală! Îmi aruncă aceste cuvinte pline de descărcări electrice și după se aruncă pe scaunul din dreapta sa. Abia îmi pot stăpâni trupul ce tremură sub rochia lungă de culoarea cerului, care se termină un pic mai jos de genunchi. Nu mă scapă din priviri deloc în timp ce se adâncește în scaun și mă tratează cu o privire pătrunzătoare, arzătoare aș putea spune. În momentul în care dă să se ridice de pe scaun, mă ridic în picioare și încep să țip la el.

-Tu ești vinovat pentru tot răul ce îi s-a întâmplat până acum, din cauza ta el nu își mai găsește pacea și că totul să fie mai roz pentru tine te-ai dus și i-ai lăsat mesajele ale, cum ai putut? Nu e vina lui că maica-sa era așa cum era. El nu a făcut nimic! Ce crezi că ar fi putut face un copil de 8 luni pentru a evita că ea să te înșele, crezi că ar fi putut face ceva? Nu îl las să-mi răspundă la întrebare și continui. Dacă nu ți-a păsat de ea de ce nu ai făcut-o pe dânsa să sufere? De ce? Dar pe propriul tău fiu, sânge din sângele tău, ai putut să te răzbuni! Ești un om de nimic, îți rănești copilul și nu îți pasă și din cauza ta îl rănesc și eu! Nu pot să îl mai mint, nu vreau să îl mai mint! Îl văd în fiecare zi cum suferă, cum se pierde în niște amintiri false, te urăsc eu pentru tot ce i-ai făcut! Tot ce am avut pe suflet mi-am spus acum în fața lui, iar el stă în picioare îmbrăcat în costumul de culoarea penei de corb și își bagă mâinile în pantalonii croiți pe măsura lui. Este un bărbat masiv , nu îi dai mai mult de 30 de ani când de fapt are 45, iar masca care îi ascunde jumătate de față îi dă un aer misterios și felul în care se mișcă și tonalitatea vocii îți dă fiori de șira spinării.

-Nu mă provoca ,scumpete pentru că dacă tu îi spui ceva, tu și familia ta veți avea de suferit. De exemplu, prietena ta, Ino arată bine și nu cred că nu aș putea găsi ceva interesant pentru ea pe străzile acestui oraș sau poate într-un club exclusivist pentru bărbații care au nevoie de ceva aventură și să nu mai vorbim de tine, zice după care mă privește cu sub-înțeles, se ridică și înainte să iasă pe ușă îmi zice: ’Nu te-am pus eu să te îndrăgostește de ăla. Nu te pune în față răzbunării mele, nu vreau să suferi!’ după care închide ușa zgomotos după el. Îl urăsc!

Mă arunc pe scaunul meu și pufnesc zgomotos, om de nimic ce sânge rece are în el! Apă sărată se prelinge din ochii plin de durere, cât aș vrea să îi zic adevărul, dar nu pot îmi e frică.Îmi e frică că odată ce adevărul îi este așezat în față nu voi mai putea vorbim cu el niciodată, nu îl voi mai putea vedea. Oh, doamne ce-am făcut să merit așa sorta, ce-am făcut să mă îndrăgostesc? De ce nu puteam să mă nasc fără inima –pentru că ai fi fost moartă, nu-i evident?- de ce mi-ai dat o conștiință în acest moment, nu era de ajuns el? Nu, nu era. Mă simt ca un copil ce și-a mințit mama că a mâncat doar o înghețată, pe bune? Și în momente ca astea mă gândesc la mâncare, apropo trebuie să înfulec ceva, căci stomacul meu începe ușor, ușor să mă încânte cu concertul lui. I-au telefonul să sun acasă să văd dacă au nevoie de ceva. Nu răspunde nimeni, ce ciudat. Poate nu au auzit așa că mai încerc odată și într-un final vocea lui Ino mă calmează, cerându-și scuze pentru că nu a răspuns mai devreme, cică era ocupată cu niște documente, fata asta lucrează prea mult, am întrebat dacă au nevoie de ceva de la supermarket și nu am primit un răspuns pozitiv așa că am zis scurt un ’ne vedem acasă’, după care am închis și m-am înfundat mai tare în scaun. Îmi apropii pleoapele până când am reușit să-mi ascund ochii. . Am inspir și expirat aerul din plămâni, după care m-am ridicat și am pornit spre ieșirea din birou. Holul e atât de sobru, parcă aici locuiește moarte, e morbid. În acest loc de cele mai multe ori, oamenii mor, de fapt nu, oamenii doar pleacă pentru că majoritatea sunt deja morți, un fel de morți-vii, de aia sunt aici, nu? Deși uneori acest loc poate fi atât de viu încât moartea s-ar speria și nu ar mai veni. Aici suntem la fel ca-ntr-un suflet, pentru că sunt persoane care diferite, atât de diferite, încât ți-a frică să te uiți la ei, sau să te duci să îi iei în brațe și să le asculți povestea iar și iar și iar, până când ei se liniștesc și nu mai varsă nici un strop din viață pe parchetul uzat de timp și de mersul oamenilor grăbiți și fricoși.

Viață e ca o mare insulă pe care nu o vei cunoște, descoperi dacă ți-e frică, nu te vei bucura de minunățiile ei, nu vei plânge de durerea ei și nu vei auzi niciodată marea care te strigă fără încetare. Și așa ajungi aici, în acest loc.

Pașii m-au purtat până la ușa camerei 265, camera lui, m-a întorc și dau să plec când aud din încăpere niște sunete ciudate, care se auzea din ce în ce mai tare, păreau niște țipete, nu de frică ci de plăcere. Inima a început să bată tare, tare, pe moment cred că o să rămân fără ea. Poate am greși camera nu cred că e a lui, nu ar avea cum. Înghit în sec și mă întorc din nou sper locul ce-mi provoacă o durerea acută, cu pași împleticiți și cu ochi roși deschid temătoare ușă. O fată cu părul negru cu reflexii albastre stă pe el, iar mâinile sale se plimbă fără nici o grabă pe corpul ei micuț, iar ea.. stop! Ce?

-Ce căruța lu’ Vlad Țepeș se întâmplă aici?!

Și asta a fost tot. Sper că va plăcut! Vreau să vă aud părerile! :o3

Capitolul X

Uneori e mai bine să lași totul în spate, să uiți sau să ierți. Dar de fiecare dată trecutul se întoarce și te lovește mai tare. Te lasă jos și-ți aruncă un rânjet psihopat, după pleacă ca și cum nici nu a fost acolo. Dar rănile ce se întind pe suprafață pielii tale dovedesc ca a fost acolo. Ochii îți sunt închiși, buzele crăpate de mușcăturile dinților ascuțiți iar sângele încă stă pe ele. Tot ce ai e murdar, murdar de mâini cunoscute și de gloanțe verbale. Nu poți face nimic, Nici nu ai ce să faci. Acum când îl vezi acolo, pe patul murdar de praful ce se lasă greu șters, alături de o ea, inima ți se rupe în mii și mii de bucăți, se preface în praf și lacrimile ce-ți cad nu spală durere, nu-ți aduce alinare de care ai nevoie, nu poți să te miști. Rămâi acolo și privești tabloul dureros ce-ți aruncă sare peste rănile care abia se vindecau, doare mai tare și te pierzi. Te dai în spate și-ți apleci capul spre parchetul rece, care-ți fuge de sus picioare, după care îl ridici rostești un 'du-te dr*cu!' și fugi, fugi cât te țin picioarele, cobori scările care ți se par mai infinite. Deschis ușa și te arunci în bătaia nopții de iarnă, îmbrăcată doar în rochia subțire albastră, alergi din nou, te împiedici și cazi, te lovești și plângi mai tare, începi să țip, te lași purtată de sentimentele ce-ți mână sufletul ars. Te ridici, rochia ți se rupe, nu-ți pasă continui să alergi, uiți de frig, lacrimile îți îngheață pe obraji roșii, buzele-ți tremură, iar picioare îți cedează din nou. Cazi, nu vrei să te mai ridici, nu privești în urmă, știi că ai lăsat de mult clădire cu cel care ți-a dat foc în spate. Ești într-un parc, cu lumini colorate și oameni care rătăcesc ca tine în acest miez de noapte. Nu vrei să-ți mai amintești nimic, te lovești de un zid al minciunii, îi cauți motive și scuze pentru tot ce ai văzut, zici că el nu e de vină, că doar tu l-ai mințit, că el e îngerul ce-ți lumina calea și te ridică din iadul în care cădeai cu fiecare zi tot mai mult. Nimeni nu simte ce simți tu. Nimeni nu e rănit așa cum ești tu. Doar suspinele tale se aud în mare de întuneric colorat și niște pași ușori care se opresc în dreptul tău. Corpul se apleacă și cade alături de tine, în față ta. Genunchi vi se ating ușor. Umbra lui te înghite și te apără de vântul ce s-a pornit de odată, corpul ți se află în brațele străinului, mâinile lui se plimbă pe spatele tău în încercare de a te calma, șoapte liniștitoare zboare încet spre urechea ta. Vocea fină încete să-ți cânte până când rămâi goală de suspine și de lacrimi. Nu se ridică și nu înceteze să-ți cânte și să-ți mângâie spatele ușor de sus în jos și de jos în sus.

- Ce ți s-a întâmplat? glasul lui îți transmite fiori pe șira spinări, începi să tremuri la amintirea ce ți-a șterg speranța de mai bine. Te strânge mai tare în brațele puternice acoperite de un pulover negru, ridicat până la coate, lăsând la iveală cerneală neagră ce-i acoperea ambele antebrațe. Te afunzi mai tare la pieptul lui trăgând cu nesaț parfumul bărbătesc acompaniat de aroma dulce a tutun. Îl privești în ochii verzui și te afunzi în abisul ce se dădea în ei. Buzele sale erau la fel ca ale tale, uscate, roșii și cu urme adânci. Părul ușor creț la vârfuri îl făceau să pară puțin copil și adorabil de frumos, în întuneric se camufla perfect, doar ochii ca de pisică îl dădeau de gol. Știi că așteaptă un răspund, dar cum să îi dai, ce să-i zici, ce o să creadă despre tine după ce îi vei întinde în față adevărul durerii. Străinul perfect așteaptă și nu scade deloc din intensitatea îmbrățișării. Te ridică ușor de pe trotuarul roșu, te ia în brațe, în stil mireasă și se așează pe o bancă acoperită de un copac bătrân, cu tine încă în brațele sale.

- Am ... încerci să zici ceea ce simți, ceea ce s-a întâmplat, dar nu puteai, rana era deschisă de curând și de dată asta lovită mai tare ca niciodată. Urai că nu puteai deschide gură să lași cuvintele afară, urai că te simți așa slabă. Unde erai tu, cea care știa când e timpul să se retragă, cea care nu se lasă vrăjită de un băiat, cea care era nepăsătoare, unde era când avea cea mai mare nevoie de ea? Închizi ochi și tragi adânc aer în piept de câteva ori până când revii, puțin câte puțin tu. Te lași purtată de moment și-l strângi în brațe pe străinul care-ți ascultă fiecare respirație, îți șterge fiecare lacrimă care vrea să iasă afară, care-ți sărută frunte și te leagănă ușor. -Am fugit din cauză că adevărul și minciună niciodată nu se plac și că adevărul m-a lovit din plin, s-a întors din trecut și mi-a tăiat toate vise, printre suspine și pauze rare pentru a-ți putea găsi mai bine cuvintele, străinul îți mângâie părul și-ți strânge mai tare mâna în mâna sa, am mințit persoană pe care o iubeam, mi-am petrecut 3 ani din viață mințindu-l, ascunzându-mi intențiile adevărate, am ascultat vorbele și am făcut fapte ce nu-mi aparțin, am... călcat în picioare sufletul ce iubea fiecare părticică din corpul și caracterul infect, mă ridicase pe un piedestal și nu mă cobora de acolo, iar eu duceam la un final răzbunarea unui tatăl josnic, rupeam puțin câte puțin din el în fiecare zi și nu-mi păsa dacă ne doare, trebuia să fac ce voia el, regele din jocul în care mă.. afundasem, am fost pregătită de mică pentru asta, iar acum două luni mi-am înscenat moarte din dormitorul său alături de el, drogându-l am obținut efectul dorit, a fost internat la 'Saught Dill', am fost psihologul lui, nu psihiatrul și am văzut tot ce i-am cauzat, i-am luat viață și i-am aruncat-o la gunoi.

Respiri greu după ce termini de vorbim, străinul nu-ți dă drumul , îți șoptește că tot ce vrei tu se poate întâmplat, i-ai zis că-ți dorești moarte și că vrei să mori, indiferent dacă lași în urmă familia, te simți prea lașă că să poți trece peste. Te ridică din brațele lui, te ia de mână, îți zâmbește, te sărută pe frunte și începeți să alergați într-o destinație știută doar de creț.

Sunteți pe pod, unul înalt, te uiți în jos și vezi apă ce mișcă într-un ritm încet, dar tot odată alert. Impactul ar fi mortal, ai zâmbit spre creț, știi de ce te-a adus aici,voia să te vadă fericită și dacă fericirea îți era moarte, atunci cine era el să se opună. S-a apropiat mai mult de tine, corpul tău se lipește de a lui, zâmbiți amândoi, vezi gropițele ce apar pe chipul lui alb. Față lui se apropie de a ta, frunțile voastre se ating și buzele voastre încep să se miște unele peste altele, îți mângâie cu limba buză de jos, ți-o mușcă ușor și o suge lacom, îl tragi mai aproape de tine și-ți arunci brațele după gâtul lui, adâncind sărutul atunci când limbile voastre se ating disperate.

- Nu pleci fără mine, îngeraș! șopti străinul și apoi vă aruncați amândoi în gol, ținându-vă de mână, zâmbind la impactul cu apa rece.

Un sărut, o îmbrățișare,după o moarte fericită alături de străinul cu ochi verzi!

The end!

______________________________________________

Și cu asta am terminat, nu știu dacă o să mai fie un epilog, o să mă mai gândesc.

Mulțumesc pentru cei care au fost alături de mine pe parcursul acestei povești.

Mulțumesc pentru sfaturi și critică.

Mulțumesc pentru tot!

Subiect: Re: Renăscut prin tine. Mar 02 Sept 2014, 00:37

Buna, buna !
Scuze pentru absenta indelungata de la fic-ul tau superb.
Foarte frumos, dar ambiguu, nu stiu de ce, dar am ramas cu impresia ca situatia nu a fost clarificata pe deplin, un epilog ar fi o idee buna, mai ales ca sunt curioasa ce s-a intamplat cu Sasuke dupa asta si in timpul asta.
Daca mai postezi si epilog, te rog sa ma anunti.
Ja ne !
PS : Fic-ul a fost scris mai intai intr-o alta limba ? Pentru ca are unele greseli legate de articole.