Dama de inimă neagră.

Heeeya! Iată-mă aici cu o idee nou-nouță, abea scoasă din fabrică. Știu că am ceva fic-uri deschise, însă n-am avut nici cea mai mică inspirație ca să scriu la ele, dar în schimb... ideea asta mă tot chinuie de ceva zile și am zis că ”de ce nu?”. E ceva mai diferit față de ce ați văzut până acum chiar dacă are legătură și cu mafia Yakuza. happy2

De asemenea, știu că titlul spune ”Dama de inimă neagră”, însă am decis că e mai interesant să încep să povestesc trăirile lor din liceu și așa mai departe. Nu vă faceți griji că o să ajungem și la partea în care ei sunt adulți și nu puștani. Acest fic are numai un sezon, și cu toate acestea spuse... vă prezint primul capitol din ”Dama de inimă neagră”:

Chapter I

Sakura’s point of view

Singurele sentimente care pot să ajungă la mine fără nici o problemă au fost și sunt ura și frica. Totuși, mie îmi plăcea să dăruiesc iubire și adoram să fiu aproape de persoanele care se află în dificultate ca să le ajut. De asemenea, iubeam să stau la soare, să simt adierea vântului, să-mi zboare pletele la îndemnele lui și să-mi mângâie chipul în fiecare noapte cu lună plină. Toamna mi se părea interesantă, iar primăvara frumoasă. Iarna îmi dăruia oportunitatea de a face oameni de zapadă, și-mi plăcea să îi simt răceala pe propria-mi piele, pe când vara îmi arăta căldura ei ademenitoare și-mi colora piele cu un bronz drăguț. Iubeam lumea și tot ce ne punea dânsa la dispoziție, chiar o iubeam. Mă îndrăgostisem de ea, însă când m-am confesat ei, am fost refuzată cu o cruzime de nedescris, într-o zi senină de mai.

- De ce te încăpățânezi să-i iei apărarea? E un copil problemă! Îmi doresc să fi făcut avort!

De asemenea, o iubeam pe mama, cu toate că punea un oarecare zid între noi ca să mă țină la distanță. Și cu toate că auzisem acele cuvinte crude, încărcate cu ură, am continuat să o iubesc de parcă nu le rostise niciodată. Când stătea acasă nu ieșeam din cameră, iar când era plecată nu puteam nicicum să scap de tristețea ce mă urmărea pretutindeni. Chiar dacă mă răneam pe mine, o făceam pentru că voiam să fie fericită. Din cauza asta rămâneam închisă între patru pereți, ca să nu-și amintească de mine, să șterg cumva existența mea păcătoasă și să veghez asupra ei de la distanță. Plângeam în fiecare noapte că nu sunt dorită și că mama mea nu mă iubește fără să spun vreun cuvânt și mă feream de tata ce oricum observase că nu sunt în regulă. El mă iubea.

- Tată, de ce nu mă iubește mama?
- Mama ta te iubește, scumpo, îmi spuse în timp ce îmi mângâia creștetul, doar că o face într-un mod mai ciudat.
- Cum așa?
- Păi...

”El mă iubește” sau cel puțin așa credeam atunci. Mă amăgeam singură cu dragostea tatălui meu, deoarece nu-i știam gândurile răutăcioase și jalnice. Abea mai târziu aflasem de ele. Voia să mă folosească ca să scoată bani de pe mine, să mă pună să muncesc ca să-i măresc averea. Am fost numai un pion pentru el, nicidecum o fiică. Și pe măsură ce timpul trecea, mi-am dat seama că m-am îndepărtat de natură și că nu o mai plăceam așa de mult, că nu mai aruncam cu iubire asupra oamenilor și ființelor mici, și că sufletul meu s-a stins odată cu aflarea adevărului.

- Cum să o abandonez? O să fac o avere cu ea!
- O avere? Numai asta te interesează? Hai să plecăm, dragule. Să uităm de monstrul ăla!
- Nici nu mă gândesc. Dacă vrei așa mult să pleci, pleacă. Eu o să rămân alături de micuța noastră ca să îmi măresc averea.

Discuția asta mi-a rămas în memorie, deoarece nu i-am auzit întâmplător sau altceva, ci am văzut-o când omul căruia îi ziceam tată mă îmbrățișase. Mă simțisem trădată și totodată atunci aflasem despre ele.

”E un monstru” - vorbele mamei căpătaseră sens.

Și am putut să trăiesc cu asta, căci nu mai aveau ce să îmi omoare. Așa că am continuat să îmi păstrez existența păcătoasă pe acest pământ și să cresc alături de ei, de ”familia mea” până într-o seară friguroasă de decembrie. Niciodată nu mi-am închipuit că sunt așa de importantă pentru lume sau din ce cauză mă păstraseră și cum puteam să le aduc profit. Totuși, când ieșisem afară și-l zărisem pe șeful mafiei Yakuza îmi dădusem seama că prezicerile mele au fost bune.
Îmi doream să simt răceala fulgilor de nea care se așezau pe propria-mi piele, alături de ființele care-mi dăduseră viața pentru ultima oară. Îi iubisem atât de mult că aș fi fost în stare să-mi dau viața la schimb numai ca să le fie lor bine, dar nu au apreciat acest lucru. Mama mi-a dorit moartea, iar tata a vrut ca eu să-i măresc averea prin puterile mele neobișnuite. Mi-am îndreptat atenția către șeful Yakuzei, zărindu-i privirea negricioasă, hotărâtă.

- O să fiu sincer cu tine, vreau să-mi dai fata la schimb și uit de toate datoriile tale, îi spuse el tatălui meu pe un ton ce nu lăsa loc de refuzuri.
- Să-ți dau fata, zici? Nici vorbă! E fiica mea... cum să ți-o dau ție?
- Lasă-l să o ia, dragule. Sakurei o să-i fie mult mai bine acolo, se milogea mama de el, jucând un teatru ieftin pe care nu-l înghit.

Până când ultimul clopot o să bată pentru ei, eu încă sunt fiica lor, din păcate. I-am iubit mult și mi-aș fi înmânat propria-mi viață însuși diavolului numai ca să le meagă bine, dar nu au apreciat asta și-au vrut să mă vândă sau să mor. Am inspirat aerul rece în plămâni, ținându-l captiv pentru câteva secunde. Odată ce pierzi ceva, e imposibil să recuperezi și cazul lor nu e o excepție de la regulă. Mi-am ațintit privirea de un verde crud asupra amândurora, analizându-le chipurile îngrozite și temătoare. Dar, nu. Ei nu se temeau pentru viața mea, ci pentru a lor. Egoismul și ura pe care o poartă în suflet o să-i urmărească și în viața de apoi, pot să văd lucrul acesta, însă nu mă mai interesează. ”Ce nu apreciezi tu, apreciază altul de două ori mai mult”. Din partea mea, n-am nici o problemă să locuiesc la domnul acesta misterios și periculos. Sunt sigură că el o să fie mult mai sincer decât ăștia doi la un loc. Am clipit de câteva ori, apoi m-am întors cu spatele la toți cei prezenți.

- O să plec acum.
- Ce tot vorbești, Sakura?! Nu suntem noi părinții tăi? ripostă tata.
- Ați fost.
- Am fost? Cum adică? Despre ce vorbești?! se răsti mama.
- V-a sunat ceasul. Domnule Yakuza, o să vin cu dumneavoastă.
- Prea bine, spusese brunetul.

Două focuri de armă spălaseră toate minciunile care mă învăluiseră până astăzi, țipetele ”părinților” mei auzindu-se pe fundal. Totuși, nu am vrut să văd cum culoarea roșiatică se scurgea din trupurile lor slabe și lipsite de forță sau cum își dau ultima suflare. Să fi trădată de propri părinți e mai dureros decât orice altceva, dar ei au uitat. Da. Au uitat că orice trădare se plătește cu trecerea timpului. Mi-au ucis sufletul și inocența fără nici o ezitare și și-au continuat teatrul până în ultima clipă, scârbindu-mă. Am fost naivă să cred că iubirea poate schimba lumea, foarte naivă, în schimb m-am schimbat eu. Nu o să mai răspândesc iubire, ba mai mult, niciun sentiment măcar, fie el bun sau rău, căci sunt un suflet gol, o amărâtă de carapace. Se pare că finalul a venit mai repede decât mă așteptam și că am devenit ceva la care nu mă gândisem niciodată. Pletele îmi acopereau chipul asemănător zăpezi, în timp ce eu continuam să mă gândesc și să filozofez despre tot felul. Aproape că uitasem de bosul Yakuzei care venise special să mă ia.

- Să mergem.

”Să înceapă haosul”, mi-am zis, înainte să-l urmez pe bărbat spre noua mea ”casă”.

No comment....
Deja m-am indragostit.
E atat de perfect. Parerea mea.
Felul cum descrii totul...e de-a dreptul fascinant.
Imi place mult atitudinea Sakurei.
Ei, astept cu nerabdare nextul.
Daca te rog, ma anunti cand o sa aduci urmatorul capitol? Arigatou.
Spor la scris.
Te pup, Ja ne! kiss

Hello, Lexxu! Vreau să îţi spun că mă bucur că am citit primul capitol de la noul tău fic, nu regret nici o secundă, fiindcă ai reuşit să-mi captezi atenţia cu idee aceasta desfăşurată atât de melancolic şi dramatic. Nu a fost siropos, dar e o idee uzată, nu spun nici că nu pare originală, faza că Sakura merge cu Yakuza pentru mine e ceva mai nou, ori poate ai fost tu directă şi ai specificat încă de la început o bucată din miezul idee centrale a ficului. Însă nu mă înteresează, ai surprins un cadru interesant, relativ dureros. Sentimentele Sakurei sunt aproape palpabile, nu prea am simţit caracterul ei şi totuşi ai redat destul de bine lucrurile care o întristau.
Părinţii ei sunt monştrii, părerea mea, pe ei parcă i-ai scos din tipare sunt destul de fain dezvoltaţi, însă şi misterul şi-a jucat bine rolul în preajma lor. Am simţit de parcă mai trebuia spus despre dânşii, cu toate acestea capitolul a fost scris cu cap, foarte bine pus la punct şi m-a impresionat idee. Sakura se vede că a suferit (îţi sugerez totuşi să te adânceşti mai mult în personajele tale, descrie mai în amănunt anumite chestii), acum să vedem ce are să-i rezerve viitorul. Merge cu Yakuza până la urmă. Mă întreb, cum de a apărut tipul ăla în peisaj... şi de ce i-a omorât aşa de repede pe părinţii fetei? Pentru mine rămâne un mister total, sincer. Oricum mi-a plăcut totul, păcat că este scurt, să nu te mai grăbeşti să postezi, fiindcă nu rezolvi nimic cu asta. Stai calmă, eu una personal aştept şi două săptămâni dacă este nevoie, atâta timp cât scrii ceva bun şi bine pus la punct, fără stres sau alte chestii. :3

Abia aştept să citesc nextul, succes! *hug*

Am ajuns si eu pe aici ,
Deci iti iubesc ficul ,
chiar de la primul capitol
astept nextul

Acum nu mă grăbesc să postez, ci, pur și simplu am inspirație. Vă mulțumesc pentru comentarii și pentru sfaturi. Deci, fără să mai adaug și altceva, vă prezint capitolul 2 din Dama de inimă neagră.

Chapter II

Sakura’s point of view

Decembrie, cea mai friguroasă lună a anului. Cine s-ar fi gândit că o să sfârșești astfel, mamă? Ai fost o femeie aparent puternică, fără defecte, însă doar aparent, căci pe dinăuntru îți hrăneai cu patimă slăbiciunile. M-ai detestat din tot sufletul și ai spus cu gura ta că mai bine mă avortai, dar eu am văzut licărirea aceea de speranță, flacăra ce ardea necontenit în privirea ta asemănătoare ierbi proaspăt tăiate. Sperai să te salvez din infern, o știu. Mi-am tras mânușile negre pe mâini, apoi mi-am ridicat chipul din pământ, analizând marea cerească. Ei bine, chiar dacă n-am fost conștientă de puterea ce zace în mine, am avut parte de vise ciudate și preziceri ce mergeau mână-n mână cu întâmplările din realitate. Și chiar dacă tu m-ai urât cu toată ființa ta, eu te-am iubit, te-am iubit așa cum iubeai tu vara și căldura ei. Din cauza asta mă simt de parcă mi-ar fi milă de tine, mamă, dacă n-aș fi renunțat la toate sentimentele lumești. Am ridicat buchetul de flori ce zăcea pe jos, în zăpada rece, ținându-l în mâini, aproape de inima mea moartă. Tată, nici tu n-ai fost un părinte strălucit, ba chiar deloc, dar apreciez că mi-ai stat alături în momentele grele când mă simțeam singură și îndurerată. Știu. Ai făcut-o numai ca să mă câștigi de partea ta ca să-ți aduc profituri imense, dar nu mai contează. M-au ajutat cuvintele tale false, minciunile și mângâierile tandre, căci în mintea mea ai dat viață unei iluzii aproape perfecte.

Am cerut să fie înmormântați împreună pentru că într-un fel își merită soarta și că, la nuntă și-au jurat că o să fie unul lângă celălalt până ce moartea îi v-a despărții și dincolo de ea. Brusc privirea-mi căzuse pe piatra argintie, frumos decorată, și pe lumânările roșiatice al căror foc se stinsese din vina vântului. Și probabil că dacă ar fi lăsat deoparte ura și frica, cât și egoismul și răutatea i-aș fi salvat de infernul acela cu prețul vieții mele. Viața mea lipsită de importanță sau existența mea păcătoasă, toate acestea nu mai contează acum. V-ați dus. Îmi venea să zâmbesc, doar că nu mai știam cum se face așa că am lăsat-o baltă, resemnându-mă. Am lăsat buchetul de flori la locul lor de veci, și întorcându-mă cu spatele am rostit în șoaptă un banal ”Adio”.

În timp ce înaintam lent prin ninsoarea liniștită, aerul rece îmi îngheța chipul și așa alb fără să-i pese că pot să răcesc din cauza lui. Da. Fenomenele naturii sunt indiferente când vine vorba de ființele umane sau de cele supranaturale, căci ele nu se supun nimănui niciodată. Mi-am acoperit jumătate de față cu ajutorul fularului roșiatic în căutarea căldurii. Cu toate că n-am sentimente, că am fost binecuvântată sau blestemată cu puterile ăstea, cât mă aflu pe pământ, o să îndur orice fenomen al naturii, căci odată le-am iubit cu patimă. La intrarea în cimitir mă așteptau câțiva tipi din Yakuza. M-au salutat, poftindu-mă pe urmă în mașină, unde am observat că mă așteaptă de ceva vreme însuși domnul Fukaku. Încă nu înțeleg ce-i înspăimântă așa de rău pe oameni la domnul ăsta. Să fie hotărârea ce arde precum o flacără în privirea lui întunecată? Aerul închis ce-l înconjoară? Nu pot să-mi dau seama, dar mie îmi inspiră încredere. E un om corect care nu joacă pe două terenuri, de aceea îl respect, din cauza asta am acceptat să merg cu el. Nu o să mă mintă. O știu. Abea când m-am așezat lângă el a început să vorbească.

- Îți pare rău pentru ei?
- Nu, i-am zis.

Mă așteptam la asta.

- Ce doriți de la mine?

Atunci în ochii săi apăru o sclipire ciudată pe care nu o mai întâlnisem vreodată.

- Să-mi spui ”tată” e tot ce-mi doresc. O să-mi îndeplinești cererea?

Mi-am întredeschis gura, însă pe dată am închis-o la loc. La asta nu mă așteptam. Când venise să mă smulgă din propria-mi familie mă gândeam că urmărea și el, la fel ca tatăl meu, puterile mele, nicidecum un lucru așa de simplu, de neașteptat. M-am întors cu fața la geamul înghețat, încercând să privesc dincolo de el, dar nu reușeam oricât încercam. Peisajul de iarnă se ascundea de mine. ”Tată”. Cum se poate ca un cuvânt ce însemnase odată așa de mult să se transforme într-un nimic, așa, dintr-o dată? Da. Trădarea... trădarea dureroasă făcuse acest lucru posibil și totuși, omul ăsta îmi inspiră încredere, deci de ce să refuz? Nu este tatăl meu și nici nu o să fie vreodată, dar cererea lui nu e așa de grea de îndeplinit.

- De ce vreți să vă numesc astfel?

Un oftat prelung pășise pe buzele bărbatului. Își băgase o mână în buzunarul paltonului de unde scosese o poză pe care mi-o înmânase fără să stea pe gânduri. În fotografie se aflau doi bruneți aproape identici, o femeie cu părul rozaliu, ca al meu, și dânsul Fukaku. Un tablou de familie presupun. Totuși, mie mi se părea mai interesant peisajul în care se aflau, lumea colorată pe care-o pozaseră ca să o aibe ca amintire și aproape că-mi doream să mă aflu în centrul acelui loc perfect. Toți râdeau la aparat... păreau așa de fericiți, împreună... ”Familie unită și călduroasă”. N-am știut niciodată ce înseamnă aceste lucruri neînsemnate pentru unele ființe umane.

- Aceea este soția mea, Haruka. În urmă cu un an și-a pierdut fiica și a înnebunit. I-am promis că o să o găsesc pe Sakura orice ar fi și în nebunia ei, m-a înțeles.

Oh, avem același nume.

- Adevărul e că fata a fost ucisă de un membru dintr-o altă mafie.
- Atunci de ce i-ați promis că o să o găsiți? l-am întrebat.

Părea încordat. Mi-a înmânat o poză cu fiica lor, fără să mai rostească nimic în plus. Am apucat de bucata de hârtie, și-am analizat-o câteva minute bune. Tenul alb asemenea zăpezii îi dădea un aer de inocentă precum o făcea și privirea verzuie ca de smarald, pe când părul roz și lung îi cădea pe umerii micuți și dezgoliți, un zâmbet mare și imaculat colorându-i chipul. În fotografie era vară, iar eu mă aflu în plină iarnă. Cu toate că semănăm complet la aspect și că avem același nume, ne diferențiază un mic-mare amănunt. Ea are sentimente, eu nu. I-am înapoiat fotografia cu calm, apoi mi-am încrucișat brațele la piept. Vrea să o mintă. Vrea să joc rolul fetei pierdute ca să-și salveze prea iubita soție și cu toate că minciunile nu mi se par bune, situația aceasta schimbă regulile. O face spre binele ei și-al lui. Nu vrea s-o piardă... și-mi cere ajutorul disperat. Cred că din moment ce am acceptat să-l urmez, o să mă conformez și cerințelor lui. ”O să am o familie”. El o să-mi arate ce n-au fost în stare să-mi demonstreze părinții mei.

- O să vă ajut.
- Mulțumesc! Mulțumesc mult! Și te rog... spune-mi ”tată”, căci de acum ești fiica mea.
- În regulă, tată, am accentuat ultimul cuvânt.

Ușurarea se citea cu ușurință pe chipul ușor ridat, îmbătrânit de timp. Are oportunitatea să-și salveze soția, normal că este ușurat și totodată fericit, chiar dacă pentru asta trebuie să primească în casă o străină. În timp ce traversam ușor peste drumul acoperit cu zăpadă, dânsul îmi povestea ce trebuie să spun când o să fiu întrebată unde am fost și ce am făcut, de asemenea, mi-a fost pus un bandaj pe ochiul stâng, ca să pară mai real. Îi auzeam bătăile inimii și mă minunam cu fiecare minut ce trecea în zbor pe lângă noi. Până acum n-am știut că există o astfel de dragoste și nu puteam să stau locului la gândul că o să văd cum sentimentele întregi familii o să explodeze și-o să năvălească asupra mea.

Edit-ul
Multumesc in primul rand de anunt
Un capitol minunat, esti o scriitoare geniala
astept sa vad cum se cunosc sakura si sasuke
spor la idei in continoare Succes in continoare

Lexxuuuu! Mersi de anunt.
Capitolul a fost foarte frumos.
Chiar ai talent.
Sunt tare curioasa ce o sa se intample mai departe.
Poate ca e cam ciudat, dar ma simt atasata de Sakura, cea din ficul tau. Adica, ma regasesc oarecum in ea.
Ei, astept cu nerabdare urmatorul capitol si sper sa ma anunti in continuare.
Spor la scris! ^^
Te pup, Ja ne!

Buna frumos fic , data vitoare cand te hotarasti sa scri un fic anuntama si pe mine . Scuzama ca trec asa de tarziu pe la acest fic . De ce inspiratia fuge de mine si sta cu tine ? Pf in ultimul timp am atatea idei , dar lenea asta ma tine din scris . Mama naturala a Sakurei era o idioata , insa tatal o iubea . E pacat ca au murit , dar na daca nu mureau nu mai era interesant . Sunt curiosa , cum il va cunoaste pe Sasuke . Astept next si sa ma anunti ! Te pup scumpa .

Buna.
Am citit ficul tau si mi-a placut. Nu pot sa cred ca Sakura o sa aiba parte de o familie. Dar mi se pare ciudat sa aiba exact acelasi nume si aceeasi infatisare. Cine stie !
Abia astept sa apara so Sasuke.
Barfta la scris !

Cu întârziere apar şi eu la capitolul al II-lea. Îţi dau un sfat, înlocuieşte "ce" cu "care", devine enervant şi pare că nu mai are logică, l-ai repetat pe tot parcursul capitolului, chit că este scurt. Încearcă să te detaşezi de dânsul, schimbă cu altceva. Revenind la capitol, mi-a plăcut ideea lui, deci acum Sakura are să salveze o familie, interesant. Totuşi mă gândesc dacă cumva fata aia e chiar ea, dar poate nu este. Îmi trec prin cap atâtea idei, dar mă voi lăsa purtată de val şi de scrierile tale. <3 Părerea mea e că scrii drăguţ, îndeajuns de bine, dar poţi şi mai mult de atât sunt sigură de asta, încearcă să dezvolţi mai mult ideile şi acţiunea. Însă văd că misterul joacă un rol important aici, deci e bine cum ai structurat până acum cele două capitole. Iar Sakura are puteri? Hmm, la asta nu mă prea aşteptam.

Succes în continuare draga mea. *hug*

Ce fic frumos . Imi place mult ideea , iubesc ficurile despre mafia Yakuza , desi si al tau este la fel tu ai ceva original la el , iar titlul este pur si simplu genial . Astept nextul si sper sa-l aduci repede .
P.S: Sper sa ma anunti si pe mine cand il aduci .
Te pupacesc!

Buna! Am ajuns si eu pe aici , ceea ce m-a atras fiind titlul. Deci Sakura a plecat de buna voie cu seful mafie , care doreste sa isi salveze sotia. Ei bine nu am mai intalnit un mafiot asa de atasat de familia lui , ceea ce e intradevar interesant. Acum ma intreb cum se vor cunoaste Sasuke si Sakura , ce parere vor avea unul despre altul si daca sotia mafiotului chiar le va crede minciuna. Ce e si mai ciudat e ca fica lui arata exact ca si Sakura , dar se prea poate sa o fi mintit pe fata ca sa faca toate astea. Asta numai tu poti sti , deci , te rog eu mult , adu mai repede next-ul ca mor de nerabdarre sa aflu ce se va mai intampla in continuare si cum se vor cunoaste Sakura si Sasuke. Sper sa ma anunti si pe mine de next , te rog puppy eyes

Deny te

Am ajuns si pe la fic-ul asta si nu pot spune decat ca e foarte frumos.
Astept next si sper sa ma anunti.
Ja ne !

Chapter III

Sakura’s point of view

Când mi-am întors chipul către noul meu ”tată”, am putut să zăresc din nou acea hotărâre ce se reaprinse precum o flacără în ochii lui negri și nemiloși. Se uita la mine, și eu la el, dar nimeni nu îndrăznea să spargă tăcerea mormântală care ne înconjurase. Și din nou, m-a întors înspre geam, chinuindu-mă să văd prin gheața ce acoperise suprafața sticloasă. Peisajul de iarnă mă chema printr-un strigăt mut. Odată, demult, când singurul lucru pe care-l aveam era naivitatea, obișnuiam să am sentimente față de natură și fenomenele ei unice. Toate păreau că sunt legate de niște sfori și controlate, nu, păreau că sunt o frăție nemuritoare. Poate că sună puțin ciudat, dar mi-am dorit din tot sufletul să fiu un anotimp sau fenomen. Mi-ar fi plăcut să fiu vântul, ca să pot mângâia chipurile oamenilor aflați în probleme, descurajați și singuri, dar de asemenea, nu m-ar fi deranjat nici dacă eram imaginea ploii. Așa puteam să spăl orice păcat lumesc și să vărs lacrimi în locul lor, o multitudine de lacrimi ce se îndrepta cu pași repezi către infinit. Și dacă stau să mă gândesc am fost ambele deodată. Pentru mama ploaia, căci vărsam lacrimi în locul ei și-i spălam păcatele prin ascunderea mea între veșnici pereți ai fostei mele camere, încercând să-mi șterg existența păcătoasă. Pe când pentru tata, am fost vântul cel aducător de mângâieri și alinări, dătătorul de speranțe. Încep să cred că o să continui să mă gândesc la ei până ce, într-adevăr, existența mea o să fie ștearsă de Creator. Mi-am așezat mâna sub bărbie, în timp ce mă scăldam într-o mare de gânduri.

- Dăți-mi două săptămâni.
- De ce?
- Dați-mi două săptămâni, doar atât vă spun.

Reacțiile copilărești a brunetului îmi dădeau o oarecare stare de amuzament, cu toate că am uitat cum să zâmbesc. Bătea agitat din picior, în timp ce mă inspecta cum își inspectează un prădător prada. În urmă cu un an, soția sa, Haruka a înnebunit când a dispărut copila ei ce, din fericire sau nefericire, are același nume și înfățișare ca și mine. Nimeni nu-i mai dădea nici o șansă să revină în lumea reală, să fie cum a fost înainte ca nenorocirea să se întâmple, așa că în plină disperare, domnul Fukaku i-a promis că o să-i ducă fiica înapoi chiar dacă știa că este moartă. Și cu trecerea timpului a aflat de mine și-a venit să mă ia. Mi-a ucis părinții, însă nu simt niciun resentiment. Sunt goală, nu în suferință precum femeia lui.

- Fie, dar trebuie să iei un om de-al meu cu tine.
- Nu aveți încredere în mine? Oricum vă ceream un om de care vă puteți lipsi două săptămâni.

Ca și cum a fost trăznit de răspunsul meu, a rămas ca o stană de piatră acolo, pe scaunul lui comod, deschizându-și gura pentru a grăi, însă nimic nu dorea să iasă. ”Nu o să fiu precum ei, răutăcioasă și egoistă. Nici mincinoasă, căci o să-mi respect cuvântul dat până în ultima clipă”. Și din nou mi-am fixat atenția pe sticla înghețată, nedorind să renunț. Voiam să mă pot bucura de peisaj în tăcere și căldură, însă ori de câte ori mi-am trecut mâinile peste geam, îndepărtând gheața, aceasta reapărea la loc în scurt timp. Și m-am resemnat, căci nu avea sens să continui, concentrându-mă pe urmă la planul pe care-l născocisem. Obișnuiam să iubesc și să ajut pe toată lumea, să fiu un suflet vioi și bun, călduros și primitor, însă acum în prezent, mi-a rămas numai loialitatea. Dar asta este o încă o poveste tristă, plină de melancolie și singurătate, venită din carapacea sufletului meu, a inimii mele moarte. Am prins de două șuvițe roz între degetele acoperite de materialul cald al mânușilor, analizându-le în tăcere. Dacă aș trage de ele aș reveni oare la ce am fost înainte? Nu, normal că nu. Realitatea m-a lovit în moalele capului, arătându-mi-se așa cum este, crudă, dar încă mai pot să lupt. Am un motiv suficient de bun ca să-mi continui viața pe acest pământ. Mi-am dat cuvântul lui că o să-l urmez, răspunzându-i la rugăciunea disperată.

Când autovehicolul a tras pe dreapta, am deschis portiera și-am pășit în frigul de afară, putând în sfârșit să admir peisajul de iarnă. Zăpada rece și albă, acoperise totul în calea ei, iar acum îmi părea nimic mai mult decât un covor sau o pătură pentru toate vietățile ce se ascundeau sub dânsa. Am inspirat și-am expirat de câteva ori, lăsând aburi să plutească liberi pe cerul albastru. Căciula neagră ce până acum îmi acoperise podoaba capilară căzuse, iar căldura ei pierise. Am privit articolul vestimentar preț de câteva secunde, și nu. N-aveam de gând să o ridic pe jos ca să o cruț de uitare. Avea să sfârșească în locul acesta pustiu pentru totdeauna, dar nici că-i păsa. Hainele nu au minte și nici suflet. În schimb copacii pe care ne fereau de privirile curioase ale animalelor aveau viață, de asemenea și ele. M-am întors pe vârfuri către domnul Fukaku și ceilalți bărbați ce ne urmaseră, analizându-i pe fiecare în parte. Uni se uitau la mine întrebători, alți serioși. Chipurile li se asemănau, precum și hainele. ”Arată ca niște clone triste” m-am gândit. Și totuși, trebuie să-l aleg pe unul din ei. Și apoi, când mă gândeam că nimic nu o să mă atragă, l-am zărit pe cel blond, ultimul din linie. Când m-am apropiat de el, a tresărit ușor, fiind mai mult ca sigur, surprins că este ales. Părul asemenea soarelui strălucea chiar dacă fulgi de nea se așezau pe el, pe când privirea albastră îmi amintea de oceanul infinit și frumos. Nu pot să spun că are un corp ieșit din tipare, dar mi se pare bun pentru ”slujba” pe care o să i-o acord. Mi-am întins mâinile, invitându-l să mi se alăture.

- Să mergem.

Și din nou a tresărit, ezitând să mă prindă de mână și să mă urmeze.

- Domnule, nu o lăsați să meargă cu el! Este cel mai slab și tânăr de aici. O să-i fie ușor să scape de el și să evadeze! spuse un bărbat mâhnit.
- Da, da, are dreptate! intră în vorbă un altul.

Am răsuflat iar, cuprinzându-i în aria mea vizuală pe toți. Natura umană poate să fie cel mai scârbos lucru de pe pământul acesta. Oamenii adăpostesc în sufletul lor fel și fel de sentimente negre precum ura și invidia. În cazul acestuia cred că este vorba de invidie, dar nu mă interesează. Alegerea e alegere și nimeni nu o să mă facă să mă răzgândesc. Mi-am despărțit buzele ca să vorbesc, însă atingerea delicată de pe umăru-mi drept m-a oprit împreună cu vocea melodioasă ce îmi inundă urechile până la refuz.

- Au dreptate, sunt un... incompetent. Nu pot să fac nimic cum trebuie, așa că... te rog! Alege pe altcineva.

M-am întors cu fața la el, așezându-mi pe dată o mână pe pieptul lui. Se înroșise. Are o inimă mult prea bună ca să participe la crimele făcute de o organizație precum mafia Yakuza, atunci... de ce? Și, da. Un om cu o inimă ca a lui o să sufere enorm când o să se izbească de realitate așa cum am făcut-o eu. O să fie lovit pe la spate, mișelește, și-o să vrea să țipe chiar dacă nu are puterea să o facă. O să-și dorească să sfârșească într-un loc cald, lipsit de griji și probleme, însă în schimb, o să primească un mare nimic sau nu. O să primească o porție dublă de suferință, un bonus. El seamănă cu mine, într-un fel. Să fie ăsta motivul pentru care l-am ales? Nu știu, dar o să mă asigur că o să-l pregătesc emoțional cât timp rămâne alături de mine. Am urcat cu mâna dreaptă pe chipul lui, mângâindu-i pielea rece și albă, simțindu-l cum tremură sub atingerile mele. ”Nu se poate” mi-am zis când o propoziție nevinovată mi-a trecut prin minte. Să fi reușit să rămână pur și inocent chiar dacă realitatea i s-a arătat? Nici n-am așteptat ca ceilalți să-și termine discursurile plictisitoare cum că trebuie să aleg pe altul, căci am apucat de două ghiozdane, aruncându-i unul din ele blondului, începând să fugim către pădure în timp ce le strigam ”O să mă întorc!”.

Ah, până la urmă iarna e făcută ca să ții pe cineva de mână.

Edit!

Edit:

In primul rand vreau sa iti multumesc pentru ca m-ai anuntat , iar in al doilea ca ai scris un capitol minunat. Sper sa ma poti anunta si data viitoare. Acum , revenind la oile noastre , vreau sa spun ca ador cum descri. Inceputul capitolului mi-a placut cel mai mult , felul cu Sakura isi dorea sa fie un fenomen al naturi , apoi cum si-a dat seama ca ea chiar a fost unul , chiar doua. Mi-a placut de asemenea si sfarsitul , cand l-a ales pe cel blond , ce am impresia ca e Naruto , dar asta numai tu ne vei putea confirma. Sunt curioasa ce vrea sa faca Sakura si pentru ce are nevoie de ajutor , deci , te rog din suflet sa aduci cat mai repede urmatorul capitol si sa ma anunti in continuare. Deny te :*:dulce , dulce happy

Ce capitol sublim . Imi place mult cum ai descris totul , ai acel ceva ce ma face la fiecare capitol si mai curioasa . Sa o tii tot asa si sa aduci numai capitole si mai frumoase . Iti multumesc mult de anunt si sper sa o faci in continuare . Te pupacesc !

Superb. E impecabil.
Mi se pare foarte tare ce faci tu aici! happy

Te pricepi, ai o lejeritate aparte când scrii iar asta se observă uşor. Descrii amănunţit emoţiile, sentimentele iar acest lucru ajută ne ajută foarte mult pe noi, cititorii, să ne punem în pielea personajului. Acţiunea nu e grăbită, decurge chiar lent pot spune, foarte plăcut!
Citeşti şi pentru prima dată chiar înţelegi ce citeşti. lough

Îmi place!
Când vei posta următorul capitol, te rog să mă anunţi şi pe mine.
Mersi anticipat şi spor la treabă!
*Hugs*

Vreau sa iti multumesc de anunt, scrii genial capitolul a fost foarte frumos, sunt multe semne de intrebare in privinta cu tot
deci astept nextul si partea cand sakura se intalneste cu sasuke
te pwp dulce spor la idei

A doua ! Multumesc de anunt. Imi place mult fic-ul, dar cred ca am mai zis-o. Doar ca sunt cam nerabdatore sa vad cum o sa se intalneasca cu Sasuke, bineinteles daca va fi SasuSaku, Oricum fic-ul asta m-a pus pe ganduri, deci e foarte bine.
Astept next.
Sper sa ma anunti si data viitoare.
Ja ne !

Buuun. Mersi de anunt!
Capitolul a fost....cum sa zic eu....nu gasesc cuvantul potrivit...a fost mai mult decat genial.
Imi place foarte mult cum descrii si cred ca ti-am mai spus asta.
Sunt tare curioasa ce o sa se intample in acea padure si cine e baiatul acela blond. Presupun ca Naruto, dar poate ca nu e asa.
Ei, astept nextul cu ardoare.
Spor la scris.
Te pup, Ja ne!

Multumesc ca m-ai anuntat.
Blond ? Deidara sau Naruto. Sau cine stie. Cu fiecare rand ma gandeam la Sasuke si la ideea de-a fi inocent in timp ce Sakura este total opusa lui. Mi-ar fi placut, dar nu cred ca extraordinar de mult. Cred ca ai ales bine. Adica, pe gustul meu. Imi place cum scrii si ideea este foarte interesanta.
Sa ma anunti si data viitoare.

Chapter IV

Sakura’s point of view

Am fugit o bucată bună de vreme, oprindu-mă abea atunci când am considerat că ne-am îndepărtat suficient de mult cât să nu-și mai amintească drumul care-l duce la șosea. I-am dat drumul la mână, și-am început să înaintez fără să-l mai târăsc după mine. În fond, m-ar fi urmat și singur. Niciun om întreg la minte nu-și dorește să rămână singur într-o pădure populată de lupi și urși flămânzi. L-am privit cu coada ochiului în așa fel încât să nu mă observe, uitându-mă în acelaș timp și pe unde calc. N-ai cum să fi neglijent pe pământ străin, mai ales într-o pădure în care poți să dai de orice. Și tot nu puteam să renunț la gândul că el a putut să-și păstreze inocența în ciuda faptului că soarta i s-a arătat așa cum e ea, crudă, lipsită de milă. Păru-i sărutat de soare strălucea chiar dacă câțiva fulgi de nea se așezaseră pe el, clătinându-se la fiecare pas pe care-l făcea, dăruindu-i un aer de prinț scos din povești. Și nici privirea-i albastră nu se lăsa mai prejos, căci de fiecare dată când o vedeam, gândul îmi zbura la oceanul infinit, curat, extraordinar. Corpul nu-i era exagerat de musculos, ci, pur și simplu își păstra forma de felină ”blândă”, dar flexibilă, iar obraji înroșiți de la frig, probabil, se asortau perfect cu pielea ca de lapte. Ce-i drept, Zeița frumuseții a fost generoasă cu el. Norocul lui. Să încerc să fac conversație sau să las liniștea ce plutește în aer să mă cuprindă în palmele ei invizibile? Hmm, grea decizie.

Gândurile mi-au pierit, rămânând pe loc asemenea unui stane de piatră. Cu toate analizele prostești și întrebările aiurite am uitat să fiu atentă la drum, iar acum ne-am rătăcit pe bune. În plus se și înserează. Mi-am întredeschis buzele și-am oftat, o dată, de două ori, de trei și știu sigur că la un moment dat am pierdut numărătoarea, dar nu-mi păsa. Aerul rece îmi mângâia fața albă ca varul, pe când briza îmi obliga părul să danseze pe propriul ei ritm. Dar căciula? Ah, o abandonasem fără ezitare. Și-atunci natura îmi captă atenția din nou, abligându-mă să o analizez cu privirea-mi de un verde crud. Natura e frumoasă, asta obișnuiam să cred și încă o fac, doar că acum îi știu și cealaltă față. E înșelătoare și face precum dorește fără să țină cont de părerea cuiva, e liberă și mincinoasă. Amăgește lumea întreagă cu ”frăția ei” și-și varsă furia pe toți când are chef. Toamna, iarna, vara și primăvara, huh?

- De ce m-ai ales pe mine? mă trezi o voce din visare, forțându-mă să revin la realitate.

Își ferea privirea de a mea, stând cu capul plecat în pământ, jumătate din pletele aurite acoperindu-i chipul. Persoana asta mă intrigă și nu vreau să aflu ce rol joacă în propria-mi poveste, căci îmi place să trăiesc în prezent fără să știu ceea ce o să se întâmple în viitor. Și nu-mi pot opri curiozitatea care tot crește pe măsură ce secundele trec în zbor pe lângă noi, pe lângă întreaga lume. M-am lăsat în jos și-am cules zăpada rece, începând să o întorc pe toate părțile ca să-i dau o formă cât de cât rotundă. Personal, credeam că o să mai rămână tăcut pentru o vreme, însă nu se poate să am dreptate întotdeauna la toate chestiile mărunte. Îmi vorbise, mă întrebase ceva, dar n-aveam de gând să răspund. M-am ridicat în picioare, din nou, culegându-mi ghiozdanul de pe jos, hotărându-mă că trebuie să pornim la drum. Avem nevoie de un adăpost, un loc în care să înoptăm până mâine dimineață când, mai mult ca sigur, o să găsesc coliba aceea afurisită.

”Colibă afurisită, huh?”. Când am descoperit-o, se afla în cea mai proastă stare posibilă. Jumătate de acoperiș era căzut și dacă intrai înauntru riscai să ți se prăbușească în cap și cealaltă parte, însă eu n-am avut inimă să o las așa. M-am hotărât să o folosesc sub pretextul că locul acela o să se transforme în refugiul meu, colțul liniștit de care aveam nevoie. Deci, prin urmare, hotărâtă fiind, am angajat niște muncitori care m-au ajutat să pun coliba pe picioare, contra cost desigur. Mi-am așezat o palmă pe chip, oprindu-mă nițel. Poate că m-aș fi bucurat mai mult de existența ei dacă o descopeream pe vremea în care eram un copil naiv. Însă, din păcate pentru ea și mine, cred, când am ajuns acolo deja mă aflam în stadiul de ”monstru nenorocit”. Și totuși, clipele petrecute în pustietate m-au învățat ce înseamnă pacea și liniștea. Poate că din cauza asta am vrut să merg acolo ca să-mi pun în aplicare planul lipsit de erori. Poate... Ei bine, cum ne-am pierdut, pe moment o să merg în alt loc, apoi dimineață o s-o caut. Știu sigur că așteaptă să mă vadă, chit că e o adunătură de lemne și lucruri. Zăpada îmi scârțâia sub picioare, sunet ce îmi gâdila auzul, dar nici că am putut să mă bucur de asta, căci mi-am simțit încheietura prinsă, așa că m-am oprit.

- Te rog. Spune-mi de ce m-ai ales, insistă el.

M-am întors cu fața la el fără să-i îndepărtez mâna. Îl priveam curioasă, iar el făcea la fel. De data aceasta nu-și ferise ochii de ai mei. Pentru o secundă am avut impresia că mă scufund în oceanele lui misterioase, dar nu, nu o făceam. Chestia asta era numai în imaginația mea bolnavă, căci eu mă aflam în pădure, în mijlocul iernii, cu acest străin pe post de însoțitor. Străin pe care l-am târât aici din senin, împotriva voinței lui. Și dacă stau să meditez ceva mai mult la asta, putea să mă refuze dacă își dorea într-adevăr să rămână alături de ”camarazii” lui. Nu o făcuse, în schimb. Putea să mă forțeze să rămân locului, să nu-l trag în situația asta nebună, însă alesese să se lase târât. Încă mă intrigă persoana lui și dacă teoriile-mi sunt adevărate, mă fascinează în adevăratul sens al cuvântului. Mă întreb, oare ce se ascunde sub privirea lui de un albastru deschis? Ce durere încearcă să mascheze? Mi-am trecut limba peste buzele uscate și crepate, umezindu-le, eliberându-mă pe urmă de strânsoarea lui, dacă se poate numi așa.

Pentru că îmi amintești de mine, veni și răspunsul nerostit.

Mulţumesc că m-ai anunţat, în primul rând. Sper că o vei face şi de acum încolo. dap !

Îmi place foarte mult, recunosc. Nu ştiu dacă mă uimeşte ideea în sine sau felul în care o dezvolţi tu.
Cred că e vorba de amândouă aici, e foarte interesant ce scrii şi îmi place cum decurg lucrurile, fără nicio grabă.
Îmi place în mod special faptul că nu laşi sentimentele şi exprimarea lor liberă pe locul 2. Le descrii detaliat şi de asemenea, foarte frumos! Toate stările prin care fata trece sunt descrise foarte bine, iar asta îi ajută foarte mult pe cititori pentru a-şi forma o impresie, o idee, o părere legată de ea, de personalitatea şi felul ei de a fi.
Este genial, într-un cuvânt. :D
Îmi place foarte mult şi sunt ferm convinsă că eşti în stare de mult mai mult. kiss

Pe data viitoare, sunt curioasă să văd ce se mai întâmplă! happy2

Succes!
*Hugs*

Buna! Multumesc pentru mesaj. Capitolul a fost foarte frumos , desi scurt. Voiam mai mult , dar asta e. Trebuie sa ma multumesc si cu atat. Ma intreb despre ce coliba vorbeste Sakura , dar mai ales daca ea ii va da raspunsul lui Naruto , raspuns ce il astepta de ceva vreme. Abia astept sa apara si Sasuke si poate ne spui tu ce vrea sa faca Sakura de are nevoie de doua saptamani , sau cat era , sa isi termine treaba. Si pentru ce are nevoie de Naruto? Sper sa ma anunti si in continuare. Deny te kiss

Merci de anunt, sper sa o faci si data viitoare. Superb capitol, dar tot nu stim cine e blondul, Naruto sau Deidara ? Sper ca in urmatorul capitol se dezlege aceasta enigma. Oricum e foaaaaaaarte fain.
Ja ne !