Măștile fericirii

Mare minune, m-am decis să fac și eu un fic. =)) Plănuisem să-l fac original, dar dupa sugestiile cuiva o să fie Sasusaku. Nu-s un scriitor foarte bun și ăsta-i primul meu fic, dar am zis că merită efortul. xD Și încă ceva, îl mai am pe un forum.

Măștile fericirii

Capitolul 1

Speranță? Mă întreb ce înseamnă asta... Poate să îți dorești să se termine tot? Sau să aștepți o rază de lumină într-un tunel negru, unde mișună demoni care așteaptă momentul potrivit pentru a te doborî? Dacă da, atunci speranța mea se află în moarte, iar tunelul întunecat este doar mintea mea, plină de gânduri negre și voci de care nu pot scapa. Voci care îmi spun întruna să mor. ,,Mori, nimănui nu-i va păsa! Ești inutil, ești o dezamagire! Nu ești bun de nimic!”
- Ieși din mintea mea! am început să strig în gura mare, până am realizat că eram singur in balcon, ghemuit pe gresia sângerie. Eram singur, ca de obicei... Am izbucnit în lacrimi înainte să-mi dau seama și m-am ridicat de jos. M-am îndreptat cu pași mărunți spre baie și m-am spalat pe față. Am vrut să ies, dar în secunda următoare eram jos, cu lama argintie în mână. Am trecut partea tăioasă pe suprafața brațului stâng, apăsând destul de tare. Poate prea tare. Priveam lichidul roșiatic cum se scurge pe gresie, făcând o baltă mică si colorata în contrast cu nuanța albă a gresiei. Am zâmbit scurt și am continuat să-mi crestez mâna, tot mai adânc. Îmi repetam într-una că durerea fizică era mult mai ușor de suportat, dar era doar o minciună. O altă minciună. Durerea care îmi îneca inima nu se oprea. N-o va face niciodată. Doar mă amăgeam singur. ,,Iar te-ai tăiat. Iar îi vei dezamăgi pe toți. Vor fi supărați pe tine. Nimeni nu înțelege prin ce treci. O vor face doar după ce te sinucizi. Dă-i drumul. Omoară-te. Toți vor înțelege cât ai suferit, deși nu le va păsa. Vei fi doar o memorie de scurtă durată.”
- Taci! mi-am pus mâinile în cap și m-am ridicat de pe gresie. Din nou vocea asta... De ce nu se oprește? De ce nu pot scăpa de ea? De ce vrea să mor? Ce i-am făcut? Ce am făcut vreodată cuiva...? Ce...? Am simțit cum o lacrimă mi se prelinge pe orbraz, urmată de altele. Plângeam, din nou. A doua oară azi, a mia oară în viață. Poate că am înnebunit sau poate că acea voce chiar are dreptate. Mai bine mor. Nu fac nimic bine. Nu cred că va exista vreodată cineva care să îmi demonstreze opusul. Am oftat și m-am spălat din nou pe față, apoi am șters mica baltă de sânge. M-am apropiat de oglindă încet și imediat cum mi-am zărit reflexia, am tresărit. Arătam îngrozitor. Eram palid și aveam buzele vineții, iar ochii roșii de la plâns inrăutățeau imaginea. Mă uitam scârbit la mine, îmi era silă de propria persoană. Eram din ce în ce mai aproape să ascult acea voce și să-mi iau viața. Oricum o aveam degeaba. Nu făceam nimic cum trebuie, mereu dădeam greș, nu eram bun de nimic. Dar dacă făceam asta, îl supăram pe el. Nu doream asta, uram când era supărat pe mine, uram când îl dezamăgeam. Chiar dacă nu mi-a spus niciodată că l-am supărat sau dezamăgit, eu o știam și nu îmi plăcea. Am vrut sa fiu fiul perfect, așa cum el a fost tatăl perfect. A fost... Cred că voi merge la cimitir, sa-i fac o vizită.
M-am îndreptat spre ușa de la intrare și, de îndată ce am încălțat o pereche de teniși negri, am ieșit fără să mă uit înapoi. Căldura puternică, specifică lunii iulie, în combinație cu nuanța de negru ce se regăsea pe hainele mele nu îmi făcea așa de bine. Cu cât mergeam mai mult, cu atât mai rău mă simțeam. Aerul era mult prea fierbinte, simțeam cum imi arde plămânii, gura îmi era uscată, picioarele abia le târâiam după mine, de parcă ar fi avut sute de kilograme, iar imaginile se ondulau în fața mea, precum valurile mării. Mă încerca o durere serioasă de cap și aveam senzația că o să cad din picioare în orice moment. Cred că zilele în care nu am mâncat și nu am dormit iși lăsau amprenta sau poate era doar din cauza căldurii excesive din mijlocul verii. Nu știu si nici nu voi încerca să aflu. Dacă îmi atacă fizicul, atunci îmi place. ,,Crezi că dacă nu te poți ține pe picioare nu vei mai suferi? Ești patetic, doar un copil prost. Aruncă-te în fața unei mașini, în fața trenului. Mori!”
- Taci, te rog taci...
Nu mai suportam acea voce. Tot ce îmi doream era să dispară, să se oprească, să mă lase în pace. Mă simțeam ca o persoană cu o boală mintală, exact ca acei oameni care vorbeau singuri pe stradă și mă uitam ciudat la ei, zicând că sunt nebuni. Acum, sunt unul dintre ei. Vorbeam cu o voce pe care o auzeam doar eu, în mintea mea, dar care avea dreptate. Chiar eram patetic și era mai bine să mor. Puteam să-i îndeplinesc dorința, aveam în minte atâtea scenarii legate de propria moarte. Mi-a spus sa ma arunc in fața mașinii sau în fața trenului, dar mi se părea mult prea ușor și rapid. Doream ceva care să mă facă să urlu de durere.
Prins în gândurile mele sinistre, am ajuns la poarta cimitirului. Mi-am scuturat capul și am intrat, ezitând. Pășeam încet pe pământul uscat în timp ce căutam cu privirea un mormânt anume. Pe măsură ce înaintam, îmi era tot mai greu să-mi stăpânesc lacrimile. Îmi mușcam buza inferioară și mă uitam în jur. De îndată ce l-am observat, m-am îndreptat către el și il priveam absent. Mi-a apărut de nicăieri un zâmbet trist în timp ce citeam cele scrise pe piatra funerară. Mă gândeam la anii în care râdeam unul de altul și îi făceam mamei fel de fel de farse.

Stăteam în camera mea și mă plictiseam de moarte, butonând telecomanda. Tata era la servici, Naruto era la țară, iar frații mei nu îmi prea păsa unde erau. Am stat cam jumătate de oră pe canapea, până am adormit. După un timp, a venit mama si m-a trezit, spunându-mi să o ajut să își vopsească părul. Eram buimac și confuz și mă gândeam cu ce ar putea ajuta un băiat. Văzându-mi privirea, mi-a explicat că trebuia să dau doar unde nu ajungea ea. Am oftat scurt și m-am ridicat, urmând-o. Am zărit pe masă o cutie diferită de vopsea de păr, era blondă, iar ea fusese roșcată. Brusc, mi-a venit o idee si am zâmbit puțin malefic în colțul gurii. Mă apropii de ea și mă prefac că îi ascult cu atenție instrucțiunile. Când în sfârșit termină de explicat, se întoarce cu spatele la mine și închide ochii, pentru a mă lăsa pe mine în continuare. M-am asigurat că nu vede, apoi am luat vopseaua roșcată și am amestecat-o cu cealaltă, rezultând o culoare nu prea placută, dar care era perfectă pentru ceea ce doream eu să fac. Imi pun acele mănuși mult prea mari pentru mainile mele și iau destul de mult amestec, pe care îl întind cu puterea unui copil de opt ani. Peste ceva timp, după ce am terminat cu mama, care, spre bucuria mea, nu s-a uitat încă în oglindă, a venit și tata acasă. Când a observt-o, a rămas căteva secunde în șoc, însă când și-a revenit a încercat să îi spună că arăta bine, chiar dacă era o mare minciună. S-a uitat prin cameră și m-a observat pe canapea, râzând cu lacrimi. Atunci a înțeles ce se întâmpla de fapt și a întrebat-o pe mama cine a vopsit-o.
- Sasuke m-a vopsit, nu-i chiar atât de inutil, a răspuns ea.
Tata a râs încet și i-a spus să se uite în oglindă. Odată ce s-a văzut, s-a schimbat la față. Nu mai era fericită, avea o privire care te-ar putea ucide. S-a întors la mine și a inceput sa înjure și să alerge după mine. Tata râdea și încerca să mă scape de un criminal înrăit.

Am zâmbit scurt și mi-am zis că aș da orice să mai râd odată cu el. Mi-am dat capul pe spate și mi-am mușcat buza inferioară.
- Nu ești deloc mandru, nu-i așa? am întrebat cu voce tare. Am privit rănile proaspete de pe mâna stângă, înconjurate de cicatrici de la altele mai vechi. Am strâns pumnul și am continuat. Bineînțeles că nu ești, uite în ce hal am ajuns. Nu mai sunt bun de nimic. Am afișat un zâmbet fals. De fapt, nu am fost niciodată. Mereu am eșuat... Mereu...
M-am prabușit în genunchi în fața mormântului tatei, cu ochii înecați în lacrimi. Mi-am acoperit fața cu palmele și am stat așa minute bune, încercând să mă liniștesc. Am reușit să mă opresc din plâns și m-am ridicat, apoi mi-am șters lacrimile. Am șoptit un ,,Mi-e dor de tine.”, după care am plecat. Am observat că mi s-a făcut și mai rău, probabil de la plâns. Aveam senzația că o să leșin în orice moment și îmi era tot mai greu să merg. Mi-am dus mâna la stomac, simțeam că mi se întorcea pe dos și aveam să dau afară tot ce mâncasem dimineață. Mă întrebam de ce îmi era atât de rău. Oricât aș fi plâns, era deja prea mult.
M-am târât până acasă cu gândul de a mă băga în pat, dar au avut loc unele evenimente neprevăzute. De cum am pus piciorul în casă, fratele meu a găsit un motiv de ceartă, ca întotdeauna. M-a întrebat nervos unde am fost, iar când i-am spus că am fost la cimitir a început să țipe la mine.
- Tatăl tău nu a fost bun de nimic! Era exact ca tine! Mă bucur că a murit! Dus să fie! a strigat cât îl țineau plămânii.
M-am simțit de parcă mi-ar fi dat foc. A lovit unde doare mai tare. Nervii mei erau intinși la maxim, eram gata oricând să mă arunc pe el și să îl lovesc fără milă, ceea ce am și făcut. Gura lui era înconjurată de sânge, care s-a amestecat cu picăturile de transpirație. Avea o privire plină de ură, însă nu o întrecea pe a mea, motiv pentru care se putea citi teroarea în ochii lui. L-am lăsat acolo și m-am îndreptat din nou spre ușă. Înainte să ies, i-am aruncat o privire demonică, ce l-a făcut să înghită în sec și să se uite la mine înspăimântat.
- Dacă îl vorbești de rău, o te lovesc de două ori mai tare, i-am spus cand eram gata să ies. Credeam că ți-ai învățat lecția după ce am pus cuțitul la gâtul tău și ți-am lăsat o urmă destul de frumoasă.
S-a uitat îngrozit, probabil și-a amintit acea scenă. Îmi plăcea privirea lui, îmi oferea satisfacție. Era atât de neajutorat și de speriat încât mă amuza. Am râs ușor și am ieșit. Deși îmi plăcea să-l chinui, nu mai rezistam în acea casă. Îmi doream sa plec undeva, oriunde, doar sa fie cât mai departe. Am început să alerg, din ce în ce mai repede, fără să mă uit înapoi. Nu știam care îmi era destinația, dar alergam fără oprire.

Buna >:D<
Multumesc pentru anunt. Desi ti-am citit ficul cam pe bucati, avand in vedere ca-mi dadeai fiecare paragraf =))), intr-un final a iesit ceva foarte frumos. Eu ti-am mai spus-o si o repet: ai un mod foarte frumos de a-ti exprima sentimentele si trairile, stii sa conturezi o amintire dezastruasa in cel mai frumos mod, iti alegi cuvintele intr-un mod extraordinar. Ai face o mare tampenie sa lasi ficul in paragina, asa ca te-as ruga sa-l continui.
Stiu ca ma vei anunta cand postezi, asa ca... spor la scris :* :P >:D<

Pai, am revenit pe forum si uite ce fic ma intampina!
Ceea ce m-a atras cel mai mult, a fost titlul interesant si intrigant. Ai o idee buna ce poate fii fructificata, dar inca grabesti actiunea, lucru pe care inca il practic si eu, insa nu e o mare problema, ai destule detalii care te captiveaza si te mentin cu mintea in poveste.
Cam atat, in rest, astept sa vad urmatorul capitol. De abia astept sa vad cum se insira si se leaga ideile tale. Spor la scris in continuare. c:

Mă bucur că vă place creația mea stranie. :)) Se pare că am terminat capitolul 2 mai repede decât credeam, așa că iată-l. :) Scuzați greșelile, l-am recitit eu dar dacă mi-a mai scăpat ceva e de la ora târzie, nu-i vina mea. Mi se pare prea scurt, dar na... ^^"[-(

Capitolul 2

Vreau să mor odată! Nu sunt bun de nimic, nici măcar nu reușesc să îmi țin echilibrul. Sunt doar o dezamăgire, vocea asta idioată are dreptate. Mă întreb ce se întâmplă dacă rămân aici. Oare o să apară de nicăieri un animal sălbatic și mă va mânca? Poate așa o să fiu și eu util la ceva. ,,Nu există animale sălbatice aici. Nu poți să stai și să aștepți moartea, trebuie să o chemi chiar tu. Fă-o. Dacă o iei la dreapta ajungi pe autostradă, aruncă-te în fața unei mașini sau și mai bine, treci strada până la calea ferată și aruncă-te în fața unui tren.”
- Și dacă nu va trece vreun tren? Cât ar trebui să aștept? Prefer să-mi dau foc, ar durea mai tare.
,,Bravo, ești un copil deștept. Acum pleacă, trebuie să îți pui planul în aplicare.”
- Cum vrei să găsesc ceva aici? Suntem în mijlocul unui deal. În plus, s-a mai și înnoptat. Va trebui să mai aștept până mâine...
,,Nu! Mori acum! De ce să faci umbră pământului degeaba? Nu ai niciun țel în lumea asta, ești doar o umbră care va dispărea mai devreme sau mai târziu! Vrei să fie mai devreme! Este dorința ta! Luptă pentru ea!”
- Taci odată! Asta nu-i dorința mea, ci a ta! Eu vreau asta pentru că o spui tu! Nici măcar nu știu dacă îmi doresc asta. Poate că vreau să trăiesc, să am un viitor, o familie.
,,Tu, familie și viitor? Mă faci sa râd! Mama și frații tăi au dreptate, nu ești bun de nimic și nu faci decât să bântui străzile ca o fantomă rătăcită. Nu vei fi normal niciodată, nu am să te las. Cel mai bine e să mori. Așa vei scăpa de tot, inclusiv de mine. Acceptă-mi ajutorul și mori.”
- Taci! Lasă-mă! Pleacă!
M-am trezit strigând la un copac și lovindu-l cu pumnii mai ceva ca pe fratele meu. Când am ajuns aici? Puteam să jur că înainte să incep discuția cu vocea asta ,,fermecatoare” eram ghemuit pe iarbă și mă uitam la stele. Am luat mâinile de pe copac și am observat că erau pline de sânge. Mă răneam și fără să vreau, îmi plăcea. Am zâmbit oarecum sadic și am strâns pumnii. Mi-am lipit spatele de copac și m-am lăsat încet în jos până am ajuns la rădăcini. Mi-am strâns genunchii la piept și am dat capul pe spate, lovindu-l puțin de scoarță, dar nu îmi păsa. Lacrimile și-au făcut și ele apariția, din nou. Erau la fel de enervante ca acea voce. Am închis ochii și mă gândeam la cel mai dureros moment din viața mea. Deși au fost multe, unul le întrece pe toate.

Stăteam pe un scaun, având coatele pe genunchi și capul sprijinit în palme. Nu vedeam nimic și nici nu doream să văd. Auzeam doar adulți vorbind în jurul meu, o varietate de voci înalte și joase care îi spuneau mamei ,,Condoleanțe.”, deși ei nu îi păsa. Deși soțul ei urma să fie înmormântat, ea arăta în continuare aceeași indiferență care mă scotea din minți. O uram pentru felul în care se purta cu mine, dar mai mult pentru modul în care îl trata pe el. Niciodată nu l-a iubit, a stat cu el în toți anii ăștia doar pentru bani. Am auzit-o de atâtea ori spunându-i că vrea să plece, să divorțeze. Deși ar fi fost cel mai bine, el o implora să rămâna, o iubea prea mult. A murit iubind-o, iar ea a răsuflat ușurată că a scăpat de el. Dacă așa era iubirea, atunci era oribilă.
Am simțit o mână pe spatele meu, care m-a forțat să îmi întrerup șirul gândurilor. Am ridicat privirea și l-am observat pe Naruto, care mă privea prietenește. I se putea citi cu ușurință îngrijorarea în ochi, dar și supărarea. Parcă mă implora să-mi șterg lacrimile și să zâmbesc, însă știa că mi-ar fi cerut prea mult.
- Capul sus, sunt sigur că nu și-ar dori să te vadă plângând, a spus băiatul într-un final cu un zâmbet larg și prietenos.
- Îmi pare rău, dar nu-i așa ușor, i-am raspuns sec îndreptându-mi privirea către sicriu.
De îndată ce am zis asta, i-a dispărut acel zâmbet cald și în privirea lui se vedea frustrarea. Nu era supărat pe mine, ci pe el, pentru că nu știa ce ar putea spune într-un asemenea moment. Îmi părea rău că l-am întristat. Mi-am cerut scuze și am încercat să-i explic că nu era vina lui, după care m-am ridicat și m-am apropiat de tata. Mi-am pus palmele pe marginea sicriului și mă uitam la el. Era atât de liniștit, ca într-un somn profund. Arăta de parcă era gata oricând să se ridice și să mă ia in brațe, dar știam că asta nu se va întâmpla. Nu aveam să-i mai simt niciodată îmbrățișările calde și pline de iubire, la fel cum nu îl voi mai auzi spunându-mi că mă iubește. După ce acea groapă îl va înghiți, nu îl voi mai vedea decât în poze. Îmi doream să fie un coșmar, să mă trezesc lângă el și să-l strâng în brațe. Doream să-mi spună că a fost doar un vis urât și că nu o să mă lase niciodată singur, dar erau doar vise copilărești. Trebuia să mă obișnuiesc cu noua mea viață. Înțelegeam cum se simțea Cenușăreasa când a rămas singură cu două surori cumplite și o mamă vitregă care le întrecea, doar că eu aveam doi frați și pe mama mea naturală. Mă gândeam deja la ziua în care voi pleca de acasă și voi trăi pe cont propriu, dar mai aveam de așteptat câțiva ani până atunci. Mama a venit la mine și mi-a spus că era timpul să înceapă slujba. Am înghițit în sec și m-am așezat lângă Naruto.
Preotul a vorbit aproape două ore, timp în care eu am ținut capul pe umărul blondului din stânga mea și i-am udat puțin tricoul. Când a venit vremea să plecăm, mi s-a pus un nod în gât. Știam că era ultimul drum alături de el și ultima dată când îl vedeam lângă mine. Mă înțepa pieptul și mergeam tot mai greu. Pășeam incet, simțeam că m-aș putea prăbuși în orice moment. Restul drumului m-am ținut de brațul lui Naruto, care era vizibil îngrijorat de starea mea. Odată ajunși la cimitir, acel nod din gât parcă îmi oprea respirația. Îmi era tot mai greu să trag aer în piept și îmi simțeam trupul de parcă ar fi cântărit o tonă. Nu știam ce era cu mine, dar îmi doream să îmi revin. Am stat câteva minute și am încercat să respir ușor, însă am realizat că sicriul urma să fie închis și îngropat. L-am privit pentru ultima dată încercând să-mi stăpânesc lacrimile, apoi a fost pus capacul. Câțiva oameni l-au luat și l-au așezat cu grijă în locul frumos săpat și au început să-l acopere cu pământul de lângă. Am căzut în genunchi lângă groapă și mi-am acoperit fața cu palmele, dar puteam simți privirile tuturor ațintite asupra mea, inclusiv pe a blondului extrem de îngrijorat. Lacrimile nu încetau să curgă, deși mă străduiam să le opresc. Nu puteam nici să mă ridic, nu puteam face nimic. Eram ca un pui de pasăre neajutorat.
Acei oameni continuau să arunce pământ peste sicriu, iar eu mă simțeam din ce în ce mai rău. Nu puteam respira, aveam senzația că mă sufocam. În acel moment, să tragi aer în piept era cel mai greu lucru pe care l-ar putea face cineva. Am încercat să inspir adânc, însă m-am prăbușit la picioarele lui Naruto. L-am văzut apropiindu-se de mine, apoi am închis ochii. Am încercat să-i deschid, dar nu puteam. Pleoapele îmi erau mult prea grele. Am auzit doar vocea speriată a blondului strigându-mi numele, apoi nimic.

De cand astept nextul asta. :X
Este superb, nici nu ma asteptam la mai putin. Imi place foarte mult stilul tau e a scrie, parca esti talent innascut :))))
Cum pui mana pe tastatura, nu tu antrenament, nu tu nimic si scrii superb.
Imi place foarte mult cum iti conturezi ideea si felul in care o afisezi. :X
Abia astept sa iti citesc nextul. Spor la scris :* :P

Hey bro

*:* imi place mult cum scrii. Ai un fic genial si ideile iti vin pe loc.Continua sa scrii si tine.o tot asa.Stiu ca este dedicat mie acest capitol si il ador >:D< kiss

Te iubesc pui!

Mwoo, ce ma bucur ca ai inceput si tu un fic. Stiu ca te tii de mult timp de mine sa il citesc, si acum ca-l citesc chiar imi pare rau ca nu am facut-o mai devreme. Tu stii motivul.
Oricum, imi place foarte mult. E intens, si scrii foarte bine. Nu inteleg de ce spui ca nu esti un scriitor bun, chiar esti. Imi place mult ideea, dar imi pare rau ca e vorba despre viata ta.
Abia astept urmatorul capitol, pup woaaaa

Capitolul 3

Când mi-am recăpătat cunoștința, probabil că eram pe un pat. Nu auzeam și nu vedeam nimic, doar întuneric. Am încercat să-mi deschid ochii, dar lumina era prea puternică. Am clipit puțin pentru a mă obișnui cu ea, până am reușit și am privit tavanul alb și pereții de aceeași culoare. Primul meu gând a fost că mă aflam la spital, dar eram în camera mea. Am observat fotografia înrămată cu mine și tata și am luat-o în mână. Amandoi eram atât de fericiți...
Am simțit că o lacrimă mi-a curs pe obraz. Am pus poza înapoi pe noptieră și m-am ridicat din pat pentru a intra în baie, dar îmi era greu să merg. Mă simțeam complet slăbit. Am pus palmele pe perete și am încercat să mă țin de el pentru a ajunge la ușă. Când am deschis-o, l-am observat pe Naruto care se îndrepta către mine. De îndată ce m-a văzut, a afișat un zâmbet larg și m-a luat în brațe, întrebându-mă cum mă simțeam.
- Sunt bine, dar ce s-a întâmplat mai exact? l-am întrebat frecându-mi ochii.
- Ai leșinat ieri, la înmormântare.
- Ieri? am făcut ochii mari și mă uitam confuz la el, încercând să-mi dau seama ce se petrecea. Chiar dormisem până ziua următoare?
- Doctorul a spus că este din cauză că ai stat la capelă fără să dormi și să mănânci și te-ai forțat prea mult. Ai grijă de tine...
Privirea lui era una caldă, dar totuși îngrijorată și cu o urmă de tristețe. Am dat din cap afirmativ și i-am zâmbit, dar dacă doream să par bine, am greșit persoana. Mă citea ca pe o carte deschisă. Deși buzele mele erau arcuite într-un zâmbet, privirea mă trăda, iar ei și-a dat seama de asta. Mi-am cerut scuze și am mers către baie, dar am auzit-o pe mama vorbind la telefon cu cineva și m-am apropiat pentru a înțelege ce spunea.
- Dacă nu făcea un copil sau măcar mă lăsa să avortez, totul era bine acum.
Deci ce mi-a spus Itachi era adevărat, chiar nu eram dorit. Speram să fie doar altă încercare de a mă face să mă simt prost, dar, din nefericire, chiar nu mințise. Mama și frații mei mă urau, iar tata era singurul care îmi lua apărarea. Trebuia să le țin piept singur, doar cu ajutorul lui Naruto, care nu putea face prea mult. Eram doar doi copii împotriva unor demoni. Mă întrebam ce putea fi mai rău.
Am intrat în camera mea și m-am îndreptat spre fereastră. Mi-am pus coatele pe pervaz și mă uitam la cerul mult prea senin pentru gustul meu. Stăteam și îl priveam, până ce o rază de soare a ajuns pe fața mea, deranjându-mă. Am lăsat capul în jos și mi-am mușcat buza inferioară destul de tare. M-am îndepărtat de fereastră și m-am aruncat în pat. Deși tavanul era unul simplu, îl priveam cu un oarecare interes. Îmi apăreau în minte fel de fel de imagini și scene din viața mea de când eram micuț și până în momentul de față. Era ca un film întortocheat, iar tavanul era ecranul. Vedeam certuri cu mama și frații, certuri între mama și tata, scene amuzante, tată-fiu... Filmul vieții mele era o telenovelă stranie. Totuși, aș fi dorit să fie unul horror. Îmi imaginam lucruri care ar fi terifiat pe oricine, lucruri legate de propria moarte. Mă gândeam cum ar fi să mor înecat în râu, cu plămânii inundați și fara posibilitatea de a mai primi oxigen. Mă gândeam cum ar fi să mă muște un șarpe și acel venin letal să-mi pătrundă în sânge și să-mi ofere dureri crunte. Cum ar fi să cad în gol și să-mi simt trupul zdrobit de impactul puternic și sângele adunându-se în jurul meu? Eram dezamăgit că nu voi afla niciodată, dar, pe de altă parte, eram și satisfăcut. Acel sentiment sadic îmi crea o stare de plăcere. Mă simțeam chiar bine, însă doream mai mult. Doream să-l simt cu adevărat, să simt durerea cum îmi inunda trupul.
M-am ridicat în capul oaselor și mă uitam prin camera căutând ceva anume. Nu știam cu exactitate de ce aveam nevoie, dar știam că îmi trebuia ceva care să îmi provoace durere fizică. Priveam dezamăgit suprafața biroului. Camera mea nu era deloc periculoasă. Am pus capul înapoi pe pernă și mă gândeam la ce aș putea face. Nu era de mirare că nu aveam nimic ascuțit. Tata a luat măsuri de precauție pentru că eram foarte neîndemânatic, mă tăiam la deget sau la toată mâna când foloseam cuțitul.
Brusc, mi-a venit o idee. Cuțitul! Singurul lucru potrivit pentru ceea ce plănuiam, însă mai aveam ceva de făcut. Trebuia să mă gândesc ce pot face să-l iau și să intru în baie fără să observe cineva, dar cum?
Am sărit din pat și am început să mă plimb de colo-colo. Mi-am pus mintea la contribuție, trebuia neapărat să găsesc o cale. Dacă spuneam că aveam nevoie de el? Nu, nici nu se punea problema, Naruto și-ar fi dat seama. Aveam nevoie de ceva care nu ar fi dat greș...
După încă zece minute în care am înconjurat camera, mi-am dat seama că aceea era singura cale. Am tras adânc aer în piept și am deschis ușa, având ca țintă bucătăria. Am intrat încet și nu era nimeni. Cum credeam, toți erau în sufragerie. Am luat cuțitul și l-am ascuns în spate și apoi am mers în sufragerie, pentru a le spune tuturor că doream să fac un duș, apoi am intrat în baie având grijă să țin în continuare cuțitul ascuns.
Am încuiat ușa și m-am așezat lângă calorifer. Am strâns pumnul și am atins antebrațul cu lama, lăsând urme mici și nu foarte adânci. Durea, dar nu foarte tare. Se putea observa cu ușurință că eram puțin dezamăgit. Mă așteptam să fie mai dureros. Am apropiat din nou cuțitul de piele și am apăsat din nou, dar puțin mai tare. Simțeam acea durere cum îmi acapara trupul, făcându-mă să caut mai mult. Mă simțeam de parcă durerea ce mi-o ofeream îmi era ca un drog fără de care nu puteam trăi. Doream o durere cumplită, răni adânci care să îmi aducă moartea, dar oare făceam asta doar pentru durere sau pentru că îmi doream să mor? Chiar voiam să ajung atât de departe, asta era dorința mea?
Da, doream să mor, să scap de mama și de frații mei și de durerea ce mi-o provocau. Nu trăiam cu niciun scop, eram pe lume doar pentru că tata dorea să o țină lângă el pe acea femeie lipsită de scrupule. Îmi uram familia. Singurul pe care l-am iubit a fost el, dar m-a lăsat singur cu ei, m-a lăsat pe mine, un copil neajutorat, să lupte singur împotriva unor vampiri însetați de sânge. Îmi doream să-l urăsc pentru asta, dar nu puteam. Îl iubeam din toată inima și mă durea. Acel micuț motoraș care îmi păstra trupul în viață a fost lovit cu putere și spart în mii și mii de bucățele. Am încercat să le lipesc înapoi, dar a rămas un loc adânc neumplut. Nu am putut găsi piesele lipsă, erau pierdure pe veci...
„Sinucide-te odată, nu mai pierde vremea cu povești de adormit copiii!”
- Cine a vorbit? Eram atât de confuz, aș fi putut jura că vocea aceea s-a auzit de lângă mine, însă era în capul meu... Oare înnebunisem?
„Nu ești nebun, ești doar sătul de viață și suferință și îți dorești doar să scapi de ele cât mai repede. Eu sunt aici să te ajut, sunt un prieten. Te voi ajuta să îți închei suferința. Niciun copil nu merită așa ceva. Acum hai, adâncește urmele lăsate de cuțit. Taie de la stânga la dreapta sau de jos în sus, cum vrei tu, apoi apasă cu toată forța pentru a-ți tăia venele.”
Am făcut cum mi-a spus acea voce și am apăsat cât am putut de tare. Deși eram foarte slăbit după cele întâmplate la înmormântare, durea. O durere suficient de mare îmi invada încet fiecare colțișor, alertându-mi creierul, care era și el slăbit datorită sângelui pierdut. Vederea mi se încețoșa tot mai mult. Îl puteam auzi pe Naruto strigându-mă, dar nu îi dădeam importanță. Continuam să privesc lichidul vital cum se aduna lângă mine. Mă simțeam liber, în sfârșit...
Blondul a forțat ușa până a spart-o, însă ajunsese prea târziu. A încremenit când a văzut acea imagine. Cu ultimele forțe, i-am zâmbit sincer, apoi am închis ușor ochii, fiind gata să adorm și să nu mă mai trezesc vreodată.

In sfarsit ai pus si tu next-ullll
Cat l-am asteptat :-w.
Chiar incepe sa devina interesant, chit ca stiu ideea, ma intriga felul tau de a o contura.
Astept si urmatorul capitolll
Spor la scris :* :P
P.S.: Scrii genial :">

Cat de genial woaaaa

Ma bucur ca ai adus next-ul si imi pare rau ca ajung tarziu, din nou.
Deci imi place rau cum scrii si m-ai facut sa fiu super curioasa.
Saracul, prin cate trece puppy eyes

Sper sa-l salveze Naruto si sa fie totul bine in final.
Sa ma anunti cand aduci celalalt capitol, pupss kiss

Salut!
In sfarsit am reusit si eu sa-ti citesc ficul si mi se pare un inceput GENIAL. Iti exprimi foarte bine sentimentele si gandurile. De asemenea si titlul m-a atras si ma bucur ca ti-am citit creatia pentru ca m-a uimit.
Ficul este povestit din perspectiva lui Sasuke, lucru pe care rareori l-am intalnit.
Ideea mi se pare originala.
Te rog sa ma anunti si pe mine cand pui next.
Spor la scris!

Ioi, cata drama, nene.
Totusi, a iesit super. Imi place foarte mult ca ai descris mai mult, dar tot fugaresti putin actiunea. Nu ma asteptam ca Sasuke sa se taie asa de rau, sau sa auda voci or smth. M-ai lasat in paragina, vreau sa vad ce se intampla si ce va face Naruto in aceasta situatie, asa ca, daca nu aduci nextul repede, te spar, fratioare.
Spor in continuare la scris si sa ma anunti. c:

Andreea Drăgan

Aolo, Narcise. Ce este cu ficul ăsta depresiv? Lol. Probabil nu ştii chestia asta, dar simt foarte bine durerea când citesc ceva despre durere, practic, am simţit cum îmi sunt tăiate venele. :)) Idk, e o fobie, ignoră-mă, sunt învăţată cu ea. Nu-ţi promit să citesc până la sfârşit ficul ăsta, dacă acţiunea nu se va îmbunătăţi, nu cred că o să am puterea să continui, mai ales că sunt şi foarte sensibilă.
În fine, Sasuke - probabil, el e- e un ciudat. Lol. Oricât de nefericit ai fi, nu-ţi tai venele. Sper că tu n-ai făcut aşa ceva. Mă îngrijorezi, mai ales că ai zis că e inspirat din viaţa ta.
Mhm, vocea din capul lui e ciudată şi mi se par ciudate şi toate comparaţiile alea ale familiei cu vampiri şi demoni. Or fi vampiri sau demoni?
Aştept next. Pwp.

Andreea Dincă · Subiect: Re: Măștile fericirii Mier 06 Aug 2014, 23:11

Deea este aici!!! Deea a citit tot!! Deea este indragostita de acest fic!

Imi place ideea si modul tau de a scrie, este super, nu ma asteptam sa ai un fic asa de bun.

Nu sunt o fana a dramei dar asta chiar imi place.

Imi pare rau de Sasuke, viata lui este trista... insa ma enerveaza ca este depresiv, problemele nu se rezolva daca isi taie venele si alege calea mortii!!

Sper sa apara o fata in viata lui si sa il faca sa uite de toate astea :-".

Spor la scris si idei!! Astept next-ul! >:D<>:D<>:D<

Subiect: Re: Măștile fericirii Dum 10 Aug 2014, 12:49

Heyyyy mâţ,îţi iubesc ficul.Frumos capitol:X aştept next-ul.Şi... îmi pare rău pisic că trec aşa târziu pe aici :( te iubescccc bro ialtăăăăă :">.
DEciiiii vreau next.Pune-te pe scris :*

Subiect: Re: Măștile fericirii Mier 13 Aug 2014, 00:34

Ce avem noi aici? Un fic frumos? Sigur ca avem.
Morcoveata m-ai impresionat. Imi place si ma astept sa pui nextul repede.

Pups tu <3

Subiect: Re: Măștile fericirii Joi 14 Aug 2014, 00:21

Citat :: Heaven's CallingCapitolul 3

    Când mi-am recăpătat cunoștința, probabil că eram pe un pat. Nu auzeam și nu vedeam nimic, doar întuneric. Am încercat să-mi deschid ochii, dar lumina era prea puternică (W8 a sec; s-a trezit si nu vedea decat intuneric, iar dupa a incercat sa isi deschida ochii, dar nu putea din cauza luminii? Doesn't make sense at all.). Am clipit puțin pentru a mă obișnui cu ea, până am reușit și am privit tavanul alb și pereții de aceeași culoare. Primul meu gând a fost că mă aflam la spital, dar eram în camera mea. Am observat fotografia înrămată cu mine și tata și am luat-o în mână. Amandoi eram atât de fericiți...
       Am simțit că o lacrimă mi-a curs pe obraz. Am pus poza înapoi pe noptieră și m-am ridicat din pat pentru a intra în baie, dar îmi era greu să merg. Mă simțeam complet slăbit. Am pus palmele pe perete și am încercat să mă țin de el pentru a ajunge la ușă. Când am deschis-o, l-am observat pe Naruto care se îndrepta către mine. De îndată ce m-a văzut, a afișat un zâmbet larg și m-a luat în brațe, întrebându-mă cum mă simțeam. (Nu va fi nimic yaoi in ficul asta, nu?)
       - Sunt bine, dar ce s-a întâmplat mai exact? l-am întrebat frecându-mi ochii.
       - Ai leșinat ieri, la înmormântare.
       - Ieri? (Ieri?!) am făcut ochii mari și mă uitam confuz la el, încercând să-mi dau seama ce se petrecea. Chiar dormisem până ziua următoare?
       - Doctorul a spus că este din cauză că ai stat la capelă fără să dormi și să mănânci și te-ai forțat prea mult. Ai grijă de tine... (E doctorul psychic?)
       Privirea lui era una caldă, dar totuși îngrijorată și cu o urmă de tristețe. Am dat din cap afirmativ și i-am zâmbit, dar dacă doream să par bine, am greșit persoana. Mă citea ca pe o carte deschisă. Deși buzele mele erau arcuite într-un zâmbet, privirea mă trăda, iar ei (el) și-a dat seama de asta. Mi-am cerut scuze și am mers către baie, dar am auzit-o pe mama vorbind la telefon cu cineva și m-am apropiat pentru a înțelege ce spunea.
       - Dacă nu făcea un copil sau măcar mă lăsa să avortez, totul era bine acum.
       Deci ce mi-a spus (Nu amesteca doua timpuri verbale, daca ai inceput cu trecut, toate verbele vor fi scrise la imperfect, perfectul compus, perfectul simplu etc.) Itachi era adevărat, chiar nu eram dorit. Speram să fie doar altă încercare de a mă face să mă simt prost, dar, din nefericire, chiar nu mințise. Mama și frații mei mă urau, iar tata era singurul care îmi lua apărarea. Trebuia să le țin piept singur, (Din moment ce Naruto este alaturi de el, adjectivul "singur" nu isi are rostul in propozitie.) doar cu ajutorul lui Naruto, care nu putea face prea mult. Eram doar doi copii împotriva unor demoni. Mă întrebam ce putea fi mai rău.
       Am intrat în camera mea și m-am îndreptat spre fereastră. Mi-am pus coatele pe pervaz și mă uitam la cerul mult prea senin pentru gustul meu. Stăteam și îl priveam, până ce o rază de soare a ajuns pe fața mea, deranjându-mă (Pe mine ma deranjeaza exprimarea.). Am lăsat capul în jos și mi-am mușcat buza inferioară destul de tare (De ce si-a muscat buza inferioara destul de tare, raza de soara i-a produs vreo stare de anxietate?). M-am îndepărtat de fereastră și m-am aruncat în pat. Deși tavanul era unul simplu, îl priveam cu un oarecare interes. Îmi apăreau în minte fel de fel de imagini și scene din viața mea de când eram micuț și până în momentul de față. Era ca un film întortocheat, iar tavanul era ecranul. Vedeam certuri cu mama și frații, certuri între mama și tata, scene amuzante, (fara virgula) tată-fiu... Filmul vieții mele era o telenovelă stranie (Propozitia asta nu are sens, gandeste-te putin la chestia urmatoare: cineva, hai sa spunem ca eu sunt acea persoana, iti spune ca filmul vietii lui este un serial, w8 wut? ). Totuși, aș fi dorit să fie unul horror (Okay, telenovela horror sau film horror? What the flyin fuck, I can't stop laughing. E prea multa drama pentru o poveste scary.). Îmi imaginam lucruri care ar fi terifiat pe oricine, lucruri legate de propria moarte. Mă gândeam cum ar fi să mor înecat în râu, cu plămânii inundați și fara posibilitatea de a mai primi oxigen (Poti muri inecat si intr-o cada plina cu apa, de ce tocmai un rau? Specifica daca acest curs de apa are un inteles enigmatic.). Mă gândeam cum ar fi să mă muște un șarpe și acel venin letal să-mi pătrundă în sânge și să-mi ofere dureri crunte Cum ar fi să cad în gol și să-mi simt trupul zdrobit de impactul puternic și sângele adunându-se în jurul meu? Eram dezamăgit că nu voi afla niciodată, dar, pe de altă parte, eram și satisfăcut. Acel sentiment sadic îmi crea o stare de plăcere. Mă simțeam chiar bine, însă doream mai mult. Doream să-l simt cu adevărat, să simt durerea cum îmi inunda trupul. (Nu imi place exprimare, joaca-te cumva cu partile de vorbire, pentru ca nu reusesti sa imi transmiti niciun sentiment, de exemplu: Ma framanta un gand lugubru de un timp indelungat, insa conceptul ma extazia intr-un mod atat de intens, incat o mie de cuvinte ar fi fost insuficiente pentru a ma justifica. Consideram moartea o arta morbida si binevenita, iar ideea ca mi-as lua zilele in viitorul apropiat nu ma speria cum o facea existenta unei vieti dupa pieire. M-as fi putut confrunta cu numeroasele mele temeri pentru o eternitate? Din punctul meu de vedere, suna de zece ori mai bine, nu crezi?).
       M-am ridicat în capul oaselor și mă uitam prin camera căutând ceva anume (Specifica ce, si daca nu vrei, atunci adverbul "anume" va disparea categoric). Nu știam cu exactitate de ce aveam nevoie, dar știam că îmi trebuia ceva care să îmi provoace durere fizică (Nu ai nevoie de un lucru pentru a-ti provoca durere, eu m-as da cu capul de-un perete pana m-ar lua toti dracii si mi-ar veni mintea la normal -daca e posibil asa ceva din moment ce ma dau cu capul de-un perete, but whatever). Priveam dezamăgit suprafața biroului. Camera mea nu era deloc periculoasă (Nici nu ai idee CAT DE PERICULOASA ESTE. Te poti lovi cu degetul mic de capatul patului sau al biroului sau se intampla sa-ti cada televizorul peste tine etc. In fine, peretii ce au? Capul, pumnii, picioarele, ajungi la morga imediat.). Am pus capul înapoi pe pernă și mă gândeam la ce aș putea face. Nu era de mirare că nu aveam nimic ascuțit. Tata a luat măsuri de precauție pentru că eram foarte neîndemânatic, mă tăiam la deget sau la toată mâna când foloseam cuțitul.
       Brusc, mi-a venit o idee. Cuțitul! (No way) Singurul lucru potrivit pentru ceea ce plănuiam, însă mai aveam ceva de făcut. Trebuia să mă gândesc ce pot face să-l iau și să intru în baie fără să observe cineva, dar cum? (Din cate am citit, familia lui nu da doi bani pe el, nu inteleg de unde provine starea asta de panica.)
       Am sărit din pat și am început să mă plimb de colo-colo. Mi-am pus mintea la contribuție, trebuia neapărat să găsesc o cale (Daca si-o punea, in momentul asta se dadea cu capul de pereti, trust me.). Dacă spuneam că aveam nevoie de el? Nu, nici nu se punea problema, Naruto și-ar fi dat seama. Aveam nevoie de ceva care nu ar fi dat greș...
       După încă zece minute în care am înconjurat camera, mi-am dat seama că aceea era singura cale. Am tras adânc aer în piept și am deschis ușa, având ca țintă bucătăria. Am intrat încet și nu era nimeni. Cum credeam, toți erau în sufragerie. Am luat cuțitul și l-am ascuns în spate și apoi am mers în sufragerie, pentru a le spune tuturor că doream să fac un duș, apoi am intrat în baie având grijă să țin în continuare cuțitul ascuns. (A stat mai mult de 10 minute ca sa conceapa acest plan?)
       Am încuiat ușa și m-am așezat lângă calorifer. Am strâns pumnul și am atins antebrațul cu lama, lăsând urme mici și nu foarte adânci. Durea, dar nu foarte tare. Se putea observa cu ușurință că eram puțin dezamăgit. Mă așteptam să fie mai dureros. Am apropiat din nou cuțitul de piele și am apăsat din nou, dar puțin mai tare. Simțeam acea durere cum îmi acapara trupul, făcându-mă să caut mai mult. Mă simțeam de parcă durerea ce mi-o ofeream îmi era ca un drog fără de care nu puteam trăi. Doream o durere cumplită, răni adânci care să îmi aducă moartea, dar oare făceam asta doar pentru durere sau pentru că îmi doream să mor? Chiar voiam să ajung atât de departe, asta era dorința mea?
       Da, doream să mor, să scap de mama și de frații mei și de durerea ce mi-o provocau. Nu trăiam cu niciun scop, eram pe lume doar pentru că tata dorea să o țină lângă el pe acea femeie lipsită de scrupule (Again, doesn't make sense at all, din cate stiu eu, femeile sunt alea care se folosesc de sarcini ca sa-si asigure un loc in familia individului, nu invers.). Îmi uram familia. Singurul pe care l-am iubit a fost el, dar m-a lăsat singur cu ei, m-a lăsat pe mine, un copil neajutorat, să lupte singur împotriva unor vampiri însetați de sânge (Sasuke e cel insetat se sange.). Îmi doream să-l urăsc pentru asta, dar nu puteam. Îl iubeam din toată inima și mă durea. Acel micuț motoraș care îmi păstra trupul în viață a fost lovit cu putere și spart în mii și mii de bucățele (Motoras-inima? Nu mai fa genul asta de comparatii, sunt esuate.). Am încercat să le lipesc înapoi, dar a rămas un loc adânc neumplut. Nu am putut găsi piesele lipsă, erau pierdure pe veci...
       „Sinucide-te odată, nu mai pierde vremea cu povești de adormit copiii!”
       - Cine a vorbit? Eram atât de confuz, aș fi putut jura că vocea aceea s-a auzit de lângă mine, însă era în capul meu... Oare înnebunisem?
       „Nu ești nebun, ești doar sătul de viață și suferință și îți dorești doar să scapi de ele cât mai repede. Eu sunt aici să te ajut, sunt un prieten. Te voi ajuta să îți închei suferința. Niciun copil nu merită așa ceva. Acum hai, adâncește urmele lăsate de cuțit. Taie de la stânga la dreapta sau de jos în sus, cum vrei tu, apoi apasă cu toată forța pentru a-ți tăia venele.” (Hardcore)
       Am făcut cum mi-a spus acea voce și am apăsat cât am putut de tare. Deși eram foarte slăbit după cele întâmplate la înmormântare, durea (Si daca esti obosit nu simti durere? M-am trezit astazi la 8 si nu am dormit azi-noapte decat 6 ore, deci pot spune ca sunt obosita -mi-e si foarte cald- si totusi, de ce ma doare capul? Nu ar trebui sa nu simt durere? Ce e neregula cu trupul meu? ). O durere suficient de mare îmi invada încet fiecare colțișor, alertându-mi creierul, care era și el slăbit datorită sângelui pierdut. Vederea mi se încețoșa tot mai mult. Îl puteam auzi pe Naruto strigându-mă, dar nu îi dădeam importanță. Continuam să privesc lichidul vital cum se aduna lângă mine. Mă simțeam liber, în sfârșit...
       Blondul a forțat ușa până a spart-o, însă ajunsese prea târziu. A încremenit când a văzut acea imagine. Cu ultimele forțe, i-am zâmbit sincer, apoi am închis ușor ochii, fiind gata să adorm și să nu mă mai trezesc vreodată.

Singurul motiv pentru care ti-am luat critica a fost urmatorul: povestea vietii tale fara mari schimbari, iar aici intra prezenta personajelor create de Masashi Kishimoto and shit. In fine, voi fi mai explicita in randurile viitoare.
Titlul, Mastile fericirii, din punctul meu de vedere este suficient de expresiv incat sa atraga atentia cititorilor, nu ofera prea multa informatie asupra ideii, decat foarte vag si se potriveste cu cea ai scris pana in momentul actual.
Revin la ce am spus mai sus, ai adus la cunostinta lucrul urmator: Tin sa mentionez ca iau doar numele personajelor, povestea o sa fie modificata complet, fiind viata mea extrem de interesanta. Okay, acum un an jumatate nu scriam decat chestii legate de sinucideri, omoruri si tot felul de lucruri asemanatoare -inca o fac, dar la un alt nivel si mai limitat-, iar motivul era ca, pe langa faptul ca ma atragea genul, conceptul acesta de-a iti lua viata mi se parea foarte misto, dar pana intr-un anumit punct. Ideea abordata de tine in momentul actual nu contine absolut nimic autentic, nu stiu ce o sa faci pe viitor, dar gandeste-te de doua ori pana sa afirmi "blah-blah-blah fiind povestea mea extrem de interesanta". Nu ai trezit in mine nici cel mai mic interes, deoarece 1. cea mai mare prostie pe care o poate face cineva este sa isi mutileze propriul corp la prima critica primita si sa dea vina pe altcineva si 2. sa scrii un fanfic despre tine -un emo cutter- si sa mentionezi ca e viata ta reala, doar pentru atentie. Poti sa negi la nesfarsit, nu conteaza, it's the same shit, iar in locul persoanelor care ti-au comentat pana in momentul de fata, ti-as fi spus ca daca ti-a murit tatal, taieturile de pe antebrate/brate/picioare samd. nu vor umple golul, nici nu-l vor aduce inapoi si daca ai depasit perioada, sincere felicitari, dar sa dezvalui un astfel de eveniment injositor doar pentru a atrage atentia celorlalti si pentru a le cersi ematia, dude, nu-i okay. Just cut food. Then eat it. It'll feel a lot better.
Te folosesti doar de descrierea sentimentala, nu am vazut descriere de tip portret ori de tip tablou, iar lucrul asta sa stii ca nu da veridicitate textului. In momentul in care introduci un personaj in actiune prezinta-i prin intermediul naratorului-personaj trasaturile, atat fizice cat si morale (ofera cat mai multe detalii cu privire la comportament, la conversatiile purtate, la gesturi, reactii etc.). O alta greseala pe care am sesizat-o, indiferent ca-i naratiune subiectiva sau obiectiva, numele personajelor principale sunt facute cunoscute, fie ca e prin naratiune, fie ca e prin dialog, iar in cazul tau, naratorul-personaj ramane fara nume.
Exprimare nu e gresita, dar inestetica in unele cazuri, iar vocabularul, din pacate, este limitat. Te folosesti mereu de aceleasi adjective, chiar daca descrierea predomina. Incearca sa te folosesti de un dictionar de sinonime pentru a nuanta fiecare mod de expunere. La capitolul dialog stai extrem de prost, replicile sunt nepotrivite, neinteresante si fara pic de ingeniozitate -am inclus si replicile vocilor-, de exemplu:

Citat :: Mă simțeam ca o persoană cu o boală mintală, exact ca acei oameni care vorbeau singuri pe stradă și mă uitam ciudat la ei, zicând că sunt nebuni.
Acum, sunt unul dintre ei.
,,Nu există animale sălbatice aici. Nu poți să stai și să aștepți moartea, trebuie să o chemi chiar tu. Fă-o. Dacă o iei la dreapta ajungi pe autostradă, aruncă-te în fața unei mașini sau și mai bine, treci strada până la calea ferată și aruncă-te în fața unui tren.”
- Și dacă nu va trece vreun tren? Cât ar trebui să aștept? Prefer să-mi dau foc, ar durea mai tare.
,,Bravo, ești un copil deștept. Acum pleacă, trebuie să îți pui planul în aplicare.

1. Ai auzit tu vreo persoana care sufera de vreo boala mintala care sa recunoasca ca intr-adevar este ceva in neregula cu ea?
2. Sasuke tocmai a recunoscut ca e n e b u n. Nu te amagi.
3. Vocea/vocile imi creaza o stare puternica de furie, nu pentru ca il vor pe Sasuke mort, ci pentru ca NU AR FI IN STARE SA CONVINGA O INSECTA SA COMITA SUICID. Ma intreb daca insectele se sinucid, lol, nu ar fi super cool?
4. Bravo, esti un copil destept? Daca ar exista o voce in mintea mea si mi-ar spune chestii asemanatoare, cred ca cel mai probabil m-as sinucide doar ca sa nu mai aud atatea prostii.
De actiune, estetica, greseli gramaticale/tastare nu ma leg, nu am ce sa spun. Daca ai neclaritati, mi le poti scrie intr-un MP. Good luck.

Subiect: Re: Măștile fericirii Mier 20 Aug 2014, 01:22

Waai..la ficul tau chiar am ras..mai ales la capitolul 3

Deci in viata mea n-am citit un capitol cu gura pana la picioare :>

Nu o lua in nume de rau e de bine..mai ales capitolul 3 :)))))))) again

Si mai ales corecturile facute la el..intr-un fel patetic :3 dar a fost dragut ♥

sper sa ma anunti de continuare :3 si ..:-? pa

Subiect: Re: Măștile fericirii Mier 20 Aug 2014, 15:52

Super tare ficul ,il ador , nu am cuvinte sa-l descriu (poate doar unul "Minunat")

Subiect: Re: Măștile fericirii Vin 22 Aug 2014, 20:40

Wooooow , cat de depresiv si si si trist si .. genial .
Omule imi place sum descrii la nebunie , nu-i asa ca o sa imi teleportezi putin talent ? Ba da , asa e . Daca nu esti de acord o sa iti fur eu din el :o3 , oricum e prea mult.
Scrie next-ul , desi sunt sigura ca ma va face sa plang sau macar va scoate de la mine cateva lacrimi , deabea il astept , sunt curioasa sa vad ce se intampla asa ca pune-te pe scris si da' fanilor tai ceea ce vor :))
Succes la scris , jito ;)

Subiect: Re: Măștile fericirii Mier 27 Aug 2014, 00:13

Mamaa a postat Narcis un fic :o este genial si si nu credeam ca poti sa scri.asa. adica asa dramatic si.emotionant oarecum :-? DE abi astept urmatorul capitol si sa vad cu ce ne mai uimesti,baftaaaaaaa esti cel mai tare !!!!!

Subiect: Re: Măștile fericirii Dum 31 Aug 2014, 16:21

Alt fic trist. Pe bune fratilor... nu vreti si voi ceva happy?
*revenind*
Ai un fic destul de bun. De ce zic "Destul de"? Pai... Unde e Sakura? (D)

O sa fie perfect cand va aparea si Sakura.
Incearca sa mai introduci si alte sentimente inafara de cele triste. Devine plictisitor sa citesti doar evenimente triste fara sa apara nici un monet in care sa simti si alt gen de sentiment.

Sa ma anunti cand pui next-ul. Vreau sa vad cum decurge povestea.

Subiect: Re: Măștile fericirii Lun 08 Sept 2014, 23:35

Narcis, scuze ca las comm atat de tarziu! :$ Daaaaar promit ca las la fiecare capitol! :$
Iti ador descrierea si desi stiu ideea de la cap la coada tot reusesti sa ma lasi in suspans. Ai un mod de a descrie care, cu putine imbunatatiri, poate face pe cineva sa izbucneasca in plans. (d)
Apuca-te de scris si lasa lenea ca te sparg! (d) Sa ma anunti. (d) Bine, nici n-am cum sa nu vad, dar asta-i alta poveste. (d) Spor la scris! a hug

Subiect: Re: Măștile fericirii Mar 09 Sept 2014, 23:50

Insfarsit am gasit un fic pe gustul meu, adica credeam ca sunt singura careia ii plac chestiile depresive n' shit. Oricum revenind la ficul tau: imi place foarte mult si sunt foarte curioasa sa vad cum ai de gand sa il conturezi si sa vad ce o sa se intample cu Sasuke.
Anunta-ma cand pui next!

Subiect: Re: Măștile fericirii Sam 13 Sept 2014, 23:14

Fan Fic SasuSaku inchis la cererea autorului.