Faţă-n faţă cu moartea

Subiect: Faţă-n faţă cu moartea Dum 27 Apr 2014, 21:08

Ok, după mult, mult timp am revenit şi eu cu un nou fic, care, sper eu si cred, ca o să vă placă! Scriu la el de ceva timp, şi m-am straduit să iasă ceva, chiar dacă primul capitol o să fie ceva mai plictisitor, sper să vă atragă atenţia. :)
ATENTIE!!
Fanfic care conţine K-POP!!!
Nota: Nu exista foarte multa romanţă în fic. E mai mult SF, şi puţin sadic, doar puţin. Şi mai spun ceva si cu asta închei, o să-l mai postez undeva, dar tot eu l-am scris, ca să ştiţi! (:

Faţă-n faţă cu moartea

Prolog

Când vrei imposibilul, iar toţi cei din jur te descurajează, ba mai mult, îţi spun că toate speranţele şi visele tale sunt în zadar, că sunt doar nişte prostii de copil visător deşi tu nu mai eşti de mult un copil, când ţi se pare toată lumea creată de tine prin speranţă este destrămată de cei din jur, atunci, ce faci?!
Dar mai mult, când încă îţi menţii afirmaţiile în picioare în ciuda tuturor obstacolelor care şti că te aşteaptă, ceva neprevăzut se întamplă iar imposibilul devine posibil, atunci când soarta îţi dă o şansă unică ca să te ridice sau să te doboare, iar tu eşti singurul tău adversar, viaţa ta e dată pesete cap, transformându-se într-un film, în care tu eşti singurul actor principal.
Când eşti prins între viaţa şi moarte, când destinul te pune faţa-n faţa cu adversarul iar totul depinde de decizia ta... Eşti dispus să-ţi rişti unica şansă şi să te aventurezi într-un joc pe care nu-l poţi câştiga??!

***

Chapter 1

~Simplu de complicat~

Cu tragere de inimă m-am urcat în nesuferitul de autobuz ce urma să mă ducă pe mine şi pe sora mea acasă. Gol. De aşteptat din moment ce e aproape miezul nopţii. Ce caută două adolescente în mijlocul nopţii umblând pe străzi într-un oraş ca Bucureşti? Bună întrebare, şi eu aş vrea să ştiu... Ce căutăm pe drumuri la ora asta? Cum am mai spus...mergem acasă. De ce în Bucureşti?! Pentru că nesuferita de soartă a facut să ma nasc aici. Sincer detest oraşul ăsta, nu, stai, retrag ce-am spus, nu detest oraşul, ci locuitorii lui...eventual conducătorii.
      O mulţime de oameni grăbiţi împânzesc străzile oraşului încă de dimineaţă, fiecare cu alt gând în cap. Poate golanii ce-i vezi la orice colţ de stradă cam în fiecare seară, se întreabă ce "bunăciune" mai prind în seara respectivă şi asta doar ca să-şi bată joc de o fată ghinionistă şi naivă, care probabil nu cunoaşte străzile din zonă suficient de bine încât să ştie de ce zone să se ferească.
Sau poate în spatele unei simple femei ce o vezi pe stradă stau ascunse gânduri murdare...ce şofer de tir să mai fraierească de data aceasta, cum să îl convingă mai repede pe şef să-şi lase soţia şi cei doi copii pentru a putea ea să-l stoarcă de bani mai uşor...iar lista poate continua cu încă multe exemple. Cam aşa arată Bucureştiul în viziunea mea şi în mojoritate oraşele din România... hoţi, câini vagabonzi şi mii de oameni nevinovaţi care plătesc greşelile altora.
          Poate că cer prea mult să mă fi născut în altă ţară??! Coreea...Japonia sau Coreea... Dacă nu v-aţi dat seama încă, îmi place Coreea... Poate majoritatea oamenilor văd doar o ţară obişnuită când se gândesc la Coreea, dar eu nu. Eu văd mai mult de atât, văd mai departe de un simplu nume... Muzică, filme, şcoli, mâncare, limbă, cultură, istorie...oameni...totul mi se pare perfect, aş putea spune chiar opus României. Nu prea sunt susţinută de cei din jur cu această pasiune, dar ei văd doar "chineji". Dar nu-mi pasă, niciodată nu mi-a păsat şi nici nu o să-mi pese vreodată... Sunt atât de pasionată de ţara astă şi în general Asia de est si sud-est încât m-am apucat să învăţ coreeană. Fac asta de la paisprezeceani ani, de când o prietenă mi-a spus că ea face cursuri cu un coreean şi m-a invitat să mă alătur, iar după multă muncă pot să mă laud cu faptul că vorbesc aproape fluent limba aceasta. Cred că am văzut peste o sută de filme şi seriale originale coreene şi ascult numai k-pop.
     Visul meu e să merg să studiez la universitate acolo iar apoi să mă mut definitiv în Coreea. Sunt clasa a unsprezecea şi am şaptesprezece ani. Până acum nu m-am oprit niciodată din ceea ce fac şi mi-am păstrat mereu ambiţia, m-am străduit enorm să obţin rezultate bune la şcoală pentru că acolo unde vreau eu să plec nu există proşti şi trebuie să mă ridic la nivelul aşteptăriilor. Muncă, muncă, muncă !!!

***

În viaţa mea de zi cu zi sunt considerată o ciudată, sunt judecată de cei din jur fără ca ei să aibă habar de ce înseamnă această cultură, dar prin câte am trecut, aşa ceva nu mă mai afectează. Am trait doisprezece ani în umbra surorii mele mai mari, pe numele ei Andreea. Cu toate astea nu îi port pică, ba chiar ne întelegem bine, ea fiind printe puţinele persoane care mă sustin în tot ceea ce vreau să fac cu viaţa mea, chiar dacă doar parţial. La doisprezece ani am descoperit k-pop-ul. M-a ajutat enorm să mă maturizez, să învat să nu mai pun la suflet tot ce se întamplă şi spune în jurul meu. Acum pot spune că sunt o persoană destul de indiferentă, ce zâmbeşte destul de rar, ceea ce e ciudat pentru că îi fac foarte uşor pe cei din jur să râdă, şi la rândul meu iubesc să râd, dar o fac doar dacă am un motiv întemeiat asta însemnand că nu-mi prea arăt zâmbetul. Psihic sunt o persoană cu o gândire destul de dezvoltată şi totodată întortochiată, dacă aş spune lucrurile exact aşa cum le gândesc, majoritatea oamenilor nu ar reuşi să le descifreze fiind prea complexe şi filozofice pentru modul lor de gândire. Sunt dezgustată în cea mai mare parte a timpului de întreaga rasă umană, evident referindu-mă la persoanele cu un intelect mult prea scăzut ca să merite să traiască, la nenorociţii zilelor noastre şi aşa mai departe.
         Revenind la subiectul iniţial, Coreea m-a ajutat să mă dezvolt psihic din toate punctele de vedere, ajungand persoana de azi, o indiferentă profundă, care nu zâmbeşte prea des, o ciudată care nu se teme să spună ce gândeşte, şi care nu suportă prostia. Cea mai ciudată combinaţie... Nu ştiu în ce masură se potriveşte aspectul meu cu gândirea mea...nu arăt prea matură, mai mult am acea faţă de copil nevinovat gen gwiyomi. Am părul ondulat şi destul de lung, sunt destul de înaltă, am un metru şaptezeci, şi cincizeci si cinci de kilograme, nu mă consider frumoasă, sau măcar draguţa în vreun anume fel. Sunt doar eu.
       Ce-mi place cel mai mult la corpul meu? Hmmm...cred că ochii, asta pentru că nu-mi pot da seama ce culoare au exact...e o combinaţie de căprui cu negru şi chiar puţin roşcat dacă te uiţi la lumină. Dar dat faptul că sunt închişi, mie îmi place să zic că sunt negrii pentru că aşa îi au coreeni plus că genele mele sunt foarte negre si destul de lungi şi îmi place să cred ca am ochii negrii. Dar ochii nu mai contează în zilele noastre, pentru că nimeni nu te mai priveşte în ochii.
    Mereu am fost a naibii de ambiţioasă, dar ambiţia mea cu Coreea le întrece pe toate. Cred că nu am mai fost aşa de hotarâtă cu privire la ceva de când...niciodată. În timp ce majoritatea puştoaicelor de vârsta mea visează la baieţi şi traiesc prezentul, eu văd ceva mai departe de prezent, privesc spre viitor.
Ce uşor ar fi fost să mă nasc în Seoul, atunci poate aş fi aspirat la o viaţa în România...sau nu. Dacă m-aş fi născut în Coreea aş fi primiti totul pe tavă, şi poate aşa era mai bine. Încă pot spune că port pică sorţii că m-am nascut aici, dar nu voi ramâne aici mult timp.
          Ai dreptul să alegi şi să iei decizii ce-ti pot influenta viaţa în bine sau în rau, iar fiecare decizie are un anumit impact asupra lumii din jur.Timpul, locul, spaţiu, eu, tu, lumea, totul şi nimic.

   Soarta nu ţi-e scrisă, soarta ţi-o scri singur.

Subiect: Re: Faţă-n faţă cu moartea Dum 27 Apr 2014, 22:56

~~Edddddiiiiiitttttt~~
Heeeiiii Anne hi!

Vad cu nu prea ai pierdut timpul si ai deschis un nou fic despre k-pop ;;)

Ma bucur mult ca am trecut pe aici, caci este un fic genial, sau un inceput de fic genial dap !

Ai o viziune foarte interesant despre viata..
Ma fascinezi lough

Sper sa aduci repejor next-ul si sa ma anunti si pe mine puppy eyes

Spor la scris si la idei in love

BaoBai:*:

Faţă-n faţă cu moartea

Chapter 1 partea a II-a

~Să trăieşti implică să mori~

-Anna! Ann! Revino-ţi, trebuie să coborâm!
Am tresărit şi mi-am întors privirea spre persoana ce mă trezise la realitate, apoi m-am uitat pe geam. Avea dreptate, trebuia să coborâm. M-am ridicat de pe scaun şi m-am îndreptat spre cea mai apropiată uşă. M-am sprijinit de bara rece şi am aşteptat ca autobuzul să oprească şi să-şi deschidă uşile. Când şoferul a pus frână m-am dezechilibrat puţin, dar mi-am reluat în scurt timp poziţia iniţială. Uşile s-au deschis. Am sărit treapta ce-mi despărţea piciorul de asfalt şi am coborât. În scurt timp briza răcoroasă m-a izbi în faţă. Ceea ce-mi creea un sentiment plăcut pentru că azi a fost neobişnuit de cald pentru luna aprilie.

Mi-am băgat mâinile în buzunarele hanoracului şi am început să merg lent, lâgă sora mea, încercând în acelaşi timp să-mi dezmorţesc corpul din cauză că am stat înţepenită pe scaunul acela cam zece minute. Andreea a deschis gura, cel mai probabil pentru a începe o conversaţie, admosfera din jur devenind chiar enervant de tăcută; dar atunci când a vazut cât de gânditoare sunt a renunţat, mulţumindu-se să ia doar o gură de aer.
Am continuat să merg fară să-mi pese prea mult de ce se întamplă în jurul meu. Asta până când eonni s-a oprit brusc din mers şi m-a prins de braţ îndemnându-mă să fac la fel. Mi-am întors capul spre ea pentru a descoperii motivul opririi noastre din mers, dar ea continua să privească în faţă, mai mult în gol. Automat mi-am întors şi eu privirea în acea direcţie pentru a vedea roşu. Culoarea semaforului indica roşu. Am pufnit puţin în capul meu; ce ironic, şoseaua era evident goală la ora asta, dar noi tot continuam să stam pe loc. Am mai star cateva secunde până când semaforul s-a schimbat în verde. Am paşit pe trecere, privind în continuare înainte. Am mers cam cinci paşi şi apoi am auzit un strigăt ce venea de la sora mea:
-Anna!
Mi-am întors capul spre dreapta iar ochii mi s-au mărit. Doar la caţiva metrii de mine o maşină gonea cu viteză mult prea mare după părerea mea. M-am panicat. Îmi imaginam des astfel de moment în care ma aflam la un pas de moarte, şi mereu îmi spuneam ca eu nu o să stau să aştept să mor, ci o să mă mişc, o să mă salvez, nu ca acele persoane care clachează, care se pierd…eu nu eram una din acele persoane…şi totuşi…
În acel moment am simţit cum respiraţia mi se taie. Ştiam prea bine că în mai puţin de o secundă aveam să fac contact cu suprafaţa rece a maşinii iar mai apoi cu asfaltul. Dar nu faceam nimic în privinţa asta.
Nu mă puteam mişca nici dacă aş fi vrut. Eram paralizată în aceeaşi poziţie fără ca măcar să pot să scot un sunet. O...o să...o să mor?! Acea secundă, acei câţiva metrii pe care maşina îi mai avea de parcurs, mi se păreau acum kilometrii. Dar în cele din urmă s-a întamplat, deşi mi-era greu să accept asta...maşina chiar m-a lovit.
Am zburat la câţiva metrii depărtare de locul în care am făcut contact cu capota maşinii şi m-am prăbuşit în cele din urmă pe asfaltul rece. În mintea mea blestemam în acel moment forţa gravitaţională şi toate legile fizicii.
Tot ce auzeam pe fundal erau ţipete, evident aparţinând Andreei. Ţipa aşa de tare că nici măcar în ultimele secunde de viaţă nu mă lăsa să gândesc liniştită. Ultimul lucru pe care l-am văzut a fost cerul senin, plin de stele care îmi păreau mult mai strălucitoare în noaptea asta. Dacă aş putea, probabil că aş zâmbii, dar mă mulţumesc cu faptul că am rămas cu imaginea asta tipărită în minte. Dar tot am rămas cu un gust amar în gură, deşi nu mi-am muşcat limba.

Acum o să mor? Am bâjbâit ceva indescifrabil chiar şi pentru mine, apoi pleoapele mi se pareau din ce în ce mai grele; îmi simţeam inima cum băte mai rar până când a încetat să o mai facă. Pleoapele mi s-au închis automat, indiferent cât mă chinuiam să le ţin deschise. Nu simţeam nimic, absolut nimic. Tot ce vedeam era negru. Aşa e când mori?!

*Dupa o lunga perioada, am adus un next cam scurt, dar merge... ^^ *

Uuuuuuuuuiiiiiiiiiiiiiiiiiiiiiiiiiiii!!! we party !!

Ai adus next-ul!!! i love you

Imi place la nebunie ficul tau, devine din ce in ce mai interesant si incepe sa imi placa din ce in ce mai mult!!
Nu prea citesc ficuri K-pop, ceea ce reprezinta o performanta pentru mine sa citesc unul aici, pe forum.
Super capitol!
Astept next-ul si sper sa ma anunti si pe mine!
Spor la scris!
BaiBai kiss

Faţă-n faţă cu moartea

Chapter 2

Partea I

~Moartea fără de moarte~

Mi-am deschis cu greu ochii fiind încă destul de obosită; dar curiozitatea de a afla ce s-a întamplat cu mine m-a făcut să mă trezesc şi să mă ridic în picioare.
M-am uitat puţin cam dezorientată în jurul meu. Am...murit?! Unde sunt? Totul în jur era negru. Negru, negru, negru. Eram singură în acea încăpere...nu, rectific, nu era o încăpere, nici eu nu ştiu ce era... Singura ce era cât de cât definită era podeaua, de aceeaşi culoare monotonă, dar care pot spune că m-a atras mereu într-o oarecare măsură. Era chiar identică, aş putea spune, cu acea "încapere" unde obişnuiam să mă cert destul de des cu subconştientul meu. Dar de data aceasta, în faţa mea nu mă mai aflam eu, aşa cum mă obişnuisem deja; acum era pustie, ceea ce m-a făcut să-mi dau sema că nu mă aflam în capul meu.
Acea linişte apăsătoare acum începea să mă enerveze de-a dreptul. Eu care de obicei apreciam momentele în care era linişte şi profitam de fiecare ocazie pentru a mă pierde printre gânduri sau pentru a mi le aduna.
Probabil puţin panicată că nu ştiam nimic din ce s-a întamplat cu mine, m-am trezit spunând:
-Hei!! Unde sunt?! E cineva?!
În capul meu deja mi-am tras o palmă având în vedere că în toate filmele alea proaste se folosea aceeaşi replică veche şi enervantă pe care am utilizat-o şi eu acum nu mult timp.
Cum mă şi aşteptam, nu am primit niciun răspuns, însă nici acel ecou enervant pe care aşteptam sa-l aud nu şi-a făcut apariţia.
M-am învârtit puţin în cerc încercând să găsesc o explicaţie logică pentru a determina locul unde mă aflu. Să recapitulam. Am fost lovită de o maşină, apoi am simţit cum fiecare fărâmă de viaţă mi se scurge din corp, iar apoi m-am trezit aici. Oricât de mult mă străduiesc să-mi dau seama, niciuna din ipotezele mele nu este plauzibilă.
Când credeam că nimic nu se mai poate întampla, ceva m-a surprins de-a dreptul. Când m-am întors şi m-am uitat în spatele meu, aproape că m-am lipit de cineva. M-am speriat iniţial şi m-am dat în spate doi paşi, dar în interiorul meu mă bucuram de fapt să văd pe cineva, fie el cunoscut sau nu.
Misterioasa persoană din faţa mea era un baiat care părea de-o vârstă cu mine, maxim cu un an mai mare. Era înalt şi slab, sau cel puţin asta puteam să deduc până acum din cauza hainei lungi şi negre cu glugă pe care o purta. Era frumos ce-i drept, brunet cu breton şi cu nişte ochi negrii profunzi, ce mergeau în contrast cu pielea lui perfect albă. Avea trăsături delicate, iar pielea lui părea chiar mai fină decât a mea.
Mi-am luat inima în dinţi şi i-am spus:
-Cine eşti?!
Acesta mi-a raspuns, păstrându-şi expresia feţei neutră şi cât se poate de serioasă:
-Eu sunt Îngerul Morţii, dar mulţi mă cunosc drept Moartea.
Pentru un moment am avut intenţia de a râde, dar expresia lui m-a făcut să renunţ la această idee. Deci era adevărat...murisem. Deşi încercam să par indiferentă la acest eveniment ce avea să-mi pună oficial capăt vieţii, în interior, îmi venea să plâng. Îmi părea rău şi ăsta era adevarul...îmi părea rău pentru toate pe care le făcusem şi mă gândeam că voi avea ocazia într-o zi să-mi cer iertare de la persoanele cărora le greşisem, dar n-a fost aşa, pentru că am plecat mai devreme decât mă aşteptam. Îmi părea rău că nu am apucat să le spun multor persoane cât de mult ţin la ele, să le mulţumesc.
Dar cel mai mult, îmi părea rău că nu am avut ocazia să-mi îndeplinesc visul, să le arăt tuturol că nimic nu e imposibil, să fac ceva bun pentru lumea asta şi să fac soarta să-mi zambească, doar asta am vrut, şi i-aş fi zâmbit şi eu. Dar e prea tărziu pentru regrete. Asta devine deja prea dramatic…
Se pare că misiunea mea în lume s-a încheiat înainte de a începe.

M-am uitat din nou în ochii celui care s-a prezentat drept un Mesager al Morţii. Am încercat să îi răspund ce aceeaşi seriozitate şi indiferenţă pe care a folosit-o el mai devreme, dar glasul răguşit şi tremurat mi-a dat mai mult un aer speriat decât unul serios. Ceea ce nu sunt, dacă tot sunt moartă... poate că sunt mai mult curioasă şi intresată, dar nici de cum speriată... nu-mi stă în caracter.
-Am murit? Sunt în iad? l-a întrebat cu glasul tremurat menţionat mai devreme.
-Nu, mi-a răspuns el simplu.
-Atunci în Rai? am continuat eu destul de stresată.
-Nu, veni şi de data aceasta răspunsul.
-Atunci unde sunt?! între timp mi-am dres glasul, această întrebare sunând chiar hotărât.
A pufnit probabil amuzat de situaţia mea, apoi a zâmbit în colţul gurii închizând pentru o secundă ochii, parcă meditând la răspunsul pe care urma să mi-l dea.
-Mai încearcă! a spus în cele din urmă cu un aer smecher.
M-am încruntat la el, făcându-l astfel să îşi ştergă zâmbetul de pe faţă. Om, fantomă, moarte sau ce-o fi, trebuie să ştie că nu am chef de jocurile lui prosteşti. Nu i-am raspuns aşa cum se aştepta, ba din contră, cred că l-am surprins, răspunsul meu fiind o altă întrebare.
-Cum te numeşti?

Sper ca nu am greseli! ^^

        Ce surpriză am avut când am dat click pe link și am citit k-pop&stuff, asta din cauză că sunt printre puținele persoane de pe forum care nu suportă k-pop-ul și nu înțelege pasiunea pentru coreeni. Nu sunt rasist, de exemplu o iubesc pe Wylona Hayashi, deși nu știu dacă e din Coreea. Whateva', cert este că mă voi menține obiectivă, indiferent de natura ficului.

    Găsesc titlul obișnuit și îl pot încadra în grupa celor ce nu vor să iasă în evidență. Ceva atractiv ar fi fost ”Hush now, darling babe” la titlu, iar la descriere, exact sub titlu ”time to close your eyes. Not a peep, not a squeeq, until the sun should rise.” Dacă aș fi văzut ceva de genul, cu siguranță m-ar fi făcut curioasă. La fel ca primul captitol, titlul dă totul de gol și nu e bine.
    Pot spune că ideea a fost promițătoare în anumite puncte. Mă încântă oarecum faptul că acțiunea se petrece în România, București, ceea ce nu prea am mai citit în ficuri. Primul capitol este imprevizibil deoarece nu mă așteptam să dezvălui atât de multe de la început, iar asta nu a fost o mișcare bună. Misterul trebuie păstrat pe tot parcursul ficului, chiar și la sfârșit, printr-o încheiere care să lase cu ochii cât cepele și câteva semne de întrebare. Ai ales conturarea unei vieți adolescentine, tipul introvertitei care visează la ceva măreț, cam așa se generalizează povestea. Desigur, intervine și ultima parte, moartea și băiatul în care se întrupează. Întânlirea celor doi a fost făcută stângaci, mă aștept să văd ceva de genul pe Disney Channel, dar nu într-un fic ”puțin sadic”. Intervin de pe-acum cu dialogul, deoarece este momentul oportun. Replicile lor au fost plictisitoare și seci. Pentru a face lucrurile interesante, moartea trebuia să își păstreze identitatea, să se joace puțin cu protagonista și să dea dovadă de un limbaj diferit, cumva rămas în timp, codat și, în cele mai multe viziuni, ciudat. Nu să se prezinte direct ”Eu, sunt Îngerul Morţii, dar mulţi mă cunosc drept Moartea.”. E anost așa și deloc intrigant. Btw, virgula de aici ”Eu, sunt îngerul…” nu are ce căuta.
    Nimic ieștit din comun în cazul descrierii. Nu este nici slabă, ai reușit să redai pe ici pe acolo niște sentimente destul de bine, însă nici extraordinară. Este suficient loc pentru evoluție, în special la descrierea de tip portret. Lipsește și, dacă am văzut, a fost cam slabă. Portretele fizice ale personajelor nu sunt conturate suficient de clar, dar tot scriind și citind, la un moment dat vei vedea care este treaba și cum se face. Câteodată exgerezi cu descrierea sentimentelor, a interiorului personajelor și devine plictisitor. În primul capitol s-a întâmplat asta, dar cauza a fost și că ai spus totul din prima, în loc să fragmentezi și să oferi informațiile pe parcurs.
    Nu-mi pare grăbită acțiunea, iar punctuația este aproape pusă la punct, nu necesita o corectare a capitolului. Exprimarea ți se va mai dezvolta, iar estetica e OK, în afara faptului că ai ”Chap.”. Nu mori dacă tastezi trei litere în plus, mă fată.

IF U'RE READING THIS IT'S 2 LATE

YOU SEE NO WHITE INSIDE MY EYES AND IT'S A FUN DAY

Heeiiiii!
Ma bucur mult mult de tot ca ai adus next-ul happy

A fost un capitol minunat,
devine o poveste din ce in ce mai interesanta!
Sper sa aduci repejor next-ul si sa ma anunti!
Spor la scris!
BaiBai kiss

Faţă-n faţă cu moartea

Chapter 3

Partea I

~Mesagerul fără nume~

A rămas tăcut, pierdut parcă în altă dimensiune, chiar dacă a continuat să mă privească fix în ochi, asta făcând încă de când ne-am întâlnit prima oară privirile. Şi nu pot să spun că mie îmi displăcea acest lucru, pentru că recunosc într-o oarecare măsură mă atrăgea acest personaj misterios. Probabil înfăţişarea fiind creată în aşa fel în cât să nu-i reflecte personalitatea. Am rupt contactul nostru vizual, de data aceasta eu fiind cea care închide ochii, dar nu pentru mult timp. L-am privit sceptică, aşteptând încă un răspuns la întrebarea mea.
A deschis gura şi a luat o gură de aer, după care a continuat:
-Eu nu am nume, ţi-am spus, sunt doar Moartea, a ezitat.
Nu m-a mirat prea mult răspunsul lui, nu ştiu dacă aşteptam să-mi spună vreun nume, însă acum că mă gândesc ar fi chiar ciudat să aiba un nume, cum ar suna asta, Morti?! Am afişat un zâmbet ştrengar care a dispărut însă în scurt timp. Mă certam în sinea mea că mă pot gândi la prostii în moment ca astea.
-Unde sunt? am reluat eu una din întrebările iniţiale.
Acelaşi zâmbet jucăuş ca mai devreme îşi făcu apariţia pe faţa lui.
-Strici toată distracţia şti?
Mi-am ridicat o sprânceană fixându-l cu privirea. Îi plăcea să se joace aşa-i?! Să te aducă în pragul nebuniei, să te facă să vrei să mori mai repede doar ca să scapi de el. Sadic, dar intrigant aş putea spune. O să vedem cine pe cine înnebuneşte; nu şi-a ales persoana potrivită pentru jocul ăsta, asta dacă vrea să câştige.
Am zâmbit şi eu la rândul meu, folosind acelaşi aer de şmecher pe care-l folosea el, făcându-l curios.
Mi-am dres puţin vocea:
-Dar tu?! E distractiv să vezi toţi acei oameni chinuindu-se şi smiorcăindu-se, spunând că încă mai au multe de făcut înainte să moară, corect?!
M-am apropiat de el astfel încât să pot să ajung să-i şoptesc la ureche:

-Dar dacă ţi-aş spune că eu ştiu ceva ce ţi-ar strica jocul pe o perioadă nedeterminată? Ceva ce tu nu şti? Hmmp...? l-am întrebat pe un aer convingător şi destul de înfiorător, deşi nu eram prea sigură ce fac. Până şi eu am rămas uimită. Eu chiar ştiam ceva ce el nici macăr nu bănuia, probabil nici nu s-ar fi aşteptat să audă asta de la mine, o simplă fată ce pare aşa inocentă şi ascultătoare, dar ca şi în cazul lui, aparenţele înşeală. Când vine vorba de soarta mea, sunt mai ambiţioasă decât aş putea crede chiar eu.
Încă nu mă depărtasem de el şi îi priveam reacţiile cu coada ochiului. Şi-a lăsat capul puţin aplecat şi umbra bretonului îi acoperea ochii, făcându-l să pară mai înfricoşător. Avea un zâmbet ironic pe faţa. Îi puteam simţi respiraţia cum se loveşte de umărul meu, creându-mi un fior pe şira spinării, însă nu aveam de gând să dau înapoi.

Nici el nu s-a clintit din loc, dar de data aceasta mi-a răspuns:
-Eu sunt Moartea, eu ştiu tot. A accentuat ultimul cuvânt, ceea ce m-a făcut să zâmbesc şi mai mult. Puteam să simt că e curios de următoarea mea replică, cred că se distra. Încă îmi păstram poziţia iniţială în care corpurile noastre erau aproape lipite unul de altul.
-Nu tot. Poate tu crezi că şti tot, dar dacă ai şti tot, atunci eu nu aş mai fi de mult aici.
L-am lăsat puţin cam confuz neînţelegând ce vreau să spun. Se citea o uşoara nervozitate pe faţa lui, acum eu eram cea ce se distra.
-Ce vrei să sp...
-Vreau să spun -l-am întrerupt eu- că mie...nu mi-e frică de moarte, şi dacă ai fi ştiut asta, nu aş mai fi aici, pentru că dacă nu mi-e frică, nu mai e distractiv pentru tine.
M-am oprit pentru un moment pentru a-i citi surprinderea de pe faţă, apoi am continuat:
-Jocul ăsta devine plictisitor, nu vrei să ne jucăm ceva mai distractiv ?!
A început să râdă ceea ce m-a surprins puţin, dar nu am lăsat să se vadă. S-a oprit în scurt timp din râs şi s-a uitat fix în ochii mei, apropiindu-se periculos de mult. Am avut tendinţa de a mă da în spate măcar un pas, pentru a mări distanţa dintre noi, dar nu am vrut să-i arat că domină, că mă intimidează, aşa că mi-am păstrat poziţia dreaptă, fără să las să se vadă vreo emoţie.
-Dacă ai de gând să te joci cu mine, am dreptul să aleg jocul! Corect?
Zâmbea, ceea ce pe mine m-a făcut să mă încrunt. Mi se părea că mă aflu acolo, cu el, de peste cinci ore, însă unde ne aflăm noi nici nu cred că se mai măsoară timpul. Oricum nu mă grăbesc nicăieri.
    Cred că ce tocmai a spus el a fost un fel de ofertă, ceea ce m-a pus pe gânduri pentru că totuşi el era un Înger al Morţii, şi la naiba chiar arată ca un înger. Dar nu m-am lăsat niciodată influenţată de înfăţişare, şi nu e timpul să încep acum. M-am uitat la el aşteptând să continue ceea ce a început, iar el şi-a dat repede seama de asta.
        - Gândurile tale, cele pe care le aveai înainte să ajungi aici, m-au uimit. Îmi aduceau aminte de ale mele; aşa că am fost curios să văd la ce standarde te ridici, şi din nou nu m-am înşelat. S-a oprit pentru puţin doar ca să observe reacţia mea. Încep să mă prind unde vrea să ajungă şi nu-mi place, chiar deloc. Totuşi, m-am uitat la el îndemnându-l să continue, arătându-mi doar o parte din curiozitatea ce mă rodea pe interior.
Si-a păstrat zâmbetul ştrengar pe faţă şi areluat:
    -Hai să facem un pact. El vrea ca tu să îţi dai seama ce greşeşti, eu vreau o partrneră care să mă însoţească în “misiunile” mele, iar tu eşti perechea ideală, tu… vrei să-ţi recapeţi viaţa. Toţi vrem câte ceva, nu?! Dacă accepţi acum, te duci pe pământ timp de o lună, apoximativ două zeci şi opt de zile, în acelaşi corp, dar nu în acelaşi loc. Dacă în decursul a o lună tu îţi dai seama ce e greşit în viaţa ta, atunci îţi recapeţi viaţa de din-nainte de accident şi vei avea şansa să faci tot ce ţi-ai propus. Dar…-mereu trebuie să existe un dar?!- …dacă nu reuşesti să îţi repari greşala, vei veni cu mine şi vei fi Mesager al Morţii pe veci, a terminat el accentuând ultimul cuvânt şi făcând să-mi treacă fiori prin tot corpul.
E riscant...foarte riscant, pentru că nu-mi doresc să ajung un Înger al Morţii. Nu am crezut niciodată că atunci când voi muri voi sta pe un norişor pufos veghindu-i pe cei de pe pământ, dar nici nu vreau să merg la ei să le iau sufletele şi să-i iau de lângă cei dragi. Am luat aer în piept şi i-am spus:

-Şi dacă refuz oferta? Ce se întâmplă cu mine atunci?
A zâmbit parcă ştiind că asta urma să întreb, şi probabil chiar ştia, deşi nu sunt prea previzibilă de obicei; poate de aceea mă vrea aşa mult ca Mesager al Morţii.
S-a uitat la mine şi s-a depărtat un pas, pentru că în tot acest timp, noi am stat aproape lipiţi ceea ce nu-mi displăcea, dar nici nu-mi trezea vreun sentiment anume. Mi-a răspuns şoptit, cu o voce de învingător:

-Mori.

Ii multumesc lui Itachi pentru critica! ^^ Da, da stiu, sunt varza la descrierea tip portret...:)) O sa tin cont de sfaturi, multumesc! ^.^

Subiect: Re: Faţă-n faţă cu moartea Vin 19 Dec 2014, 15:02

FanFic original inactiv.