Volkswagen Beetle

1950 - Familia Witherspoon

Nu ştiam multe despre familia mea, nu ştiam pe cine aveam să întâlnesc când voi ajunge în L.A., nici măcar nu vedeam rostul meu în acea familie: nişte străini bogaţi cărora greu le puteai fi pe plac? sau probabil complet diferiţi de felul în care mi-i imaginasem în tot acest timp de când aflasem că, de fapt, Mary şi James Witherspoon nu erau părinţii mei naturali. Poate aceştia doi nu erau nişte oameni înstăriţi, poate nu îmi puteau oferi toate condiţiile de care aş fi avut nevoie, probabil că nu şi-au permis vreodată să-mi ofere nici măcar o zecime din ceea ce familia Huntington, adevăraţii mei părinţi, mi-ar fi putut oferi, dar au încercat să o facă. Au încercat. Salariul modest de mecanic la Southwood Auto Service, pe care James îl primea cu greu, ne-a fost de ajuns tot acest timp. Ce-i drept, nu am avut niciodată nevoie de ceva special şi scump, pe la şcoală nu am trecut, să scriu şi să citesc am învăţat acasă, pe la 11-12 ani. Mary s-a ocupat de educaţia mea cât de mult a putut, căci greu se împărţea între obligaţiile casnice şi cei 3 copii pe care îi avea.
Wesley, primul copil al familiei Witherspoon, fiind cu doi ani mai mare decât mine, a preluat titlul de principal ajutor al părinţilor mei. Relaţia dintre mine şi fratele mai mare era invidiată de mulţi dintre copiii cu care ne jucam. Obişnuiam să mă înţeleg cu Wesley doar aruncându-i o privire şi viceversa. Eram cei mai buni prieteni, mai ales că eram amândoi băieţi şi nu departe unul de vârsta celuilalt. Făcând echipă cu Wesley, greu puteam fi învinşi de către ceilalţi.
June s-a născut când aveam 5 ani. Ea, singura fată din familie şi cea mai mică dintre fraţii Witherspoon, a avut mereu un loc special în inima tuturor. Cu toţii o răsfăţam cu tot ceea ce puteam, noi, cei din familie, cât şi rudele ce veneau rareori în vizită. Încă îmi mai pot imagina chipul ei: o fetiţă inocentă, de 4-5 ani, căruia îi plăcea să zâmbească şi care ar fi vorbit cu mine despre orice, numai ca să nu mă lase să adorm şi să mă joc în continuare cu ea în ciuda orelor târzii. Încă îmi place să cred că eram fratele ei preferat, Wesley fiind ocupat ajutându-le părinţilor, îmi revenea mie datoria de a petrece timpul cu June având grijă de ea. Locuind în apropierea oraşului, puteam găsi uşor ceva de făcut prin vecini sau chiar în S.F. pentru a câştiga ceva mărunţiş, pe care îl cheltuiam cumpărând fel de fel de bomboane şi dulciuri pe care le împărţeam cu sora mea mai mică.
Când am crescut, am devenit deasemenea unul dintre ajutoarele casei. Ceea ce mă pasiona era să lucrez împreună cu tata la maşinile pe care oamenii mai simpli le aduceau la noi în garaj pentru a fi reparate, acei oameni având să plătească de două ori mai puţin decât dacă şi-ar fi dus maşinile la Southwood. În fiecare sâmbătă şi duminică lucram, de dimineaţa devreme până seara târziu, la acele maşini. Începuse să devină un hobby, tatăl şi cei doi fii petrecând weekend-uri întregi reparând maşini vechi, pe care greu le mai puteai face să pornească din loc. Dar reparatul maşinilor împreună cu tatăl şi fratele mai mare a devenit pentru mine ceva special. Îmi făcusem chiar şi o aşazisă uniformă, cu pretextul de a nu murdări hainele bune şi abia reuşind să îmi stăpânesc încântarea când o nouă maşină pătrundea în garajul nostru aşteptând weekend-ul. Cu timpul, eu şi fratele meu ne-am decis să ne angajăm deasemenea la Southwood, formând astfel o echipă imaginară de mecanici. Poate acest lucru ar suna absurd în mintea celor instăriţi, ca aceeia din familia pe care aveam să o întâlnesc în scurt timp, dar având şansa de a-mi câştiga proprii bani şi, în acelaşi timp, lucrând la ceea ce îmi plăcea alături de oamenii pe care îi îndrăgeam cel mai mult, făcea ca viaţa de atunci să mi se pară aceea perfectă.
După 2 ani de lucru şi x sute de ore suplimentare, mi-am permis cumpărarea unei maşini, la mâna a 3-a, ce-i drept, dar era maşina mea. Micul VW Beetle servea ca unica maşină în familie, eu având plăcerea de a-i conduce pe ceilalţi, în special pe Mary, în oraş oricând aveau nevoia. VW-ul nu prindea mare viteză, dar nici nu aveam pretenţii prea mari, pur şi simplu iubeam să conduc şi să repar maşini de orice fel, în special maşina mea.
Drumul spre L.A. m-a cufundat în gânduri, idei, speranţe, dar şi îngrijorări. Începusem să cred că titlul de 'mecanic auto' nu-i va mulţumi îndeajuns pe cei din familia Huntington, acei oameni cu clasă, cu un comportament ireproşabil, cei ce îşi permit orice oricând, cei ce iubesc bunele maniere şi oamenii de familie bună, aşa cum sunt şi ei de altfel, şi de care doar câţiva kilometrii mă mai despărţeau. Aveau Huntingtons de gând să mă trateze ca pe copilul lor? Dacă nu făceam o impresie bună, aveam să mă întorc de unde am plecat? Aveam să mă simt bine cu ei şi să fiu acceptat într-o nouă societate, complet diferită, ale cărui norme nu oricine, şi cu aceasta, în niciun caz eu, le poate respecta? Aveam să mă simt umilit de fiecare cuvânt pe care l-aş fi rostit în faţa lor? În partea stângă a drumului, marea începea să-şi facă apariţia. Mâinile începuseră să-mi tremure necontrolat pe volan, nervozitatea împreună cu nesiguranţa cuprinzându-mi fiecare parte a corpului. Vila familiei nu avea să fie prea departe de aici.

Familia Huntington

Mă aflam la câțiva metri in spatele porţilor ce te opreau din a invada imensa curte Huntington. Tot ce puteam vedea prin gratiile lungi şi negre, ce se sfârşeau luând forma unei săgeți ațintite spre cer, capătul tăios luând o nuanța aurie, erau imensele grădini exotice ce se întindeau peste câteva hectare. Gardurile Proprietății erau şi ele la fel de înalte ca şi porțile, o privire în interiorul lor îți era aproape imposibilă. Zidurile groase, zugrăvite intr-o nuanță palidă de crem, păreau a fi nou construite, vârfurile lor fiind acoperite de frunzele copacilor tropicali care deja nu mai aveau loc pe grandioasa proprietate Huntington şi tindeau să sară peste ziduri înspre stradă. Îmi parcasem VW-ul pe aleea ce se continua şi după porțile de fier, conducând, probabil, spre vila propriu-zisă. Aleea era pavată cu pietre mari şi dreptunghiulare, destul de lată ca mașinile de lux ale familiei să poată cu uşurinţă pătrunde sau să părăsească proprietatea. Luând o uşoară cotitură spre stânga, aleea se înfunda într-o pădure tropicală deasă, blocându-te din a zări restul curţii sau vila.
Soarele deja începuse să se afunde printre valurile plictisite ale Pacificului. Vila era, desigur, orientată spre ocean, făcându-şi loc de destăinuire în partea stângă a drumului principal, acolo unde pământul se transforma in nisip si apoi in apă, în partea dreaptă înalţându-se zidurile de piatră ale continentului. Era cald, în ciuda orei târzii a după-amiezii, şi eram obosit. Plecând în timpul nopții şi ajungând 12 ore mai târziu, cei 600 kilometrii dintre San Francisco şi Huntington Beach păreau să nu aibă vreun sfârșit. După ce am coborât din mașină, m-am hotărât să mă apropii de porţi cu speranța că îmi vor fi deschise în scurt timp. Fiind atât de aproape, mi-am sprijinit capul in spațiul liber dintre două gratii şi am așteptat astfel. Cercetam interiorul grădinilor ce alcătuiau exact tabloul multora dintre celor din L.A. şi, în general, ale celor cu proprietari de statut. Stilul italienesc era ușor de recunoscut, atât in arhitectură cât şi în ambianţa dinăuntrul curţii.

Trecuseră 13 minute de când tot priveam înăuntru, fiind încă sprijinit de porţi. Mi se părea ieșit din comun faptul că o unei asemenea proprietăți îi lipseşte modalitatea de a comunica cu familia în scopul de a pătrunde înăuntru. Nervozitatea mă cuprinse din nou, oboseala intensificând-o.
Soarele nu mai era acum de găsit, afară însa, era încă lumină. Căldura se domolise, cel puțin in faţa aleei, căci pereţii de piatra ce serveau ca garduri, absorbiseră de tot razele soarelui oprindu-le din a-mi mai lovi mașina. În loc, un val de umbră îmi întuneca acum interiorul vehicului în care aproape adormisem.
-Tu trebuie sa fii tânărul Aaron Whiterspoon, dacă nu ma înșel. Desigur că tu eşti, semeni atât de bine cu doamna Hontington! Îți voi deschide poarta îndată, te așteptam! Eram sigur că mă așteptau, de aceea am fost nevoit sa ma învârt de colo-colo aproape două ore în afara porţilor. Dar nu am protestat în vreun fel, am așteptat în timp ce o femeie înaintată în vârsta, corpolentă, cu părul alb şi scurt, deschidea porțile larg, lăsându-mă să-mi conduc mașina de-a lungul aleii. Apariția femeii m-a intrigat, închisesem ochii doar pentru o secundă şi nu auzisem niciun fel de zgomot, mai ales cel al porţilor deschizându-se. Mi se părea foarte neobişnuit ca o femeie in vârstă să deschidă asemenea porţi grele, dar nu știam încă dacă făcea asta de obicei sau doar acum era vreo ocazie specială? Înaintând pe alee, îmi aruncam privirea în oglinzile retrovizoare, observând cu atenţie primul membru al familiei Huntington. Mişcările bătrânei erau repezi, în ciuda vârstei sale, dar sigure.
Vegetaţia tropicală împrejmuia aleea doar pe o distanţă de câţiva zeci de metri, dar, luând cotitura în partea stângă, pădurea tropicală se rărea şi, în sfârşit, transformându-se într-un gazon, îmi dădea prioritatea de a vedea casa Huntington. Era, ca aşteptat, o casă în stil italienesc, cu două etaje. În faţa vilei, aleea se transforma într-un rond în jurul unei fântâni, deasemenea în stil italienesc. Am înaintat spre rond şi am cotit spre stânga, VW-ul oprindu-se în faţa intrării unde, se părea, eram aşteptat. Un bărbat şi o femeie, deasemenea de vârstă mijlocie, mi-au ieşit agitaţi în cale. Dându-mă jos de Beetle şi neapucând să scot un cuvânt în semn de salut, bărbatul se apropie făcând cu capul o plecăciune şi urcându-se în maşină, porneşte în josul aleii care continua în partea dreaptă a casei. Eram destul de uimit, până atunci nu lăsasem pe nimeni să ocupe locul şoferului în micul VW, dar fusesem luat prin surprindere, nu puteam face nimic împotrivă şi asta m-a indispus.

-Nu trebuie să vă faceţi probleme, domnule Huntington, maşina vă este dusă în garaj. Vom avea, deasemenea, grijă de bagajele dumneavoastră. Acum, vă rog să mă urmaţi înăuntru. Familia Huntington se bucură de cină în oraş, dar numai în seara asta. Aţi ajuns mai târziu decât ne aşteptam, aţi întâmpinat dificultăţi pe drum spre noi? Nu aveam timp să răspund întrebării, îmi formulasem deja răspunsul, dar fiind din nou întrerupt de vocea femeii, am ezitat să spun vreun cuvânt.
-Din păcate, nu veţi putea întâlni niciun membru al familiei în această seară. Vă voi conduce spre camera dumneavoastră unde vă veţi putea odihni după lungul drum.
Seara mea se pare că era deja planificată, nu aveam să întânesc pe vreunul dintre Huntingtons, în schimb aveam destul timp pentru a mă pune la punct pentru ziua de mâine. Femeia slabă cu părul lung, negru, mă numise deja 'domnul Huntington', dar încă nu ştiam ce să cred despre această noutate. Nu am zis nimic. Păşind peste pragul casei italieneşti, o cameră imensă îşi făcu apariţia în faţa ochilor mei. Era o cameră înaltă, de 2 etaje, unde scările se înălţau într-o formă de clepsidră, fiecare treaptă fiind mai scurtă decât precedenda. La mijloc, ordinea se schimba, treptele devenind din nou din ce în ce mai late. La capătul lor se desprindeau două braţe, unul ce conducea spre partea dreaptă a etajului, iar celălalt spre partea stângă, unde, probabil, se regăseau restul camerelor.
Ceea ce-mi cuprinsese întreaga atenţie era peretele vis-a-vis de intrare, de la capătul scărilor. Acesta era acoperit de un tablou imens al membrilor familiei Huntington. Cele 7 persoane erau reprezentate într-o postură impozantă, inspirând respect şi o bună educaţie. Figurile lor erau încruntate, nicidecum modelul tipic de portret familial. În centrul imensei fotografii puteam deosebi 3 bărbaţi, unul fiind mai în vârstă decât ceilalţi, şi 2 femei, deasemenea, una dintre ele mai în vârstă. Nefiind foarte bine încadrate, sau neavând un rol prea important în familie, alte două femei participau la fotografie. Nu îmi puteam da seama cine cine este, dar nici nu aveam de gând. M-am lăsat condus prin coridoarele nesfârşite ale casei de servantă ajungând în faţa unei uşi, ce arăta ca toate celelalte de pe acel coridor. Deschizând uşa, femeia mi se adresase:
-Domnul şi doamna Huntington au decis ca aceasta să fie camera dumneavoastră de acum în colo. Numele meu este Jaquelyn, oricând aveţi nevoie de ajutor, nu ezitaţi să mă întrebaţi.
După ce uşa s-a închis, am plonjat în patul dublu, enervant de confortabil faţă de cel de acasă, şi am adormit, neavând idee ce mă aştepta dimineaţa următoare.

Începutul şi sfârşitul

Oricât de adânc mi-aş fi înfundat capul în grămada albă de perne, nu reuşeam să mă ascund de lumina ce pătrundea atât de brutal în cameră chinuindu-mi astfel somnul. Nevoit, am renunţat la ideea de a-mi continua odihna, şi, învins, am deschis ochii lăsând ca tabloul camerei în care mă aflam să formeze valuri de păreri în propria-mi minte. Camera în care mă aflam avea o suprafaţă aproape la fel de mare cât jumătate celei a casei Witherspoon. Pe vremea aceea consideram acea cameră ca fiind de o mărime supărător de mare, ea, de fapt, fiind considerată de mărime mijlocie. Pereţii, 3 de culoarea albă, unul de culoarea vişinie, mă înconjurau oferindu-mi destul spaţiu încât să pot spune că mă simţeam bine, chiar dacă mă aflam printre străini. Patul dublu era orientat spre peretele vişiniu care, deschizându-se la jumătate, făcea loc unei ferestre. 3 bucăţi de sticlă, ce se ridicau până la tavan şi ocupau aproape jumătate din lăţimea peretelui, serveau ca fiind atât o cale de ieşire spre balcon şi apoi spre plajă, cât şi ramele unui tablou inedit, care, oricât s-ar fi chinuit, niciun pictor nu l-ar fi putut reproduce.

Era puţin trecut de orele 8 ale dimineţii, avusesem destul timp să-mi pun imaginea la punct, atât cât puteam şi cum consideram eu că ar fi pe placul celor ce aveam a-i cunoaşte în câteva minute. Având doar o singură pereche de pantaloni, aveam de ales doar între cele 3 tricouri pe care le cărasem cu mine 600 km. Alb, albastru sau roşu? Da, aveam de gând să dau mâna cu domnul Huntington purtând pantalonii negri şi tricoul alb, exact aşa cum mă simţeam cel mai bine, purtând 'uniforma' mea de mecanic. Nimeni nu avea să ştie, nimănui nu i-ar fi păsat pentru că nu va dura oricum mult până voi înlocui uniforma cu costumul şi cravata.
Aşteptam uitându-mă pe fereastră. Nu ştiam exact ce aşteptam, probabil bătăile în uşă ale lui Jaquelyn pentru a merge împreună să mă prezint în sfârşit familiei. Trebuia să fac asta singur? Nu aveam idee unde exact mă aflam, vila fiind atât de mare, iar eu neacordând atenţie drumului parcurs seara trecută, mă puteam considera blocat în acea cameră. Era timpul să reflectez asupra celor întâmplate până acum: încă mă intriga apariţia femeii de la poartă. Mă intriga faptul că, deşi eram atât de aşteptat, cei din familia Huntington au decis să iasă în oraş în loc să mă întâmpine. Nu că mi-aş fi dorit o altfel de întâmpinare, dar aşa consideram pe atunci că se cuvenea. Absolut chinuitor era gândul la titlul pe care-l primisem obligat ieri, 'domnul Huntington'? 4-5 bătăi în uşa de lemn mi-au oprit agresiv gândurile:
-Bună dimineaţa, domnule Huntington, sper că v-aţi odihnit bine, căci vă aşteaptă o zi lungă! vocea menajerei se răspândise în fiecare colţ al camerei, cuvintele ieşind într-un ritm accelerat, ca de obicei, nelăsându-ţi loc pentru a acorda replică.
-Îmi permiteţi să intru? întrebarea aducându-i femeii un zâmbet. Era prima mea şansă de a-i acorda un răspuns la întrebare, căci, chiar dacă mă aşteptam să fiu dat la o parte pentru a-şi face loc, Jaquelyn aştepta curioasă răspunsul.
-Desigur, i-am răspuns într-un ton încet şi zâmbind înapoi. Eram curios ce avea să facă, obişnuiam să las ordine în urmă, mai ales în camera mea.
-Este o zi atât de frumoasă! spunea femeia în timp ce deschidea larg uşile de sticlă ce dădeau afară. Valul de aer mi-a pătruns prin nări dându-mi curajul să pun prima-mi întrebare:
-Jaquelyn, când voi putea să-i cunosc pe Huntingtons? Eram ruşinat de felul în care mă adresasem unei femei mult mai în vârstă ca mine, seara precedentă îmi spusese numele ei, nespecificând vreo formă de adresare deosebită. Având cuvintele deja pregătite, Jaquelyn se repezi să-mi răspundă, din nou, arătându-şi încântarea prezenţei mele printr-un zâmbet larg:
-Oricând doriţi, domnule, toţi membrii familiei sunt jos, în salon. Cu toţii aşteaptă să vă cunoască, dar luând în considerare drumul parcurs ieri, au decis să nu vă deranjeze până la această oră. Permiteţi-mi să ştiu când sunteţi gata ca să vă pot conduce jos! gestul din mâini în sens de 'iată-mă' a convins-o pe menajeră că eram pregătit. Mi-a făcut semn s-o urmez şi aşa am făcut.
Reîntors în holul de la capătul scărilor şi urmând-o pe Jaquelyn spre salonul despre care ştiam că nu poate fi departe, nervozitatea m-a cuprins din nou. Ce aveam să spun? Nu aveam idee nici măcar de salutul pe care îl voi rosti la intrarea în cameră. După ce am trecut printr-o încăpere, unde, conform spuselor menajerei, cei din familie serveau masa, am ajuns la intrarea într-o altă cameră, unde femeia s-a oprit. Îmi puteam da seama că dincolo de prag se aflau HHuntingtons, atât după vocile ce pluteau dinăuntul camerei spre mine, cât şi după bubuiturile pe care bilele de biliard le provocau lovindu-se una de alta. Intrat deasemenea în cameră, puteam confirma că cei pe care îi auzeam erau cei din familie: 7 la număr, personajele din tabloul de la capătul scărilor prinzând viaţă şi culoare. Fiecare îşi ocupa timpul în propriul mod: cei doi băieţi, în jurul vârstei mele, lovind puternic bilele cu tagurile de biliard, bărbatul mai în vârstă, aparent domnul Huntington, citind superficial un articol din Los Angeles Daily Times. Cele trei femei mature erau aşezate în jurul unei mese mici, rotunde, discutând, în timp ce ultima membră a familiei, o fată cu părul blond, nu cu mult mai mică decât mine, îşi alesese ca ocupaţie cititul cărţii lui Anne Frank. Pătrunzând în cameră, toţi îşi aţintiră ochii asupra mea oprindu-se din activităţile de până atunci.
Închizând radioul ce până acum cânta la un volum foarte mic, abia de recunoscut, una dintre cele 3 femei, cea cu părul blond, foarte posibil mama fetei, a rupt tăcerea ce ascundea uimirea celorlalţi:
-Bun venit în familie, dragule, sper că te vei simţi bine la noi! Apropiindu-se, doamna Huntington îşi continuă întâmpinarea, împodobindu-şi chipul cu un zâmbet forţat. Numele meu este Dolores Huntington, mama ta. Acesta este tatăl tău, domnul Darryl Hantington, spuse femeia arătând cu ajutorul unei mişcări a mâinii drepte spre fiecare membru prezentat. Iar aceasta este sora mea, Grace, mătuşa ta. Dama încântătoare de alături este sora tatălui tău, doamna Rosemary Jones, deasemenea mătuşa ta. Trecând mai departe, am plăcerea să ţi-i prezint pe sora ta mai mică Amalia, şi pe cei doi fraţi mai mari Nicholas şi Dwight.
Ca răspuns, primeam de la fiecare câte o scurtă mişcare din cap la auzul numelui său, asta a fost tot. Fiecare îşi reluase activitatea în timp ce Dolores mă conducea spre o altă cameră. Avea în gând să vorbească în particular cu mine? Chiar aş fi avut nevoie, aş fi avut multe de întrebat şi şi mai multe de înţeles. De ce mă voiau chiar acum cu ei? De ce după 20 de ani? Ce aş fi putut să le ofer eu lor? Nu mă puteam abţine să mă gândesc la felul în care am fost primit: doar doamna Huntington zâmbea, deja numindu-mă fiu. Chipurile împietrite ale celorlalţi mă provocau să cred că prezenţa mea nu era dorită acolo, că nu voi aparţine niciodată acelui loc, că nu voi ajunge să cunosc sau să fiu pe plac niciunuia dintre membrii familiei şi, mai ales, nu voi ajunge niciodată să-i numesc frate, soră, mamă sau tată aşa cum îi numeam pe Witherspoons. Dar cale întoarsă nu puteam face, trebuia să accept şi să rămân aici, viaţa cu Witherspoons s-a sfârşit odată cu începutul celei cu Huntingtons.

Na, c-am trecut si eu p-aici! Imi place modul tau de a te exprima si se vede ca ai un vocabular bogat si frumos dezvoltat. Ideea cu a pune imagini in capitol, ma rog, pe parcursul acestuia, nu prea am vazut, insa pe mine nu ma deranjeaza. De asemenea, fiind foarte putini baieti pe forum, care mai au si ficuri, scrii foarte interesant si ai un mod original de a te face inteles in capitole.
Nu trebuie sa ma anunti de urmatorul capitol fiindca voi mai trece pe aici. Sa stii ca nu ma asteptam sa scrii asa frumos si placut. Bravo!

Hey! Intr-adevar trebuie sa recunosc ca ai un vocabular foarte bogat si stii sa te exprimi foarte frumos. Cat despre capitol,pot sa spun ca mi-a placut foarte mult si sper ca Aaron sa reuseasca sa se acomodeze cu restul familiei.Pai eu ti-am spus parerea mea si sper sa ma anunti cand bagi next.
Ja nee!!

Volkswagen Beetle B56b34894a07e241513e505b34d19a86

One day you will ask me which is more important- my life or yours?
I will say mine and you will will walk away not knowing that
y o u a r e m y l i f e

Știu că ți-am văzut ficul acum ceva timp și mai știu că am și intrat să îl citesc, dar mi-am întrerupt activitatea de atunci, nu știu din ce motiv.
L-am recitit, cap-coadă, dintr-un motiv necunoscut. Pot spune că e ciudat, căci nu am mai citit ficuri de mult timp. Și totuși... Titlul e... da, din prima mă duce cu gândul la ceva vechi, dinainte, ceva ce a fost. Nu îmi pot da seama exact unde vrei să bați, căci, din ce am prins cititind ceea ce ai scris până acum, e un nume de mașină, obișnuită. Prefer să cred că e ceva legat și de acea ,, mâna a treia ” și că are rolul ei, sau poate nu e ceea ce cred eu că e.
Dar am o mică idee despre ceea ce poate fi și, dacă nu mă înșel, îți pot spune că e ok și că, deocamdată, acțiune nu e grăbită.
Aș lăsa un comentariu mai lung, dar m-a cam slăbit cititul ficului. Aștept continuarea și, poate mă anunți.

    De vreme ce am găsit doar puține greșeli de tastare (”HHuntingtons”, ” faptul că o unei asemenea”) și una gramaticală (”deasemenea” care, de fapt, se scrie dezlegat - de asemenea) nu a mai avut rost să fac o corectare amănunțită a ultimului capitol postat.

    Încep cu titlul care, dupa părerea mea, se încadrează undeva la jumătate din punct de vedere al capacității de atracție. Apreciez totuși faptul că este simplu și destul de autentic. Nu cred că m-ar fi determinat, dacă nu ar fi fost cererea de critică, să intru din propria inițiativă să citesc ficul, nici acum nu îmi dau seama dacă îmi place sau nu acest titlu.
    Dezvoltarea ideii este meșteșiugită corespunzător, se menține la același nivel de la începutul capitolului unu. Până în prezent, cu toate acestea, nu au fost momente interesante, care să îmi stârnească vreo curiozitate specială. Atât acțiunea cât și ideile care îți alcătuiesc ficul se păstrează la un stadiu domol, fără a ieși în evidență prin ceva culminant sau stimulativ, așa că interesul meu față de dorința de a citi în continuare scade treptat. Țin cont că sunt doar trei capitole, așa că evenimente maximale vor urma, în cel mai bun caz. Ca originialitate, nu pot spune îmi apare arhetip, aici depinde de cum vei dezvolta în continuare și ce îmbunătățiri implementezi.
    Chiar îmi place descrierea, a trecut ceva timp de când nu am dat o critică unui fic cu o prezentare care să mă lase plăcut surprinsă. Este amplă și diferite tipuri ale descrierii sunt folosite în măsuri potrivite, întrucât are loc legătura aia dintre cititor și plăsmuirea scrisă, să poți vedea o imagine clară a ceea ce citești, portretele personajelor și mediul redat.
Replicile sunt integrate OK în narațiune, dar nu mi-a plăcut dialogul    . În ciuda dimensiunii replicilor și a importanței lor, îmi par seci și plictisitoare. Dar, la fel ca în cazul originalității ideii, aștept. Punctuația am lămurit-o în introducere, iar la exprimare nu prea am de argumentat. În cea mai mare proporție este avansată și îți permite să te joci cu descrierea și toate cele. Estetica este OK și ea…

    Cam atât am avut de spus. Baftă cu ficul!

IF U'RE READING THIS IT'S 2 LATE

YOU SEE NO WHITE INSIDE MY EYES AND IT'S A FUN DAY

Bunaa:**. Mai, Bogdane... Incepem asa. Stii ce parere am avut prima data despre tine? Credeam ce esti un membru de pe forum care sta numai pe chat la caterinca si altele. Dar dupa ce am vorbit mai mult cu tine, am descoperit ca esti altfel. Si acum dau peste acest fic, care este absolut incredibil, si stii care e faza. Am observat ca majoritatea baietilor de pe forum scriu mai frumos ca fetele. Parerea mea, nu stiu cum se intampla. Descrierea si felul cum te exprimi sunt pe gustul meu. Chiar nu ma asteptam. Stii ce ma asteptam sa fie? Un fic din acela in care Sasuke ai grija ce vorbesti si fumeaza, e mare smecher, stii? Dar dupa ce am citit, chiar m-ai impresionat profund. Trec pe la ficuri originale doar sa vad criticile, dar nimic mai mult. Dar de acum in colo o sa trec si pe la ficul tau. Inca mai astept poza aia (D)

. Te pupicesc

Pentru cei care spun ca sunt urata, acest video este pentru voi, in engleza, asa cum va place, stiu ca va place engleza si pentru

cei care nu ma plac, oricum am luat-o razna, asa ca va place de mine acum?

Subiect: Re: Volkswagen Beetle Vin 19 Dec 2014, 14:52

FanFic original inactiv.