Eram în vara anului 1890, necăjită de familia mea şi supărată pe toată lumea, îmi manifestam răutatea şi dădeam drumul unui şuvoi de invective tocmai atunci când trebuia să tac şi curând am devenit o nesuferită pentru persoanele la care ţineam, dar pe care le răneam. Devenisem oaia neagră a familiei, ai mei se gândeau întruna ce aveau să facă cu o fiică atât de nărăvaşă ca a lor, eram de neam bun, proveneam dintr-o familie de sânge albastru, cu rădăcini adânc înfipte în istorie,  eram menită unui destin măreţ, unui bărbat puternic şi frumos, care ar fi pus stăpânire pe toată viaţa mea. Cum s-ar fi putut uita acela la o fată atât de rea? Mama s-a săturat foarte repede să încerce să mă aducă pe drumul cel bun, nu se gândise niciodată că totul pleca de la ei, că eu nu eram vinovată cu absolut nimic şi că, poate, ar fi descoperit care era problema dacă s-ar fi uitat în urmă şi dacă şi-ar fi urmărit paşii şi şi-ar fi descoperit greşelile. N-a făcut asta. În schimb, a ales o cale mai uşoară; să mă trimită la mătuşa  Hanami, care locuia undeva la ţară, şi primea în fiecare an copii de diferite vârste pe care îi lua în grijă. 
     Mătuşa Hanami nu primea adolescenţi în căminul ei pentru că-i plăceau copiii. Nu-i plăceau. N-avusese niciodată un copil al ei, se măritase cu un bărbat de sânge albastru doar pentru a păstra tradiţia familiei. Nu cred să-l fi iubit vreodată, se arăta dezgustată când bietul bărbat de cincizeci de ani îi punea o mână pe după umeri şi încerca s-o sărute. În schimb, mătuşa a nutrit în tinereţe o iubire pentru un tânăr pe care-l întâlnise o singură dată în viaţa ei, într-o primăvară. Acesta a rupt o crăcuţă înflorită dintr-un cireş şi i-a pus-o după ureche cu delicateţe. L-a iubit cu fanatism până la sfârşitul vieţii, iar, câteodată, când avea momentele ei de tristeţe, se întuneca la faţă, iar atunci îi puteai vedea ridurile şi cât de mult fusese îmbătrânită de această iubire neîmpărtăşită. N-am înţeles-o, n-am putut s-o fac nici într-un chip. Îl iubise, ştia cine e, putea oricând să-l întâlnească, dar alesese în schimbul acelui bărbat chipeş, un moşneag de cincizeci de ani. Nu se blestemase niciodată, oare, pentru această alegere? Nu sperase niciodată să se trezească în braţele bărbatului din grădina cu cireşi? 
     A adoptat un stil dur de viaţă, era bună în lupta corp la corp şi dobora bărbaţi de trei ori mai mari ca ea, poate ăsta a fost stilul ei de a se îndepărta de amintirile din tinereţe şi de a-şi cicatriza toate rănile sufletului. Mă aşteptam să fiu şi eu abrutizată de această mătuşă şi să fiu pusă în faţa unor situaţii dificile de către aceasta. Mai târziu, s-a şi întâmplat. 
     Într-o seară, eram cu toţii la cină, în salon, aveam în farfurie o bucată de iepure friptă, probabil carne din vânatul de dimineaţă, şi mă gândeam la biata creatură care a sfârşit săgetată de un glonţ. Tacâmurile de argint se auzeau în surdină, furculiţele se înfigeau în carne, iar cuţitele o tăiau repede, mestecături şi înghiţituri. Tata, care se afla în capul mesei,  se  opri şi luă o înghiţitură dintr-un pahar cu vin. Plescăi din buze, după care mi se adresă:
     - Fiica mea, am decis, împreună cu mama ta,  că este de bună cuviinţă să te trimitem la mătuşa ta, Hanami, şi să rămâi acolo până vom vedea schimbări majore în comportamentul tău. Trebuie să oferim bărbaţilor din familia Yamada femei puternice şi zdravene. 
     N-am spus nimic, am încunviinţat din cap şi am privit în continuare friptura, stiam dinainte unde aveam să fiu trimisă, nu fusese o surpriză, cel puţin, nu pentru mine.  Îmi pierise foamea, stomacul meu se revolta când vedea acea bucată de carne din farfurie. N-am cerut totuşi voie să mă duc în camera mea, ar fi crezut după aceea că am fost afectată de ceea ce mi-au spus. Verişorii mei mă priveau cu răutate, vrând parcă să-mi spună: "Ai dat de naiba dacă vrea să te dea unuia din Yamada."Nu i-am luat în seamă, mereu erau nervoşi pe mine, încă de când eram o copilă, deci am preferat să-i ignor. 
     Seara, după ce cameristele au ieşit şi-am fost lăsată singură, le puteam auzi murmurând din camera alăturată cum mă compătimeau. 
     - Săraca, o să fie tratată în Yamada ca  un recipient pentru făcut copii. Bărbaţii ăia plini de tatuaje şi cicatrici mă inspăimântă de moarte. 
     Nu ştiam cum erau familiile, niciodată nu mă preocupase asta, dar mă gândeam că nu poate exista familie mai rea ca a mea, aşa că mă linişteam singură. Credeam, în adâncul sufletului meu, că am să mă căsătoresc cu un bărbat pe care să-l iubesc, cu care să am pasiuni comune, care să mă respecte şi să mă iubească. 
     A doua zi am început să-mi fac bagajele, am împachetat foarte multe haine care m-ar fi ajutat să mă acomodez la ţară, n-aveam nevoie să iau cu mine rochii, nu aş fi avut unde şi nici când să le port, aşa că am lăsat în urmă multe. Aş fi vrut totuşi să iau cu mine toată biblioteca, dar asta nu era cu putinţă, am luat totuşi, pe ascuns, câteva volume şi le-am ascuns pe fundul unei valize, ca să nu-mi fie luate de mătuşa mea, care sunt sigură că nu mi-ar fi lăsat la îndemână nimic care să-mi facă plăcere. 
     Nu-mi mai amintesc când am plecat, dacă mi-am luat rămas bun de la părinţii mei sau cum a fost călătoria. Nu mai ţin minte. Probabil creierul meu a conştientizat că acele amintiri nu-mi făceau prea bine şi le-a ascuns adânc într-un loc întunecat, ca să nu mai pot da de ele. Nu-mi plăcea deloc căldura, iar când am ajuns acolo, m-am simţit năucită de soarele puternic.
     Mătuşa mea m-a întâmpinat încă de la intrarea pe proprietăţile ei foarte vaste. Mi-a zâmbit strâmb când m-a văzut, cred că încerca să fie bună cu mine, probabil conştientizând cât de răi erau verii mei şi câte vorbe negre au putut scoate pe gură despre ea. Nu era ca şi cum avertizările lor n-aveau şi un sâmbure de adevâr în ele, dar hiperbolizau cu mult adevărul  şi nu ştiai, la un moment dat, ce să mai crezi. Nici nu coborâsem bine din trăsură, că şi-a înfipt mâna în braţul meu. I-am simţit unghiile înfipte în carnea mea şi culmea era că nu-şi lăsa unghiile să crească. Orice urmă de feminitate i se părea respingătoare. Mă privea cu ochii bulbucaţi, fix, iar atunci m-au trecut toţi fiorii. Eram sigură că o să mă învineţesc, dar nu i-am reproşat nimic, am înghiţit în sec şi am aşteptat să-mi vorbească. 
     - Tatăl tău manifestă o profundă dezamăgire pentru tine. Nu uita, scumpa mea copilă, că a investit mulţi bani în educaţia ta. Are afaceri foarte mari, iar tu trebuie să-l ajuţi să obţină o alianţă cu Yamada. Trebuie să-l cucereşti pe moşternitorul lor, iar după ce veţi fi căsătoriţi, o să-i oferi copii, câţi mai mulţi. 
     Am privit-o consternată. Ştia şi ea că urma să fiu dată unei anumite familii. Oare destinul meu fusese plănuit mai demult? Eu n-aveam niciun cuvânt de spus? M-am încruntat, am privit-o în ochi şi, cu un sânge rece, i-am spus:
     - De ce tocmai familia Yamada? Nu ştiu nimic despre ei, dar ştiu că tatăl meu face afaceri cu cel puţin doisprezece familii de sânge nobil.  Deci, de ce tocmai moşternitorul Yamadei? 
     - Draga mea, te dă celui care oferă mai mult, celui care îl va ajuta în afaceri mai mult, care are mai mulţi bani şi care este susţinut de cei mai mulţi oameni. Crede-mă, nu oi fi tu cel mai bun copil, dar eşti fiica lui. Îşi doreşte pentru tine tot ce-i mai bun. 
     Am tăcut. Dacă tatăl meu m-ar fi iubit, dacă ar fi ţinut câtuşi de puţin la mine, m-ar fi dăruit bărbatului care m-ar fi cerut şi ar fi avut sentimente onorabile pentru fiica lui. Dacă mama şi-ar fi iubit rodul pântecului, ar fi avut un cuvânt de spus despre asta şi ar fi încercat să impiedice aşa ceva. Ea nimerise bine. Ce conta cum ajungea fiica ei? Bani să aibă omul, că altceva nu mai contează. 
     Mătuşa Hanami m-a dus în camera mea, care avea doar un pat, un birou şi un şifonier. Mi-a zis să-mi despachetez lucrurile şi să cobor când o să mă simt pregătită, după care a ieşit pe uşă. Am despachetat până când am văzut soarele la apus. Priveliştea era uimitoare, câţiva nori erau roşii de la razele soarelui. Dinspre vest veneau patru călăreţi pe nişte cai de rasă, mari şi impunători. Se îndreptau cu viteză spre grajduri şi ai fi zis că erau un pariu şi o miză foarte mare la mijloc de competiţia era aşa de strânsă. M-am rezemat cu coatele de pervaz şi m-am aplecat în faţă, ca să văd mai bine, şi atunci l-am zărit pe el...










N-am mai scris de ceva vreme şi cred că acest lucru se observă. Ţin să menţionez că scriu doar din plăcere şi doar pentru mine. Mulţumesc frumos.

Salut!
De mult nu am mai citit un fic cu Sasuke si Sakura din trecut, iar al tau mi se pare GENIAL. Imi place foarte mult ideea ficului si felul cum descri actiunea.
Spre deosebire de suspans, nu prea stiu ce sa spun.
Oricum, te rog sa ma anunti si pe mine cand pui next. Spor la scris si la idei! 

Sa nu lesini ca las comentariu, Andreea. Cred ca e primul fic la care comentez dupa o lunga absenta. Imi place ideea, ti-am spus, observ similaritate intre stilurile noastre de scriere, si chiar ma bucura. Tu ai ceva si cu dragonii. Ficul tau e antic, intr-un sens bun, e bine sa fii un autor care cunoaste putin din limbajul pe care il foloseau la vremea aceea.  Ma bucur ca nu te-ai axat tot timpul pe personajul principal, ci ai spus si despre celelalte personaje aspecte ale mintii si vietii lor, nu multe ale fizicului, cum se obisnuieste. Ne-ai lasat in cliffhanger, ca de fiecare data, nu ti se hraneste sufletul daca nu faci asta cu noi. Stii ca sunt mai rezervata. Astept continuarea . Sigur o sa ma anunti. Te pup   !

     Am zâmbit copilăreşte când i-am văzut. Păreau patru tineri extraordinari care se distrau de minune. Nu erau de aceeaşi vârstă, unul dintre ei avea vreo treisprezece ani şi avea o faţă foarte caldă atunci când era înconjurat de mai multă lume, dar te înspăimânta nebuneşte când rămâneai singur cu el. Pe unul dintre ei nici nu mi-l mai amintesc, nici la chip, nici la suflet;  nu cred să-i fi aflat numele vreodată sau, dacă da, a trecut pe lângă mine cu viteză remarcabilă de nu l-am putut reţine. 
     Au descălecat toţi de pe caii de sânge pur, parcă puteam auzi clinchetul pintenilor de argint de la cizmele din piele pe care le purtau. Costumulele de călărie de aici erau formate din nişte pantaloni mulaţi pe coapse, care arătau cu uşurinţă duritatea şi masculinitatea unui bărbat, şi nişte cămăşi albe sau cafenii, foarte largi, mai ales ales la braţe, astfel încât vântul să le producă senzaţia de zbor celor care erau împătimiţi de călărie. Râdeau cu toţii, iar cel mai mare dintre ei i-a dat uşor cu palma peste ceafă celui de treisprezece ani, care era îmbufnat pentru că ajunsese ultimul. Cel care mi-a rămas străin, a îndreptat arătătorul spre fereastra mea, rămas înmărmurit când m-a văzut, chiar dacă nu-mi dau nici acum seama ce l-a făcut să afişeze expresia aceea de om fără grai. Toate capetele s-au întors înspre mine şi au afişat cu toţii un zâmet strâmb, aş putea spune odios. Tocmai atunci îmi dădusem seama că zâmbeam ca o proastă uitându-mă la ei şi, făcându-mă roşie la faţă, m-am tras repede în camera mea şi am închis fereastra. Eram ruşinată, simţeam cum mi se urca sângele în obraji, chiar dacă nu ştiam de ce şi nu mi se întâmpla adesea să mă înroşesc din cauza bărbaţilor. Eram stăpână pe mine când eram înconjurată de ei, nu mă pierdeam în discuţiile filozofice, preferam să tac când nu ştiam despre un scriitor sau un pictor, ca să nu mă fac de râs, rămâneam rece la declaraţiile de dragoste şi  refuzam să vorbesc cu admiratorii mei, iar asta nu din cauza tatălui meu, care sunt sigură că ar fi pus piciorul în prag dacă ar fi aflat de vreo scrisoare amoroasă şi ar fi împiedicat realmente orice continuare a discuţiilor cu orice bărbat care mi-ar fi putut periclita destinul, ci din faptul că nu am fost niciodată atrasă de un bărbat, nici din punct de vedere fizic, nici sufletesc. Ori era prea masculin pentru mine, ori era lipsit de inteligenţă, ori era putred de bogat şi se considera un zeu, ori era imatur. Nu mă simţeam deloc atrasă de bărbaţii de vârsta mea, îmi plăcea compania celor mai în vârstă, pentru că aveau experienţă şi, dacă te iubeau, ştiau cum s-o facă. 
     M-am aşezat pe pat şi am mângâiat cu palmele curvetura din păr de cămilă, care era atât de aspră, încât simţeam furnicături  pe coapse până şi prin toate faldurile rochiei. N-aveam să mai port mult timp de acum ceva feminin, gândindu-mă că poate avea să ajungă să-mi lipsească asta, mi-am permis să rămân îmbrăcată aşa şi la cină, mă gândisem că nu avea să supere pe nimeni îmbrăcămintea mea, dar m-am înşelat. 
      La nouă seara am auzit-o pe mătuşa mea Hanami ieşind afară, trântind uşa în urma ei cu o asemenea putere de s-a cutremurat toată casa, apoi a început să strige cât o ţineau plămânii.
     - La masă, neciopliţilor, nu stau după voi toată noaptea!
     Am putut auzi toată zarva care s-a stârnit, după ce mătuşa a anunţat cina. Toţi alergau să-şi termine treburile ca să se înapoieze în casă şi să mănânce copios. Chiar dacă nu făceau prea multe, activităţile din timpul zilei puteau deveni copleşitoare, cu toate că erau distractive pentru mulţi dintre ei. Nu voiam să mă văd încă din acea seară cu toată lumea, credeam că eu şi mătuşa mea o să mâncam separat,  dar când am auzit-o că toţi aşteaptă să cobor eu ca să mănânce şi să-mi mişc fundul ăla jos odată, am fost ca şi trăsnită. 
     M-am grăbit pe scară în secunda următoare şi mai, mai să-mi rup gâtul în graba mea. Mi-am tras suflul de abia când am ajuns în marele salon care era plin de mese şi de tot soiul de copii ce stăteau cu tacâmurile în aer şi aşteptau să vin eu ca să şi le înfige în mâncare. Văzându-mă, mătuşa mea Hanami s-a ridicat în picioare, a înălţat un pahar cu vin deasupra capului ei şi mi-a urat bun venit în casa sa.
     - Ea este nepoata mea, fiica sorei mele Mayumi, soţie a lui  Kobayashi, conducătorul celei de a treia familii din ierarhie. Vreau s-o respectaţi şi s-o trataţi conform rangului ei. Aţi dat de naiba cu mine dacă faceţi altfel. 
     Terminându-şi micul discurs, dădu peste cap paharul cu vin şi-l bău dintr-o răsuflare. La fel făcură şi ceilalţi din salon, care, probabil de frica mătuşii, şi-au închinat paharele în cinstea mea. Am fost aşezată în dreapta mătuşii mele, iar la masa aceea, una dintre cele mai mari din salon, erau şi cei patru tineri pe care i-am văzut în acea seară. Mătuşa mea mi-a prezentat câţiva dintre ei  care erau aşezaţi foarte aproape de noi şi, sperând că astfel îmi voi face şi eu, într-un sfârşit, legături cu cei din clasa mea socială, fusese foarte linguşitoare şi amabilă, atât de amabilă încât eram dezgustată de falsitatea din vocea ei. Spre sfârşitul mesei, băiatul de treisprezece ani s-a ridicat, picioarele scaunului auzindu-se pe suprafaţa de marmură de pe jos. Avea nişte ochi de un ciocolatiu deosebit, care-ţi provoca o stare de căldură înăuntrul tău, părul său era un pic mai deschis faţă de culoarea ochilor, puţin crescut, şuviţele făcând mici vârtejuri buclucaşe spre terminaţiile lor. Era mic de statură, îmi ajungea până la umeri, foarte puternic pentru vârsta lui, probabil de aceea şi fusese primit în breasla acelor tineri, inteligent şi foarte deosebit. Chiar dacă fizicul său îţi transmitea o asemenea căldură şi un sentiment de pace revigorant, avea un suflet atât de întunecat, în contradicţie cu toată lumina pe care o emana aspectul său.
     - Eu sunt Ito Katsuro, fac parte din al doilea clan din cele treisprezece, după Yamada. Sunt foarte încântat să vă cunosc, domnişoară Sakura, mai ales că am aflat dintr-o scrisoare de la tatăl meu că, la ultima întrunire, s-a propus logodna dumneavoastră cu fiul cel mare şi, de asemenea, moştenitorul Yamadei. Am fost foarte curios, de cum am auzit, să vă cunosc. Vă urez ca unirea dumneavoastră de Yamada să fie într-un ceas bun. Ţin morţiş însă să  se prezinte  şi  Sebastian şi Sasuke, prietenii mei. Tânărul din dreapta lui care se ridică era foarte negricios la ten. Avea ochii de o culoare nedesluşită, spălăcită, părul tuns  atât de scurt încât  ai fi zis că fusese ţinut la chelie toată viaţa lui până ajunsese aici. Trupul său era în plină transformare şi prevestea faptul că va deveni într-un viitor apropriat un mare bărbat influent al Japoniei. 
     - Domniţă, numele meu este Kimura Sebastian, fac parte din al zecelea neam şi sunt foarte încâtat să vă cunosc. Felicitări pentru logodna domniei voastre.
      Se înclină cu respect în faţă, după care se aşeză la loc, neadresându-mi după nicio privire. Mă simţeam descumpănită şi umilită că umbra Yamadei avea să plutească şi aici asupra capului meu, lacrimile clocoteau în ochii mei şi simţeam furnicături în tot corpul, dar n-aveam de gând să izbucnesc tocmai aici, în faţa atâtor adolescenţi care aveau să trimită imediat scrisori spre casă şi să le transmită părinţilor lor despre ieşirea mea când am auzit de Yamada. Chiar dacă nu eram de acord, chiar dacă nu ţineam la tatăl meu, nu voiam să-i fac probleme nici lui şi nici celorlalţi din familie. N-am mai stat să meditez asupra sutiaţiei mele jalnice datorată statului de femeie, pentru că tocmai atunci se ridica cel din stânga lui Ito. Avea un aer aparte, rece, nu zăream pic de căldură în privirea ascunsă de pletele lungi ale părului său brunet, lipsit de strălucire. Era neglijent cu el, nu-şi pierdea vremea să se aranjeze, însă asta nu te putea împiedica să nu spui că era un bărbat frumos. Chipul său avea mici imperfecţiuni, probabil o boală din copilărie care îşi lăsase amprenta asupra lui, care îl făceau să pară feroce când era încruntat, şi era încruntat mai mereu. Cu toate astea, era un bărbat foarte intimidant care te provoca să întrerupi contactul vizual cu el şi să-şi laşi ochii în farfurie. Nu l-am putut privi direct. Probabil, era cel mai învârstă din cei patru, având în vedere că era cel mai dezvoltat din punct de vedere fizic. 
     - Mă numesc Sasuke. Sasuke Uchiha. Clanul meu a fost exclus din ierarhie acum aproape un secol, probabil ştiţi detaliile, deci n-o să aprofundez. Vă felicit, la rându-mi, pentru vestirea logodnei, cu toţii ştiam că Yamada va avea pretenţia la o femeie onorabilă şi frumoasă, iar dumneavoastră sunteţi mai mult decât potrivită pentru un bărbat puternic aşa cum este el. 
     Am fost răpusă de vocea lui care era calmă, rece, distantă. Katsuro zâmbise sfidător, perfid, nu se înclină, probabil credea că dacă este pe o treaptă mai înaltă decât a clanului meu, nu era nevoie. Nu am fost supărată din cauza asta, dimpotrivă, voiam ca oamenii să se comporte normal în preajma mea, mi se luase de toate rangurile şi funcţiile şi toţi banii, nu-mi păsa de ele, voiam doar să fiu tratată ca o persoană normală, să ajung cineva pe meritul meu, să fiu, la urma urmei, independentă, nu să trăiesc ca un parazit pe spinarea unui soţ. Cu toate astea, intuiţia îmi spunea că nu e bine ca un băiat ca el nu-mi oferea niciun gram de respect. 
     Am zâmbit. N-am mai avut forţa să spun nimic, am înclinat din cap şi am considerat că asta fusese suficient. Cred că aş fi răbufnit dacă mi-aş fi deschis gura să le mulţumesc. Pentru ce să le mulţumesc? Nu eram fericită, iar felicitările lor n-au  făcut decât să stârnească în mine nimic  altceva în afară de o repulsie pentru viitor. O auzeam în surdină pe mătuşa Hanami cum râdea zgomotos, cu poftă, dezvelindu-şi dinţii  stricaţi, de un maron care te ducea cu gândul la mizerie. Eram bucuroasă că nimeni nu mi se adresa, n-aveam puterea să întreţin o conversaţie. Abia am luat câteva înghiţituri, ai fi zis că nici măcar nu m-am atins de mâncarea din farfurie. Foamea mea trecuse şi preferam să nu mai mănânc, speram ca Yamada să ia o schiloadă şi să se gândească că una piele şi os ca mine n-avea cum să-i ofere prunci puternici şi sănătoşi tun. 
     După cină m-am dus direct în camera mea, m-am aruncat pe cuvertura aceea înţepătoare şi urâtă şi am muşcat din prima pernă care mi-a ieşit în cale.






___________________________________________________________________________________________________________

Kymiko, îţi mulţumesc mult pentru aprecieri.
Choco, mă tem că o să te dezamăgesc, pentru că ideea este bună, dar eu sunt incapabilă să o dezvolt aşa cum ar trebui. N-are legătură cu Yakuza, chiar dacă m-am documentat mult şi despre mafie înainte să încep ficul ăsta,  nu m-am gândit până acum să introduc şi mafia, chiar dacă aş putea, iar dacă aş face-o, subiectul nu ar depinde atât de mult de aceasta. Mulţumesc că-mi citeşti scrierile în continuare.
Ema, pfff, tu eşti catastrofă. Ok, pactul este făcut, du-te la anime-ul cu terorişti şi întoarce-te cu un capitol. S-a înţeles, Octo? Pup la cookie. 
Gabi, sunt aşa de fericită că citeşti. :)) Sper să-ţi placă până la sfârşit. Ştii acum şi de ce sunt atât de pasionată de dragoni. :)) Te pup.

Cat de tare a fost capitolul.
In legatura cu, costumele de calarie, mi-l si imaginez pe Sasuke purtand pantaloni mulati.  
Sasuke este ca de obicei, mai misterios, dar m-au impresionat vorbele lui. O face pe Sakura onorabila si frumoasa. M-ai facut foarte curioasa.
Te rog sa ma anunti cand pui next. 
Spor la scris! 

Pai, din cate am observat, Yamada pare un baiat de treaba la prima vedere si nu este ca ceilalti membrii ai familiei sale. El vrea ca Sakura sa il iubeasca cu adevarat. Ce dragut!
Pentru ca Yamada ii spune toate acele lucruri Sakurei, iar ea este oarecum impresionata, sunt curioasa sa aflu cum vor decurge lucrurile de aici in colo.
Oricum, a fost un capitol superb!
Spor la scris! 

Cat de tare a fost capitolul! Saraca Sakura! Toti credeau ca s-a culcat cu Yamada.
Mi-a placut mult momentul cand Sakura l-a plesnit pe Sasuke si el a cazut pe jos.  
Pai, ce pot sa-ti mai spun decat ca ai un fic genial.
Spor la scris! Te pup! 

Sa stii ca eu sunt unul din cititorii aceia care inca nu ti-au lasat vreun comm de cand ai inceput sa scrii la fic, desi ti l-au citit de la prima postare. Ce pot sa spun? Imi place foarte mult faptul ca toate capitolele sunt scrise din perspectiva Sakurei si nu ne ametesti si cu alte personaje. O iubesc pe rozalie. Vrea sa fie independenta si vad ca are si curajul sa lupte pentru asta. Matusa Hanami este o idioata, pur si simplu nu o sufar si nici nu cred ca mai trebuie sa-ti detaliez de ce. Ultima replica din capitolul patru mi-a placut enorm, chiar daca Sasuke a fost putin nesimtit. Doamneee...Mor daca nu aduci urmatorul capitol. Am vazut ca te subestimezi in ceea ce priveste scrisul. Zici ca ideea ficului e buna, dar nu poti tu s-o dezvolti cum trebuie...Delirezi or what? Nu exista o samanta de adevar in ceea ce ai zis. Personal, traiesc din ficul tau, asa ca, daca nu vrei sa ma vezi murind, apuca-te de capitolul 5. Anunta-ma!!      

Bunăăăăă.Am trecut şi eu pe aici.
Îţi ador ficul.E superb.Te rog să mă anunţi când pui next! Spor la scrisss :*

Pentru ca sunt obsedata de ficul tau, am sosit prima. Ultima replica a fost, doamne, cutremuratoare. Ma intreb de catre cine au fost asasinati cei din clanul lui Sasuke, desi nu cred ca trebuie sa fi geniu sa-ti dai seama. =)) Imi place cum s-a purtat Sasuke cu rozalie in dimineata aceasta. Asa dragut si irezistibil.   Ma asteptam ca cei doi sa se certe, sa faca scandal, dar nu, ei s-au inteles perfect. As avea ceva sa iti reprosez cu privire la capitol, dar lasa, alta data.
  Ma bucur ca scrii misto, dar si repede. D-abia astept sa vad nextul, te pwp.

Hey! Ma plictiseam si vroiam sa citesc un fic bun, am vazut titlul si ,cum ador dragonii, am intrat. Si astfel m-am indragostit de ficul tau :)  Il urasc pe Yamada, se baga intre Sasuke si Sakura  si mai e si nesimtit! Imi place mult ca l-ai facut pe Sasuke mai fara stare si ca folosesti formele putin arhaice sa spunem asa ale cuvintelor. Oricum, imi place mult de tot si te rog sa ma anunti la next! Te pup :*