Kemono[Bestiile] 15+

Subiect: Re: Kemono[Bestiile] 15+ Vin 22 Aug 2014, 10:09

OMG, cred ca daca iau toate informatiil alea si i le arat profei de istorie, cred ca imi da un 10. Au fost interesante, dar ce este cu adevart interesant este ce vrea Sasuke sa faca. Mi-a placut foarte mult capitolul si scuze ca vin asa de tarziu.
Mersi mult de anunt si spor la scris!
Te-am pupat! kiss

Subiect: Re: Kemono[Bestiile] 15+ Joi 11 Sept 2014, 14:02

Capitolul 6

Întâlnire neașteptată

Cel de-al doilea ANBU plecase pe urmele celui cu masca Neko, lăsându-ne pe restul în urmă. Naruto era, ca întotdeauna, agitat și n-avea stare. Își freca palmele una de alta în timp ce se învârtea, investigând împrejurimile. Celălalt ANBU se așezase plictisit la tulpina unui copac, urmărind cerul ce se întuneca. Eu stăteam mută, ca o stană de piatră, așteptând cu nerăbdare reluarea drumului. Naruto mă observă și începu să mă studieze. Ochii acestuia erau ațintiți asupra pântecului meu. Eram deja în a cincea lună, iar eu deveneam tot mai voluminoasă. Eram cu mult mai mare decât Ino, iar asta o amuza nebunește. Însă, asta nu era un motiv de supărare, din contra! Mă simțeam tot mai înduioșată cu fiecare zi în parte. Am avut chiar și momente care mi-au stârnit emoțiile la cotă maximă. Cu o zi în urmă, înainte de plecare, am simțit primele mișcări! Nu pot spune în cuvinte aceste sentimente... Nu există cuvinte care să descrie acele sentimente și, de asemenea, nici ceea ce gândeam.

Îmi îndreptasem privirea spre coroanele copacilor. Urmăream o frunză ce cădea lin în bătaia vântului. Se legăna ca o cumpănă, iar mișcările ei fluide mă adormeau. Mă îmbătasem în parfumul pădurii. Tei, olopi, fagi, mesteacăni, stejari, fasini, arțari și mulți alți arbori specifici unei păduri subtropicale își amestecau aromele prin nări, totodată, desfundându-le . Observasem deja cum frunza atinsese pământul. Aceasta avea o gaură în centrul ei, formată probabil în urma unei mușcături de omidă. Priveam prin acea frunză, neclintită, și mă duceam tot mai adânc în amintiri legate de fosta echipă 7 ce avea la bază trei genini abia intrați în lumea shinobilor, iar în față senseiul, cel ce avea să-i îndrume pe cei trei tineri ninja pentru a-i pregătii pentru ce avea să urmeze. Drumul spre Voința Focului părea a fi interminabil și mulți s-ar pierde cu firea numai gândindu-se că nu vor ajunge acolo niciodată. Însă, au existat și schimbări în această privință. Unul a crezut în adevărata voință a focului, iar alții l-au urmat pe același drum. A fost, însă, cineva care n-a crezut în aceasta și a ales o altă cale. Încercările de a-i schimba părerea despre shinobi, sat, Hokage și regim păreau a fi în zadar și, cu toate astea, existența renunțării era complet irelevantă. Nu exista neputința și niciodată nu va exista. Cât de dureros ar fi... Să-ți părăsești misiunile însemna să devii un nimeni, dar cine avea să-și părăsească camarazii, acela era mai rău ca un gunoi. Iubirea ce i-o purtam și încă i-o purtăm, fie ea în diferite forme, avea să fie mai puternică decât războiul. Și așa va fi!

          Gândurile îmi sunt spulberate de apariția celui de-al doilea ANBU, cel cu masca Inu (Câine). Acesta se îndrepta spre noi cu pași regulați, fără a se grăbi, părând plictisit. Ajuns în drept cu Nartuo își îndreptă privirea spre mine. Celălalt ANBU ce rămase cu noi părea iritat de apariția acestuia. Acesta se ridică de la tulpina copacului ce tocmai, nu de mult, se așezașe, apoi făcu câțiva pași spre partenerul său:

-Unde-i? Ai venit fără el!

-Nu l-am putut prinde, a fugit!

-Deci ne urmărea...

-Aa.

Auzind acestea, ninja își încolăcii brațele oftând iritat de situație. Se gândi câteva momente și răsuflă:

-Mmna! Asta e! Bine că a plecat.

-Hmp.

Liderul părea dezinteresat de cele întâmplate și părea liniștit, lucru ce pe mine mă pusese pe gânduri. Situația era bizară. Noi eram într-un război, însă, lumea părea mult prea liniștită în momentul acela. Tensiunea lor parcă se presa peste mine. Simțeam nevoia de refugiere. Nu mă mai puteam simții nici de cum în siguranță, nici măcar în compania shinobilor ANBU. Îi priveam pe cei doi cum discutau, nu știu despre ce anume. Eram preocupată cu alte gânduri. Auzeam în surdină vocile celor doi ce își pronunțau cuvintele ce păreau indeșcifrabile. Îmi îndreptasem privirea spre Naruto. Se pare că avea același gând ca al meu: ”Ceva nu-i în regulă! Ceva se întâmplă, dar ce?”. Naruto, cu o privire nesigură, făcu un pas, apropiindu-se de mine, apoi se răsucii spre cei doi ce discutau:

          -Hei, voi doi! strigă acesta câștigând atenția celor doi. Ce facem? Am venit la taclale? Lăsați naibii vorbăria și să plecăm odată! Mi-e foame și trebuie să o ducem cât mai repede pe Sakura-chan în acel loc! Ați auzit-o bine pe bunica Tzunade!

          -Stai băiete, nu te ambala! Am luat și noi o pauză...

          -Suntem în mijlocul războiului! îl întrerupe blondinul. Nenorociții din Akatzuki vor să ne atace, iar voi stați și vorbiți tot felul de prostii!

          -Hei, puștiule, ia-o mai ușor...

          -Nu pot! Prietenii mei vor merge pe câmpul de luptă cât mai curând posibil și au o șansă doar dacă colaborăm împreună... Dacă unul dintre camarazii mei va pății ceva jur că n-am să vă iert! strigă Naruto înaintând cu-n pas, ridicând pumnul îndreptat spre cer.

          Cuvintele blondinului îi surprinse pe cei doi ANBU. Aceștia se uitau unul la altul nedumeriți. Cel cu masca Inu îl privii, însă, pe Naruto cu mai multă meticulozitate. Îl studia atât fizic cât și psihic. Îi observă postura și gesturile ce acesta obișnuia să le facă. Sub mască îi apăru dintr-o dată un zâmbet șters, ”Nu te-ai schimbat deloc... Naruto. Ești la fel de gălăgios ca întotdeauna!”. Zâmbetul, însă, pierii, iar mintea îi era invadată de amintiri sobre:

Ploaia cădea nemărginită asupra lumii. Cerul fumuriu se rupea în furtuna răcoroasei primăveri. Două perechi de ochi se ochiră și se uitară adânc unii la alții. O mână scoase un kunai dintr-un buzunar. Individul se pregătii pentru atac. Oponentul său procedă la fel. Cei doi se priveau atent unul la altul, iar în mințile lor se răsuceau amintiri. Atâtea misiuni, lupte, probleme, bucurii, colaborări, lucrul în echipă, tot timpul petrecut împreună, totul avea să-și găsească sfârșitul în această luptă, sau nu. Unul dintre cei doi, însă, își răzuii gândurile și făcu primii pași. Acesta se îndrepta iute spre inamic cu arma îndreptată și gata de atac. Celălalt îi blocă atacul, iar cei doi se aflau față-n față acum. Se priviră-n ochi pentru câteva momente, apoi unul dintre ei ricoșă garda celuilalt, îndepărtându-se printr-un salt făcut în spate. Acum aceștia se priveau, unul cu ură, celălalt cu îngrijorare. Într-un moment de dizgrație, își aruncă kunaiul în apa ce i se întindea sub picioare. Celălalt îl privii fără a părea uimit de gestul acestuia. I se părea ceva firesc, un lucru normal și de așteptat din partea blondinului. Un râs slab se auzii în cele din urmă, iar cuvinte grele s-au rostit:

-Te lași omorât?

-De ce...? îi răspunse cu privirea în pământ.

Naruto stătea cu capul plecat, ochii închiși și pumnii strâns închiși. Acesta tremura din toate încheieturile, iar inima îi pompa cu putere sângele ce clocotea prin vene. Simțea disperarea, iar neputința îl păștea. Vroia să-l oprească, să nu se îndepărteze. Să rămână alături de cei dragi și să-l poată ajuta să uite durerea, dar totul părea în zadar... Ura îi coapse minte.

-De ce... trebuie să fie așa?

-Hm?

Naruto își ridică privirea ținând în continuare ochii închiși. Își încorda mușchii și simțea cum totul avea să plesnească în el. Era ca o bombă cu ceas și nu știa ce mai putea face. ”I-am promis Sakurei...”, acest gând îi răsucea mințile. Se întreba oare ce va face dacă nu va reuși să se țină de promisiune, ce avea să-i spună și nu vroia să se gândească la modul în care aceasta va reacționa. Era distrus. Într-un final, însă, cu spaimă în suflet, își ridică pleoapele, lăsând licăritul ochilor la iveală. Dintr-o dată îi apăru în retină imaginea prietenului său. Îi venii în minte din nou un gând: ceea ce avea să facă, ori acum ori niciodată. Deschise gura și inspiră aer adânc în piept și, lăsând totul să iasă afară, spune:

-De ce vrei să pleci?

-De ce aș rămâne?

-Te înțeleg, dar răzbunarea nu va rezolva nimic! Vei rămâne... fie că va trebui să-ți rup fiecare os în parte!

-Ce te face să crezi că înțelegi? Eu am avut totul înainte... am trăit durerea pierderii! Tu nu ai avut nimic de la bun început, n-ai cum să mă înțelegi! îi răspunde acesta răstit.

Cu aceste ultime cuvinte Sasuke și-a reluat rolul în luptă. Totul era în dezastru, iar ura brunetului se amplifica. Însă, toate acestea au fost acum trei ani. De mult timp cei doi nu s-au mai luptat, iar aceasta era șansa lui Sasuke de a-și testa fostul coechipier.

Gândurile îi sunt răzuite de vocea blondinului care îi bătea în continuare la cap. Trebuiau deja să fie plecați, iar întârzierile erau, într-adevăr, indiscutabile în acele momente. Cei doi ANBU plecaseră înainte, iar eu și Naruto rămăsesem să-i urmăm din spate. În curând avea, însă, să se înntopteze, alt obstacol ce ne mânca din timp.

-Trebuie să ne oprim în curând, se va înnopta și nu vom putea continua.

-Așa-i... răspund fără vlagă, apoi continui: sunt obosită, e prea mult pentru mine.

Naruto, auzind acestea, se îngrijoră și cu o privire crispată se repezii la mine întrebându-mă:

-Sakura, s-a întâmplat ceva? Te doare ceva?

-Nu, Naruto! Sunt doar obosită, îi răspund chicotind.

Cel cu masca Inu se holba la mine. Nu înțelegeam ce-i cu acel tip. Era ciudat să ști că cineva te tot urmărește și, totodată, simțeam emoțiile pulsând în stomac. Acest bărbat îmi dădea fiori... pur și simplu îl priveam și-mi apărea pielea de găină. Îmi dădusem seama că era ceva clar în legătură cu el, ”Dar ce?”. În acele momente singurul lucru ce-mi străbătea mintea era imaginea ce mi-ar putea apărea de sub acea mască. Eram curioasă să aflu cine era.

-Să ne oprim, ne oprii din mers, însuși, cel cu masca Inu.

-Da. Aici ne vom monta corturile, spuse celălalt, dâdu-și rucsacul jos din spate.

După ce aveam de montat corturile, aveam de ales cine cu cine va dormii. Fiind doar doi din trei ANBU, s-a hotărât ca unul să doarmă cu jinchuriki, iar celălalt să doarmă cu mine.

-Eu voi dormi cu jinchuriki, spuse unul dintre ei.

-Bine, atunci eu voi dormi cu domnișoara, răspunse celălalt.

Alegerea făcută îmi dădea fiori. Aveam să dorm alături de cel cu masca Inu. Dar un lucru mă frământa și mai tare: ”De ce... aceste emoții?”. Mi-era fică și, totodată, eram curioasă să văd chipul ascuns de acea bucată de ceramică, ce aveam să văd: e frumos, e urât. Însă, apoi îmi apăru în minte un gând ce mă cutremurase groaznic: ”E posibil să-mi placă de altcineva? Nu! Sasuke e... tatăl. Nu vreau!”, simțeam altceva în acele momente. Niște sentimente străine și, totodată, copleșitoare de care vroiam neapărat să mă descotorosesc.

Atenția îmi fu furată de Naruto care se învârtea uitându-se în jur. Nu știam ce anume căuta, dar părea să urmărească totul cu foarte mare atenție. Îmi îndreptasem privirea spre unul dintre ANBU. Acesta terminase deja de montat corturile, iar acum se îndrepta într-o cu totul altă direcție, îndepărtându-se de noi. Dintr-o dată observasem, din nou, ceva bizar. Rămăsesem singură alături de Naruto. ”Unde s-au dus ăia doi?”, îl priveam din spate, fără a scoate vreun sunet, pe blondin cum se chinuia să aprindă un foc de tabără. Reușii, într-un final, doar să adune lemnele, însă, aveam nevoie de o sursă de foc, un lucru greu de găsit în pădure.

Un gând se izbii de mine şi, curioasă să aflu, m-am apropiat de Naruto care stătea aşeza lângă grămăjoara sa de lemne. Ajunsă în drept cu el, mă aplecasem cât de cât ca să-i pot vedea chipul. Acesta parcă era împietrit, nici măcar nu-mi observase aparenţa. Astfel mi-am ridicat mâna şi l-am bătut pe umăr uşor, captându-i atenţia. Acesta părea uimit, nu mă auzise nicidecum, lucru ce mă amuzase. Zâmbindu-i călduros, m-am aşezat lângă el, în partea dreaptă.

-Se pare că va fi o noapte lungă, spun, ridicând privirea spre cer.

-Aşa-i... Naruto mă urmă şi îşi îndreptase privirea spre cerul fumuriu.

Îl priveam pe Naruto cum îşi arunca gândurile în locuri străine şi îndepărtate. Era ceva, clar, ce îl măcina. Observasem sclipirea ce o avea în ochi. Se gândea la ceva măreţ, de preţ, ceva care pentru el însemna mult. Prividu-l pe blondin cum îşi pierdea minţiile, mi-am avântat din nou mână asupra umărului său. Acesta îşi întoarseră privirea rapid spre mine şi cu-n chip inocent mă întrebă:

-Da, Sakura-chan?

-Naruto, la ce te gândeşti?

-La Sasuke, îmi răspunde acesta, întorcându-şi privirea spre cer.

-Şi mie mi-e dor de el...

-Aa. Dar mă gândeam...

-Hn?

Urmăream curioasă expresia lui Naruto. Acesta părea, dintr-o dată, supărat, ba chiar furios. Privea roşiaţa cerului, iar chipul i se încreţii la un gând ce, tocmai, avea să mi-l spună. Eu, îngrijorată de starea acestuia, i-am strâns umărul cu mâna ce se afla deja asupra lui, şi l-am întrebat:

-Naruto, ce s-a întâmplat?

-Mă întrebam doar... ce are de gând să facă. El... nu înţeleg. De ce ţi-a făcut ţie asta şi...

-Şi ce, Naruto?

-Şi... eh, mă întrebam: oare ce gândeşte el acum?

Îmi ridicasem chipul spre cer, lăsând în urmă un răspuns sipmplu, banal, care avea să dea naştere la şi mai multe întrebări: "Nu ştiu.".

Eu şi cu Naruto împietrisem, iar gândurile noastre se împleticiseră în direcţii diferite, dar ajungând, într-un final, în acelaşi punct. Nu durase mult, însă, şi din spatele nostru se auziseră paşii celor doi ANBU. Aceştia ne treziră pe amândoi din transă. Naruto era deja în picioare şi, întinzând o mână, mă ajută şi pe mine să mă ridic. Apariţia celor doi shinobii ne uimiseră, unul avea braţele încărcate cu lemne numai bune pentru foc, iar celălalt, cel cu masca Inu, le avea încărcate cu peşte proaspăt, abia pescuit.

-V-aţi mişcat destul de bine, le spun zâmbind din colţul gurii.

-Aşa-i, domnişoară, răspunse cel cu masca Inu, pierindu-mi astfel zâmbetul şi buna dispoziţie.

Având totul la dispoziţie şi mâncare din belşug, ne-am apucat să pregătim peştele. După ce îl curăţasem bine de solzi şi restul de organe, îi înfipserăm pe fiecare în parte în câte un băţ, sprijinindu-i astfel pe foc. Acum tot ce mai puteam face era să aşteptă. Toţi patru ne aflam în jurul focului ce se întindea spre cer. Eu stăteam lângă Naruto, iar cei doi ANBU alături, unul lângă altul. Urmăream absentă peştele ce stătea aninat deasupra focului, prins de băţ, ascultând pocniturile focului, când, într-un moment neaştepta, mi-a trecut prin minte un lucru ce aproape că-l uitasem.

-Ăm, Naruto?

-Da, Sakura-chan?

-Cum ai aflat de război? Tu nu ar fi trebuit să ştii nimic...

-Cum să nu văd? E mult prea vizibil modul în care încercaţi să mă ţineţi departe de război. Şi, pur şi simplu... nu pot da înapoi! N-am să-mi las prietenii să-şi rişte vieţiile fără a face nimic!

-D-dar, Naruto... Tzunade nu cred că te va lăsa să pleci! Şi, dacă te-ar lăsa, cei din Capul Federaţiei nu vor fi de acord.

-Sakura, îmi zâmbii încurajator, apoi continuă: nu-ţi fă tu griji, rezolv eu cumva!

Nu mai aveam cum să dau înapoi şi nici pe Naruto nu-l puteam oprii. Tot ce mai puteam face era să aştept şi să am încredere în el, "Îmi pun toată baza-n tine, Naruto! Sper doar să nu fii prost, să nu faci vreo boacănă!".

De mâncat, terminasem cu toţii, iar acum era vremea pentru odihnă. A doua zi avea să fie şi mai obositoare, ţinând cont de faptul că trebuia grăbit un pic pasul pentru a nu întârzia. Îndreptându-ne fiecare spre corturile amplasate, aveam să dormim exact cum plănuisem înainte de masă. Intrată în cort, aşteptam apariţia colegului de "cameră", alături de care aveam să-mi petrec noaptea. Îşi făcu apariţia, într-un final. Îl priveam pe acesta cum închidea fermuarul intrării, eu fiind întinsă pe spate. Băiatul se întoarse spre mine şi, fără a-şi da masca jos, se întinsese lângă mine, în partea dreaptă.

-Na-i de gând să-ți dai masca aia jos?

-Nu, se auzii vocea acestuia ca un huruit din pernă.

-Nu? Cum, așa vei dormi? Cu borcanul ăla pe față?

Acesta se răsucii. Acum se uita la mine, el fiind sprijinit cu capul în palmă, poziționat cu cotul în pernă. Aerul ce acesta mi-l oferea îmi părea foarte cunoscut. Începusem să-l studiez: chipul nu i-l puteam vedea, dar părul său de un negru abisal îmi furase ochii, apoi corpul său robust, puternic și bine definit, toate îmi furau vizorul. Brațele sale se puteau vedea cel mai bine. Mușchii ce aceștia îi purtau îmi ofereau ideea de siguranță, iar spatele său lat era mărginit de umerii ce țineau fixat gâtul său alb ce scotea la iveală o piele albă și fină. Îi studiam gâtul dintr-un capăt într-altul, iar căldura din mine creștea. Aveam tentația nebună să-l ating și să-i pipăi fiecare adâncitură a acestui trup. Totul părea minunat când dintr-o dată, mi se izbii de retină o imagine bizară, înfricoșătoare și foarte cunoscută. ”Acela este...”, pe gâtul acestui bărbat se afla un semn care îmi oferise o frică teribilă. Îmi adusesem aminte de Sasuke și de ziua în care Orochimaru îi oferise ”cadou” acest sigiliu. În acea zi Sasuke suferise dureri cumplite, iar eu trebuia să am grijă de el. Frica ce o simțisem în acele zile se renăștea și în acele momente. ”Dar cum e posibil? Acesta este semnul lui Sasuke și, din câte știam, nu există două persoane care să aibă același semn, toate diferă în funcție de caracter și te chakra!”, începusem să studiez mai în detaliu acel sigiliu, însă, ochii nu-mi jucau nicidecum feste. Acesta era exact acel semn ce Sasuke îl purta și, mai mult decât atât, acesta avea același legământ ce Kakashi sensei i-l făcuse pentru a închide puterea acestuia. La acesta gând părul se ridicase instantaneu de pe mine, iar cu o frică teribilă, am cugetat să-l întreb:

-Semnul acela, ce este cu el?

-Poftim?

-De unde ai acel sigiliu, îl întrebasem din nou cu o voce tremurândă.

-Păi, poveste lungă. Oricum, nu-i nimic important...

-Minți! îl întresupsem eu, apoi continui: Ce este cu acel semn? Am mai văzut odată acel sigiliu!

-Poate a fost o coincidență.

-Nu există persoane care să aibă același semn, mai ales în acest tip de sigiliu! Toate diferă în funcție de caracter și tipul chakrei!

Individul refuză să-mi răspundă. Se holba la mine fără a schița vreun gest. Părea, totodată, uimit. Probabil, mă subestimase, însă, acum știa că nu avea cum să mintă. Nu se mai putea ascunde, iar indentitatea sa fu scoasă la iveală. Știa că acest lucu însemna eșecul așa că, fără a mai spune nimic, se ridică în fund, ținându-și privirea asupra mea, și, cu mâna stângă, își îndepărtă masca, lăsând la vedere un chip angelic de băiat tânăr, chipeș, cu o piele albă și perfect definită. Ochii de un negru abisal îmi scormoneau prin minte și, fără voie, pe obraji mi-au apărut lacrimi ce se lăsau grele să alunece. Primul meu gest i-a furat atenția individului, însă, reacția lui era una cât se putea de banală. Se mirase, însă, știa deja că aveam să-mi las emoțiile să curgă afară.

-De ce plângi? mă întrebă acesta. Vocea lui îmi răsuna în minte și continua să se audă ca într-un ecou.

-Tu... ce cauți aici? îi răspund printre lacrimi.

Continuând să plâng, îmi dusesem mâinile la ochi. Mă smiorcăiam ca un copil, iar acesta mă privea și mă studia. Într-un final, am început să simt o căldură uimitoare ce-mi înconjura corpul. Brațele sale mă apropiaseră de el, iar acum stăteam lipiți unul de altul. Capul îl sprijinisem cu încredere pe pieptul său. Îmi mângâiam pântecul lăsând lacrimile să cadă asupra lui. Pe spate simțeam palmele lui cum mă mângâiau cu grijă. Un moment de reculegere a urmat, iar liniștea din cort părea mortuară. Când și când mă auzeam cum smiorcăiam din nări ca un copil mic.

-Sasuke, tu... ultimile mele cuvinte ce răsunau se risipiseră deja. Numele lui rostit de glasul meu era ultimul lucru ce-mi trecea prin minte. Mă simțeam, în sfârțit, în siguranță și uitasem chiar și locul în care ne aflam. Nimic nu mai putea fi clar în fața ochilor mei, totul se pierdea printr-un mod plăcut.

Subiect: Re: Kemono[Bestiile] 15+ Joi 11 Sept 2014, 14:18

Din cate inteleg nu va scapa Sakura prea curand de Sasuke.

Dar din cate va eu ma pot astepta la orice de la tine.

Naruto din cate am observat l-a simtit pe Sasuke din prima.

Dar totusi nu i-a spus nimic Sakurei.

Surpriza dupa surpriza.

E foarte interesant, abia astept next-ul.

Subiect: Re: Kemono[Bestiile] 15+ Joi 11 Sept 2014, 15:58

Interesant gestul lui Sasuke, imi place :D.
Sper sa nu o raneasca pe Sakura acuma sau dupa ce naste ca nu stiu ce ii fac lui Sasake
Imi place de Naruto ca are grija de Sakura
Sper ca urmatorul cap sa aiba mai multa actiune :D :)
Si vreau sa ma anunti in continuare cand pui next'ul :*

Subiect: Re: Kemono[Bestiile] 15+ Sam 20 Sept 2014, 00:07

Ok, am ajuns și eu pe aici. Bety (Da-mi voie sa Îți spun așa), te anunț și pe tine ca scrii super. De unde va vin ideile astea, habar nu am.
Ok, hai ca devine o obsesie faptul ca spun tuturor ca scriu super și ca vreau next, dar sunt pe tel și nu prea am chef de butonat. Mai ales ca mor de somn și dacă nu ar fi Autocorrect-ul cred ca as scrie ceva ce nu pot înțelege.
În fine, hai ca fac un mic efort și mai scriu o scuza. Bun, e oficial. Mă urasc. Am văzut titlul ficului tau, dar totuși am uitat sa mă uit la autor. Scuze, tipic mie. Doamne-ajuta când o sa am un fic sa nu postez din greșeală în povestea altcuiva sau, și mai rau, sa dau topic nou. Da-mi doamne minte!
Sincer, nu credeam ca îmi va plăcea ficul. De obicei nu mă prea uit la de-astea care seamănă cu Naruto Shippuden sau anothers. Le evit pe cât posibil, dar uite ca lipsa mea de activitate și lectura m-a adus aici. Crede-ma, as putea jura, ca dacă nu ai fi scris așa de... perfect, superb, mirific, cu idei dezvoltate, cu de toate și cu toți nu cred ca m-as fi obosit. La mine e cu o ora mai inainte, iar eu cum sunt o fata silitoare mă culc la 23:00, așa ca mor aici. Doamne da-mi putere sa mai pot sa dau și pe trimitere...
Ok scumpo. Spor la scris, inspiratie, și da-mi și mie un pm când pui next dacă nu ești prea obosita. Oricum eu sunt toată ziua conectată, așa ca dacă uiti nu e problema. Aștept next, pune-l repedee :*

Subiect: Re: Kemono[Bestiile] 15+ Dum 21 Sept 2014, 02:03

Capitolul 7

*

Bună... dimineața?

Soarele a răsărit cu voie în toiul dimineții. Cerul albăstrui este înduioșat de căldura razelor fluide. Lumea brobodită de frunzele toamnei și-a deschis ochii și a renăscut, parcă într-un moment. Unul dintre corturi arată prima mișcare. Fermuarul se deschise, iar din interior își făcu apariția Naruto. Acesta, ieșit, privii natura cu veselie, întinzându-se în același timp și căscând larg spre cer. Răcoarea îi asprea pielea băiatului și, totuși, soarele ardea parcă ca într-o zi de vară.

-Haideți, băieți! Este târziu! strigă acesta, iar din urma lui apăru unul dintre ANBU.

Naruto se răsucii și îl privii. Însă, ochii păreau a-i juca feste. Chipul schimonosit de uimire privea shinobi-ul de elită. Acesta, însă, nu-i dădu atenție. Naruto, observând ignoranța acestuia, se înfurie, iar, fără a mai sta pe gânduri, își întrebase camaradul:

-Neeh? Ce cauți aici?

ANBU nu-l băgase în seamă. Se învârtea în jur cu atenție și părea să se uite după ceva anume.

-Hei, căpitane Yamato! Îmi răspunzi și mie?

Yamato se întoarse la strigătul băiatului. Privirea acestuia părea îngrijorătoare pentru blondin. Își dădu seama, însă, că nu era momentul perfect pentru asemenea întrebări.

Yamato se întoarse la căutări, iar Naruto îl urmase. Cei doi se uitau în jur și totul părea normal, dar, totuși, ceva nu era în regulă. ”Ce-i acest sentiment? Ce se...”, Naruto se gândii și prin minte îi fulgeră un gând. Acesta se îndreptase spre cortul Sakurei și al celui de al doilea ANBU. Apropiindu-se de acesta, constatase că fermuarul era deschis. Uitându-se mai atent înăuntru, descoperii dispariția celor. Naruto, într-un moment de dizgrație, începu să țipe:

-Unde sunt? Unde sunt? Sakura! Sakura!

-Liniștește-te, Naruto! Îi găsim imediat. Nu s-au putut depărta foarte mult.

La aceste cuvinte Naruto se îngrozii. În minte îi treceau mii de gânduri sobre. Îi era frică pentru Sakura. Îi păsa de ea și, mai mult decât atât, o iubea. Aceste sentimente îi purta cumpătul legat ca de un fir de ață. Odată ruptă, însă, își pierdea mințiile.

**

Mulțumesc!

Într-un loc desprins parcă de realitate zace Sakura pe un bat cu așternuturi albe. Întunericul o îmbrățișa din toate părțile. Era învăluită într-un moțăit târziu. Își deschise ochii, tremurând din pleoape, însă, lumea refuza să i se afișeze. Totul era într-o negură învorburoasă. Totul se ascunde în această ceață deasă, în întunericul subteranului.

Pentru un moment, crezu că-i un vis. Totul era neclar. Stătea întinsă, privind tavanul fumuriu făcut din stâncă. Își răsucii, pentru un moment, privirea în dreapta sa, fixându-se acolo. Privirea îi împietrii, însă, și fără a încuviința ceva își întinse mâna pentru a atinge. El dormea. Chipul său alb ce fata mângâia cu tandrețe părea a fi prea perfect. Semăna cu-n înger. ”Îngerul meu păzitor!”, o lacrimă se scurse, iar în urma ei alte zeci. Chipul gingaș al băiatului îi colora sufletul fetei. Era fericită să-l simtă aproape, să-l atingă și să-l iubească.

”Ce-i asta?”, mintea lui judeca inconștient. Simții cum o căldură se juca pe obrazul său.”O fii o rază de soare... aici?”. Însă, raza aceasta se transforma ușor, odată cu trezirea acestuia la realitate. Acum senzația devenise diferită. ”Atât de mic și de fin...”, plăcerea de a fi dezmierdat de acea căldură îi fură conștiința. Dorea să rămână acolo, să nu se mai despartă de acea atingere mămoasă. În minte îi apăru o imagine din trecut:

Diminețile răcoroase veneau una după alta în acea perioadă. Sasuke, însă, aștepta sprijinit în ușă. Asta făcea în fiecare dimineață. Privea în față, pe drumul ce se întindea și pe care avea să sosească din orice moment Itachi din misiune. Soarele îi luase o bucată bună din vizor. Acesta simții cum razele îi iritau ochii. Își duse o mânuță la ochi și începu să frece bine. Își scufundase privirea în mâini. ”Ah, ce deranjant!”. Răbdarea începu să-l abandoneze, ”Unde ești, Itachi?”. Usturimea, însă, dispăru. Își ridicase capul. Nu mai putea, nicidecum, să privească același peisaj ce i se arătase mai devreme. Vizorul îi era ocupat de fratele său ce-l privea de sus, zâmbindu-i senin. ”Hei, oni-san!”, bucuria băiatului de a-și vedeam fratele era nemăsurabilă. Itachi știa asta. Îl privea, însă, mai autoritar, ”Te dai din drum, Sasuke?”. Băiatul făcu în tocmai cum îl rugase fratele său mai mare. Itachi intrase în casă, fiind urmat, ca în totdeauna, de Sasuke. Amândoi ajunseseră în bucătărie. Acolo îi aștepta o silueta vaporoasă de femeie tânără. Frumusețea acesteia, chipul senin și zâmbetul mirific ce îl înfățișa le furase privirile celor doi.

-Oka-san! Itachi, s-a întors! strigă Sasuke cu entuziasm.

-Aa. Văd, Sasuke, îi răspunse aceasta pe un ton jucăuș.

Itachi se întorsese după ce-și salută mama. Se pregătii să iasă din încăpere, însă, fu oprit de o mână ce-i prinse cu viteză un colț din bluză. Itachi își întoarse privirea și descoperii cauza. O voce tremurată îi implora timp alături de care să se antreneze. Auzind acestea, se întoarse cu totul, acum cei doi fiind față-n față. Cel mare se aplecase la mărimea celuilalt. ”Altă dată, frate mai mic!”. Itachi îi oferise fratelui său un bobârnac, folosindu-și un deget. Acest gest îl înfuriase de fiecare dată pe Sasuke. Acum, însă, părea și mai supărător ca niciodată. Sasuke se întoarse spre mama sa, supărat pe urma plecării fratelui său. Lacrimi inocente au început să i se prelingă pe obrajii rumezi ai băiatului. Mama îl observă și se aplecă la nivelul său.

-Itachi mereu... nh, nh... Face așa! spuse acesta printre lacrimi.

-Sasuke, Itachi e mare! Nu are tot timpul timp să-l petreacă alături de tine. Hei, uită-te la mine!

Chipul băiatului răsării ca la apel. Acesta era vrăjit de zâmbetul larg al mamei sale. Simții o alinare și, totodată, o supărare ce-i svârcolea suflețelul. Își înecă chipul în și mai multe lacrimi. Mama, zâmbind părintește, îi mângâie obrajii, îndepărtând șuvoaiele de pe pielea albă a copilului. Acel sentiment a renăscut, însă, și în acele momente. Simții cum mâna mamei sale a coborât, parcă, din ceruri pentru a-l vindeca. Sasuke, la acest gând, își deschise ochii entuziasmat. Se aștepta să găsească chipul mamei sale, însă, n-a fost așa. Femeia din fața sa era alta, având, totuși, o frumusețe asemănătoare celeilalte din vis. Aceasta purta niște ochi de un verde viu. Piele o avea albă și fără imperfecțiuni. Părul ciufulit îi stătea răsfirat pe față. Culoarea acestuia îi umplea sufletul băiatului. Se simțea în siguranță, chiar dacă nu era prezența unei mame. Sasuke întinerii. Avea impresia întoarcerii în timp.

-Sasuke, te-ai trezit! vocea fetei îi răsună în mintea băiatului. Părea ca un descântec, o vrajă ce avea să-i sucească mințile.

-Aa, răspunse acesta sec, fără a schița vreun gest. Ce făceai? o întreabă acesta făcând un semn spre mâna ei ce se juca încă.

-Oh, nimic!

Fata își îndepărtase mână. Obrajii căpătau culori vii, iar rușinea se zbătea în interior. Sasuke, ignorând gestul Sakurei, se sculă în fund. Sakura îl urmă, însă cu mai multă dificultate. Pântecul o împiedica să stea drept, așa că aceasta se sprijinise în mâini, fiind lăsată un pic pe spate. Pântecul generos al fetei îi furase atenția lui Sasuke. Acesta se holba la micul lăcaș al pruncului ce avea să sosească curând. Fără a conștientiza, își puse mână pe acesta. Reflexul îi uimiseră pe amândoi. Sasuke, însă, încercând să repare situația, întrebă:

-Cinci luni?

-Da, răspunse aceasta dintr-o suflare.

-Hm, e destul de mare.

-Așa și trebuie...

-Și...

Sasuke își fixase privirea în a Sakurei. Se analizau amândoi, unul pe altul. Sakura, însă, se rușină. Își plecase capul, abandonând jocul.

-Și ce, Sasuke?

-Ce este? o întreabă curios.

-Este fată!

-Fată! De unde știi?

-Știu...

Uimirea lui Sasuke pierii la răspunsul fetei. Sakura părea iritată de situație, iar băiatul își dădu seama din prima.

Sasuke simții un gol ce se răspândea înăuntrul său. Nu știa ce este de spus, cum ar trebuii spus și de ce ar trebui spus. De unde să înceapă și cum să înceapă. O scuză nu i-ar fi fost de ajuns, un motiv nici pe atât. Îi era frică să se îndepărteze cu privirea, se temea să nu o piardă din peisaj. Totul părea prea fragil, iar ea părea prea distantă. ”Dacă va fugii de mine?”, la acest gând amărăciunea se juca cu pulsul băiatului. Sasuke nu știa cum să se controleze, cum să-i vorbească și ce să-i vorbească. Era șocat. Nu se aștepta la o asemenea emoție. Se credea vulnerabil, slab în fața acestei ființe. ”Femeia...”, mii de fiori îi treceau fără oprire prin tot corpul.

Sakura își ridică chipul, privindu-l acum pe Sasuke. Fața angelică a fetei îi oferea discomfort. Simțea cum intra în pământ de rușine. Vroia să se ascundă, dar n-avea unde și n-avea cum. Sakura își ridică, însă, bărbia mai cu seamă. Aceasta înfățișa o privire amuzată, superioară și, totodată, jucăușă. Cu-n glas superficial fata cugetă și spuse:

-Ce-i cu fața asta la tine, Sasuke-kun?

-N-nimic, spuse acesta, înghițind în sec.

-Pari agitat.

-S-serios? însă, o picătură de sudoare i se prelinse de pe frunte, satisfăcând-o pe rozalie.

-Ești speriat? Uimit? Nu-ți vine să cezi?

Sasuke refuză să-i dea vreun răspuns. Acesta simții o presiune ce-i pompa prin cap. Dintr-o dată un lichid roșu îi invada nările. Sasuke se prinse rapid de nas, privind-o pe Sakura care îi afișa o privire îngrijorată.

-Sasuke, ești bine?

-Da... N-nu-i nimic! spuse acesta, sărind ca ars din pat. Hai, trebuie să plecăm!

Sasuke începuse să se îmbrace. Sakura se uita la el nedumerită. Se întreba în legătură cu avea să urmeze. ”Ce-i locul acesta? Ce căutăm noi aici?”, mii de întrebări îi invadau mintea tinerei mame. Observase, într-un final, însă, că Sasuke terminase deja să se îmbrace. Acesta îi făcea semn să se ridice, însă, fata refuză să facă vreo mișcare. Fiind încă rezemată în mâini, îl privii pe Sasuke în ochi și-l întrebă:

-Sasuke, ce căutăm aici? Ce este acest loc?

-Suntem în ascunzătoarea Akatzuki.

-Poftim?! Akatzuki? strigă aceasta cu uimire și, totodată, cu spaimă și furie.

-Da, Akatzuki.

-Ce? Adică... mă dai celor din Akatzuki?

-Nu! De unde îți vin ideile astea? întreabă Sasuke nedumerit.

-Akatzuki e pe urmele mele și ale lui Naruto!

-Aberații...

-Poftim? Ce căutăm aici? Sasuke, îmi...

-Poți să termini cu întrebările? răstise acesta iritat.

Sakura se oprii. Își temperase starea și încerca din greu să ascundă dezamăgirea ce o purta. Sasuke, însă, nu-i dădea atenție. Pentru el toate reacțiile Sakurei erau doar alintări de copii mici. Într-un moment, acesta se depărtă câțiva pași de pat, apoi se oprii. Răsuflă adânc, apoi spune sarcastic:

-Nu te-ai schimbat deloc...

-Hm?

-Ești la fel de enervantă.

Cu aceste cuvinte Sasuke părăsii încăperea, lăsând-o pe mămică singură. În mintea Sakurei răsuna vocea lui spunând cuvinte reci: ”Ești la fel de... enervantă? Da, Sakura?”. Acest gând o măcina cumplit. Nu știa cum să reacționeze. Nu știa dacă să plângă sau nu. Nu știa dacă ar trebui să se simtă vinovată, dacă e vina ei că s-a terminat această discuție într-o asemenea manieră. ”Eu sunt mereu de vină în toate!”, lacrimile Sakurei au năvălit asupra obrajilor ei. Sentimentul de vinovăție o chinuia groaznic. Nu știa cum să-și răzuiască ideea de greșeală fatală a vieții: ”E vina mea că el a plecat așa! E vina mea pentru că sunt enervantă! Mereu e vina mea!”.

-E vina mea că ai plecat din Konoha! Nu te-am putut convinge atunci și nici nu voi putea! Sunt nimeni... strigă aceasta printre lacrimi.

-La naiba, Sakura! Ești mama copilului meu!

Sakuar auzii aceste cuvinte ca pe o binecuvântare. Își ridicase chipul împânzit de lacrimi și privii bărbatul ce, tocmai, îi furase atenția. Ochii fetei luceau în lumina întunericului. Contrastul lor cu cel al părului îl făceau pe brunet să nu-și mai ia ochii de la ea. O vedea și o vedea foarte bine prin ceața subterană. ”E frumoasă!”, Sasuke începuse să se apropie din nou de Sakura care încă zăcea parcă bolnavă în acel pat.

-Cât timp ai de gând să petreci sub așternut? întreabă acesta, așezându-se lângă dânsa.

-Mult și bine! spuse aceasta răutăcioasă și, totodată, cu joacă în glas.

-Sakura, de ce plângi iar?

Sakura refuză să-i răspundă lui Sasuke. Își ținea privirea în palme, continuând să plângă de rușine. Sasuke oftase adânc, apoi o cuprinse pe rozalie, strângând-o aproape de el. Fata își puse chipul în pieptul brunetului, continuând să se smiorcăie. El o mângâia pe spate, încercând să o liniștească, dar totul părea în zadar. Sakura nu vroia să se oprească, nicidecum, din plâns. Sasuke începuse să-și piardă răbdare, însă, făcuse efortul să rămână calm. După câteva clipe, însă, acesta reușii să o liniștească, iar acum cei doi hotărâseră să discute:

-Sakura, de ce ai plâns?

-Sasuke-kun...

-Hm?

Sakura evita privirile lui Sasuke. Își întoarse privirea spre alte locuri, încercând să investigheze locul unde cei doi se aflau.

-Sakura?

-Mă crezi încă enervantă? După atâta timp...? îl întreabă aceasta, acum privindu-l fix în ochi.

-Uff, Sakura, n-am vrut să spun asta. Putem uita? întreabă Sasuke iritat.

-Mereu ești așa arogant? întreabă rozalia pe un ton nervos.

-Poftim? Ce vrei să spui cu asta?

-Mereu ești așa!

-Sakura... așa sunt eu, îi răspunse Sasuke pe un ton jos, calm și, totodată, iritat.

-Așa ești tu...

Sakura își adânciră fața din nou în palme, plângând aproape fără vlagă. Sasuke o privea indiscret. Nu știa cum să procedeze, cum să o oprească și cum să-i vorbească. Sakura era ca o bombă cu ceas: orice mișcare greșită o făcea să explodeze. ”Ce să mai spun?”,Sasuke, într-un final, hotărâse să-și ia inima în dinți și, fără a mai trage aer în piept, îi spuse:

-Mulțumesc!

-Ce?

Sakura sărise ca arsă și începu să-l privească și să-l studieze pe brunet. Nu înțelegea ce acesta vroia să-i spună. Nu-și înțelegea rostul în acel loc și, mai ales, de ce era și Sasuke acolo, în ascunzătoarea Akatzuki. Într-un moment, totul părea a-și pierde logica, iar panica apăru în sufletul fetei.

-Mulțumesc!

-P-pentru ce?

-Pentru tot...

Spunând asta, Sasuke își puse mâna pe pântecul fetei. Mângâindu-l, o privii pe rozalie vărsând lacrimi de bucurie. Și el se bucura odată cu ea. Îi zâmbea ștrengar în timp ce cu o alta mână îi mângâia chipul. Între cei doi barierele se rupseră, iar legăturile deveniseră foarte puternice. Totodată, în mintea brunetului se derulai alte zeci de amintiri legate de familia sa. O privea pe Sakura în ochi și își vedea fratele, îi privea obrajii și își vedea tatăl și, într-un final, când se uita la tot din ansamblu, o vedea pe mama sa, cea mai scumpă ființă lui Sasuke, acum luându-i locul, însăși, Sakura Haruno.

-Sakura, trebuie să plec. Tu mai stai?

-Unde?

-Ai putea să nu mai pui întrebări? Te rog?

-Bine... Eu rămân.

-Bine atunci.

Sasuke o sărută pe Sakura pe frunte, lăsând-o apoi singură pentru a se odihni. Sakura, însă, nu putea dormii. În minte i se derulau din nou toate cele întâmplate. ”Ce va urma?”, mii de întrebări fulgerau prin mintea fetei, însă, nu avea cine să-i răspundă... momentan.

Subiect: Re: Kemono[Bestiile] 15+ Dum 21 Sept 2014, 09:34

Sincer, nici nu stiu ce sa mai zic.
Sunt foarte surprinsa.
Atatea aschimbari de sitoatii.
Dar ce sa mai zic de starile de comportament.
Nu-mi vine a crede ca Sasuke poate fi un om mai bun.
Si totusi, oamenii se schimba, sa speram.
Abia astept next-ul, sa ma anunti.

Subiect: Re: Kemono[Bestiile] 15+ Dum 21 Sept 2014, 10:53

Văleu! Mor aici! Cat de simpatic e nemernicul! Nu îmi vine sa cred! Sigur coace el ceva în căpşorul ăla a lui de Sasuke Uchiha. Hmm...

Ce capitol drăguț și plin de dragoste! Si mai ales, cât de mult îmi place! Mor aici! Sa nu cumva sa îmi oprești abonamentul ca ti-ai dat foc la valiza cu mine! Capişi?

Când mai puui neext? Oricum, eu aștept pentru ca știu ca merita :D . Hai, spor la scris și inspiratie, te pup :*

Subiect: Re: Kemono[Bestiile] 15+ Dum 21 Sept 2014, 16:18

La fel am ramas si eu dupa ce am terminat de citit capitolul. Ce va urma?
Doamne, cat de tare este ficul si de ce ti-a venit ideea aia cu inchisul lui? Ca sa-ti raspund la intrebare, nu vreau sa-l inchizi, vreau sa faci si sezonul 2 si 3 si daca se poate sa nu se mai termine niciodata.
Cate sentimente au fost prezente in capitol! Se pare ca legatura dintre Sasuke si Sakura s-a intarit.
Mersi mult de anunt! Te-am pupat! kiss

Subiect: Re: Kemono[Bestiile] 15+ Dum 21 Sept 2014, 20:20

Ioai...il ador..iti ador ficul :D deci nu iti vine sa crezi cat de mult mi-a placut acest capitol :D
Deci Sasuke nici nu isi da seama ca o place pe Sakura....
Sper ca isi va dea seama repede
Pana la urma Akatuki nu ii pe urmele lui sakura si naruto?
Astept next-ul sper sa fie la fel de fain ca si acest cap si sa il pui cat mai repede :D
Biie :*

Subiect: Re: Kemono[Bestiile] 15+ Lun 06 Oct 2014, 22:55

Este un capitol destul de scurt și nu foarte interesant (nu mai spun ca este foarte intarziat), dar ideea adevarata de aici incepe. So be nice please! :D

Capitolul 8

Evadarea

-Nee? Ce vrei să spui? se auzii vocea ascuțită a unui individ.

-Haruno, aici? Hmm, este foarte interesant...

”Oare despre ce-i vorba”, mă întrebam în sinea mea în timp ce ascultam conversația unui grup de indivizi:

-Deci, Sasuke, spui că-i însărcinată fata... Și ai adus-o deja?

-Aa, se auzii vocea brunetului răspunzând. Va sta cu noi o perioadă.

-Aha, până la renaștere? Asta vine cam 6 luni, nu?

-Cinci luni, de fapt.

-Mhm... Și cum se procedează?

-Când vine momentul, o ducem în script să nască cu o moașă.

-Deci vine viață după moarte sau ceva de genul, nu? întrebă o altă voce feminină.

-Da...

”Ce vrea să însemne asta? Am să.. MOR?”, la acest gând mi-am lăsat lacrimile să curgă nestingherite pe obraji. Fără a mai judeca de grabă, am lăsat accidental un scâncet slab să iasă. Indivizii m-au auzit imediat. Observasem cum prezența cuiva se apropia, în acel moment pașii mei încercau să prindă viteză pentru a se îndepărta cât mai mult posibil.

Alergam ținându-mă de pântec pentru a nu-l zgâlțâi prea tare. Îmi lăsam lacrimile în urmă. Frica îmi invadat mintea cu fiecare moment în parte. Simțeam, de asemenea, un oarecare dispreț. Eram furioasă, ”vrea să mă omoare pe mine sau pe copil?”, la acest gând alte zeci de lacrimi și-au făcut aparența pe chipul meu obosit. Am încercat să privesc în față, dar nu putea vedea nimic în negura acestui loc. Urmăream doar culoarul ce-l puteam distinge trei patru metri în față. ”Oare este cineva?”, mi-am întors pentru un moment privirea, însă, nu părea a fi cineva în spatele meu. Mă oprisem pentru un moment, privind, astfel, cealaltă parte de culoar ce se întindea în urma mea. Nu era nimeni, eram doar eu pierdută într-o lume nemaivăzută.

-Nu e nimeni. Dar puteam să jur...

-Că te urmărea cineva?

Vocea individului răsuna în încăpere. Avea un ton serios, furios, de fel. Mi-am închis ochii și, prăbușindu-mă în genunchi, am început a plânge. Îmi băgasem fața în palme, lăsând lacrimile să-mi umple adânciturile palmelor. Stăteam ghemuită, tremuram din toate încheieturile, iar scâncetele mele invadau ecourile acestui coridor. Vroiam să fug, să scap, să fi din nou acasă. Puteam deja să-mi văd prietenii, familia, camarazii, senseiul și maiestul. Toți mă așteptau cu brațele larg deschise. Nostalgia mă cuprinde și un val de căldură îmi fură conștiința. Un ghem, parcă de ață, mi se înnodase în gât. Simțeam cum șirea spinării fulgera, amortizând tot ce mă înconjoară. Aceste senzații se fâstâceau prin mine. Teroarea ce mă urmărea îmi punea trupul parcă pe jar. Simțeam cum luasem foc, vroiam să mă sting, dar lacrimile îmi amplificau agonia. Nu aveam unde să mă duc, unde să mă ascund... Puteam doar să fug, riscând să mă extenuez.Puteam, însă, să mă predau acelor inchi, asta ar fi însemnat să-mi accept soarta, dar asta ar fi fost în cazul în care eram sigură de toate acestea. Nu vreau ca bucățica mea să pățească ceva pe urma alegerilor mele nestingherite. Aș accepta chiar și moartea doar pentru a știi că ea este bine. Nu mi-aș putea imagina viața fără micuța mea făptură! Deși, nu am apucat nici măcar s-o văd, știam deja că aveam câte ceva în comun. Mi-o puteam imagina: vedeam un mic trup de prunc ce-și avânta micuțele membre prin aer. Piciorușele zburau și ele, de asemenea, mai cu seamă și mai cu chef. Degetele se închideau și se deschidea neîncetata, venind în urma jocului lor râsetele cristaline a micului copil. Chipul său bolfos își purta mândru zâmbetul său larg, ochii de un albastru pur priveau amețiți lumina, parcă pentru prima dată. Nu era prima dată, dar fiecare zi devenea pentru aceștia ceva nou ce trebuia descoperit. ”E perfectă!”, la acest gând mă cutremurasem, ”eu nu am să apuc s-o văd...”.

Am simțit cum explodasem în interior. Un gol apoi se născuse în mine, un fel de crater. Simțeam cum totul dispăruse în pulbere, ca și când nu s-ar fi întâmplat nimic. ”Unde sunt?”, îmi deschisesem ochii, fiind apoi mișcată de ceea ce văzusem. Începusem să tremur, din nou, din toată ființa mea. Ochii mi se dublaseră. Apele curgeau nevoie mare de pe mine. Greul părea să se fi dublat. Peisajul sobru îmi șterbea din forța de apărare. Aveam nevoie de ajutor, dar realizasem deja că nu avea cine să mă ajute. Sinistrul se ilustra în fața ochilor mei, iar totul prinsese conturul iadului. Eu stăteam încă îngenunchiată, încă rugându-mă, în fața mea fiind Sasuke. ”Sasuke-kun...”, trupul său stătea aninat de lanțuri prinse de tavanii înalți al acestui sanctual. Îmi dădusem seama: ”nu mai suntem unde eram.” Eram într-un alt loc, nemaivăzut până atunci.

-Sasuke-kun...

Mă apropiasem de acesta, nu părea a fii conștient. Tot corpul său era crestat de răni adânci. În dreapta sa se afla un bărbat. Acesta era mascat în negru, fiind vizibili doar ochii. ”Un... călău?”, mă oprisem pentru a-l studia. Era tot înfășurat în negru, iar în mâna stângă ținea un briceag. Privindu-l împietrită, nici nu observasem cum se puse în mișcare. Se apropia. Mă speriasem, ”stai departe!”. Mintea părea a-mi juca feste. Acesta își schimbase înfățișarea: ochii săi erau de un roșu aprins, în mijlocul lor fiind o stea, precum a-i sharinganului, șalul ce-l acoperea dispăruse, în schimb își făcu apariția un chip pietros de om dur ce privea fără milă făptura din fața sa. Văzând schimbarea, mă panicasem. Nu puteam fugii, nu puteam plânge și, nici măcar, să mai vorbesc. Eram blocată. Un singur gest mă salvase: închisesem ochii. Pentru câteva momente totul părea a fii în agonie, apoi când mă trezisem la realitate, individul dispăru.

-Oh, oh, am crezut că...

Nu apucasem să respir în de ajuns că-l zărisem, din nou, pe Sasuke. Acesta era încă legat în lanțuri. Văzându-l, m-am apropiat rapid de acesta. Era conștient, din fericire, mă privea fără vlagă, abia reușind să-și mai țină ochii deschiși.

-Sasuke-kun... E-ești bine? l-am întrebat, cuprinzându-i chipul în palme.

-Da... Tu, ești bine? Cum te simți?

-Sunt bine... Sasuke, unde suntem? Ce se întâmplă?

-Îmi pare rău că a trebuit să te bag și pe tine în asta...

-Sasuke-kun...

Acesta își îndepărtase privirea din a mea. Stătea cu ochii plecați, urmărind în gol. Pleoapele stăteau între-deschise, cearcănele erau adânci, iar fața sa era mai palidă ca niciodată. Îi priveam cu îngrijorare chipul întristat. Era chinuit de un gând ce mă răscolea și pe mine. Se născuse un nod în stomacul meu, muream de curiozitate. Vroiam să știu ce-l apăsa, de ce, cum și de unde. Vroiam să-l ajut... Nu suportam să-l văd așa, aproape că nu mă puteam uita la el. Era jenant, el era slab acum, în fața mea, fără apărare, legat și schingiuit bine. Tragic... Era un om de râsul-plânsul. Mi-era milă, nu știu de ce. Nu vroiam să mă simt așa, nu vroiam să-i dau milă. Îl iubeam și, totuși, mi-era jenă, pe de-o parte. ”Cum se poate...”, statura sa nu era de acceptat, nu vroiam să o accept așa. Nu vroiam să accept neputința din partea sa. Nu mi l-am putut imagina așa până în acel moment. Trebuia să dispară acel sentiment, acea milă cicălitoare.

-Sasuke-kun... îl chemasem, ridicându-i privirea.

-Sakura...

-Sasuke-kun, ce-i cu tine?

Acesta nu-mi răspunse, realizase deja. Știa să mă citească, era și vizibil. Eram dezamăgită de le, deși, nu vroiam să i-o arăt, era prea evident.

-Sasu...

-Îmi pare rău! N-am putut mai mult să fac...

Acesta își trase chipul din posesia palmelor mele, prăbușindu-se astfel în pământ. Cuvintele lui mă atinseră, au avut un impact puternic. Dintr-o dată, am simțit cum ceva în mine se luminase, prinsese sens și devenise limpede. Apoi, însă, îmi picase conștiința într-un gol fără mărginire. ”Cer prea mult?”, mă întrebasem în sinea mea. Apăruseră alte zeci de întrebări: ”Ce-i cu mine? Ce a fost... în mintea mea?”. În acel moment intrasem în pământ de rușine, nu mai știam cum să-i vorbesc brunetului. ”Cât tupeu...”, la acest gând îmi răsucisem mințile, prinsesem ciudă. Mi-era ciudă pe mine însumi.

-Sasuke-kun...

-Știu, dar te scot eu cumva de aici, promit! mă întrerupse acesta.

La aceste cuvinte, inima încetase a bate pentru câteva secunde. Simțisem, dintr-o dată, un gol de aer cum se mărea în mine. Nu mai eram eu, devenisem altă persoană. Eram zdruncinată, copleșită de cuvintele îndrăznețe ale băiatului. ”De ce?”, îmi puneam întrebarea. De ce avea el de gând să mă salveze? Era oare copilul sau poate chiar este ceva acolo, undeva? Apăruseră atâtea întrebări, încât mintea mă durea. Eram complet derutată de situație. Nu știam ce decizii să mai iau, cum să le iau, de ce să le iau, când să le iau și așa mai departe. Mă uitam în jur, vedeam o realitate și, totuși, nu știam ce să cred. Unde eram, nu știam. De ce eram acolo, nu știam. Cum am ajuns acolo, la fel, nu știam. Ce rost ar fi avut să mă mai gândesc, nu știu. Nu aveam puterea necesară pentru a mă apăra, depindeam doar de Sasuke. Însă, nici acesta nu era într-o stare extraordinară. Corpul său era plin de răni adânci. Îi priveam chipul, îl vedeam, îl înțelegea și, totuși, ce vroia, nu știu. Părea disperat, nu știu de ce. Vroiam să-l întreb, dar nu știam cum să o fac, de ce să o fac, când să o fac. Ce rost ar fi avut, nu știu. Aveam un sentiment de vinovăție, nu știu cum. Era puternic, copleșitor chiar, vroiam să știu de unde provine acesta, dar nu știam de unde vine, de ce vine sau cum vine. Acum, însă, știu: era din cauza mea. Eu eram cauza acesteia. Am fost mult prea oarbă ca să văd, dar viața nu-i un film, e doar o poveste. Sasuke nu-i erou, e un om oarecare, ca noi toți. Așteptările mele au fost prea mari. De ce? Nu știu!

-Sasuke-kun...

-Nu-ți fă griji! mă întrerupse din nou.

-Sasuke! Lasă-mă să vorbesc! Nu vreau nimic de la tine.

-Poftim? mă întrebase acesta nedumerit.

-Este destul! Gata! Nu este nevoie să-ți riști viața pentru mine...

Sasuke, auzindu-mă, își fixase atenția asupra mea. Era atent și curios să audă ce aveam de zis. Mă privea, totuși, indiscret, nu știa la ce să se aștepte din partea mea. Eu, însă, făcându-mi curaj, i-am spus:

-Acum îmi dau seama, cer mereu prea mult. Mereu am fugit... mereu m-am ascuns în spate. Și în echipa 7, voi erați cei care ma-ți protejat mereu, tu și Naruto. Nu știu de ce, mi-a fost mereu frică... Acum 6 luni îmi trimisese un nebun scrisori de dragoste, eu am fugit din sat și am stat în Kiwa la un conac al Inei, la Kodoku Kan. Cât de patetic... Am fugit ca o lașă și așa am făcut și acum. M-am bazat pe tine, pe puterea ta și acum, când tu ai nevoie de mine, eu dau înapoi, îndoindu-mă tot de tine. Sunt așa de...

-Așa de sinceră.

-Poftim?

-Ești sinceră. Eu nu m-aș putea imagina vorbind așa, spunând totul atât de deschis.

-Hm, credeam că tu nu ții nimic ascuns, Uchiha, spun chicotind.

-Prostii! Toți avem câte o parte neagră din trecut care ne însoțește până în prezent.

Privirea lui Sasuke se schimbase radical. Începuse să rânjească. Era satisfăcut, auzise ceva ce-l bucura nespus:

-Apropo...

Îl priveam indiscret, nu știam la ce să mă aștept, ”Am spus ceva?”.

-Acel bilet, eu l-am scris.

-Poftim?! De ce? l-am întrebat terifiată.

-Pentru a te induce în eroare. Știam că ai să pleci, așa am reușit să ajung până aici.

-Cum? Ai... plănuit?! Era în programa ta să mă lași cu burta până la gură? l-am întrebat iritată.

-Sakura, mă strigase, încruntându-se iritat.

-Ai plănuit asta.

-Da.

-Și vrei copilul pentru a-ți renaște clanul, hă? Și eu, copilul? Cu noi ce se va întâmpla?

-Ce să se întâmple?

-Păi asta să-mi spui tu...

-Sakura, nu înțeleg, ce vrei să spui?

-Ce vrea să însemne prin ”viață după moarte”? Trebuie să moară cineva?

Sasuke oftase, dându-și seama despre ceea ce vorbeam:

-Sakura, serios? Ai ascultat chiar tot?

-Aproape tot...

-Ce ai auzit mai exact?

-Ce ți-am spus, îi răspund răutăcios.

-Hmp.

-Sasuke?

-Veți fii bine, promit. Nu aș face nimic atât de indelicvent!

-Și ce a vrut să însemne...

-Nimic, mă întrerupse acesta.

Ochii brunetului erau roșii de oboseală și ai mei, de asemenea. Trebuia să găsim o cale prin care să evadăm din acel loc. Deocamdată, însă, eram blocați în acea încăpere imensă. Ridicându-mă de lângă Sasuke, am început a studia împrejurimile. Călcam pe pământul rece ce se întindea aprosimativ 500x700 metri. Pereții acestei camere erau sculptați, fiind făcuți din piatră. Mă apropiasem de unul dintre ei, pipăindu-i. Piatra era una destul de dură, fărâmicioasă, textura sa oferind reflexii prin încăpere. Era piatră de munte, ”deci, suntem ascunși într-o peșteră, într-un munte”. Dându-mi seama de acest lucru, am început să studiez tavanul, acesta avea eroziuni, în unele părți picura apă, ”deasupra este pământ și suntem, din câte văd, lângă o sursă de apă”. Gândindu-mă astfel mai bine, îmi venise o idee: în primul rând aveam nevoie de Sasuke. Întorcându-mă la el, i-am spus:

-Sasuke-kun, cred că știu cum putem ieșii de aici! i-am spus entuziasmată.

-Poftim? Cum? mă întreabă acesta.

-Ascultă, i-am spus, apropiindu-mă de el și așezându-mă în fața sa, trebuie să te eliberez. Am să te vindec, apoi tu vei sparge acest tavan.

-Prin tavan este ieșirea? De unde știi?

-Ascultă-mă, vezi pereții?

-Da...

-Sunt făcuți dintr-o piatră dură și lucioasă, adică piatră de munte, adică noi ne aflăm într-o peșteră, într-un munte.

-Așa și?

-Păi, uită-te la tava! Sunt locuri în care picură apă!

-Deci, suntem lângă o apă.

-Exact! Putem să ne folosim de asta pentru a ieșii. Spărgând tavanul, apa va invada încăperea, ridicându-ne la suprafață.

-Stai așa, curenții apei sunt foarte puternici, când aceștia pică într-un gol se formează găuri pline de curenți ce ne va împinge în adânc.

-Greșit! îi spun acestuia, afișând o privire zurlie.

-Cum așa?

-Pământul tavanului este de natură moale, adică nu poate face față unor ape curgătoare. Plus, uită-te la eroziunile ce duc spre interiorul camerei. Ce crezi? Deasupra noastră se află un bazin!

-Hmp, brunetul privea tavanul, fiind fașcinat de cele auzite.

-Deci, dacă deasupra noastră se află un bazin, asta înseamnă că apa se va scurge în interior, iar noi vom putea înota până la suprafață, ieșind apoi la mal!

Sasuke își îndreptase privirea spre rozalie, privirea sa era caldă și primitoare. O urmărea pe fată cu meticulozitate cum analiza fiecare crăpătură, rămânând, pe urmă, plăcut surprins. În urma acestora, brunetul îi zâmbii fetei, oferindu-i sprijin:

-Sakura, hai, s-o facem!

Fără a mai sta pe gânduri, Sakura începuse să-i îngrijească rănile băiatului. După ce terminase, Sasuke își folosii chidori-ul pentru a rupe strâmsoarea lanțurilor. Sasuke, fiind liber acum, se ridică privind tavanul.

-La cât de distrus pare, nu cred că va fii greu.

Terminându-și fraza, Sasuke aruncă o rază chidori asupra tavanului, spărgându-l. Dintr-o dată, camera fu invadată de sute de litrii de apă. Cei doi se scufundaseră, însă, ținându-se de mână, înotaseră la suprafață. În fața ochilor celor doi își făcu apariția o altă lume, un univers nemaivăzut. ”Am reușit!”, strigase unul dintre ei, apoi îndreptându-se împreună spre țărm. Sakura ieșise prima, în urma ei fiind Sasuke. Amândoi picaseră frânți pe pământul răcoros al exteriorului. ”Nu e deloc cum îmi imaginam. De fapt...”, priveam în jurul meu fără a înțelege ce vedeam. ”Unde suntem?”, aceasta era întrebarea ce, probabil, o întâlnise și Sasuke.

-Ce-i locul ăsta? spuse Sasuke, uitându-se în nedumerit.

Brunetul privea realitatea de la pământ. Totul părea desprins, parcă, din cele mai vaste povești de ficțiune. Pădurea era de o întindere imensă, iar vegetația de un aspect complet bizar: copacii nu erau prea înalți, dar crengile se scurgeau pe pământ precum niște salcâmi albăstrui strălucitori. Floriile de la marginea lacului ce, tocmai, a fost secat erau numeroase flori, de diferite forme, fără a semăna una cu alta. Acestea aveau, la rândul lor, culori multiple și strălucitoare. Pădurea părea a fii luminată de felinare ce păreau a fii încorporate în vegetație. Frunzele, petalele, crengile, iarba, chiar și pământul, străluceau la atingerea luminii Lunii.

-N-am habar... dar nu cred că mai suntem în Țara Focului, răspund stupefiată.

Sasuke, uitându-se în continuare amețit la acea lume a luminilor, se ridicase, ajutându-mă apoi și pe mine. Eu am început să mă învârt fașcinată de diversitatea de culori, lumini, forme ce lumea aceasta o avea incorporată într-un singur complex ce se întindea pe mii de hectare probabil. Priveam acum, însă, amândoi cum în față ni s-a deschis o cale. Plantele se îndreptau ușor, făcându-ne o cărare, ”au conștiință?”. Ne-am decis deja, din priviri, vom urma acestă cale, ”mă întreb oare unde va duce”.

Subiect: Re: Kemono[Bestiile] 15+ Mar 07 Oct 2014, 09:15

Si zici ca este scurt? Draga mea, este perfect.
La inceput am crezut ca Sasuke o va parasi pe Sakura, dar dupa, povestea a inceput sa prinda contur, iar acum am ramas super curioasa. As avea cateva intrebari pentru personaje:

Pentru Sakura:
Chiar crezi ca Sasuke te iubeste?
Crezi ca veti gasi un loc unde sa stati ascunsi si sa cresteti copilul?
Pentru Sasuke:
O iubesti pe Sakura, nu? Si iti iubesti si copilul, nu?
Ii vei proteja sau vei alege intre ei?
Ce simti cu adevarat pentru Sakura?

Subiect: Re: Kemono[Bestiile] 15+ Mar 07 Oct 2014, 16:03

Ei ei ei, e faza cu spațiul ăsta dar na... nu vreau sa te supăr :D
Capitol super. Și eu am zis ca gata,, o lasă și fuge, dar se pare ca nu... mr. Uchiha s-a dat pe brazdă :))

Pentru Sakura:
1. Cum o sa il numesti/ o sa o numesti pe copil/ă când se va naste?
2. Cum crezi ca va arata aia/ala micu'?
3. Crezi în Sasuke?

Pentru Sasuke.
1. O minți sau totul e pe fata?
2. Cat la suta o iubesti?
3. Ai vreo idee unde sunteti?

Subiect: Re: Kemono[Bestiile] 15+ Mier 08 Oct 2014, 15:45

Wow, wow si, iar wow.
Nu imi vine sa cred tot ce se intampla.
Adica, Sasuke a avut totul planuit?
Hmm... e un nemernic si jumatate.
Dar cred ca tine la Sakura asa ca sa speram ca totul va fi bine intre ei.

Subiect: Re: Kemono[Bestiile] 15+ Lun 13 Oct 2014, 01:46

Acesta chiar este un capitol mult mai scurt decât celelalte! Sper ca acest lucru să nu vă deranjeze... Mă pot revanșa! Spor la citit și aștept întrebări, comentarii, știți voi! :*

Pufarină: Sakura→

1.)Nu cred că va fi decizia mea, dar voi vedea cum o voi numii.

2.)Leit tatălui.

3.)Nu știu, sincer...

Sasuke→1.)Nu mint, dar nici n-am habar de ce vorbesc...

2.)Nu înțeleg ceea ce simt, de fapt... Sunt complet pierdut.

3.)Nici pe naiba... Într-o nebunie!

Psychoville: Sakura→1.)Nu știu, dar eu da...

2.)N-am habar unde suntem și nici măcar cum să ne întoarcem. Sper ca totul să fie bine!

Sasuke→1.)Nu știu cum aș putea descrie această iubire, nu știu ce este acest sentiment care se zvârcolește în mine.... Simt că trebuie să dau tot din mine, să-mi smulg chiar și inima din piept!

2.)Nu am ce să aleg... unul va murii, acesta îi sfârșitul! Îi voi proteja cât mă țin puterile!

3.)Este ceva ciudat, n-am habar ce...

Capitolul 9

Haruno a dispărut

*

Pașii noștrii se auzeau nestingheriți prin pădurea luminilor. Totul în jurul nostru părea a avea conștiință și, mai mult, părea a ne urmării. Sinistra natură își purta viețuitoarele pe urmele noastre, făcându-le să se aplece și să se întindă după noi. Culorile orbitoare ale acestora păreau să devină mai puternice decât înainte. Reflexile lor se jucau cu voie asupra noastră, îmbrățișându-ne cu căldura lor.

Sasuke era în față, iar eu îl urmam din spate. Amândoi eram cuprinși de vraja frumuseții acestui loc misterios. Nu știam în ce direcție mergeam, eram ghidați de această natură ce părea a avea o înteligență superioară. De când sunt medic ninja, nu văzusem în viața mea așa ceva, flori și crengi care să se miște, de parcă ar avea masă musculară. Un alt lucru bizar ce-mi atrase atenția era lumina acestora și căldura ce o emanau. Totul se simțea ca și cum am fii fost într-o baie de aburi. Și structura lor nu părea să fii fost una vegetală, părea, mai de grabă, cauciucoasă, având un aspect lucios, transparent și foarte elastic. Aceste plante, pe de-o parte, nu păreau vii și, pe de altă parte, își purtau corpurile în continuă mișcare.

Privirile noastre stăteau acum fixate înainte, urmărind printre pași drumul uniform pietruit, parcă de mâna omului. Culoarea acestuia era de un roșu incandeșcent, furând tot farmecul pădurii. Rădăcinile acestor viețuitoare stăteau frânte în sol, având capetele ușor ieșite. Acestea erau de un albastru intens, un albastru de metin, mai exact.

Culorile vii ale acestei lumi mi-au pătruns adânc în minte. Îmi ridicasem chipul spre cer, acesta surprindea un ansamblu de raze multicolore aidoma unor curcubee deranjate. Acestea se rulau și se jucau în mii de reflexii orbitoare. Văzând acele fenomene bizare, am început a căuta prin împrejurimi, dar nici urmă de soare sau de lună. Totul părea a fii într-o cu totul altă dimensiune, una extraterestră., poate într-o lume dincolo de cea a viilor sau, cine știe, un loc care încă, pur și simplu, n-a fost descoperit.

Auzisem cum pașii unuia dintre noi au încetat. Eu, cu ochii scăldați în emoții, mi-am coborât ușor privirea spre brunet. Acesta era în fața mea, stând cu spatele la mine, capul său răsucindu-se în diferite direcții. Ochii săi căutau disperați printre lianele sufocante. Eu, din spate venind, mi-am avântat atenția asupra expresiei sale. Părea curios, ca niciodată! Curioasă la rândul meu, îl întrebasem:

-Ce s-a întâmplat, Sasuke?

Acesta nu încetase căutările. Uitându-se încă prin peisaj, se întorsese spre mine. Privea bolta miraculoasă a cerului. Totul era, parcă, scos dintr-o lume paradoxală: pământul, pietrele, relieful, fauna, vegetația, clima, orizontul și tot ce ținea de constelații și aștrii, anumite elemente naturale care, însă, lipseau în această realitate. Totul părea divin, o creție supraomenească și, totodată, supraDumnezeiască. Mințile noastre nu puteam imagina o asemenea posibilă realitate, fără lună care să țină fluxul și refluxul mărilor, adică fără climă care să fie stabilă; fără vreun soare care să țină acea lume într-o direcție pe orbite și fără căldura necesară unei vieți; fără nici măcar o constelație care să împodobească cerul pe timpul nopții; fără nori care să asigure ploile, adică fără substanțe gazoase... Aceste bazaconii se afișau în fața privirilor noastre, noi fiind doar niște spectatori, fără vreo rațiune care să ne facă să relizăm, de fapt, ceea ce vedem; fără să înțelegem ceea ce există aici și, mai exact, ceea ce nu exista: niciun factor care să influențeze apariția vieții! Cum ar putea ca toate acestea să contrazică toate legile fizice și chimice și biologice și ecosistematice? Fără soare? Fără un astru? Fără comete? Fără gaze? O bazaconie într-un ansamblu nebunesc ce ne amețea cu fiecare pas. Aceste dileme mă făcuresă să-l înțeleg și pe brunet, și el pe mine. Eram amândoi pierduți, goi și fără rațiune.

Sasuke, uitându-se, într-un final, buimac la mine, îmi răspunse:

-Nu știu... Totul e prea de tot aici! spuse acesta terifiat-chipul său era alb ca varul, era speriat, cu greu se menținea pe picioare. Lipsa atmosferei îl afectase atât pe brunet, cât și pe mine.

-Știu... Ai văzut?

-Ce anume?mă întrebase acesta-vocea sa era tremurândă, fruntea i se umezii, iar ochii săi sleiți îmi priveau figura cu stupoare.

-Cerul și bolta, îi spun făcând semn cu măna, arătând spre locul propus.

-Da... nu-tu cer... nu-tu stele... nu-tu soare...

-Soarele este o stea, îl corectasem eu.

-În fine! Nu-tu nori și nu-tu atmosferă. E cald aici! spuse acesta luându-și sudoarea de pe frunte.

Eu îi afirmasem ideile dând din cap. Atât mai puteam face... Oboseala ne cuprindea fără milă, iar căldura ne omora încet. Dintr-o dată, mintea mi se încețoșase, priveam cu ochii goi în nicăieri. Plină de mânie și cu o spaimă nemăsurabilă, mi-am îndreptat privirea spre brunet, spunând:

-Sasuke, nu pot sta aici, așa! Copilul nu va suporta chestia asta în de ajuns!

-Hmp-îngână acesta nervos.

-Ce îi de făcut?-chipul meu privea schimonosit figura lui Sasuke. Acesta nu știa ce să-mi răspundă.

-Nu știu... Stai calmă! Trebuie doar să ieșim din sauna asta.

-Cum? îl întrebasem disperată.

Acesta mă privea nedumerit. Locul devenea din ce în ce mai insuportabil, iar noi nu aveam nicio putere asupra acesteia. ”Nu te poți pune cu natura”, gândeam eu în sinea mea.

Continuaserăm să mergem în acel infern încă câțiva zeci de metri. Însă, din adins, un țipăt ascuțit ne înfiorară pe amândoi. Chipul îmi amorțise, lărgindu-mi ochii. Spaima mă cuprinse, iar tot ce aveam în mine tremura necontrolat. Sasuke, speriat, se îndreptase rapid, parcă printr-un reflex, spre mine și, cuprinzându-mi trupul în brațe, mă întrebase:

-Sakura, ce s-a întâmplat? De ce țipi așa?

-Uite, spun arătându-i cu degetul înainte.

Acesta, urmând direcția, este suprins de un peisaj terifiant. Pădurea se risipise în fața ochilor noștrii, în schimb un întins câmp roșcat își făcu apariția în locul său. Roșiața ce se scurgea pe pământ ne întâmpină cu mirosul său îmbibat de sânge închegat.

Amândoi făcuserăm, timizi, câțiva pași, intrând astfel în peisaj. Mergând înainte printre cadavre, ne prinsese, dintr-o dată, impresia de morgă. Mirosul infect de mortăciune ne străpungeau nările violent, iar roșul morbit ne dădea fiori cu fiecare privire în parte. Călcam, pur și simplu, peste trupuri sfâșiate, acestea fiind întinse precum recoltele pe câmp. Eu, nemaireușind să mă calmez, am început a spune:

-Unde suntem, Sasuke? Unde suntem? Sasuke, ce-i cu locul ăsta? Sasuke...

-Calmează-te! mă întrerupe acesta, apoi continuă: Nu am nicio idee unde dracului suntem! Nu mă mai freca și tu la cap, bine? spune acesta răstit și plin de furie.

Ochii brunetului erau pierduți în peisajul sinistru al acestui perimetru. Eu, îl priveam neclintită, fiind ușor iritată de răspunsul primit. Însă, îi înțelegeam neliniștea. Atât mie cât și lui, ne era frică la amândoi de ceea ce vedeam și de ceea ce avea să urmeze. ”Ce urmează acum”, gândindu-mă cu groază, observ cum unul dintre ”ghinioniști” purta o cămașă neagră și, fiind culcat pe față, pe spate era imprimat un semn foarte bizar și foarte cunoscut mie, în același timp. Gândindu-mă atent la acesta, focuând și procesând prin memorie, o idee mistuită mi se aruncă în conștință: ”semnul de pe spatele meu Oh Doamne”.

-Sasuke! îl strig pe brunet.

-Da, ce s-a mai întâmplat acum? mă întreabă acesta încă nervos.

-Semnul de pe spatele acestora... Este... e-este...

-Ce este?

-Este Haruno! spun cu stupefiere.

-Oh, Doamne...

Sasuke rămase surpins. Nu știa ce să-mi răspundă, nu știa cum să mă privească și nici ceea ce să mai creadă. Totul părea prea ciudat: Haruno, morți pe un câmp, într-o lume fără atmosferă și multe altele. ”Unde, naibi, suntem”, gândurile brunetului erau înecate într-un abis fără sfârșit. Era pierdut, ”Ce e de făcut acum”, se gândea cu stupoare.

**

Între timp, în Konoha se dezbăteau discuții privind dispariția Sakurei. Tzunade era disperată și, scuipându-și plămânii, încerca să găsească o rezolvare. Naruto picase, ca întotdeauna, de vină:

-Naruto, cum ai reușit, la naiba, să o scapi așa? Și tu, ANBU, cum se poate ca un trădător să intre așa ușor la voi în echipă, hă? Nesăbuților! Cine știe unde se află biata fată! Dacă pățește ceva, jur, că vă omor pe toți, jur! țipă Tzunade din toată ființa ei.

Naruto, fiind alături de Yamato, încercau să găsească scuze și motive:

-Bunico, nu ne-am dat seama! Știu... este numai vina mea! Am simțit ceva ciudat în legătură cu tipul ăla! Dacă luam adtitudine... nu s-ar fii ajuns aici.

Kakashi, venind din urmă, îi spune hokage-lui cu îngăduință:

-Tzunade-sama, scuzați-l pe Naruto. Dacă știam că aveau de a face cu probleme de genul, m-aș fii dus cu ei. E vina mea aici!

-Trebuie să facem ceva, spuse aceasta oftând. Bine atunci, de mâine vom împânzii toate pădurile cu ANBU și shinobi, iar voi veți pleca, de asemenea, alături de Kakashi în căutrea lor! Înțeles?

-Hai! strigă toți în cor, părăsind, apoi, încăperea.

Subiect: Re: Kemono[Bestiile] 15+ Lun 13 Oct 2014, 08:07

Edit scumpa :* :*
Vai ce naspeu. Săracă Sakura, e și însărcinată și căldură aia cred ca o omoară.
Opaa... idee originala și o eu intarziata. Sorry Bibi da am avut ceva trebusoara cu ceva ficuri mai vechi.
Ca de obicei, capitol super. Si... pe bune, acum si-au găsit sa o caute? Mhmm... geniile Konohei.
Aștept next, spor la scris și inspiratir. Sa nu oprești abonamentul :P

Subiect: Re: Kemono[Bestiile] 15+ Lun 13 Oct 2014, 16:44

Totul mi se pare asa de straniu si ciudat.
La inceput era asa frumos, iar apoi brusc totul dispare.
Totul se transforma brusc intr-un iad.
Adica totul e atat de confuz, unde se afla mai exact?
Asstept next-ul sa ma lamuresc.

Subiect: Re: Kemono[Bestiile] 15+ Dum 26 Oct 2014, 12:39

Capitolul 10

Un nou început

*

Kakashi alături de Naruto și Yamato, cutreierau pădurile, luând pe rând fiecare rută parcusă înainte de cei, presupuși a fii, trei ANBU, jinchuriki și Sakura. Ajunseră, într-un final, la locul final, unde au văzut-o pe Sakura ultima dată.

Naruto privea locul, fiind absent. Își pierduse mințile într-un cu totul alt loc. ”Sakura...”, mintea blondinului era la rozalie. Simțise, dintr-o dată, cum totul se prăbușii asupra lui. Sakura nu era de găsit. Panica îi pusese mintea la încercare. Sentimentele de vinovăție punea, treptat, stăpânire asupra sa. Subconștientul îl avertiza, din moment în moment, că ceva rău avea să urmeze. Ochii albaștrii ai băiatului căutau disperați, dar fără rost. Simții cum îl ardea prin interior. Dorința de a o găsii pe Sakura era neestimabilă, iar aceasta creștea tot mai mult. ”Sakura...”, se repeta în continuu în mintea blondinului, însă, într-un moment de dizgrație, a evadat numele acesteia fără pic de milă. Naruto se rușină și, totodată, pică emoționat în genunchi. Lacrimile se lăsau grele pe obrajii rumenii ai băiatului. Din spate venii Kakashi, aplecându-se și punându-și mână pe umărul acestuia, spune:

-Naruto, o să fie bine, ai să vezi!

**

Sasuke și Sakura, mergeau nestingheriți pe unde apucau. Acel infern nu avea să se sfârșească prea curând, iar răbdarea îi puse la încercare.

-Sasuke, mi-e sete...

-Știu, Sakura... Și mie, dar trebuie să mai rezistăm! răspunse acesta încurajând-o pe rozalie.

-Sunt curioasă... oare...-oprindu-se, și-a ridicat câțiva centimetri bărbia spre cer, luând astfel o gura de aer- oare unde mergem.

Sasuke nu cugetă să-i răspundă. Nu știa ce avea să-i spună. În mintea băiatului se derulau imagini, parcă interminabile:” Acei oameni... Și acel loc. Oare este... Oh, Doamne!”. Acesta se oprii și, întorcându-se spre Sakura, spuse:

-Sakura, acel loc...

Sakura se oprii curioasă. Îl privii pe brunet confuză, neștiind ce avea să-i spună. Privirea brunetului o speriase, acesta părea speriat. Ochii săi aproape ieșeau din orbită, fruntea era transpirată, iar hainele sale erau sfâșiate. Rupturile acestora scoteau la iveală răni adânci ce, încă, sângerau.

-Sasuke...

-Da, Sakura?

Cei doi se priviră în ochi câteva momente, tăcerea, însă, nu a reușit să pună stăpânire prea mult căci unul sparse gheața:

-Îmi explici și mie ce se întâmplă? întrebă Sakura îngrijorată.

-Ce vrei să știi mai exact?

-Totul... în special, motivul pentru care am ajuns până în situația asta!

Sasuke se oprii, se uită în jur de câteva ori, apoi se așeză pe pământul cald, invitând-o pe rozalie să ia parte. Aceasta acceptă, în tocmai, brunetul începându-și povestea:

-Tocmai mi-am dat seama, Sakura, aici e locul! spuse acesta fașcinat.

-Ce loc?

-Ascunzătoarea Uchiha, unde au fost aduși cei din Haruno. Așa se explică existența acelor cadavre, explică acesta uitându-se fix, fără a schița vreun gest.

-Oh, Doamne... Dar, Sasuke,spune-mi, ce se întâmplă? întreabă Sakura șocată de cele auzite.

-Păi... am să-ți spun totul.

-Așa... spuse Sakura, dându-i avânt lui Sasuke să vorbească.

-Totul a început cu plecarea mea din Konoha. Plecasem alături de Orochimaru pentru a mă antrena. După ce am reușit să aflu mai multe date referitoare la Reanimare, mi-am căutat locul într-o altă echipă. Cu ajutorul tot al lui Orochimaru, am reușit să recrutez câțiva shinobi buni, însă, am simțit, totuși, ceva ce nu era în regulă. Începusem să stau mai mult cu ochii pe Orochimaru, crezând că el avea ceva plănuit. Așa am reușit să aflu despre Haruno și despre puterea lor. Am căutat mai mult și m-am întors, într-o noapte, înapoi în Konoha pentru a aduna datele exacte ale celor două clanuri, Uchiha și Haruno, astfel, aflând și legăturile între cele două. Știindu-te pe tine, mi-am încercat norocul: te-am urmărit o perioadă de timp, apoi, când am considerat că era momentul potrivit, am făcut în așa fel, încât ai plecat departe de sat. Te-am căutat o perioadă, dar după ce, în sfârșit, te-am găsit...

Sakura îl privii indiscret. Era furioasă și, totodată, uimită. Sasuke, simțindu-se prost pentru cele spuse, continuă:

-Nu puteam să las pe altcineva să pună mâna pe tine, se cunoștea deja despre această putere, iar toți erau ieșiți la vânătoare.

-De aici a rezultat și lupta din Kiwa, nu? îl întrerupse aceasta.

-Aa. Asta a fost șansa mea. Știind că tu...

Sasuke se oprii, coborând privirea în pământ. Sakura îl privii îngrijorată și, cuprinzându-i obrajii cu ambele mâini, îi ridică chipul și-i spune:

-Sasuke, eu ce?

-Știind că tu nu aveai să renunți la copil.

-Știai... Cum ai putut fii așa de sigur?

-Pentru că știu. Nu m-ai mințit niciodată...

-Adică? ochii fetei se făcură cât două cepe, neînțelegând ceea ce Sasuke vroia să spună.

-Nu m-ai mințit în acea zi, ai spus-o clar, răspicat și tare. Ai spus că mă iubești, iar lacrimile tale nu curgeau din actorie... Greșesc?

Dintr-o dată, chipul Sakurei se lumină. Privirea ei fixă îi analiza figura băiatului cu mare meticulozitate. Ochii de un verde pur reflectau culorile incandeșcente ale orizontului. Genele se alungeau până la nivelul sprâncenelor sale roz și curbate ce se ridicau până peste frunte. Punctele negre ale irișilor sorbeau fiecare informație ce exteriorul o oferea. Gura sta între-deschisă, dorind să poată spună ceva. Obrajii rumeni ai tinerei se lăsau ușor în jos, iar pleoapele se lărgeau la maxim, lăsând ochiul în frumusețea sa, la o vedere mai mare.

Brunetul tăcu. Ochii săi prinseră căldură. Negrul abisal sclipea în lumina zilei. Pleoapele sale erau relaxate, regăsindu-se pe sub ochi pungi de cearcăne. Gura sa nu schița niciun zâmbet, iar starea, ce acesta o emana, era neutră, aproape vidă. După câteva momente, însă, acesta își depărtă privirea spre nicăieri. Privea în gol cu capul răsucit spre dreapta sa. Ochii săi se pierdeau în nesfârșit. Infinitul spațiu îl copleșea, iar liniștea morbidă îi scufunda timpanele într-un sunet acut. Dintr-o dată, simții cum pulsul i se ridică, iar venele se umflau agravant. Palmele îi transpirau, iar răcoarea din ele îi paralizaseră degetele. Picuri de sudoare i se rostogoleau cu gingășie pe frunte, ajungând până la bărbie, și sfârșind în poalele băiatului. Sakura, văzându-l, își întinse mâna atingându-i frunte. Acesta fierbea, boala se coapse în el.

-Sasuke, ai febră... spuse aceasta cu un glas subțire, aproape șoptit.

-Aa... Nu-i a bună, spuse acesta iritat.

-Sasuke-kun, te simți bine?

Însă, privirea băiatului părea din ce în ce mai pătrunzătoare. Se încruntă, fiind cu gândul departe. ”Nu se poate... Nu aici!”, frământările îl agitaseră și mai tare. Acesta, frecându-și ochii, spuse:

-Sakura, nu știu cum vom rezista așa...

-Sasuke-kun...

-De aceea, vreau să te rog ceva...

-Orice! spuse aceasta cu smerenie.

-Trebuie să pleci. Dar, înainte de asta... trebuie să-mi faci o favoare.

-Orice! Fac orice, numai să ieșim cu bine de aici!

-Sakura... fii atentă...

Brunetul se oprii, ne mai reușind să vorbească. Acesta începuse să tușească, scuipând sânge. Sakura, văzând starea lui, îi spuse cu groază:

-Sasuke-kun, trebuie să te vindec!

Aceasta concentrase o cantitate necesară de chakra în mâna sa dreaptă, fiind pregătită să-l ajute pe brunet. Însă, acesta refuză, îndepărtându-i mâna cu vigilență. Sakura rămase uimită și, totodată, deranjată de gestul acestuia. Fiind furioasă, aceasta începe să țipe:

-Sasuke-kun, ce-i cu tine? Nu ți-e bine? Trebuie să te vindec, altfe...

-Oprește-te... o întrerupse Sasuke, apoi continuă: nu înțelegi... Tu trebuie să pleci de aici.

-Am înțeles! Dar cum să ieșim dacă tu ești bolnav?

-Sakura, eu nu ies...

-Poftim? spuse aceasta terifiată.

-Eu nu pot duce mai departe nimic... Tu, trebuie să pleci. Dar, înainte de asta, am spus că am nevoie de un favor de la tine...

-Sasuke-kun... Ce favor?

-Te rog, ucide-mă...

Sakura înghețase, cuvintele brunetului o izbiseră puternic. Nu știa dacă să-l creadă sau nu. Se panicaseră, crezând pentru început că-i doar o glumă, una foarte proastă, venită din partea acestuia doar pentru a o speria, însă, nu era așa. Ochii brunetului o zdruncinaseră grozav pe tânără. Negrul abisal al acestora se umeziseră, vărsând, într-un final, lacrimi amare. Sakura, plină de amăgire, îl întrebă:

-Sasuke-kun... ce tot vorbești acolo? Cred că glumești, nu?

-Sakura...

-Cum adică... să te ucid? De ce aș face asta? De ce ai vrea să mori? întreabă aceasta, vărsând și mai multe lacrimi.

-Nu înțelegi, nu? Eu îți aduc necazuri. Plus, mai mult decât atât, nu mai sunt în stare acum de nimic, totul a progresat prea repede...

-Nu înțeleg... Sasuke-kun, ce vrea asta să însemne?

-Această boală... o aveam de mai mult timp, însă, nu părea a fii un necaz. Am avut din cauza ei câteva incidente, unele chiar neplăcute... Nu pot să permit una ca asta, nu aici!

-Ce incidente, Sasuke-kun? Explică-mi și mie!

-Este vorba de un virus... din fericire, nu e contagios, dar e periculos.

-Te pot ajuta!

-Nu poți... Boala e incurabilă! Mă chinui pe mine și pe tine! Este ceva care se manifestă urât! Tu nu poți controla asta!

-Dar... ai spus că ai mai avut incidente cu asta. Spune-mi, ce-i de făcut?

-Ori fugi, ori mă omori!

-Sasuke!

-Sakura! țipase acesta, din urmă, mai tare.

-Nu plec nicăieri...

Sasuke se înfuriase, renunțând și încercând să controleze într-un fel simtomele. ”Ești nebun”, se auzii vocea Sakurei mormăind în surdină. Acesta, auzind-o, începu să râdă sec, având un ton de amărăciune. ”Doamne”, dintr-o dată, corpul brunetului începu să tremure incontrolabil. Acesta se frânse la pământ, zvârcolindu-se. Sakura îl observă și, cu groază, se apropie. Îl prinseră de mână, fiind așezată în genunchi, lângă el. Brunetul era culcat cu fața spre cer, mâna dreaptă o ținea pe piept, suportând dureri groaznice. Zdruncinăturile ce acesta le suferea erau mult prea puternice pentru un tremurat normal. Observând asta, rozalia spuse cu răgaz:

-Sasuke-kun, e-ești epileptic...?

-N-nu, spuse acesta abia reușind să mai respire.

-Atunci, spune-mi, ce-i asta? Spune-mi, Sasuke-kun! țipase aceasta cu disperare.

-Un virus... S-s-s-se manifestă...

-C-cum?

-V-v... violent!

Sasuke abia reușea să mai respire. Sakura îl privea neputincioasă, neștiind ce fel de boală putea să fie.

-Sasuke-kun... spune-mi, cum s-a întâmplat asta? șoptise aceasta cu jumătate de gură.

-Ți-am spus... E-e ceva i-incurabil...

Dintr-o dată, rozalia simții cum mâna îi fuseseră zvârcolită puternic. Aceasta, fiind șocată, depărtă mâna făcând un salt în spate, sfârșind în șezut. Sasuke începuse să tremure și mai cu seamă. Acesta, suportând dureri groaznice, începuse să urle scuipându-și aproape toți plămânii. Mâinile sale cuprindeau pământul cu degetele, crestând cărări în urmă, între timp, brunetul începuse să scuipe înjurături și cuvinte păcătoase. Sakura înghețaseră, fiind spectator al unui masacru înfiorător. Caracterul băiatului se schimbaseră treptat, fiind de nerecunoscut acum. Rozalia se refugiase la aproximativ 11 metri distanță. Era panicată, nu știa cum să reacționeze. Sasuke devenise altă persoană, una violentă care, însă, se apropia amenințător de aceasta. Fata, fără ezitare și amintindu-și de cele spuse de acesta, o luase la sănătoasa. Din spate, Sasuke țipa sadic, strigând-o pe tânără:

-Hehe, unde pleci, rozalino?

Auzindu-l, aceasta și-a întors privirea, rămânând marcată de figura acestuia: chipul său era schimonosit, mușchii faciali fiind aproape paralizați, zâmbetul era sarcastic. Având o privirea bolnavă, Sakura începuse să fugă și mai repede, cât o mai țineau picioarele.

***

-Unde sunt? Dacă au pățit ceva, n-am să vă iert!

-Nu fii prost... au plecat de mult.

Naruto privea cu ură pe toți membrii Akatsuki, fiind prezenți în ascunzătoarea lor. Blondinul se înfurie și începe să le spună:

-Ce, dracului, știți voi, hă? Spuneți, unde sunt?

-Vezi acea cameră devastată? Au inundat totul în jur și au plecat într-acolo, spune un Akatsuki, făcând semn cu mâna spre direcția propusă.

-Unde duce asta?

-Într-o dimensiune creată de Uchiha...

-Uchiha? Și, ce se află acolo?

-Cel mai mare pericol al prietenei voastre....

Subiect: Re: Kemono[Bestiile] 15+ Dum 26 Oct 2014, 17:55

~~Edit, mrrrrr♡♡~~
M-ai făcut sa plâng la capitolul ăsta și te asigur ca nu sunt cea mai sentimentala persoana din lume. Și totusi... cam puțin dialog... si știi tu... nu te supara, nu vreau sa te fac sa te simți prost... hai cu next :D
Sa mă anunți și pe mine ♡~♡

Subiect: Re: Kemono[Bestiile] 15+ Lun 27 Oct 2014, 09:59

Mama draga, nu pot sa cred tot ce se intampla. Ce fel de virus are Sasuke? Ce se va intampla cu biata Sakura? Oare va reusi Naruto sa o salveze? A fost un capitol atat de trist. Vreau sa stiu ce se mai intampla asa ca pune repede next-ul.

Capitolul 11
Legământul morții
*

          ”Păgânule, te găsești într-o piață înconjurată de case înalte, monotone, cu mai multe etaje. Piața era cândva plină de viață și resturile acestei vieți o împestrițează încă. Numai zgomotele au încetat. Treptat-treptat, nu mai vezi nimic. Auzi doar pașii ultimilor trecători care se strecoară în umbra străduțelor. Magazinele s-au închis, unul câte unul. Apoi au început să se închidă și ferestrele. Te întorci când într-o parte, când în alta, și urmărești cum se închid, rând pe rând, toate. În cele din urmă, te oprești în fața ultimei ferestre care-a mai rămas deschisă. Se închide însă și aceasta, iar lumina se stinge dincolo de storuri.

          Atunci te găsești față în față cu sfârșitul, neiertătorul. Și nici măcar nu-ți dai seama de ce s-au întâmplat toate acestea, de ce s-au închis toate ieșirile, toate soluțiile, chiar și greșelile, pentru că nu mai sunt de niciun folos.

          Aveai de toate și totuși nu erai fericit. Pe bună dreptate: pentru că nu știai că ești fericit. Și esența vieții nu este să ”fii”, ci să știi că ”ești” fericit.”

**

          Nu mi s-ar părea că totul se termină odată cu moartea, dacă, după moarte, aș mai putea iubi ceea ce am iubit în viață. Așa că, atunci când am posibilitatea să aleg între viață și moarte, este de datoria mea să aleg viața. Dacă nu o fac, sunt vinovată.

          În nemărginirea timpului ni se oferă o singură ocazie de-a exista. Dacă o pierdem, nu mai poate fi vorba nici de părere de rău, nici de întoarcere. Dacă ar exista o întoarcere, dacă viața și-ar pierde caracterul de unicat, atunci și-ar pierde și valoarea. Caracterul irevocabil al morții pecetluiește noblețea vieții. Și asta pentru că moartea este cea care dă solemnitatea vieții noastre, face din ea o funcție, nu doar un simplu dat. Moartea dă vieții responsabilitate. O transformă într-o posibilitate care se pierde pentru totdeauna, dacă nu o trăim în conformitate cu anumite principii. Moartea ne desăvârșește viața, pentru că, punându-i limite, îi dă formă. Viața noastră nu este ceva care există oricum, ci este o excepție a morții. Așa cum lumina este o exepție a întunericului universal.

          Deci, trebuie să fiu atentă, pentru ca singurătatea să nu mă tragă în panta reveriei. Aceasta ar fi cea mai tembelă încercare de evadare. Un fel de reflex, extrem de dăunător, pe care îl folosim în clipele de insomnie, dar și de plictiseală.

          -Când te întorci brusc din vis la realitate, nu te mai potrivești cu ea. Realitatea te dezamăgește, începi s-o disprețuiești în subconsțient.

          Totuși, trăiește fantezia oare fără vis? Ce acțiune umană care nu pornește de la fantezie merită să fie înfăptuită?

           -Asta crezi tu că l-a adus în acest stadiu?

          -Da, de aceea important este ca visarea să nu stea prea aproape de realitate, să n-o poată corupe. Pentru că atunci, trezindu-te la realitate, pentru a acționa nu o mai privești obiectiv, ci prin prisma închipuirilor tale. Și cu cât aceste închipuiri seamănă mai mult cu realitatea, cu atât mai greu îți va fi să o distingi de ele.

          Aceste teribile cuvinte ce-mi amalgamează mintea mă pun într-un stadiu de mediere continuă. Răposatul meu soț m-a învățat să nu gândesc prea mult, să nu fac aceeași greșeală ca el: ”omul de cultură este copilul durerii. To ce are mai frumos s-a născut cu durere, din durere. La rădăcina fiecăreia din ideile sale se găsește o rană. Fie că și-a consacrat viața științei, fie artei, și una și alta îi amintesc de rana care a însemnat începutul rodniciei.” M-a învățat să mă mulțumesc cu puțin, să nu cer prea mult, iar prin sfintele sale cuvinte m-a făcut să mă conving de faptul că frumosul stă la baza bucuriilor mici, cât mai mici posibile, în font: ”esențele tari se țin în sticluțe mici”, o vorbă ce tot el obișnuia să o spună.

          Au trecut trei ani de când și-a dat duhul. Eu încă îi port doliul și voi continua încă o veșnicie. În font: timpul nemărginit nu este decât una din înfățișările infinitului. Feiriciți aceia care n-au amețit aplecându-se peste abisul lui!

          Copilul, micuța Sarada, momentan nici nu știe ce-i cu dânsa. Abia dacă a descoperit înfățișarea mamei sale. Ochii săi abisali, iar părul negricios, toată-l imită pe ta-su. Draga mamei, tu, lumina ochilor mei! Ești doar un copil nevinovat, fără tată însă... Mama ta, săraca, aproape că se prăbușește, la fel cum a facut și tata. A înebunit și i-au zburat mințiile. Doamne ajută și ferește!

          -Asta a fost tot pentru azi, domnișoară! Mulțumesc frumos pentru că mi-ați acordat puțin din timpul dumneavoastră.

          -Nu-i nicio problemă... Dar, spuneți-mi, ce veți face cu acest raport?

          -I-l vom da doamnei Hokage, ca să-l pună în registrul Uchiha. A da, și, înainte să plec, încă o întrebare dacă se poate: dumneavoastră și domnul, erați căsătoriți prin act, conform legislației?

          -Desigur.

         -Bine, atunci asta a fost tot! O zi bună! spuse acesta ieșind pe ușă.

          Dintr-o dată, totul devenii monot în jurul meu. Liniștea se instalase automat, lipindu-se de mine.

          Se înserează. Sosește inevitabila pătrundere în întuneric. Cine are curajul s-o înfrunte?

***

           -Cine altcineva decât acela care s-a negat pe sine, trăind toată viața în sine însuși.

          -De-te drecu...

          -Teme-te de insultele învăluite în egolii!

          Satan și-a scuipat cu ură slujitorul. Brunetul îi zăcea la picioare, abia reușind să mai respire.

          -Vierme... Nu ești bun de nimic! Ai murit precum un câine, singur în neștiut, ascunzându-te de văzul lumii. Ai păcătuit, ai murit, iar acum te zbați precum un pește printre flăcări!

          Auzind acestea, sărmanul om și-a ridicat privirea și, privind de jos spre creatură, spuse:

          -Ultima mea greșeală era speranța... că, odată cu timpul, mi se va da dreptate. Cândva, după un anumit timp, cineva m-a citit, m-a înțeles, m-a recunoscut. Am crezut mereu în justiția ei, însă, e prea târziu deja, sunt mort. Și mă întreb adesea: oare aceasta a fost ultima mea greșeală sau și aceasta este o greșeală printre altele?

          -Îți pui cam multe întrebări... Gândește-te! Ai ajuns în Raiul lui Lucifer clar nu din pricina bunelor. Cei ce ajung aici sunt urâți de timp, iar timpul îi urăște prin ura celor rămași.

          -Hehe... Pentru multe s-ar putea să fiu egoliat după moartea mea, nu însă și pentru cele care într-adevăr ar merita să fie egoliate. Tot timpul o neînțelegere, o confuzie s-au interpus între mine și viață...

          -Taci odată! urlă șeful iritat. Nu-mi spune tu mie că timpul și Justiția Supremă a Timpului greșește! Nu greșește! Tot ce ai făcut merită să fie egoliat!

          -Atunci, de ce răposatul meu frate nu se alfă aici? El unde-i? El nu trebuia să fie pedepsit pentru moartea familiei mele? Eu de ce mă aflu aici?

          -Fratele tău primise semn de la Dumnezeu prin vis: avea să-și sacrifice toată familia pentru a-i salva pe alții, răspunse Satan calm, apoi continuă: n-a făcut-o însă, te-a salvat pe tine, crezând că vei fii următorul care salvează lumea. S-a înșelat însă...

****

          -Sakura, te-am chemat pentru a te întreba ceva. Sper că nu te deranjez.

          -Nu, este în regulă. Este vorba cumva despre acel raport?

          -Da, vreau să știu despre cununia asta...

          Auzind acestea, mă rușinasem. Nu știam ce ar fi trebui să-i spun. Inima începu să-mi pulseze cu putere, iar urechile îmi țâuiau de la puls. Ce e de făcut? Ce să spun?

          Mintea mi s-a blocat. Pentru a se pune în mișcare, gândirea mea are nevoie de dialog. Și pentru că nu am pe nimeni cu care să stau de vorbă, dialoghez cu umbrele. Este o slăbiciune a mea, incurabilă. Însă, pentru a-mi fertiliza totuși gândirea, dialoghez cu cărțile. Numai ele îmi țin trează gândirea.

          Evenimentele? Și acestea, desigur, atunci când nu sunt reluări neînsemnate pe care le-am descoperit de mult, în cărți.

          Să-ți exprimi gândurile nu este o plăcere, ci o datorie. Nu simt plăcerea de a mă exprima, de a mă deplasa spre exterior. Îmi este de ajuns circuitul intern al gândului meu. Dealtfel, cu cine altcineva ți-ar fi plăcut dialogul, Sakura?

          -Ei, Sakura?

          -Înainte să moară, mi-a cerut să aduc preotul. El zăcea la în pat, iar eu eram lângă el. Când preotul ne-a desemnat soț și soție, el a răsuflat adânc...

          Tzunade se uita cu privirea fixă. Se chinuia să nu schițeze niciun gest, însă mila din glasul ei se izbea puternic de mine. Însă, strângând din fălci, mă întrebă:

          -Ce s-a întâmplat?

          -Ieșisem din ascunzătoarea Uchiha. Naruto m-a găsit, după am plecat în căutarea lui Sasuke. Știam că el nu era bine, astfel mi se adeveriseră necazul, că îl găsisem aproape mort printr-un lan. Ne-am adăpostit toți, eu, Sasuke, Yamato și Kakashi sensei cu Naruto în frunte, într-un sat apropiat.

          -Am înțeles... Sarada ce face?

          -După cum vezi, doarme, spun apropindu-mă de biroul acesteia, având-o pe micuță în brațe.

          -Ei bine, te poți retrage...

~~edit!!!~~
Nu am inteles prea multe din capitolul asta. A fost ceva combinat care m-a dat total peste cap. Dialogul nu m-a ajutat sa inteleg, asa ca te rog la sfarsitul capitolului urmator sau printr-un mp sa ma lamuresti si pe mine! Pana atuni, spor la scris si la idei! Si nu uita sa ma anunti!

Doamne Sasuke e mort?
Sakura are o fetita?
Sunt un pic confuza, cand a murit?
Nu mai inteleg aproape nimic.
Si totusi nu imi vine sa cred, Sasuke a ajuns in iad?
Doamne cate intrebari, iar eu nu am raspuns.
Astept next-ul si sper sa ma lamuresti.

Subiect: Re: Kemono[Bestiile] 15+ Sam 07 Feb 2015, 23:35

Capitolul 12
Drumul spre nicăieri
*

          Trecuseră încă trei ani:

          -”Apollo, una dintre cele mai mari divinități ale mitologiei grecești. Era fiul lui Zeus și al lui Leto. Pentru că Hera, din gelozie, îi refuzase Letonei un loc unde să poată naște, Poseidon a scos la iveală, din valurile mării, insula Delos. Acolo, după nouă zile și nouă nopți de chinuri, Leto a adus pe lume doi gemeni: Apollo și Artemis...”

          -Nu nu, stați! Pentru ce trebuie să ascultăm așa ceva? spune un băiat răsărind din banca sa.

          Profesoara, fiind deranjată de îndrăsneala băiatului, îl strigă să vină în fața clasei. Acesta refuză:

          -Sakura-sensei, nu! Nu știu nimic și nici n-am să învăț așa ceva! Sunt un ninja, nu un bătrân plictisitor! strigă elevul cu revoltă.

          -Oh, Doamne... Foarte bine, puteți pleca atunci!

          Elevi ieșeau, rând pe rând, spre ieșirea școlii într-un balamuc firesc. Eu, plictisită în a-i urma, mi-am lăsat predicile de cadavru didactic de-o parte și am trecut la ale mele. Mă pornisem și eu spre ieșirea școlii.

          Ascultam glasurile vesele ale copiilor diluându-se în zeci de pași alerți, dar care dispar de asemenea la fel de repede. Mi-a luat ceva până am ajuns și eu, într-un final, în fața școlii. Îndreptându-mă spre casă, mă gândeam la ziua ce avea să urmeze. Cu fiecare cugetare palmele transpirau mai tare, iar sângele mi se pompa mai alert. Mi-era grozav de frică să mă gândesc la ceea ce avea să urmeze. Fiind supusă la un asemenea chin, de a-mi aminti din nou ce era mâine, îmi ridicasem instinctiv privirea spre cer.

          Luna era acolo. Caftane de lumină se unduiau mlădioase peste creștete de munți, revărsându-se peste satul ce se întinse.

          Cum se auzeau șoapte la al vrăjilor caier, argintul e pe ape și aurul în aer. Calculam câte stele strălucesc. ”Câte oare au murit?”, mă întreb eu vag. Ochii îmi căutau care, le-am găsit, dar fără boi însă. Erau trase de suflări, le vedeam. Acum știam! Îl vedeam! ”Nu e mort!”, îmi spusesem cu lacrimi în ochi. Priveam cerul răsfoind printre prafuri magice, reluând timpul, derulând și rulându-l din nou.

          Simțeam cum în lumina ochilor mei lumea se aprinse, acum arzând în văpaia sufletului meu. Stai! De fapt, mă înșelasem... S-a stins de mult și s-a rătăcit, precum o fantomă în liniște a dispărut. Fără vlagă, cobor privirea și șterg lacrimile cu rușine. Am să uit acum, mâine am o zi lungă și, pe urmă, alte zeci.

          Trecuseră, hmm... nu ști cât timp de când intrasem în casă. Luminile peste tot erau stinse, liniște morbidă, totul mort. Eu, singură. Fata? La Ino, n-o puteam lăsa singurică. Și mâine o să plec... Drum lung, greu. Nici nu știu unde să merg, cum să fac. Dar ce să fac? Pff... Mă complic și mai bine m-aș odihni. Sunt deja în pat, noapte bună!

          Bună dimineața! Dar ce-i asta? Nu mai sunt unde eram! Unde-mi sunt pereții văruiți cu galben? Unde-s rafturile, dulapurile? Toată-mi garderoba, covorul, ferestra acompaniată de birou, scaunul acestuia, toate dispărură. Aa... acum îmi amintesc. Sunt plecată. Am pierdut șirul zilelor, iar locul mi-e complet străin. Parcă-s o umbră, m-am rătăcit de lăcașul care mă purta precum o haină. Și uite! Ambuguitatea locului mă umbrește și mai mult, am pălit deja.

          Mă uit in sus, văd ramurile unui copac ce mă poartă la al său trunchi. Prin frunzișul răsfirat trec razand unde calde. Iarba moale mă întâmpină cu mirosul său de proaspăt răcoros. Mă ridic și, sprijinită, mă gândesc:

          -Ce zi e azi? Ah, e joi. Joi când? Nu știu asta... Unde sunt? și scot rapid dintr-o geantă ce-o luasem cu mine o mapă și mă uit, căutând cu degetul. Aha, aici! A, da, ieri am fost aici, în Kyokatei, și azi sunt aici, aproape de Satul Sunet. Asta înseamnă că voi ajunge acolo în aproximativ două zile.

          Casc ochii mai în josul hartei, urmând ruta cu degetul. Zeci de toponime și simboluri se zăresc pe acest traseu, însă, ajungând in partea stângă, aproape de colțul hărții, mă întâlnesc cu un scris:

          -Aici. Păi... ăm, ăsta vine... uf! Câtă imaginație! Ce vrea să însemne asta?

          Încrucișându-mi privirea, încercam să descifrez un scris bizar, heroglific, dar diferit de cel japonez. Nu mai întâlnisem un asemenea semn în viața mea.

দৈত্য

          Ce limbă o fii? N-am habar. Și, dacă nu știu să citesc așa ceva, cum ajung acolo? Cum voi întreba de acest loc? Probleme pestes probleme.

          Făcând abatere la acel loc, așezasem înapoi în geantă harta frumos împăturită sul, apoi, ridicându-mă de la rădăcina copacului, mă pornisem din nou la drum.

          Cărarea era una bătucită, deci fregventată de trecători. De fapt și de drept, această rută care duce spre Satul Sunet este ruta urmată de negustori. Comerțul era baza de trai în acea zonă, iar sătenii se bucurau de averi ce veneau continuu. De asemenea, succesul acestora era datorată și capacității de a exploata eficient zonele fertile de-a lungul Râului Ao Gawa(Râul Albastru). Surplusul de recolte provenit din exploatarea inundațiilor naturale previzibile și a sistemului de irigații au facilitat dezvoltarea unui surplus de populație care a contribut la dezvoltarea socială și culturală. Astfel, tot ce adunau, nu țineau, duceau totul în piețele populaților vecine unde dădeau la schimb mărfuri sau valută. În aceste zone au reușit să exercite o creșetere economică considerabilă, fiind și acele sate destul de prospere. Auzisem că aceștia, în ciuda faptului că făceam parte din același stat, Kanjo-Jin, cultura, limba, medicina și guvernarea o moșteniseră de la poporul... acela.

**

          -Ați aflat ceva? întreabă Hokagele pe cei trei ANBU ai săi.

          -Nu, domnule, dar cum aflăm ceva, vă vom da de știre! răspunde liderul cu loialitate.

          -Atunci, nu pierdeți vremea! spune acesta, ridicându-și glasul incontrolabil.

          Atunci, chipul Hokagelui se întâlniră cu cel al subordonaților săi. Privirea sa rigidă, mustrată arătă un gram de dispreț față de ANBU. Însă, pentru câteva momente, închise ochii pentru a-și limpezi mintea, apoi îi deschise ochii, lăsând să iasă la iveală o lumină mult mai sivilă și răbdătoare.

          -Vom porni la drum, domule! Am hotărât să căutăm în afară, iar prima țintă va fi Satul Sunet.

          -Bine... Dar ce detalii aveți în privință cu dispariția ei?

          -Nu se știe nimic încă. Am căutat și întrebat peste tot, dar se pare că nimeni nu a dat de ea.

          -Cum naibii? țipă acesta fustrat.

          Hokagele începu să se mustreze și mai tare. Pumnii săi se izbiră de birou ca doi pumnali fatali, gata să ucidă. ANBU priviră reacția acestuia, iar, cu un ton nesigur, își continuă afirmația:

          -Domnule, mă scuzați, dar... nu cred că-i doar o întâmplare.

          -Cum așa? spuse acesta, ridicându-se amenințător.

          -Domnule... Noi am crede că-i ceva pus, mai de grabă, la cale. S-ar putea să fie planul ei de a se face nevăzută.

          -Plecați, dracului, imediat! Acum! urlă acesta, ne-mai reușind să se controleze.

         -Haai!

          Cei trei se făcură nevăzuți, lăsându-și liderul singur în biroul său, având nervii la pământ. Din spatele său, o siluetă privi pe geam soarele ce era proaspăt răsărit. Aceasta, luându-și mâna unduioasă de pe sticla ferestrei, se apropie de cel cu pricina:

          -Nu crezi că... ai exagerat? Naruto? vocea blajină a fetei îi atinseră timpanele bărbatului, făcându-l să lase garda jos.

          Hokagele luă mâinile de pe birou și se așeză fără vlagă. Privirea i se prăbuși în pământ, sprijinindu-se acum cu mâinile fixate în genunchi. Vocea sa își pierduse tonul, vorbind acum aproape șoptind:

          -E ca o soră pentru mine, Hinata...

          Auzind acestea, fata se apropie, prinzându-i umerii acestuia și, masându-i, reușește să-l calmeze.

Subiect: Re: Kemono[Bestiile] 15+ Dum 08 Feb 2015, 09:28

Doamne de cand astept.
A fost interesant!
Chiar vreau sa vad ce va mai urma.
Astept next-ul.
Doar ca de data asta mai repede!