The whisper of my black rose

Bună, bună. Păi, ce pot spune, fic nou! Da, pentru început vreau să ştiţi că postez pvestea asta şi pe al site. Doar personajele difere, deci, dacă vreţi să citiţi în original, anunţaţi-mă. Sper să vă placă acestă poveste.

Prolog

Un scaun metalic. Acesta era singurul lucru pe care îl puteam întrezări prin voalul de ceaţă care îmi acoperea ochii. Inima îmi bătea atât de tare încât puteam să jur că o aud, încât putam să jur că o aud şi ceilalţi oameni din jurul meu. Dar, probabil că nu. Ei erau mult prea ocupaţi să îşi recapete suflul şi puterile. Scăpaseră cu greu prin mulţimea de gură-cască care se îmbulzea în faţa clădirii ca muştele la miere. Ironic. Toate acele persone au venit să asiste la execuţia unei persone care până acum nu însemnase nimic pentru ei. Un necunoscut total pe lângă care trecuseră în fugă, fără ca măcar să îl obesrve.
Cât despre mine, ei, bine, eu aveam un motiv întemeiat să mă aflu aici. Am reuşit să îmi ţin promisinea, chiar dacă a durat mai mult timp decât m-aş fi aşteptat.
Lacrimile au început să îmi curgă pe chip, fără ca eu să le pot opri. Plângam de fericire sau de tristeţe? Nici măcar eu nu ştiam. Singurul lucru cert era că mă simţeam groznic. Îmi părea că am o piatră pe inimă, îmi părea că mă înec într-o mare neagră, adâncă, îmi păreac că nu mai am nici o scăpare.Niciodată nu îmi dorisem mai mult ca atunci ca acesta să fie sfârşitul. Poate că chiar era.
Privirile stupefiate, pline de indignare ale omenilor care mă înconjurau s-au abătut o clipă de la chipul meu înlăcrimat. Mulţimea a reacţionat la unison, iar zeci de capete s-au întors spre scaunul metalic pe care eu îl fixasem cu privirea, zeci de perechi de ochi erau aţintite spre chipul acuzatului, cel care urma să îşi ia adio de la viaţa sa.
Şi, culmea! Acuzatul zâmbea, în ciuda faptului că se afla în locul în care povestea lui se va sfârşi, în ciuda faptului că o mulţime de ochi duşmănoşi îl priveau cu ură. El zâbea chiar şi atunci...

Capitolul 1

"Lacrimile pot fi câteodată mai speciale decât zâbetele. Căci zâmbetele pot fi dăruite orcui, în timp ce lacrimile sunt vărsate doar pentru oamenii pe care îi iubim"

Stătea întinsă pe spate. Părul precum florile de cireş, uşor ondulat, îi era răvăşit în toate părţile, iar răceala ca de gheaţă a nopţii de iarnă îi pătrunse în oase. Privea cerul plin de aştri luminoşi ce parcă scuturaseră praful lor argintiu, prefăcandu-l cu măiestrie în flori gingaşe, dar reci, de geheţă. Era seara de Ajun, şi totodată, ziua ei de naştere.
Împlinea frumosa vârstă de 19 ani, era un adult de acum, cu toate că, nu se schimbase prea mult în ultimi 3 ani. Avea încă o inimă de copil, naivă. Nu avea de ce să fie tristă, iar fericirea i se citea până şi în sclipirea ochilor precum smaraldul. Avea curajul şi posibileate să privească spre un viitor luminos, presărat cu multe clipe de fericire şi împlinire sufletească.
Îşi mută privirea de la cerul precum cristalul. Privi pentru a zecea oară uşa casei sale, aşteptând ca din clipă în clipă tatăl său să iasă şi să o cheme la căldura din casă. Dar, ca în fiecare an, părinţiilor ei le lua mult prea mult timp să pregătească cadouriile. Oftă în semn de resemnare şi se ridică cu greutate de pe zăpada ce scrâşnea sub picioare.
Ateneţia îi fu atrasă de o maşină neagră ce tocmai parcase în apropiere. Se apropie de poarta metalică şi privi printre bare. Misteriosul şofer coborî din maşină de îndată ce opri motorul. Aleea era luminată doar de un singur stâlp, astfel că, fata fu nevoită să îşi mijească ochii pentru a vede persona ce i se înfăţişa. Dar, efortul era inutil. Oricât s-ar fi chinui, nu avea cum să îl recunosă; purta o mască ce îi acoperea trăsăturile feţei, pe cap, una din căştile de protecţie ale poliţiei, iar vestea antiglonţ nu lipsea nici ea. Fata reuşi să desluşească câteva litere şterse, ce abea se mai întrezăreau pe vestea ponosită : F.B.I.
Muşchii i se relacsaseră, iar bătăile inimii deveniră din nou moderate.
- Îl căutaţi pe tata, dacă nu mă înşel.
Necunoscutul dădu aprobator din cap, fără a rosti vrun cuvânt şi fără a se mişa din locul în care părea pironit. Ea se îndreptă cu paşi mărunţi spre casă, însă nici nu ajunse bine în prag că tatăl său îi ieşi în cale. Îl înştinţă despre venirea agentului, fără al privi însă în ochi. Se temea de următoarele cuvinte care aveau să iasă din gura tatălui său, şi mai ales se temea ca el să realizeze cât de mult însemnă pentru ea să petreacă primul Crăciun în familie. Îi era temă că va fi chemat din nou la datorie, iar gândul că va urmări aceeleaşi filme plictisitoare, revăzute la nesfârşit, dar pe care mama ei le adora, o îngrozea la propriu. Dar, nu vroia să o arate nici în ruptul capului.
- Sakura Haruno, ce ţi-am spus eu? Nu trebuie să îţi faci griji în legătură cu Crăcinunul acesta. Ţi-am promis doar că de data asta va fi exact aşa cum ţi-ai dorit.
Dar, îi mai promise şi altădată, de fapt, îi promisese în fiecare an, şi de fiecare dată a fost exact la fel. Era chemat de urgenţă la servici, spunea că îi pare rău şi promitea că anul viitor va rămâne acasă indiferent de problemele care se iscau la agenţie. Câteodată îşi dorea ca tatăl ei să nu aibă un post atât de important. Se întreba dacă tot acest sacrificiu merita casa în care locuia, traiul pe care îl avea. Privirea îi alunecă spre faţada casei, atât de cunoscută ei. Nu, mai mult ca sigur nu merita.
Tatăl ei o sărută uşor pe frunte şi o timise în casă; avea hainele ude. Sakura zâbi slab şi păşi înăuntru. Inima îi era grea, tristeţea care o apăsa era mai mare ca oricând, iar dezamăgirea pe care o simţea luă proporţii uriaşe.

***

Sakura coborî de la etaj. Tatăl ei întârzia să apară, iar grijiile au pus stăpânire pe mintea sa. Ştia că tatăl ei avea să plece, însă se aştepta să o anunţe măcar. Se învinuia pentru că a fost atât de naivă, se învinuia pentru că îşi făcuse atâtea speranţe deşarte, dar cel mai mult se învinuia pentru că o durea atât de mult plecare tatălui său.
Se apropie de gardul metalic, strângând în jurul corpului pătura subţire şi ponosită care lăsa frigu să îi înţepe piele. Aerul rece îi pătrundea în valuri în plămâni, bătăile inimii i se acceleraseră semnificativ. Simţea cum panica pune stăpânire pe trupul şi inima ei, la fel ca şi tema ce îi încolţise în suflet. Nu ştia de ce se simte aşa.
Becul ce lumina strada începu să pâlpie uşor. Era mai mult decât scâitor.
- Grozav!, rosti ea cu indignare şi irone.
Oricât s-ar fi străduit nu putea distinge prea multe. Lumina de la casă nu străbătea până acolo, ce să mai vorbim de casele vecine! Duse mâna la încuietoarea porţii şi o deschise cu o mişcare sigură.
Simţi pe degete ceva lipicios, aprope umed şi ridică mâna în lumina slaba oferită de stâlpul de iluminat. Rămase îngheţată precum o stană de piată. Dorea să ţipe, însă vocea parcă îi dispăruse. Ochii dilataţi, măriţi de uimire şi spaimă, priveau indignaţi substanţa roşiatică care îi pângărea pielea albă precum zăpada ce o înconjura. Creierul ei nu vroia să perceapă crudul adevăr. Era sânge.
Corpul i se mişcă nesigur, iar mâna pătată de sânge îi alunecă spre pătura pe care o stângea cu putere. Se şterse rapid, mai mult decât îngrozită şi confuză.
Împinse poarta cu piciorul, însă aceasta se lovi de ceva greu. Un fior rece îi trecu pe şirea spinării, iar nodul care i se puse în gât nu o lăsa să respire sau să dea frâu liber lacrimilor. Îi era temă de ceea ce ar putea vedea, iar tema o împiedica să se mişte.
Privi într-un final în jos, rugându-se să fie doar un câine sau o vulpe bătrână. Însă rugăciuniile nu i-au fost ascultate. Căzu în genunchi, chair în balta de sânge ce venea dinspre trupul inert al tatălui său. Simţi cum lacrimile îi cad încet pe chip, înceţoşându-i privirea şi sporindu-i parcă şi mai mult tema şi durerea.
Încercă să se adune, şi se apropie târâş spre corpul ce zăcea în imediată apropiere. Întoarse trupul cu faţa sprea ea. Spera să poată să îi ia pulsul, spera că mai există o şansă, însă imaginea care îi fu dat să o vadă era desprinsă cu adevărat din filmele horror.Clipi uşor ca să se asigure că nu visează. Asta trebuia să fie. Visa, avea un coşmar oribil, un produs al imaginaţiei sale nebune. Trebuia să se trezească.. Întoarse capul într-o parte, hotărâtă să revină la realitate. Apoi, îşi se răsuci iar spre locul în care zăcea cadavrul, fiind sigură că nu va vedea nimic. Dar, realitatea era alta.
Dădu cu ochii de aceelaşi trup rece, lipsit de viaţă, cu o rană deschisă, însângerată la baza gâtului, cu ochii sticloşi, măriţi de uimire şi spaimă. Dinţii îi erau încleştaţi pe un trandafir cu petale negre precum noptea, plin de spini care înţepau pielea rigidă a mortului. Simţi deodată o repulsie puternică care se amestecă cu celelate sentimente.
Nu îşi putea dezlipi privirea de la ochii cenşii ai tatălui său. Erau plini de regret, plini de suferinţă. Privirea lor lipsită de viaţă parcă sfredelea adânc în inima ei.
La un moment dat, suspină puternic şi simţi cum vocea îi revine. Totul începuse să se întunece în jurul ei, apoi...nimic. Un ţipăt ascuţit ieşi din străfundul sufletului său, chiar înaine ca trupul să i se prăbuşească la pământ, pe neau luciosă. Clipi încă o dată, iar roşul sângelui îi sări în ochi, fiind scos în evidenţă de albul făr' de pată al zăpezii. Plopele îi căzură uşor peste ochi.
Leşină.

Buna !
Deci e wow. Imi place mult primul capitol, e grozav, il ador, desi foarte trist si incarcat de mistere.
Sper sa ma anunti si pe mine de next, si as vrea fooooarteeee mult ca acesta sa vina repede.
Te-am pupat.
Ja ne !

Salut!
E SUPER MEGA ULTRA BESTIAL!!!!!!!!!!!!!!
Ai talent.Asta e clar.Doamneeeeeeeeee ce tare e!!!!!!!!!
Deci sa pui next cat de repede poti,ok?
Pai eu te-am pupat :* si inca o data,e mortal capitolul :))
BYEEE !!!
Mara:) was here!

Subiect: Re: The whisper of my black rose Sam 15 Feb 2014, 16:59

Îmi pare rău că vin aşa târziu cu un comm, dar nu am mai intrat de mult pe forum, şcoala asta.
Îmi place primul capitol, mi se pare interesant şi aştept cu nerăbdare pe urmatorul, chiar vreau să aflu ce se mai întâmplă, nu mă lăsa să aştept. Te pupăcesc!
P.S: Anunţă-mă de next.

Subiect: Re: The whisper of my black rose Mar 18 Feb 2014, 20:40

Capitolul 2

Îşi trecu mâna peste aşternutul lucios, moale, care îi transmitea un sentiment puternic de bine, confort şi fericire. Clipi des din ochi, încercând să alunge, parcă, urmele unui vis urât. Ochii ei încă umezi priveau curioşi tavanul alb din cameră, iar sirenele maşinlilor de poliţie se auzeau ca prin vis.
Îşi ridică cu geutate corpul obosit care tânjea după moliciunea aşternuturilor şi îşi privi cu ochii măriţi mâinile îmbrăcate într-un strat de sânge uscat. Era oripilată, se simţea murdară şi goală pe dinăuntru. Voia din tot sufletul să plângă în speranţa că lacrimile îi vor spăla durerea din suflet, dar lacrimile îi secaseră. Îşi apăsă pieptul cu ambele mâini de parcă durerea pe care o simţea şi care părea că îi sfâşie fiecare bucată din corp ca un animal înfometat şi însetat de sânge, va dispărea. Dar acel sentiment părea adânc înrădăcinat în inima, în fiinţa ei.
Se ridică de pe pat, făcu câţiva paşi nesiguri şi, sprijinindu-se de mobilierul lucios, ajunse în faţa oglinzii de la baie. Îşi privi reflexia fantomatică. Acea fată cu părul răvăşit în toate părţile, cu ceracăne violete, aprope negre sub ochii înroşiţi de plâns, cu piele mai albă ca de obicei şi cu chipul lipsit de lumină şi fericire, nu semăna deloc cu Sakura Haruno pe care toată lumea o ştia şi o iubea. Îşi cufundă mâinile tremurânde în apa rece, îndepărtând cu meticulozitate sângele care îi reamintea de moatea tatălui său, de drama prin care tocmai trecuse, de coşmarul pe care încă îl trăia. Respiraţia îi era întretăiată, iar amintiri din viaţa ei fericită de dinainte de aceată seară îi invadau mintea, o otrăveau puţin câte puţin. Refuză să se privească din nou în oglindă, iar paşii i se îndreptară spre scara ce ducera la salon.
Privi curiosă geamul de sticlă care o despărţea de colecţia de băutură a tatălui său. Era de ajuns să întindă mâna ca să ajungă la una din sticlele ce îi făceau cu ochiul din spatele vitrinei. Erau atâtea variante din care putea alege. Nume cunoscute precum Jack Daniel's, Ballantine’s sau Jim Beam îi săriră imediat în ochi. De altele nici măcar nu auzise; nu avea experienţă cu băuturile alcoolice. Nu se putea hotărî, aşa că deschise cu grijă vitrina, închise ochii şi îşi plimbă palma pe deasupra sticlelor încă neîncepute.
Atinse uşor una din sticle, apoi o scose cu grijă din virină şi deschise ochii. Vodka; frumos început. Ridică nepăsătoare din umeri şi duse sticla la gură, luând o gură mare din unica ei salvare. Băutura îi dădu o senzaţie de ardere în capul pieptului care o făcu se strângă din ochi. Dar, spre surprinderea ei, îi plăcea senzaţia şi mai ales gustul puternic al băuturii.
Bău aprope jumătate din lichidul incolor din sticla de un litru jumătate şi simţi cum creierul începe să îi amorţească. Gândurile nu i se mai învârteau în minte, iar durerea pe care o resimţise în capul pieptului începu să se diminueze. Amintirile îşi încetară şi ele atacul nemilos, dar imaginea din faţa ochilor ei deveni din ce în ce mai neclară. Abia putea realiza că zăcea întinsă pe cea de-a doua treaptă a scării ce ducea la etaj. Piciorele îi atârnau îi jos lipsite de viaţa, iar părul ei bogat şi lung ascundea întreaga mochetă roşie carmin. Ochii îi erau aţintiţi spre tavan şi păreau că îi analizează albul fără pată.
Corpul ei era greu ca o piatră, şi pentru o secundă i-a trecut prin cap să rămână acolo; până la urmă, pe cine ar fi deranjat dacă adormea acolo? Apoi imaginea tatălui ei îi apăru în minte ca o nălucă a trecutului, menită să o chinuie până la sfârşitul zilelor ei; era aşa dejamăgit. Sakura încercă să se ridice de jos, însă piciorele i se împleticeau cu fiecare pas nesigur pe care încerca să îl facă. Se prăbuşi într-un final la pământ, iar corpul îi alunecă în jos pe scări.
Râdea, iar râsul său cristalnit, dar totuşi nebunesc, îi făcea pieptul să vibreze.
Ajunse într-un sfârşit la baia din camera sa. Porni apa, apoi se aşeză pe covoraşul pufos de pe jos, aşteptând momentul în care cada va fi plină. Încă avea sticla cu băutură lângă ea, şi, fără să înţelegă de ce, o strânse la piept ca pe o comoară preţioasă.
Se ridică cu dificultate de jos, apropiindu-se cu sfială de cadă. Îşi privi imaginea ştearsă ce se reflecta în apă, iar lacrimile i-au pornit încet pe obrajii îmbujoraţi. Intră în apă, ignorând temperatura scăzută a acesteia, şi după câteva minute chinuitor de lungi în care rostogoalele de apă cristalină i-au şiroit pe chip, adormi chinuită de gânduri mistuitoare.

***

Soarele care pătrundea timid prin fereastra de la baie lumină chipul împietrit al fetei. Urmele lacrimilor amare pe care le vărsase se citeau cu uşurinţă pe obrajii ei palizi. Sakura deschise ochii cu greutate; plopele îi păreau lipite, iar capul o durea îngrozitor. Buzele îi erau vineţii din cauza apei reci, era udă din cap până în piciore, iar respiraţia îi era sacadată. Frumoşii ei ochii ca de smarald, altădată plini de viaţă şi fericire, erau acum goi şi reci precum un cub de gheaţă. Iar aceşti ochi lipsiţi de putere, secaţi de lacrimi, erau străbătuţi din când în când de o strfulgerare puternică, ce ardea ca o flacără aprinsă şi lăsa ca dorinţa de răzbunare ce puse stăpânire pe sufletul ei să se facă simţită. Ştia că pentru ea viaţa nu va mai exista, ea însăşi nu va mai exista până când nu îl va prinde şi ucide pe cel care a făcut-o să sufere , pe cel care i-a furat cu brutalitate raza de lumină. El va plăti.
Se ridică cu grijă din cadă, apa şiroindu-i din haine, şi se apropie de oglindă. Reflexia ei îi adeveri temerile; copilul din ea murise odată cu tatăl ei şi lăsase în urmă o carapace goală, condusă de o dorinţă unică care, mai mult ca sigur, îi va mistui inima. Dorea răzbunare şi nimic altceva. Şi, în plus, ştia ce trebuia să facă pentru a o obţine. Se pare că venise vremea să îi facă o vizită unchiului său.

***

După ce îşi schimbă hainele în unele negre, de doliu, coborî în salon. Acolo, chiar înainte de a ieşi pe uşă, o observă pe mama ei, Samantha Haruno. După ce discutase cu poliţişti o bună pare din noapte, adormise pe canapea. Era învelită cu o pătură subţire, iar fire rebele din părul său castaniu îi acopereau faţa albă şi ochii înroşiţi de plâns. Sakura se apropie de mama sa şi o sărută cu blândeţe pe frunte. Şi ea suferea, dar nici măcar suferinţa mamei sale nu îi mai putea schimba decizia.
Porni hotărâtă spre curte, încercă să nu observe sângele uscat din faţa porţii, ignoră privirile pline de curiozitate şi falsă compătimire a cunoscuţilor şi ajunse, într-un final, la casa unchiului său. Unchiul Tomi, cum îi spunea ea încă din copilărie, locuia la două străzi distanţă, într-o casă mai puţin luxoasă, dar mare şi care părea goală de când soţia l-a părăsit. Thomas Haruno avea o fire total diferită faţă de fratele său mai mare. El era considerat oaia neagră a familiei, un nesăbuit care nu are grija zilei de mâine şi care priveşte totul cu nepăsare şi amuzament. Însă Sakura îl iubise din totdeauna, chiar şi atunci când, într-o noapte, acultând pe la uşi, aflase că preaiubitul ei unchi fusese un spion american. Ea îl considerase întotdeauna "tare" şi invincibil.
Sakura ciocăni uşor la uşa din lemn de stejar şi aşteptă câteva secunde până să audă vocea somnoroasă a unchiului său. Era doar ora 8 dimineaţa, şi mai mult ca sigur că unchiul său încă dormea; în plus, nu avea cum să afle încă veştile; Samantha nu şi-ar fi sunat cumnatul nici în ruptul capului.
Uşa se deschise, iar un bărbat de statură medie, de vreo 30-35 de ani, cu umerii laţi, dar bine făcut, şi cu părul blond uşor ciufulit, îşi făcu apariţia. Ochii lui precum mierea se măriră de uimire atunci când observă rochia neagră a nepoatei sale; ştia mult prea bine că Sakura ura acea culoare posacă.
- Neaţa', unchiule! spuse aceasta energic. Ai de gând să mă ţi toată dimineaţa în faţa uşii?
Thomas o privi buimăcit o clipă, apoi îi făcu loc să trecă. Sakura păşi înăuntru cu graţia care o caracteriza, iar uşa se închise în urma ei. Nu dură mult, iar vocea ei plăcută se făcu din nou auzită:
- Thomas, avem multe de discutat!

Subiect: Re: The whisper of my black rose Mar 25 Feb 2014, 20:12

Buna !
Te rog sa ma ierti ca am intarziat atat cu al meu comm, dar scoala e afurisita.
Revenind la next, pentru un al doilea capitol e superb, doar ca ma cam zapaceste faptul ca ai folosit Lorelei in loc de Sakura in unele locuri.
Sper sa adci next repede si sa ma anunti si pe mine.
Ja ne !

Subiect: Re: The whisper of my black rose Sam 15 Mar 2014, 21:44

Mulţumesc pentru comentarii şi sper din suflet să vă placă şi acest capitol. Lectură plăcută; vă aştept părerile.

Capitolul 3

- Deci, stai să înţeleg. Vrei să te ajut să îl omori pe cel care l-a asasinat pe Jared?
- Nu, vreu să mă înveţi tot ce şti; mai departe pot să mă descurc singură, răspunse Sakura cu o voce calmă.
- Cred că ai înnebunit complet!
- Dacă nu vrei să mă ajuţi, va trebui să cer ajutorul altcuiva, şi nu cred că vrei să-ţi vezi nepoata ajunsă o delicventă.

Sakura îşi privea cu insistenţă unchiul, sperând că fusese destul de convingătoare şi hotărâtă. Se aşteptase ca unchiul ei să ezite, dar nu credea că va fi chiar aşa de încăpăţânat; acum ştia de ce mama ei îi spuse ani de-a rândul că seamănă mult prea bine cu unchiul său. Thomas îşi ţinea capul plecat şi părea stăpânit de o durere apăsătoare; Jared plecase şi i-o lăsase în grijă pe fiica lui. Avea o responsabilitate faţă de ea, însă nu ştia dacă decizia lui va fi cea bună, dacă şi Jared ar fi făcut la fel în locul lui.

Se ridică brusc de pe canapeaua pe care înţepenise timp de jumătate de oră şi, evitând privirile iscoditoare ale nepoatei sale, spuse cu o voce nesigură:

- Începem antrenamentele mâine dis-de-dimineaţă!

~~~24 Aprilie 2014~~~

" După aproape 2 ani de la uciderea bine-cunoscutului agent F.B.I. Jared Haruno şi a altor oameni de vază ai statului, poliţia nu a reuşit să găsească încă nicio dovadă incriminatorie legată de posibilul asasin. Acesta dă dovadă de profesionalism, în timp ce polţia şi F.B.I-ul, incapabili şi aparent nepăsători, nu fac altceva decât să privească cum oamenii de vavă de pe întreaga emisferă sunt măcelăriţi în fiecare lună. Singurul indiciu lăsat la locul crimelor este un trandafir negru aruncat cu dezgust lângă cadrave. Misteriosul criminal a efectuat până acum 13 crime, iar numărul lor este în creştere..."

Strânse hârtia subţire în mână, în timp ce sângele îi fierbea în vine. Era dezgustată de incompetenţa de care dădeau dovadă autorităţiile, şi în acelaşi timp uimită de tenacitate acestui criminal în serie. Setea sa de răzbunare era pe cale să îşi atingă apogeul, iar inima ei înecată în ură, scufundată în întunericul pe care el, asasinul, îl crease, stătea să răbufnească. Aruncă cât colo ziarul de ieri şi lovi cu pumnul masa din sticlă mată. Era pierdută; credea că singurul ei confident, sigura persoană de încredere, era ea înşăşi, iar unicul ei scop în viaţă devenise răzbunarea. Zâmbetul slab, lipsit de viaţă şi încărcat de o adâncă depresie uneori, îi apărea pe chip doar în preajma unchiului său, persoana care i-a fost alături în tot acest timp, persoana care o susţinea în toate deciziile sale, dar, totuşi, persoana care nu îi câştigase încă încrederea deplină. Ochii, desenaţi altădată cu fineţe şi cu grija unui artist, păreau acum şterşi de mâna neîndemânatică a unui şcolar; erau secaţi de viaţă, dar îşi păstraseră, încă, o frumuseţe morbidă, împietrită de trecerea timpului.

Era tot ea, doar că nu mai era aceeaşi. Reflexia din oglindă era schimbată şi arăta un adevăr crunt. Sakura Haruno nu mai era Sakura Haruno; îşi păstrase încă frumuseţea răpitoare, deşi, acum părea mai mult ca o mireasă moartă: trecerea în nefiinţă nu îi schimbase trăsăturile delicate ale feţei, nu răpise ginăşia şi delicateţea, dar îi îngheţase inima, îi închise sentimentele şi îi uscase încet, încet lacrimile de pe orajii stacoji.

Ceasul argintiu de pe perete arăta că e trecut de ora 7 dimineaţa; la 7 şi jumătate trebuia să se întâlnească cu Thomas pentru antrenamentele zilnice, antrenamente deloc uşor, care îi solicitau multă energie şi timp. Se ridică de pe canapeau albă şi apucă rucksack-ul mare şi neagru de pe jos, apoi ieşi ca o furtună pe uşa din faţă.

Încă locuia cu mama ei, dar relaţia lor se distanţiase; Lorelai petrecea mai mult timp plecată decât acasă; părea că încearcă din răsputeri să evite acel loc. Sakura străbătuse în deplină linişte drumul până la casa unchiului său, apoi intrase înăuntru fără a mai ciocăni la intrare.

Dădu să închidă uşa, când o săgeată de lemn îi zbură pe lângă ureche şi se înfipse în tocul uşii. Putea să o nimerească, iar gândul că fusese atât de neatentă, că îşi lăsase garda jos chiar şi pentru un minut, o înfiora. Aruncă grăbită pe podea geanta pe care o ţinea şi se întroarse cu faţa spre locul din care zburase săgeata. Nervozitatea şi indignarea i se puteau citi pe chipul atât de expresiv. Camera era întunecată, căci soarele abia răsărise pe bolta cerească, iar draperiile de la geamuri erau trase. Putea cu greu să zărească ceva, aşa că îşi liniştise bătăile înnebunite ale inimi şi respiraţia sacadată, închise ochii, îşi relaxase toţi muşchii şi îşi încordase auzul. O nouă săgeată zbură spre ea din penumbră, iar corpul i se încordase. Numără în gând până la 3, încercând să vizoalizeze săgeată cu ochii minţii şi să o încetineasă. Unu, doi, trei...deschise ochii şi prinse cu mâna stângă săgeata ce ameninţa să îi lovească inima.Vârful ascuţit al săgeţii lucea în lumina timidă ce pătrundea prin geamul micuţ de la uşă. Rupse cu uşurinţă săgeată, apoi sări din cizmele ei negre cu tocuri şi aruncă cu lejeritate paltonul pe podea.

Rămasă doar într-o bluză perfect neagră ce acoperea fiecare părticică din pielea ei albă şi într-o pereche de pantaloni de asemnea negrii, era camuflată la perfecţie de întunercicul ce stăpânea încăperea. Înaintă cu lejeritate prin încăpere, ocolind cu iscusinţă fiecare piesă de mobilier ce îi ieşea în cale, paşii săi de felină fiind imperceptibili. O împuşcătură sonoră o făcu să se lase cu grabă la pământ. Glonţul nimerise o lampă din apropierea ei, iar cioburile îi căzuseră pe mâini, zgâriindu-i pielea fină. Se ridicase încet de pe podea, ştiind că atacatorul aştepta să vadă sau mai bine zis să audă efectul pe care îl creease. Tălpiile ei goale erau rănite de cioburile pe care era nevoită să calce, dar durerea, altădată insuportabilă, devenise acum insignifiantă şi o motiva să meragă în continuare.

Altă împuşcătură. Dar de data asta, glonţul trecuse la câţiva centimetri de ea şi lovise cu putere peretele din spatele ei. Era în apropierea unui tablou vechi pe care unchiul său îl achiziţionase de la un vânzător ambulant. Niciodată nu îi plăcuse acel tablou; mereu îl considerase de prost gust, chiar odios, aşa că fu mai mult decât încântată când îl dase jos de pe perete şi, lovindu-l cu putere de genunchi, rupse rama din lemn a tabloului şi o transformase într-o armă perfectă, ascuţită la unul din capete.

Urmă o ploaie de glonţe, semn că atacatorul trecuse la o armă mai mare. Sakura alunecă rapid în direcţia din care veneau gloanţele, încercând să se ferească, pe cât era posibil, din calea proiectilelor ce îi ameninţau viaţa. Deodată, simţi o căldură nefirească în braţul drept, iar sângele fierbinte începuse să îi alunece pe piele. Îşi continuă însă fuga, ingnorând durerea ascuţită ce îi străfulgera braţul şi îi amorţea simţurile. Ajunse în cele din urmă la locul din care veneau atacurile, la celălalt capăt al casei. Atacatorul nu mai avea unde să fugă, astfel că rămase drept în faţa Sakurei. Aceasta se oprise din mers, luând o poziţie elegantă şi demnă, ţinând cu putere bucata de ramă în mână. Clipea des încercând să distingă mai bine trăsăturile umbrei ce se afla în faţa ei. Însă privirea ei înceţoşată nu putea să pătrundă prin întruneric.

Atacatorul nu se mişcase din loc, părând mai degrabă o statui decât o personă în carne şi oase. Ţinea în mână un pistol mic pe care îl întreptă ameninţător spre femeia din faţa sa, spre ţinta sa. Se pregătea să tragă când Sakurase apropie cu tenacitate de el, străbătând cei câţiva metri ce îi despărţeau cu rapiditatea unui leopard. Mai multe împuşcături răsunară în liniştea deplină ce stăpânea casa, apoi totul fu cuprins de un tumult sfâşietor de strigăte de durere.

----------------------------------------------

Ok, întrebare : Cine credeţi că este atacatorul?

Sper să nu mai fie ceva greşeli, dacă întâliţi din nou numele Lorelai, anunţaţi-mă. Şi scuze pentru confuzii.

Subiect: Re: The whisper of my black rose Dum 13 Apr 2014, 09:03

Capitolul 4

- Fir-ar! Ştii, chiar nu era nevoie să îmi rupi piciorul!
- Ştii, chiar nu era nevoie să mă împuşti în mână! Adică, uită-te la mine şi uită-te la tine; arăt ca după război, aşa că zi mersi că nu ai păţit-o mai rău!
Sakura era indignată, furiosă. Avea dreptate şi de această dată: arăta ca după război. Sângele cald îi curgea din abundenţă din rana încă deschisă, tălpile îi erau atacate de bucăţi mici de cioburi care i-au străpuns prin pielea fină, intrând adânc în carne şi care îi sporeau durerea cu fiecare secundă, cu fiecare pas nesigur pe care evita să îl facă. Până şi chipul atât de gingaş, atât de alb şi fără imperfecţuni îi era brăzdat de dungi roşii, usturătoare.
După acest schimb de replici tăioase, între cei doi, Sakura şi unchiul său, se lăsă o linişte deplină, semn că firea lor încăpăţânată nu avea de gând să le permită să vorbească unul cu celălalt. Cei doi arătau ca nişte copii îmbufnaţi care tocmai s-au certat pe o jucărie aiurită; dar aceşti doi copii mari erau răniţi şi trebuia să se ajute unul pe celălalt, chiar dacă nu voiau să admită. Iar această linişte sumbră nu era deranjată decât de sunetul picurilor de sânge care loveau încet podeaua. Privirea stupefiată a lui Thomas se îndreptă spre picioarele nepoatei sale, unde se formase o micuţă baltă de sânge, apoi alunecă încet spre braţul său inert, rigid, lipsit parcă de viaţă, care încă strângea cu putere bucata de lemn. Sângele călduţ al fetei îi aluneca cu rapiditate în jos pe mână, bluza cea neagră şi largă pe care o purta neputând să stopeze sângerarea masivă.
- Lasă chestia aia din mână şi aşează-te pe canapea! Trebuie să mă uit la rana ta.
Sakura era pierdută în gânduri, cuprinsă de furie şi aproape că uitase de durerea ce îi străfulgerea braţul şi o determina să se chirceasă de durere. Dădu uşor din cap în semn de aprobare şi lăsă ca bucata de ramă să îi scape din mână. Făcu un pas, lăsându-şi toată greutatea pe piciorul rănit. O durerea apăsătoare îi străbătu trupul; tot corpul rănit şi bătut mai ceva ca un covor înaintea zilelor de sărbătoare, o ardea, îi părea că corpul îi este împânzit de răni sângerânde cauzate de o ploaie violentă de cuţite. Îşi simţi deodată trupul mult prea greu, capul o durea şi ochii îi jucau feste; abia mai reuşea să distingă ceva prin pânza ceţoasă care îi acoperea ochii. Într-un final corpul i-a cedat. Simţi din plin durerea provocată la contactul puternic cu podeaua. Simţi cum tâmpla îi svâcneşte din cauza durerii. Tuşii stins, apoi avu senzaţia că se scufună în întuneric, într-un întuneric nemilos, atât de dureros.

*

Era pierdută, înconjurată de un întuneric apăsător, îi părea că inima i s-a oprit. Se vedea pe sine; fugea cu disperare, chipul îi era schimonosit de durere şi frică pentru propria viaţă. Buzele vineţii îi tremurau uşor, iar respiraţia îi era întretăiată. Vântul sufla tăios şi îi lovea cu putere pielea uscată. Era înconjurată de întuneric, fugea de el urmărind cu disperarea o urmă de lumină îndepărtată. Picioarele obosite abia mai înaintau, dar tot efortul părea în zadar; raza de lumină pălea cu fiecare secundă, iar ea era tot mai departe de salvarea ei. Simţea cum fiecare picătură de viaţă îi părăseşte trupul atât de extenuat. Se opri în loc; avea ochii mijiţi, încercând să distingă ceva prin negura ce o înconjura. Oftă uşor, apoi îşi duse mâna la frunte pentru a-şi şterge sudoarea rece precum gheaţa. Atunci îşi observă paloarea pielii, observă cum contururile sale se sţerg încet, devin una cu smoala ce o înconjoară. Voia să ţipe, dar vocea ei era pierdută, atât de slabă încât abia o putea auzi.
Dintr-o dată simţi cum nişte ochi arzători o aţintesc, încercând parcă să pătrundă în sufletul ei, în fiinţa ei şi să îi descopere cele mai ascunse secrete, să pună stăpânire pe sufeltul său. Auzi un strigăt puternic şi ascuţit ce făcea ca aerul din jurul ei să vibreze. Se ghemui la pământ şi îşi acoperi urechile cu palmele, însă sunetul nu se oprea, ci, din contră, devea tot mai asurzitor. Lacrimile începură să-i curgă şiroaie pe chip, iar respiraţia îi deveni din ce în ce mai grea. Percepu un râset forţat, care îi dădea fiori pe şirea spinării şi îi făcea greaţă. Era un râset nebun, care răsuna precum un ecou în capul său, în minte ei confuză. Într-un final, se prăbuşi la pământ şi strânse cu putere din ochi în încercarea de a alunga tot. Atunci auzi o voce slabă, precum o şoaptă, care îi striga cu disperare numele. Sakura; aproape că îşi uitase propriul nume, aproape că uitase cine era de fapt. Dar, încă nu îşi putea aminti, cine era de fapt!?

**

Deshise brusc ochii, dar o lumină orbitoare o făcu să-i închidă la loc. Era încă cunfuză din cauza coşmarului în care fusese capturată. Încă avea ochii închişi, astfel că mintea începu să-i joace din nou feste. Într-o fracţiune de secună văzu cum o mână tremurătoare, atât de albă şi parcă lipsită de viaţă părăseşte întunericul din mintea ei, încercând să o prindă, încercând să îi ceară ajutorul. Recunoscu pe acea mână sinistră verigheta tatălui său, iar un fior rece îi străbătu corpul. Cuprinsă de frică, îşi aminti că tot ce trebuia să facă e să deschidă ochii.
Întoarse uşor capul ca lumina să nu o mai deranjeze şi deschise încet ochii. Însă vederea ei era slabă, iar ochii îi erau acoperiţi parcă de o pânză groasă. Auzi vocea caldă a unchiului său, însă nu putea să înţeleagă tumultul de cuvinte pe care acesta le rostea.
Clipi des, şi încet, încet reuşi să distingă chipul îngrijorat al lui Thomas. Înghiţii în gol şi schiţă un zâmbet forţat, slab. Îşi aminti de rănile sale şi duse instinctiv mâna la rana de la braţ. Rana era pansată, iar durerea se atenuase. Ştia sigur că glonţul îi rămase în braţ, blocat probabil de muşchi din drumul său spre os. Asta însemna că Thomas a scos glonţul, asta, bineînţeles, dacă a realizat că era acolo. Încercă să se ridice, dar fu oprită de braţele puternice ale unchiului său care o obligară să se aşeze din nou.
- Să ştii că pot să merg, îi spuse Sakura cu răceala sa obişnuită.
- Ai stat inconştientă apropare toată ziua. Nu o să te las să pleci decât după o odihnă bună.
- Ei, bine, eu nu vreau să rămân aici. Aş putea să te dau în judecată pentru sechestru.
Tomas râse slab. Dădu uşor din cap şi îşi încrucişă mâinile la piept. Îi răspunse cu un zâbet larg pe faţă şi cu sarcasmul care îl caracteriza atât de bine.
- Serios, să mă dai în judecată? Realizezi că aş câştiga procesul din prima, nu? Râse din nou.
- Ha, ha, ha, ce să spun!
După câteva momente în care îşi dădu silinţa să pară îmbufnată şi nu spuse niciun cuvânt, Sakura se întoarse cu chipul spre unchiul său care stătea aşezat pe un scaun în faţa ei şi nu făcea altceva decât să o privească şi să pară amuzat. Îi spuse cu hotărâre că trebuie să ajungă acasă; probabil că mama ei îşi făcea griji pentru ea.
- Nu fi copilă. Samantha a uitat de mult de tine.
- Asta nu e adevărat...Bine, probabil că e adevărat în mare parte. Nu ai de unde să ştii că a băut atât şi azi.
- Spune-mi o singură zi în care nu a fost beată moartă şi nu s-a drogat peste măsură de la moarte lui Jared?
Nu se aşteptase la un astfel de răspuns dur din parte unchiului său. Voia să protesteze, dar realiză că nu ar avea niciun rost. Îşi coborî privirea în pământ, apoi se trânti la loc pe canapeaua din camera de zi şi încercă să adoarmă. Înaintă de a închide ochii îi ceru unchiului său să stingă becul; acesta se conformă şi o îndemnă cu o grijă părintească să doarmă.

***

Se ridică brusc în şezut. Îşi roti ochii prin încăpere în căutarea ceasului electronic de pe perete. Era trecut de miezul nopţii, iar unchiul său adormise cufundat într-un fotoliu negru din apropiere. Abia atunci reuşi să remarce bandajul de la piciorul lui stâng, cel pe care el îl lovise. Simţi o urmă slabă de remuşcare, dar, care se evaporă imediat ce îi veni în minte imaginea sa de tot râsul, imediat ce îşi reaminti durerea provocată de glonţul din mâna sa şi de cioburile care i-au rănit trupul. Se ridică cu grijă de pe canapea şi păşi încet. Rănile de la tălpi o dureau îngrozitor, dar era o durere suportabilă.
Merse mai apropare de unchiul său pentru a verifica dacă doarme cu adevărat. Da, dormea şi părea atât de liniştit acum că nu mai trăncănea aiurea şi nu o mai tachina necontenit pe Lorelai; sau cel puţin aşa i se părea ei. Se apropie şi mai mult şi depuse un sărut gingaş pe obrazul bărbatului, îi mai privi o dată cu duioşie, apoi se îndreptă în linişe spre uşă. Însă, chiar când credea că scăpase şi mai avea doar câţiva paşi până la ieşire, lumina inundă încăperea. "Fir-ar, m-a prins!", gândi Sakura. Îngheţase pe loc şi strânse din ochi, fiind pregătită pentru o morală serioasă.
- Unde crezi că mergi, domnişoară?
Sakura oftă şi se întoarse încet pe călcâie pentru a da cu privirea de unchiul său care stătea în picioare, cu mâinile încrucişate la piept, cu o mină indignată şi supărată impregnată pe chip şi care dădea din picior cu nervozitate. Sakura îl privi cu amuzament şi rosti:
- Nu crezi că replica asta e deja prea veche? Adică, e ruptă dintr-un film de tot râsul, pe bune, câtă originalitate - îşi dădu ochii peste cap, apoi continuă - Şi, dacă nu era evident, merg acasă.
Thomas oftă la rândul său şi se destinse. Îi spuse cu lejeritate că poate pleca, ceea ce, bineînţeles că o miră într-o oarecare măsură pe Sakura. Apoi adăugă, pe aceelaşi ton, că trecuse cu bine şi de acestă ultimă probă şi că avea deplină înredere în ea. Sakura se emoţionă uşor la auzul acestor cuvinte şi se apropie de unchiul său. Îl îmbrăţişă cu căldură şi îi mulţumi pentru tot ajutorul. După aceast scurt episod emoţionant, Sakura deveni din nou rigidă şi se îndepărtă cu delicateţe. Thomas păru uşor dejamăgit; simţea că o pierde din ce în ce mai mult cu fiecare zi ce trecea. Îşi ascunse însă sentimentele contradictorii şi grijle care îl măcinau şi spuse:
- Bine acum, eşti pregătită pentru acţiune adevărată?
- M-am născut pregătită, răspunse Sakura cu hotărâre. Vom jefui noul muzeu de artă, nu-i aşa?
Thomas dădu din cap în semn afirmativ şi îi ceru să se odihnească cât de mult putea în această săptămână. Apoi, cei doi îşi luaseră rămas bun, iar Sakura ajunse într-un final la uşă. Chiar în momentul în care apăsa pe clanţă îl auzi pe unchiul său; se pare că realizase în sfârşit de unde provenea lemnul cu care îl lovise. Tabloul lui preferat era de mult numai bucăţele. Ieşi afară înainte ca unchiul său să vină după ea. Se pare că îi era datoare cu o nouă monstrozitate pe care s-o poată atârna pe perete.

----------------------------------

Capitol de umplutură- scuze de întârzire şi scuze pentru lipsa acţiunii. Promit să mă revanşez în următorul capitol.

Subiect: Re: The whisper of my black rose Mier 23 Apr 2014, 23:46

Heiii ^^

Îmi pare foarte rău că nu am reuşit să ajung mai devreme. Ficul chiar este reuşit, mai ales că ştii că mie îmi plac la nebunie ficurile horror/poliţiste, este genul meu preferat :-)

Îmi place limbajul pe care îl foloseşti şi descrierea care se îmbină frumos cu acţiunea. Ai o idee interesantă şi sunt curioasă să văd cum o să evolueze pe parcurs. Ţine-mă la curent cu următorul capitol.
Ne vedem atunci ^^

Citat :: Capitolul 4

- Firar! ("Fir-ar")Ştii, chiar nu era nevoie să îmi rupi piciorul!
- Ştii, chiar nu era nevoie să mă împuşti în mână! Adică, uită-te la mine şi uită-te la tine; arăt ca după război, aşa că zi mersi că nu ai păţit-o mai rău!

Sakura era indignată, furiosă. Avea dreptate şi de această dată: arăta ca după război. Sângele cald îi curgea din abundenţă din rana încă deschisă, tălpile îi erau atacate de bucăţi mici de cioburi care i-au străpuns prin pielea fină, intrând adânc în carne şi care îi sporeau durerea cu fiecare secundă, cu fiecare pas nesigur pe care evita să îl facă. Până şi chipul atât de gingaş, atât de alb şi fără imperfecţuni îi era brăzdat de dungi roşii, usturătoare.

După acest schimb de replici tăioase,(fără virgulă) între cei doi, Sakura şi unchiul său, se lăsă o linişte deplină, semn că firea lor încăpăţânată nu avea de gând să le permită să vorbească unul cu celălalt. Cei doi arătau ca nişte copii îmbufnaţi(,) care tocmai s-au certat pe o jucărie aiurită; dar aceşti doi copii mari erau răniţi şi trebuia să se ajute unul pe celălalt, chiar dacă nu voiau să admită. Iar această linişte sumbră nu era deranjată decât de sunetul picurilor de sânge care loveau încet podeaua. Privirea stupefiată a lui Thomas se îndreptă spre picioarele nepoatei sale, unde se formase o micuţă baltă de sânge, apoi alunecă încet spre braţul său inert, rigid, lipsit parcă de viaţă, care încă strângea cu putere bucata de lemn. Sângele călduţ al fetei îi aluneca cu rapiditate în jos(,) pe mână,(Punct, iar propoziția următoare sub forma asta: Bluza cea neagră și largă pe care o purta, nu putea să stopeze sângerarea masivă.) bluza cea neagră şi largă pe care o purta neputând să stopeze sângerarea masivă.

- Lasă chestia aia din mână şi aşează-te pe canapea! Trebuie să mă uit la rana ta.

Sakura era pierdută în gânduri, cuprinsă de furie şi aproape că uitase de durerea ce îi străfulgerea (”străfulgera”) braţul şi o determina să se chirceasă de durere. Dădu uşor din cap în semn de aprobare şi lăsă ca bucata de ramă să îi scape din mână. Făcu un pas, lăsându-şi toată greutatea pe piciorul rănit. O durerea (”durere”) apăsătoare îi străbătu trupul; tot corpul rănit şi bătut mai ceva ca un covor înaintea zilelor de sărbătoare, o ardea, îi părea că ~~corpul~~ (Corpul, trupul, iarăși corpul. E OK să descrii cât mai bine, dar nu peste măsură, în special când este vorba de aceeași chestie reluată.) îi este împânzit de răni sângerânde cauzate de o ploaie violentă de cuţite. Îşi simţi deodată trupul mult prea greu, capul o durea şi ochii îi jucau feste; abia mai reuşea să distingă ceva prin pânza ceţoasă ~~care îi acoperea ochii.~~ (”care îi îngreuna vederea” Astfel am evitat repetiția substantivului ”ochii”.)Într-un final(,) corpul i-a cedat. Simţi din plin durerea provocată la contactul puternic cu podeaua. Simţi(Altă repetiție. E OK să folosești aceleași cuvinte, dar nu într-un interval atât de scurt și nici atât de des.) cum tâmpla îi svâcneşte din cauza durerii. Tuşii stins, apoi avu senzaţia că se scufună în întuneric, într-un întuneric nemilos, atât de dureros.

*

Era pierdută, înconjurată de un întuneric apăsător, îi părea că inima i s-a oprit. Se vedea pe sine; fugea cu disperare, chipul îi era schimonosit de durere şi frică pentru propria viaţă. Buzele vineţii îi tremurau uşor, iar respiraţia îi era întretăiată. Vântul sufla tăios şi îi lovea cu putere pielea uscată. Era înconjurată de întuneric, fugea de el(,) urmărind cu disperarea (”disperare”) o urmă de lumină îndepărtată. Picioarele obosite abia mai înaintau, dar tot efortul părea în zadar; raza de lumină pălea cu fiecare secundă, iar ea era tot mai departe de salvarea ei. Simţea cum fiecare picătură de viaţă îi părăseşte trupul atât de extenuat. Se opri în loc; avea ochii mijiţi, încercând să distingă ceva prin negura ce o înconjura. Oftă uşor, apoi îşi duse mâna la frunte pentru a-şi şterge sudoarea rece precum gheaţa. Atunci îşi observă paloarea pielii, observă cum contururile sale se sţerg încet, devin una cu smoala ce o înconjoară. Voia să ţipe, dar vocea ei era pierdută, atât de slabă încât abia o putea auzi.

Dintr-o dată simţi cum nişte ochi arzători o aţintesc, încercând parcă să pătrundă în sufletul ei, în fiinţa ei şi să îi descopere cele mai ascunse secrete, să pună stăpânire pe sufeltul său. Auzi un strigăt puternic şi ascuţit ce făcea ca aerul din jurul ei să vibreze. Se ghemui la pământ şi îşi acoperi urechile cu palmele, însă sunetul nu se oprea, ci, din contră, devea tot mai asurzitor. Lacrimile începură să-i curgă şiroaie pe chip, iar respiraţia îi deveni din ce în ce mai grea. Percepu un râset forţat, care îi dădea fiori pe şirea spinării şi îi făcea greaţă. Era un râset nebun, care răsuna precum un ecou în capul său, în minte ei confuză. Într-un final, se prăbuşi la pământ şi strânse cu putere din ochi în încercarea de a alunga tot. Atunci auzi o voce slabă, precum o şoaptă, care îi striga cu disperare numele. Sakura; aproape că îşi uitase propriul nume, aproape că uitase cine era defapt (”de fapt”). Dar, încă nu îşi putea aminti, cine era defapt(” de fapt”)!?

**

Deshise (”deschise”) brusc ochii, dar o lumină orbitoare o făcu să-i închidă la loc. Era încă cunfuză din cauza coşmarului în care fusese capturată. Încă (Repetiție.)avea ochii închişi, astfel că mintea începu să-i joace din nou feste. Într-o fracţiune de secună (”secundă”) văzu cum o mână tremurătoare, atât de albă şi parcă lipsită de viaţă părăseşte întunericul din mintea ei, încercând să o prindă, încercând să îi ceară ajutorul. Recunoscu pe acea mână sinistră verigheta tatălui său, iar un fior rece îi străbătu corpul. Cuprinsă de frică, îşi aminti că tot ce trebuia să facă e să deschidă ochii.

Întoarse uşor capul ca lumina să nu o mai deranjeze şi deschise încet ochii. Însă vederea ei era slabă, iar ochii îi erau acoperiţi parcă de o pânză groasă. Auzi vocea caldă a unchiului său, însă nu putea să înţeleagă tumultul de cuvinte pe care acesta le rostea.

Clipi des,(fără virgulă) şi încet, încet reuşi să distingă chipul îngrijorat al lui Thomas. Înghiţii în gol (”Înghiți în sec”)şi schiţă un zâmbet forţat, slab. Îşi aminti de rănile sale şi duse instinctiv mâna la rana (Aici, în loc de ”rană” puteai folosi ”leziune” pentru a evita repetiția. Folosește sinonime atunci când observi repetițiile.) de la braţ. Rana (Uite, iarăși apare ”rană”. A treia oară în două propoziții.) era pansată, iar durerea se atenuase. Ştia sigur că glonţul îi rămase în braţ, blocat probabil de muşchi din drumul său spre os. Asta însemna că Thomas a scos glonţul, asta, bineînţeles, dacă a realizat că era acolo. Încercă să se ridice, dar fu oprită de braţele puternice ale unchiului său care o obligară să se aşeze din nou.

- Să ştii că pot să merg, îi spuse Sakura cu răceala sa obişnuită.
- Ai stat inconştientă apropare("aproape") toată ziua. Nu o să te las să pleci decât după o odihnă bună.
- Ei, bine, (”Ei bine”, fără virgulă.)eu nu vreau să rămân aici. Aş putea să te dau în judecată pentru sechestru.

Tomas râse slab. Dădu uşor din cap şi îşi încrucişă mâinile la piept. Îi răspunse cu un zâbet (”zâmbet”)larg pe faţă şi cu sarcasmul care îl caracteriza atât de bine.

- Serios, să mă dai în judecată? Realizezi că aş câştiga procesul din prima, nu? Râse din nou.
- Ha, ha, ha, ce să spun!

După câteva momente în care îşi dădu silinţa să pară îmbufnată şi ~~nu spuse niciun cuvânt~~ (”și să nu spună niciun cuvânt”), Sakura se întoarse cu chipul spre unchiul său care stătea aşezat pe un scaun în faţa ei şi nu făcea altceva decât să o privească şi să pară amuzat. Îi spuse cu hotărâre că trebuie să ajungă acasă; probabil că mama ei îşi făcea griji pentru ea.

- Nu fi copilă. Samantha a uitat de mult de tine.
- Asta nu e adevărat...Bine, probabil că e adevărat în mare parte. Nu ai de unde să ştii că a băut atât şi azi.
- Spune-mi o singură zi în care nu a fost beată moartă şi nu s-a drogat peste măsură de la moarte (”moartea”) lui Jared?

Nu se aşteptase la un astfel de răspuns dur din parte unchiului său. Voia să protesteze, dar realiză că nu ar avea niciun rost. Îşi coborî privirea în pământ, apoi se trânti la loc pe canapeaua din camera de zi şi încercă să adoarmă. Înaintă (”înainte”) de a închide ochii îi ceru unchiului său să stingă becul; acesta se conformă şi o îndemnă cu o grijă părintească să doarmă.

***

Se ridică brusc în şezut. Îşi roti ochii prin încăpere în căutarea ceasului electronic de pe perete. Era trecut de miezul nopţii, iar unchiul său adormise cufundat într-un fotoliu negru din apropiere. Abia atunci reuşi să remarce bandajul de la piciorul lui stâng, cel pe care el îl lovise. Simţi o urmă slabă de remuşcare, dar,(fără virgulă) care se evaporă imediat ce îi veni în minte imaginea sa de tot râsul, imediat ce îşi reaminti durerea provocată de glonţul din mâna sa şi de cioburile care i-au rănit trupul. Se ridică cu grijă de pe canapea şi păşi încet. Rănile de la tălpi o dureau îngrozitor, dar era o durere suportabilă.

Merse mai apropare (”aproape”)de unchiul său pentru a verifica dacă doarme cu adevărat. Da, dormea şi părea atât de liniştit acum că nu mai trăncănea aiurea şi nu o mai tachina necontenit pe Lorelai; sau cel puţin aşa i se părea ei. Se apropie şi mai mult şi depuse un sărut gingaş pe obrazul bărbatului, îi mai privi o dată cu duioşie, apoi se îndreptă în linişe spre uşă. Însă, chiar când credea că scăpase şi mai avea doar câţiva paşi până la ieşire, lumina inundă încăperea. "Firar, (”fir-ar”) m-a prins!", gândi Lorelai. (Lorelai? Bănuiesc că-i postat și cu alte personaje și ai uitat să le schimbi numele.) Îngheţase pe loc şi strânse din ochi, fiind pregătită pentru o morală serioasă.

- Unde crezi că mergi, domnişoară?

Sakura oftă şi se întoarse încet pe călcâie(,) pentru a da cu privirea de unchiul său care stătea în picioare, cu mâinile încrucişate la piept, cu o mină indignată şi supărată impregnată pe chip şi care dădea din picior cu nervozitate. Lorelai (Lorelai... again.)îl privi cu amuzament şi rosti:

- Nu crezi că replica asta e deja prea veche? Adică, e ruptă dintr-un film de tot râsul, pe bune, câtă originalitate - îşi dădu ochii peste cap, apoi continuă - Şi, dacă nu era evident, merg acasă.

Thomas oftă la rândul său şi se destinse. Îi spuse cu lejeritate că poate pleca, ceea ce, (fără virgulă)bineînţeles că o miră într-o oarecare măsură pe Sakura. Apoi adăugă, pe aceelaşi ton, că trecuse cu bine şi de acestă ultimă probă şi că avea deplină înredere în ea. Lorelai (”Sakura”) se emoţionă uşor la auzul acestor cuvinte şi se apropie de unchiul său. Îl îmbrăţişă cu căldură şi îi mulţumi pentru tot ajutorul. După aceast scurt episod emoţionant, Lorelai (”Sakura”)deveni din nou rigidă şi se îndepărtă cu delicateţe. Thomas păru uşor dejamăgit; simţea că o pierde din ce în ce mai mult cu fiecare zi ce trecea. Îşi ascunse însă sentimentele contradictorii şi grijle care îl măcinau şi spuse:

- Bine acum, eşti pregătită pentru acţiune adevărată?
- M-am născut pregătită, răspunse Sakura cu hotărâre. Vom jefui noul muzeu de artă, nu-i aşa?

Thomas dădu din cap în semn afirmativ şi îi ceru să se odihnească cât de mult putea în această săptămână. Apoi, cei doi îşi luaseră rămas bun, iar Sakura ajunse într-un final la uşă. Chiar în momentul în care apăsa pe clanţă îl auzi pe unchiul său; se pare că realizase în sfârşit de unde provenea lemnul cu care îl lovise. Tabloul lui preferat era de mult numai bucăţele. Ieşi afară înainte ca unchiul său să vină după ea. Se pare că îi era datoare cu o nouă monstrozitate pe care s-o poată atârna pe perete.

Efectul titlului asupra mea a fost slăbuț și sună mult mai bine în limba română. Îmbină o oarecare eleganță a florii cu misterul, dar, aceeași situație, nu captează. Se află la un nivel mediu la însemnătate, în rest cam banal.
Până în prezent, ideea a fost dezvoltată anost și mi-a menținut interesul scăzut. Ai fost previzibilă, nu mi-a luat mai mult de câteva secunde, la început, când a plecat tatăl său, să îmi dau seama că el va muri și Sakura se va transforma într-o persoană fără inimă și care dorește răzbunare. Intenția ta a fost bună, dar nu a avut succes. Ai nevoie de altceva, multă originalitate. Ai șansa să te ridici, fiindcă Sasuke încă nu și-a făcut apariția, iar altă chestie previzibilă, dacă am dreptate, este că el va fi ucigașul sau personaj negativ. Sper să mă înșel, idk, dar ar fi bine să scoți probabilitatea menționată de mine din posibilitate. În unele momente ai amplificat peste măsură condiția umană, ceea ce, decât în excepția în care ficul se încadrează în genul Science-Fiction, nu e de bun gust. De exemplu atunci când a prins săgeata cu mâna. E OK să o conturezi precum o eroină, femeia perfectă, dar nu prin exagerare.
Problema la descriere este că tinzi să explici amănunțit o chestie pe care, peste două propoziții, o reiei și o explici iarăși prin alte cuvinte. Este partea care plictisește și oferă impresia că acțiunea este reținută, blocată în timp. Îți dau ca exemplu partea cu durerea, după ”joaca” cu unchiul. Descrierea predomină în stilul tău, în special cea emoțională. Cea de tip portret este slăbuță și cam lipsește. O poți aborda după și printre replicile personajelor:

Varianta originală.

Citat :: - Să ştii că pot să merg, îi spuse Sakura cu răceala sa obişnuită.
- Ai stat inconştientă apropare toată ziua. Nu o să te las să pleci decât după o odihnă bună.
- Ei, bine, eu nu vreau să rămân aici. Aş putea să te dau în judecată pentru sechestru.

Varianta mea (nu știu ce nume să pun).

Citat :: - Să ştii că pot să merg, îi spuse Sakura cu răceala sa obişnuită.
Irișii căpătaseră o culoare mai deschisă decât de obicei, inundați de lumina artificială și puternică a becului. Globii oculari erau acoperiți de mici rețele de vase de sânge și îl priveau pe Thomas cu răceală.
- Ai stat inconştientă aproape toată ziua. Nu o să te las să pleci decât după o odihnă bună.
Își păstră expresia dură, pășind apoi tăcut și sumbru în liniște. Câteva cute în brăzdau pielea în extremitățile ochilor și pe frunte, riduri ce îi trădau vârsta înaintată. Îmbătrânea frumos, totuși.
- Ei bine, eu nu vreau să rămân aici. Aş putea să te dau în judecată pentru sechestru.

    Aș fi vrut să găsesc detalii și cu privire la încăpere, după ce deschise ochii și în alte momente de acest gen. Ajută cititorul să aibă o imagine cât mai clară a ceea ce vrei să expui.
    Acțiunea decurge lent, nu a fost grăbită niciodată și este Ok, cu excepția cazurilor în care există prea multă descriere, acolo dispare acțiunea. Cu privire la dialog, ei bine, trebuie să muncești la el, la calitate. Replicile sunt slăbuțe, în ciuda faptului că scopul lor este să provoace incitație și să creeze tensiune între personaje. Nu sunt gândite bine, ironia/sarcasmul slăbuțe. Exprimarea este puțin peste medie, ai câteva greșeli, printre care se enumeră repetițiile, chiar în top. Ai grijă cu ele, strică destul de multe. Cum am spus prin corectarea capitolului, pe undeva, înlocuiește cu sinonime sau pur și simplu elimină cuvântul care se repetă atunci când este la fel cu sau fără el. Fii mai atentă și la cuvinte, ai destul de multe greșeli de tastare și câteva în ceea ce privește forma lor. Am observat și mici dificultăți în folosirea virgulei, dar le poți rezolva aici
Estetica, well, este stricată de acele spații între paragrafe și între replici și narațiune. Este drăguț fontul, dar cam mare și gros, cred că Verdana ar arăta mult mai bine, mărimea 12-13, în special când vei renunța la spațiile acelea.
    Cam atât, dacă ai vreo întrebare/nelămurire, îmi poți da un mesaj privat oricând. Baftă, o seară bună și îmi cer scuze pentru întârziere!

Deci este fantastic .De greseli nu te ingrijora fiindca in timp se remediaza .Spor la treaba in continuare si vino cu next-ul .Mesic pentru anunt .pupi.

Anterior în The whisper of my black rose: După ce tatăl său este ucis de un criminal în serie, Sakura doreşte răzbunarea. Unchiul său, fost spion american, o antrenează pentru a se putea apăra. Ultimul "examen" pe care Sakura trebuie să-l susţină este legat de jefuirea unui muzeu.

Capitolul 5

"Cel mai uşor lucru e să răneşti sufletul cuiva, căci sufletul umblă desculţ şi paşii lui culeg toţi spinii unei zile" - Gabriel Liiceanu

Se uita chiorâş la bărbatul din drapta sa, parcă nevenindu-i să credă că astfel de oameni chiar pot exista. Îi analiză cu atenţie tatuajele care păreau că se extind precum o apă curgătoare pe tot corpul, iar ochii îi rămăseseră aţintiţi asupra unui cod numeric imprimat pe antebraţul mâinii drepte. Privirea îi urcă apoi spre barba căruntă, pe care se păstrau încă ultimele rămăşiţe ale prânzului său, spre ochelarii fumurii pe care îi purta pe vârful capului, chiar deasupra unei bandane cu imprimeuri ciudate. Apoi realiză că poate făcu o greşeală urcând în maşină cu acest om trecut cu vreo două decenii de vârsta mijlocie, cu o atitudine impetuasă, uşor irascibil şi morocănos la prima vedere. Dar, pentru numele lui Dumnezeu, se afla împreună cu nepoata să în mijlocul pustiiului, pe o autostradă neumblată, iar singura sursă de civilizaţie se afla la mai mult de 20 de kilometri depărtare!
- Thomas!
Vocea lui Sakura îl aduse din nou în faţa realităţii, asta şi puterea cu care aceasta lovi scaunul. Observă că bătrânul se uita la el cu o figură iritată, chiar nervoasă, prin oglinda retrovizorie. Colţurile gurii îi erau uşor plecate, iar cutele din jurul ochiilor se accentuaseră. Putea jura că bărbatul, Jerry, după cum se prezentase, strângea cu putere din dinţii înveliţi cu o foiţă subţire de metal; se pare că cuiva îi displăcea ca un necunoscut să-l analizeze cu neobrăzare.
Evită privirea iritată a omului şi întoarse capul spre nepoata sa. Dorea să scape din această situţie jenantă, iar primul lucru care îi veni în mine fu să înceapă o scurtă conversaţie cu nepoata sa. Deschise gura pentru a arunca una din replicele sale pline de sarcasm, dar Sakura îl opri chiar de la primul cuvânt.
- Nici să nu te gândeşti! Ţi-am spus să nu vorbeşti cu mine; doar nu crezi că am uitat deja că din cauza ta s-au întâmplat toate, nu?
Rămase aşa cum îl oprise: cu gura întredeschisă, cu ochii măriţi şi cu o figură tâmpă întipărită pe chip. Scoase un oftat plin de dezamăgire şi, tot o dată, de resemnare. Apoi se întorse mecanic la privitul pe fereastră spre...nicăieri, în timp ce în minte i se închega imaginea acelei zile ghinioniste.

*

Îşi duse mâinile căuş la gură şi suflă încet, aşteptând ca aerul cald să îi dezmorţească degetele amorţite de frig. Dădea iritată din picior, dar sunetul tocului său lovind cimentul nu făcea decât să-i sporească nervozitatea. Nu putea să se abţină să nu verifice micul cadran aburit al ceasului din cinci în cinci minute, ceea ce îi sporea nerăbdarea şi îi seca încet şi ultima picătură de răbdare. Cincisprezece minute petrecute în frig la ora 7 dimineaţa, o haină subţire şi sunetul scâitor pe care alarma unei măşini din depărtare îl scotea necontenit erau reţeta potrivită pentru a zăpăci cu totul pe oricine şi, mai ales, a-l scoate din sărite. Simţea o nevoie nebună de-a da buzna în casă precum o tornadă şi de-al lua de-o ureche pe leneşul de unchiu-său, care, mai mult ca sigur, era încă în mijlocul patului.
Însă gândul la alarma de ultimă generaţie care putea trezi tot cartierul în doar câteva secunde, îi tăie din avânt. În plus, nu simţea deloc nevoia să fie electrocutată. Astfel petrecu încă cinci minute lungi, aşteptând parcă ca un meteor să lovească casa- în acel moment posibilitatea ca un meteorit să o radieze de pe faţa pământului îi părea mai mare decât posibilitatea ca Thomas să îţi facă apariţia pe acea uşă pe care ea o pironea cu privirea. Telefonele erau inutile, la fel şi zecile de pietre pe care le aruncase în geamurile de la primul etaj.
Îşi luă avânt pentru a arunca încă o piatră, de data aceasta în uşă. Urmări cu privirea cum piatra cea mai mare pe care o găsise îşi urmează traiectoria spre uşă, apoi, când era atât de aproape de geamul subţire al uşii metalice, aceasta se deschise rapid, iar piatra nu îşi mai atinse ţinta. În prag îşi făcu apariţia Thomas cu un zâmbet tâmp pe faţa trasă, cu cearcăne evidente sub ochii atât de calzi şi cu părul ciufulit de la somn. Ducea cu sine o geantă mare de voiaj din fâş şi, spre deosebire de nepoata sa, era îmbrăcat în haine groase, de iarnă.
- Sper că nu am întârziat, spuse Thomas cu nonşalanţă în momentul în care o zări pe Sakura cu o privire uimită întipărită pe chip.
Drept răspuns, aceasta îşi dădu ochii peste cap şi se roti înapoi pe călcâie. Se gândea cum ar fi fost dacă piatra aceea îl nimerea pe Thomas. Buzele îi formară un mic zâmbet răutăcios.
Aceea era ziua cea mare, ziua când îşi va dovedi ei însăşi că poate să se răzbune. Asta era lucrul pe care şi-l dorea cel mai mult, iar simplul gând la răzbunare îi făcea trupul să freamăte. Îşi dorea să simtă gustul răzbunării, să privească cum ucigaşul tatălui său îşi dău ultima suflare cerând îndurare; fiecare părticică din ea dorea să îl vadă umilindu-se pe cel care i-a distrus viaţa, îşi dorea să-l strivească ca pe-un gândac.
Se aprorie de garajul din spatele casei împreună cu Thomas. O dată ce echipamentul fu urcat în portbagajul maşinii argintii, sunetul supărat al motorului inundă încăperea, iar maşina porni lin pe asfaltul acoperit de un stat subţire de pojghiţă lucioasă.

**

Soarele urcase pe bolta cerească, dar razele lui slabe abia reuşeau să străbată prin pătura groasă de ceaţă. Îşi concentră atenţia asupra peisajului de afară, peisaj ce i se păru atât de sinistru prima dată. Copacii erau înmuguriţi în ciuda frigului de afară, dar ramurile lor goale arătau precum nişte ghiare ascuţite, negre precum norii dinaintea furtunii, gata să îţi străpungă pielea fină de pe obraz şi să îţi lase nişte urme adânci, însângerate şi usturătoare în carnea fragedă. Ghiarele se strângeau deasupra capului său, formând o boltă, încercând parcă să o prindă în cuşcă, în timp ce ceaţa densă, cenuşie ca blana unui şobolan slinos, era precum o pelerină pentru ramurile pline de cruzime, mascându-le prezenţa, ascunzându-le parcă în necunoscut. Singura lumină pe care o putea percepe venea de la farurile maşinii ce împrăşiau pe drumul pustiu raze gălbui, palide. Lumea întreagă i se părea brusc gri. Până şi pasărea singuratică ce zbura prin văzduhul acoperit de nori plumburi, i se păru un simplu punct negru care dansează frenetic în faţa sa pentru a întregi peisajul şi aşa destul de macabru.
Dar prima rază de soare străbătuse toate obstacolele şi ajunse victoriosă pe pământ. Apoi alta, şi alta, şi tot aşa până când crengile sinistre ale copaciilor au fost placate cu aur. Pământul din jurul lor părea că respiră, părea că se înăbuşeşte încet sub razele calde ale soarelui. Valuri albicioase se ridicau încet spre văzduh, învăluind încet trunchiurile scorojite ale copaciilor bătrâni. Apoi văzu altă culoare, iar universul alb- negru se prăbuşii încet, despicându-se în mii de bucăţele fine, chiar sub privirile sale adoratoare. Văzu iarba prospătă, fragedă, atât de verde încât o putea asemui cu frumuseţea şlefuită a smaraldului. Norii ce acaparau cerul deveniră dintr-o dată albi, puri, plăcuţi şi permiteau ca mici urme de albastru pur să se zărească precum nişte petice prin plapuma lor imaculată. Era frumos. Închise încet ochii şi lăsă că razele blânde ale soarelui să îi joace pe pleoapele închise. Apoi auzi ca prin vis un cântec liniştitor, precum o simfonie a marilor clasici. Cât de mult îi lipsise cântecul acela delicat pe care doar ele il puteau aduce...
Sakura se trezi din visarea sa, din clipa sa de linişte sufletească, când toate gândurile sale de răzbunare se pierduseră în nean de parcă nici nu ar fi existat, şi reveni la propria realitate. Era tot în maşină, era tot alături de Thomas şi era tot nerăbdătoare să ajungă la destinaţie. Maşina alerga lin pe şoseaua goală, însă kilometrii i se păreau că nu se mai termină. Aruncă o privire pripită la Thomas, însă acesta era prea concetrat la drum pentru ai observa privirea curioasă şi, în mare, plină de indispoziţie. Se afundă şi mai adânc în scaunul din dreapta, lăsându-şi corpul să se relaxeze, apoi închise din nou ochii şi aşteptă ca senzaţia aceea de dezmorţire, de căldură să îşi facă prezenţa o dată cu razele de soare de pe chipul său.

***

Aerul rece al nopţii îi pătrundea adânc în oase, o făcea să se înfioreze. Singura ei dorinţă era o ceaşcă mare de cafea aburindă pe care să o îndulcească, ca de obicei, cu 4 linguriţe de zahăr. Îi plăcea să-şi bea cafeaua foarte dulce; poate că era doar din vina vieţii sale mizerabile, atât de crude, atât de deformate, poate că acesta era singurul mod prin care aducea un strop de dulceaţă în acea lumea amară, în acel abis care o înconjura.
Vântul îi spulberă părul ce îi cădea în valuri pe umerii înguşti. Privirea îi era aţintită spre mica "uşă" din cupola de stică pe care stătea. Lumina argintie a lunii se avânta prin norii întunecaţi ce acopereau cu virtuozitate cerul şi mângâia cu blândeţe sticla incoloră ce îi reflecta lumina rece. Îşi prinse părul la repezeală şi îşi trase pe cap cagula. Chipul îi era ascuns, expresia era inexistentă, doar în ochii ce ardeau preacum o flacără roşiatică se putea citi tristeţea ce o mistuia pe dinăuntru.
Ochii îi sclipiră; era entuziasmată, emoţionată şi, tot o dată, nesigură. Văzu semnalul luminos ce venea de jos, chiar dedesuptul picioarelor sale. Îşi trase mănuşile din piele pe mâini, strânse încă o dată coarda de singuranţă şi se apropie de geamnul masiv din sticlă ce acoperea intrarea ei în muzeu. Îşi încordă muşchii pentru a mişca bucata de sticlă; nu se aşteptase să fie atât de greu de îndepărtat chiar şi atunci când balamalele şi încuietorile au fost îndepărtate.
Coborî încet pe frânghie, iar singur zbomot pe care îl putea distinge era cel scos de mănuşile sale în timp ce corpul îi aluneca încet în jos. Simţe cum adrenalina pune stăpânire pe fiecare părticică din trupul său, simţea cum inima îi pulsează din ce în ce mai mult sânge. Tensiunea îi crescuse, îi părea că aude un ţiuit supărător în ureche, iar primul său instinct a fost să verifice dacă alarma nu se declanşase. Broboane de sudoare rece îi acopereau fruntea, însă gustul pericolului era atât de săţios încât nu mai băga nimic în seamă.
Era atât de aproape de sticla mată ce îşi adăpostea regină mult iubită, cea pe care toţi o numeau "l'incomparable". Era cel mai frumos şi mai mare diamant pe care îl văzuse vreodată. Culoarea sa ca de chihlimbar era împrăştiată în jurul diamnatului precum o aură a binelui, precum razele fine ale soarelui.
Thomas avuse grijă ca alarmele din jurul pietrei să fie dezactivate. Tot ce trebuia să facă era să întindă mâna şi să taie sticla. Dar, în mod neprevăzător, tremura. Putea să ucidă o persoană cu o singură lovitură de cuţit fără să clipească măcar, avea o precizie uimitoare, atât de uimitoare încât lovise un diler de droguri chiar în aortă, dar nu putea să fure un simplu diamant! Îi era jena de sine înşăşi; displăcea acest sentiment, ura să se simtă neputinciosă, aşa că se adună, îşi puse gândurile în ordine, revenise la calml nestrămutat de-odinioră.
Înfăşură frânghia în jurul mâinii stângi şi apucă strâns de cuţiul de sticlă pe care îl ţinea în mână. Capătul cuţitului era din diamant neşlefuit, iar sticla, în ciuda grosimii sale, cedă uşor. Îşi avântă mâna prin gaura mică, perfect rotundă şi scoase cu grijă diamnatul ce părea că îşi pierde din frumuseţe când nu mai este învălui de lumina becului. Aruncă piatra în geanta pe care o purta în spate şi urcă înapoi pe frângia cenuşie.
Ajunsă într-un final pe acoperişul din sticlă, respiră uşurată. Prima ei spargere şi totul se terminase cu bine.
Sakura era gată să coboare pe scara de incendiu ruginită şi uşor şubredă, când un strigăt ascuţit tăie aerul şi răsună precum un ecou în liniştea sumbră a nopţii. Mării ochii de uimire, de spaimă şi se întoarse precum o furtună pe călcâi. Scurtă zarea din priviri, însă nu putea vedea nimic. Alt strigăt sfâşietor, desprins parcă din cele mai adânci gropi ale iadului, o făcu să se înfioreze, îi dădu fiori pe şirea spinării şi o trimise înapoi la imaginea devastatoare a tatălui său.
Se grăbi jos, unde găsi, chiar lângă capătul scărilor, o baltă mare, negricioasă, de sânge. Ridică privirea scârbită şi urmări dâra roşie, cleiosă ce pornea de la picioarele ei. Lângă un container de gunoi împuţit deasupra căruia bâzâiau supărător câteva muşte stătea sprijinit trupul inert al unui bărbat trecut de 40 de ani.
În locul ochiilor rămăseseră doar două găuri din care izvorea în continuare sânge. Unul din globurile oculare era aşezat pe umărul drept al cadavrului. Pupila era dilatată, mărită de spaimă şi o fixa pe ea, încercând parcă să-i pătrundă sub piele, să-i afle cele mai ascunse temeri şi secrete. Dar omul nu murise din cauza torturii sau a scoaterii ochilor. Îşi coborî privirea spre abdomenul însângerat. De sub cămaşa albă, sfâşiată se zărea o rană adâncă, mai degrabă o deschizătură inestetică în abdomen. Sângele încă clocotea, ieşind în valuri din despicătură, învăluind carnea neagră ca smoala din jurul tăieturii, şi lăsând la vedere o parte din organele interne care parcă pulsau. Un miros greţos, de acid, ajune până la ea şi îşi simţi stomocaul fremătând.
O senzaţie de oripilare o cuprinse imediat ce văzu piciorul stâng al cadavrului sau, mai degrabă, ce rămase din el. Percepu un uşor sfârâit, cam ca atunci când prăjeşti o bunacată de carne în mult ulei. Imediat urmă şi mirosul insuportabil, înăcăcios, care îi întoarse stomacul pe dos şi făcu ca mici picături de apă să i se strângă în colţurile ochiilor.
Putea zări prin bucăţile de material arse cum carnea neagră de pe gleznă se dezintegrează încet, lăsând la vedere osul alb. În jurul arsurii se forma o spumă uşor verzuie care sfârâia, iar acidul sulfuric continua să muşte cu foamete din carnea mortului.
Dar cel mai rău pentru Sakura era faptul că mortul, probabil un om de afaceri după îmbrăcăminte, avea dinţii hidoşi încleştaţi pe coada unui trandafir negru, plin de spini ascuţiţi care ajungeau la gingile corpului şi le făceau să sângereze încet. Pentru ea totul era înecat în sânge, chiar şi pe petalele trandafirului puntea zări mici stropi vişinii ce se scurgeau încet în jos.
Îşi feri privirea şi se dădu cu câţiva paşi în spate. Era îngrozită, terifiată, oripilată, dar toate aceste sentimente amestecate nu puteau acoperi vocea care ţipa încontinuu cu vocea sa subţire şi ascuţită: "Ură, răzbunare!" Asasinul îi scăpă printre degete; ar fi putut să îl prindă, să termine calvarul acolo, dar, în schimb, ea ce făcea? Se chinuia ca o (iertati-ma nu stiu ce vorbesc)ă să pună mâna pe un diamant pe care urma să-l returneze a doua zi! Lovi cu piciorul într-o ladă plină de farfurii sparte. Era furioasă, iar sunetul cioburilor ciocnindu-se nu îi amintea decât de modul în care şansa ei se spulberase, transformându-se în particule infime de praf. Furia se citea şi pe chipul său acoperit de cute. Sprâncenele îi erau strânse; dinţi îi erau înceştaţi atât de tare încât o durea. Dar cei mai grăitori erau ochii cuprinşi de o flacără aparte, care ardea puternic, precum un foc de tabără.
Auzi sirena scâitoare a maşinii de poliţie şi realiză că era timpul să-şi ea tălpăşiţa de acolo; ultimul lucru care mai lipsea era să i se pună îi spate toate crimele acelui ucigaş.

****

Dădu de Thomas la capătul străzii. Părea complet derutat şi privea aiurea. O urmărise pe Sakura din umbră, astfel că nu avea nevoie de explicaţii. Însă, el trebuia să dea nişte explicaţii.
- .Sakura...începu acesta timid, uşor nesigur. Maşina...
- Ştii ce, am avut o zi groznică! Nu vreau să te mai aud plângându-te de ceva, vreau doar să ajung acasă, aşa că hai o dată la maşină! i-o întoarse Sakura pe nerăsuflate.
- Asta încerc să-ţi spun, maşina mea a ars ca un chibrit câteva străzi mai încolo!
- Ce?! Sper că glumeşti!
-Arăt de parcă aş glumi? spuse Thomas plin de sarcasm.
Şi nu glumea, iar asta se vedea şi de pe faţa sa serioasă, după faptul că nu schiţa niciun zâmbet cât de mic. Bărbatul suspină încet la gândul că "iubita" sa luase foc, împrăştiind în jurul ei flăcări roşiatici, care se întindeau până sus, deasuprea blocurilor. Şi totul se întâplase într-un fel din cauza lui; el era cel care insistase ca jaful să aibă loc. Lăsa ca sentimenul de vinovăţie se pună stăpânire pe el în timp ce Sakura se învărtea în jurul unei axe invizibile, iar sentimentele dinăuntrul ei formau o tornată, ciocnindu-se cap în cap.

Cam atât pentru capitolul acesta.
Mii de scuze pentru întârziere, dar promit că ,după examnene, voi posta mai des. Mulţumesc mult pentru fiecare lectură.

Subiect: Re: The whisper of my black rose Mar 02 Sept 2014, 22:45

Buna !
Imi cer scuze pentru absenta indelungata.
Ultimele trei capitole au fost grozave, ador felul indetaliat in care descrii, iar evolutia Sakurei trebuie laudata, mai putin scaparea din ultimul capitol, se pare ca are probleme cu controlul sentimentelor.
Abia astept capitolul urmator si sper sa ma anunti cand il postezi.
Ja ne !
PS : Bafta la examene !

Subiect: Re: The whisper of my black rose Mar 16 Dec 2014, 08:08

FanFic SasuSaku inactiv.