Veste



Sakura POV

'Ahhh. Sunt așa de obosită!'
Stăteam la birou încă de la ora 6. Ceașca de cafea cu lapte era de mult goală, dar creierul meu încă striga după cofeină. Aveam nevoie de acea doză care să mă țină trează si capabilă de muncă. După ce am ștampilat ultimul act, am răsuflat ușurată, dar numai până când cineva a bătut în ușa biroului. Am spus un 'Intră' destul de plictisit, și m-am încruntat furios când am vazut-o. Ino Yamanaka, preferata șefului. Avea ca de obicei zâmbetul acela tâmp pe față. Foarte aranjată, cu o cămașă cu decolteu și fustă mai jos de genunchi și tocuri negre, bine dispusă și, bineînțeles, fără lipsă de oboseală. O secretară obișnuită, cum s-ar spune. A pășit grațios în încăpere, ținând în mâinile-i firave un teanc de hârtii. 
-Haruno! Sai-kun, vreau să spun șeful, a spus că vrea să te uiți pe aceste hârtiuţe. 
I-am făcut semn să le așeze pe birou, lângă teancul pe care deja îl revizuisem. S-a apropiat cu pași micuți și a chicotit, întrebându-ma dacă aș dori ceva. 'O altă viață!', am gândit eu.
- O cafea!
Dupa alte 3 ore de citit și verificat am terminat în sfârșit cu toate hârţogăraiele. O pauză era bine-meritată. Am băut ultima gură de cafea, amară din cauza zaţului, și m-am ridicat de pe scaunul de lemn dezmorţindu-mi picioarele. Înainte să ies din birou mi-am pus paltonul lung pe umeri, căci purtam doar o cămașă albă, cu maneca scurtă, și pantalonii negri cu talie înaltă. Bine că eram incălţată cu balerini, caci altfel mi-aș fi distrus picioarele. În afara biroului toată lumea era agitată ca în fiecare zi, se plimbau de colo-colo cu hârtii și dosare în mână. În drum spre balcon era biroul mare al șefului. Din departare am vazut-o pe Ino pregătindu-se să intre, având o ceasca de cafea în mână. Înainte să apese pe clanță, și-a așezat sânii în decolteu pentru a fi mai proeminenți, apoi plină de încredere a intrat. Nu am putut decât să mă încrunt când am auzit chicotul perversului. Mi-am văzut de treabă și am ajuns la balconul în care stăteam zi de zi, pauză de pauză. Îmi plăcea să privesc orașul tomnatic de la etajul 12. Făcusem bine că mi-am luat paltonul, caci era răcoare și vântul se inteţea ușor. Am căutat prin buzunarul hainei ceva ce aveam nevoie încă de dimineață. Când am găsit pachetul, l-am scos si m-am uitat la ambalaj. 'Fumatul poate să ucidă ' . Dar viața este și-așa precum o bombă cu ceas, până la urmă destinul fiind unul și același : moartea. Mă consideram filozoafă în acea zi. Fără a mai ezita am luat un slim din pachet și l-am aprins, bucurându-ma și preţuind fiecare fum pe care îl inhalam. Când am terminat am aruncat mucul in coș și am intrat înapoi în clădire, nu înainte de a mă uita o dată la ceasul telefonului care indica ora 19:30. Încă jumatate de oră și aveam să mă duc în locul pe care îl consideram bârlog, nu casă. Ajunsa în birou mi-am aranjat lucrurile și le-am pus in geantă, apoi am luat foile și le-am dus la Ino, caci insista ca ea sa i le dea șefului. Nu m-am plâns. Mi-am luat geanta apoi și m-am îndreptat spre parcare. Când să scot cheia de la mașină, parcă un curent mi-a cuprins partea dreaptă a corpului făcându-mă sa o scap.  M-am aplecat după ea și când m-am ridicat am văzut o umbră neagră în geamul mașinii. Inima mea bătea foarte repede și când m-am întors, nu era nimeni în spate. Am constatat că doar mi s-a părut și am vrut să continui ceea ce făceam ,dar o vibrație m-a făcut să tresar și să am pielea de găină. Pff, era doar telefonul. L-am scos repede din buzunar pentru a vedea că sunt apelată de un număr necunoscut. Nu am ezitat și am răspuns.
- Domnișoară Haruno? ( s-a auzit o voce groasă, răgușită, de bărbat)
-D-da?
-Am o veste rea. Mama dumneavoastră s-a sinucis. 
Ochii mi s-au mărit și nu mi-am dat seama că începusem să plâng. Speram să fie un copil care făcea o glumă proastă. Genunchii mi s-au înmuiat și respiram greoi. Nu puteam procesa informația primită, nu voiam să o fac. Din păcate nu era o glumă. Dar nu putea fi adevărat, nu avea cum să fie. Mama era sănătoasă, fericită, nu avea motiv!
-Vă rugăm să vă prezentați la locuința dânsei.
-...sunt pe drum...
Doar atât am mai putut spune, printre suspine.

Saluut! 
Ma bucur sa văd ca încă mai sunt persoane pe acest site care încă mai postează (cu toate ca nici eu nu am mai fost activa de aproximativ 105 ani ). Îmi place chiar foarte mult ficul tău, descrierea nu lipsește și nici acțiunea nu e grabita. Singurul lucru pe care as vrea sa-l subliniez e ca e cam scurtuț