Anime. Naruto. Sasuke & Sakura
În această viață... sau în următoarea Bvpf10





Înainte de a începe să postați, vă sfătuim să citiți REGULAMENTUL forumului! Dacă vă veți face cont, vă rugăm să nu uitați de forum și să fiți activi. Sperăm că vă veți distra și că vă veți face noi prieteni. Have fun :)
Anime. Naruto. Sasuke & Sakura
În această viață... sau în următoarea Bvpf10





Înainte de a începe să postați, vă sfătuim să citiți REGULAMENTUL forumului! Dacă vă veți face cont, vă rugăm să nu uitați de forum și să fiți activi. Sperăm că vă veți distra și că vă veți face noi prieteni. Have fun :)

Anime. Naruto. Sasuke & Sakura

That's our forum way!
 
AcasaPortalEvenimenteUltimele imaginiFAQCăutareÎnregistrareConectare
--- Ne-am gândit să ne facem o nouă (re)introducere în categoria de Ești nou? Prezintă-te. Dacă te-ai mai prezentat în trecut, caută vechiul topic și fă-o din nou tot acolo. ---

Distribuiţi | 
 

 În această viață... sau în următoarea

Vezi subiectul anterior Vezi subiectul urmator In jos 
AutorMesaj
Midori
Genin
Genin
Midori

Sex : feminin Varsta : 26
Localizare Localizare : Oradea
acebook acebook : Beatrix Czegenyi
Nr. mesaje Nr. mesaje : 101
Puncte : 113
Reputatie Reputatie : 6
Hobby-uri Hobby-uri : muzica, cititul, anime-urile
Stare de spirit Stare de spirit : azi nu.

În această viață... sau în următoarea Empty
MesajSubiect: În această viață... sau în următoarea   În această viață... sau în următoarea I_icon19Dum 17 Mar 2024, 21:50

Mesaj pentru cei care n-au văzut Jujutsu Kaisen: există câteva spoilere 

În această viață... sau în următoarea

          Relația dintre noi doi a fost una extraordinară încă de când ne-am cunoscut – în primul an petrecut împreună la Liceul Jujutsu din Tokyo. Din momentul în care te-am văzut, sufletul meu îmi spunea că va exista ceva special între noi în timp ce gândurile din capul meu îmi repetau încontinuu să nu-mi fac speranțe deșarte. Lumea în care trăiam era una blestemată, în care nu știam niciodată ce ne va aduce ziua de mâine. Asta era realitatea noastră, a vrăjitorilor jujutsu de pretutindeni. Cu toate că gândurile și sentimentele mele se contraziceau constant, am decis să las lucrurile să se întâmple, să las destinul să decidă pentru noi ca vrăjitori jujutsu, pentru noi doi ca oameni și pentru oricare urma să fie relația dintre noi doi.
          La scurt timp după ce te-am cunoscut, am realizat că prezența ta mă liniștea. Părul tău negru albăstrui, de o lungime medie mă făcea să vreau să-l ating, să-l piaptăn și să-l împletesc în codițe, iar ochii tăi căprui m-au invitat încă din prima clipă să mă pierd în ei de fiecare dată când privirile noastre s-au întâlnit pe furiș în timpul cursurilor sau în momente aleatorii ale zilei. Zâmbetul tău blând mă făcea instant să zâmbesc și eu, iar glumele tale îmi luminau ziua.
          În fiecare zi a vieții noastre neobișnuite de vrăjitori jujutsu, mă surprindeam petrecând timp cu tine și cu Satoru. Ne formasem un obicei să ieșim după fiecare misiune la o prăjitură, la o cafea sau la un film în zilele bune. În restul timpului liber petrecut în complexul Liceului Jujutsu din Tokyo, noi trei eram găsiți la „locul nostru sacru”, pe balconul etajului întâi din căminul de băieți – la țigară și la o poveste.
Desigur, în perioadele destul de dese în care Satoru era în misiuni cu așa-numita lui feblețe, Utahime, noi doi ne petreceam nopțile în același loc sacru – la un pahar de vin, unde fumam mai mult de o țigară. Ajunsesem destul de apropiați – ne povesteam unui altuia lucruri destul de personale și dezbăteam orice subiect: de la unele mai simple la cele mai profunde gânduri.
          Petrecusem nopți întregi povestind, fără măcar să dormim. Întâmplările relatate, râsetele și singurul viciu serios pe care amândoi îl aveam: acestea erau lucrurile care nu ne lăsau să adormim. Ne făcusem o grămadă de amintiri – însă n-am să uit niciodată acea noapte în care s-a schimbat totul.

          - „Shoko...” îmi spusei cu o voce caldă în timp ce îmi atingeai mâna subtil cu degetele tale ferme.
          - „Hmm?” mi-am mutat privirea brusc de la cerul înstelat la tine. Te priveam cu o curiozitate aparte, observând că, preț de câteva momente, n-ai zis nimic.

          Ai murmurat ceva ce n-am înțeles, iar apoi ai dat din cap în stânga și în dreapta. Te-am privit puțin confuză, însă am realizat că nu mai era loc de alte cuvinte. Am menținut contactul vizual o perioadă mai îndelungată față de cum o făceam în mod normal și am zâmbit subtil. Ochii tăi păreau negri, dar strălucitori în lumina vagă a nopții care îți contura ușor fața.
          Zâmbetele subtile au dispărut de pe fețele noastre, în timp ce o tensiune plăcută se strecura între noi, între dansul pe care privirile noastre îl faceau – de la ochi, la buze și înapoi. Acea tensiune dintre noi creștea tot mai mult pe măsură ce degetele tale îmi conturau ușor fața și pe măsură ce distanța dintre corpurile și fețele noastre dispărea încet-încet.
          În liniștea oarecum apăsătoare dintre noi, se auzeau doar bătăile incontrolabile ale inimilor noastre, respirația greoaie și sunetele țigărilor care ardeau în scrumiera dintre noi. În acele momente speciale, eram doar noi doi... împotriva vrăjitorilor jujutsu, împotriva spiritelor, împotriva lumii blestemate în care trăim.
          Cu un ultim chicot silențios și un zâmbet tâmp, ți-ai apăsat ușor buzele de ale mele – așteptând, desigur, un răspuns. Ți-am cuprins obrajii în mâinile mele reci și, cu fața arzând de emoție, am îmbrățișat căldura buzelor tale moi, a sărutului tău, care devenise din ce în ce mai pasional.
          Pe măsură ce timpul trecea, un sentiment necunoscut pusese stăpânire pe mine – pe noi, făcând ca săruturile tale umede și pline de ardoare să alunece la zonele sensibile ale gâtului, apoi la umerii mei care, printr-o mișcare subită au devenit goi. Corpurile noastre începuseră să tremure ușor datorită emoțiilor date de presimțirea a ceea ce urma să se întâmple. Un val imens de căldură m-a cuprins în timp ce respirația mea – și a ta, deveniseră din ce în ce mai greoaie, surprinzându-ne într-o ipostază intimă, plină de pasiune și de sentimente pe care, în acele momente, nu puteam să le descriem.


***

          - „Shoko...” am auzit vag o voce care, încet-încet, m-a adus cu picioarele pe pământ. „Shokooo!”, a început să țipe bărbatul de lângă mine.
          - „Hmm?” mi-am întors privirea spre el, fiind, în același timp, încă pe celălalt tărâm – cel în care Geto Suguru era lângă mine, ținându-mă de mână.

          N-a mai spus nimic, însă mi-am dat seama din oftatul bărbatului de lângă mine că știa exact la ce mă gândesc. Liniștea se lăsă, din nou, asupra noastră în timp ce artificiile de Crăciun își făcură loc pe cerul înstelat al Tokyo-ului. Am simțit o oarecare frustrare deoarece nu reușeam să-mi aud gândurile de sunetul magic al focului de artificii și am oftat, uitându-mă la Satoru pentru un moment – și el la mine.

          - „Îmi pare rău, Shoko...” spuse acesta cu aceeași voce blândă cu care vorbea el întotdeauna cu Suguru. Părea prea cald și liniștit față de nenumăratele situații în care mă surprindea într-o stare deprimantă.
Instinctiv, am dat din cap în semn că „nu-i nimic” și n-am mai reușit să-l întreb de ce părea că l-a iertat pe Suguru, de ce se comporta ca și cum nimic nu s-ar fi întâmplat. Am rămas acolo, în deplină tăcere împreună cu Satoru, privind spectacolul aerian, apoi, ne-am îndreptat spre căminul personalului Liceului de Vrăjitori Jujutsu din Tokyo în aceeași liniște apăsătoare.
          Într-adevăr, eu și cu Satoru n-am mai menționat niciodată numele lui Suguru încă de la acel incident. Cert este că amândoi ne-am gândit la el constant și încă o facem – sau cel puțin eu asta făceam. Suguru era un model pentru mine și singurul bărbat din viața mea.

          Ajunsă în camera mea, am aruncat hainele de pe mine în mormanul de haine și halate deja purtate de pe scaun și m-am trântit pe scaunul de lângă geam, unde mi-am aprins, nostalgică, o țigară – apoi am rămas acolo cu ochii închiși. Odată cu fumul toxic inhalat, aceleași amintiri legate de Suguru îmi inundau mintea, făcându-mă să ajung în punctul în care îmi venea, pentru a nu știu câta oară, să plâng. Mi-am deschis ochii și mi-am șters lacrimile care dădeau să se prelingă pe fața mea palidă, apoi am oftat zgomotos.
          „Ar fi cazul să mă bag la somn.” – mi-am spus în gând, ridicându-mă de pe acel scaun și trântindu-mă în pat. Luasem somn instant.

***

          Același vis – din nou și din nou: în care erai lângă mine și eram fericiți. Au trecut șapte ani de atunci și cu toate astea, mă simt de parcă totul s-a întâmplat ieri. Suguru... ce am însemnat, de fapt, pentru tine? Nu mă refer doar la mine, ci și la Satoru și restul oamenilor de care erai apropiat. Ce anume te-a făcut să iei, pripit, o asemenea decizie? De ce nu ne-ai spus nimic? Am fi fost alături de tine...
          Aceleași întrebări pe care mi le pun din nou și din nou – la care nu voi primi un răspuns. Oare... greșisem eu cu ceva? Sau Satoru? Sau restul? Las, pentru a o mia oară acele gânduri să mă consume, să mă ducă în cel mai întunecat colț al iadului și să mă distrugă de vie.
          Ce frumos ar fi fost... dacă erai aici. Știi... chiar te vedeam un profesor bun. Erai mereu drăguț cu toată lumea. Și totuși... te-ai îndepărtat. Ai plecat fără măcar să îți iei rămas bun , Suguru.


***

          Dimineața următoare nu fusese cu nimic mai specială față de restul zilelor – cu toate că, în mod normal, ar fi trebuit. Am fost adusă la realitate, din nou, de către Satoru. Părea mult mai fericit decât de obicei. Oare ce-i în capul lui? Mă întrebam în timp ce bărbatul cu părul argintiu și ochii albaștri îmi invada spațiul personal.

          - „Ce vrei?” am întrebat, extrem de iritată. Nu suportam să fiu trezită.
          - „Ai douăzeci de minute să iei ceva drăguț pe tine, să-ți pui ceva de cearcăne și să-ți faci părul. Te aștept la statuie.” a răspuns ferm, apoi a ieșit din camera mea.

          Fără să pun alte întrebări, m-am ridicat din pat, deși îmi simțeam corpul greoi și m-am spălat pe față și pe dinți. Mi-am îmbrăcat rochia preferată, trench-ul negru și mi-am prins părul într-un coc mai lejer, apoi m-am îndreptat spre statuia la care m-a așteptat Satoru.

          - „Care-i treaba? Unde mergem?” l-am întrebat în timp ce-mi aprindeam o țigară.
          - „Surpriză pentru sărbătorita noastră.” Spuse, apoi o luă înainte.

          Din nou, n-am mai întrebat nimic deoarece știam că nu am cu cine. Ne plimbam aiurea prin tot orașul – până când am ajuns în Shibuya, la una dintre cele mai mai faimoase cafenele din Tokyo. La fel ca și Satoru, eram dependentă de cafea – în special de cea de la cafeneaua Kitsune. M-am așezat la una din mesele libere de pe terasă în timp ce Satoru intrase să comande două cafele negre, amare și două prăjituri cu căpșune.
          După ce Satoru a ieșit și el pe terasă împreună cu comenzile, s-a așezat și a savurat cafeaua. Mi-am aprins o țigară, după ce m-am scuzat. Știam că nu e obișnuit să fumez lângă el, însă aveam o senzație ciudată care mă stresa oarecum. Mă simțeam de parcă pierd controlul asupra a ceea ce se întâmplă pentru simplul fapt că nu știam ce urmează.

          - „Și... zici că diseară bem?” mă întreabă Satoru cazual în timp ce învârte lingurița în ceașca de cafea, fără să mă privească.
          - „Sigur. Unde?” îi răspund din reflex. Știa că n-am să refuz o seară în care se consumă alcool. Îl priveam cu o anume strălucire în ochi în timp ce, într-o oarecare măsură mă calmasem deoarece aveam senzația că recâștig controlul. Oh, dar cât de mult mă înșelasem.
          - „Am eu o idee. Te duc într-un loc în care n-ai mai fost.” Spuse Satoru, zâmbind malefic. Știam că plănuia ceva, iar planul său, aparent, funcționa.

          Ziua trecuse extrem de rapid, iar senzația apăsătoare cum că n-am control asupra acțiunilor și situațiilor care urmează sau ar urma să apară nu a dispărut, ci se accentua odată cu trecerea timpului. 

          - „Pune-ți asta pe ochi.” Spuse Satoru brusc în timp ce-mi întindea bandajul său negru cu care era, de obicei, legat la ochi.
          - „De ce?” am răspus la fel de brusc, gândindu-mă la toate scenariile nasoale posibile.
          - „Nu mai pune atâtea întrebări. Pune-ți asta și ia-mă de mână.” Spuse ferm, apoi îmi îndinde, din nou, bandajul său negru.

          M-am legat la ochi și, ezitând, l-am luat de mână, așa cum ceruse. Palmele mele începuseră să transpire, iar inima mea bătea extrem de rapid. N-am avut curajul să spun nimic, însă am avut senzația că ceva urma să se întâmple și oh, câtă dreptate am avut.
          După ce am coborât câteva scări cu grijă, intrasem într-o clădire. Nu, intrasem într-un club în care predomina mirosul de alcool și țigări. Volumul exorbitant al muzicii prezente mă făceau să nu-mi mai aud nici măcar gândurile. 

          - „Bea asta.” o voce extrem de cunoscută se făcu auzită după ce am fost așezată pe o canapea într-un fel de separeu și după ce mi s-a dat un pahar în mână.
          - „Ce-i asta?” am întrebat, în timp ce inima mea bătea mai rapid decât oricând. Eram speriată. Fusesem drogată? De ce auzeam, brusc, vocea lui?
          - „Whiskey cu cola.” Răspunsese acel bărbat, din nou.
          - „Satoru, mă jur că dacă mi-ai pus ceva în cafeaua aia, te omo—”
          - „Satoru?” mă întrerupsese acel bărbat din nou, confuz. „Satoru nu e aici.”

          Am simțit niște fiori în tot corpul și am încremenit. Cu siguranță fusesem drogată... altfel de ce mă aflam într-un club, legată la ochi și cu un bărbat a cărui voce semăna exact cu cea a lui Suguru? Îmi puneam o grămadă de întrebări în timp ce simțeam cum bandajul negru primit de la Satoru se umezea din cauza lacrimilor mele. Nu știam ce se întâmplă și nu aveam curajul să mă mișc, să mă zbat sau să țip – și chiar dacă aș fi țipat, cine m-ar fi auzit? La urma urmei, mă aflam în separeul perfect izolat fonic al unui club în care cel mai probabil n-am pus piciorul în viața mea.
          Înainte să scot orice cuvânt pe gură, persoana de lângă mine mi-a desfăcut, cu o mișcare bruscă, bandajul de la ochi. Fusese întuneric pentru câteva secunde, ca apoi o lumină vagă să fie aprinsă, dar nu înainte de a auzi o voce care murmură ceva și părăsi încăperea.
          Mi-am șters instant lacrimile în încercarea de a-mi regla vederea. Eram disperată să aflu unde sunt și de ce – și, precum presimțisem, eram într-un separeu pe o canapea imensă, cu un pahar în mână, iar în fața mea se afla un bărbat îmbrăcat într-un costum negru și cu un trench lung și negru. Mi-am ridicat privirea și mi-am dat seama că bărbatul stătea cu spatele la mine. Avea părul lung, cam până la jumătatea spatelui. O parte a părului său era prins într-un coc, iar restul era lăsat pe spate. Cu toate astea, avea o structură a corpului masculină – era înalt și musculos.

          - „Ți-a fost dor de mine, Shoko?” se făcu auzit brusc, apoi s-a întors cu fața la mine. Era chiar el – bărbatul pentru care am tânjit timp de șapte ani – Geto Suguru.
          - „S-Suguru...” aproape că am șoptit în timp ce șocul mi se citea clar pe față. A chicotit, apoi a afișat un zâmbet iubitor pe față.
          - „Șocată?” a întrebat, apoi s-a apropiat încet de mine.

          Eram extrem de șocată: știam și eu și cu siguranță știa și Suguru. Începusem să tremur, iar ochii mei s-au umplut, din nou, de lacrimi. Voiam să țip la el, să-l cert pentru că, acum șapte ani, a decis să părăsească Liceul Jujutsu ca să se alăture unei organizații malefice cu scopul de a omorî toți oamenii de rând și a crea o lume plină de vrăjitori jujutsu.

***

          Da, acum șapte veri, ai decis să ne părăsești... și pentru ce? Pentru o idee stupidă și extrem de juvenilă: ca să creezi o lume plină de vrăjitori jujutsu.
          Ai ucis un sat întreg, inclusiv proptia-ți familie, doar ca să-ți demonstrezi punctul de vedere. Acela a fost momentul în care am înțeles totul – de ce aveai insomnii, de ce începuseși să refuzi misiuni date de directorul Liceului Jujutsu, de ce ai început să te îndepărtezi de mine, de noi toți.
          Gustul atroce al blestemelor pe care trebuia să le asimilezi în fiecare zi și moartea colegilor noștri, a vrăjitorilor jujutsu care făceau tot posibilul să salveze omenirea, te-au schimbat – te-au făcut să simți o scârbă colosală față de această lume blestemată în care trăim.
          Ne-a fost greu tuturor – să ne pierdem colegii. Știi foarte bine asta... mă plângeam încontinuu, am început chiar să fumez și să beau. Nu mergeam cu voi în misiuni, nu eram la fel de puternică ca și tine sau Satoru, nu mă pricepeam deloc la lupte, însă pasiunea mea pentru medicină și voința mea de a salva oameni m-au făcut să-mi găsesc o cale în viață ca vrăjitoare jujutsu. Știu că era cumplit de greu să vezi cum prietenii tăi erau măcelăriți de blesteme chiar în fața ta. Știu asta pentru că, cei care au reușit să scape, cei cu răni extrem de grave, au fost tratați de mine. Mulți dintre ei au murit pe masa de operație și mulți m-au făcut să mă întreb dacă mai are rost să continui așa. Am rămas, datorită ție și m-am simțit motivată de către tine.


***

          Am privit în gol timp de câteva momente – care, de fapt, păreau secole. Încercam să mă liniștesc, însă cu cât mai mult mă lovea realizarea că în fața mea se afla bărbatul care mi-a dat lumea peste cap, cu atât mai mult mă făcea să îmi reevaluez deciziile în viață. Nu voiam să-l iert... și totuși, parcă-l iertasem deja.

          - „Shoko...” aceeași voce calmă al bărbatului pe care-l iubeam se făcu auzită în liniștea apăsătoare a separeului izolat fonic.
          - „Ia-mă cu tine...” i-am spus, mutându-mi privirea de la costumul său la fața lui perfectă.
          - „Nu se poate.” Spuse cu regret în voce. Zâmbetul său dispăruse și s-a așezat lângă mine.
          - „De ce...?” l-am întrebat în timp ce mi-am ajustat poziția ca să pot sta cu fața către el.

          Mi-a luat paharul din mână și l-a așezat pe podea, apoi mi-a cuprins mâinile într-ale sale. A oftat și m-a privit cu regret pentru câteva momente. Părea că voia să-mi spună multe, însă nu găsea cuvintele potrivite. Nu se schimbase din acest punct de vedere. Era același om, doar cu peste o mie de oameni omorâți în repretoriu.
          Voiam să se întoarcă, dar știam că va fi executat la cererea celor mai mari ai Liceul Jujutsu. Voiam să plec cu el, însă știam că nu va fi de acord. Poate că viața părea corectă față de unii oameni și le aducea multă fericire, o familie, o casă și alte asemenea lucruri, însă vrăjitorii jujutsu erau condamnați la o viața lipsită de corectitudine – una în care nimeni nu avea dreptul la iubire, la o viață normală.
          În lumea jujutsu, iubirea era, este – și va rămâne una dintre cele mai răstălmăcite blesteme. – am zâmbit amar în timp ce mă gândeam la asta.

          - „Shoko...” șoptise Suguru, încercând să mă readucă cu picioarele pe pământ.
          - „Hmm...?” am murmurat brusc, în timp ce privirea mea rămăsese fixată la ochii săi care păreau strălucitori în lumina vagă din separeu. L-am privit, așteptând să spună ceva.

          A murmurat ceva ce n-am înțeles, iar apoi s-a apropiat de mine și m-a îmbrățișat – ca pe vremuri. Am privit în gol confuză, însă am realizat, din nou, că nu mai era loc de alte cuvinte, cel puțin nu acum. M-a strâns tare în brațe preț de câteva momente, apoi mi-a dat drumul și și-a așezat fruntea pe umărul meu în timp ce a oftat zgomotos.

          - „La mulți ani, Shoko...” a spus, după ce și-a ridicat capul de pe umărul meu. Zâmbea la fel ca înainte, ceea ce mă făcu să zâmbesc și eu.

          I-am mulțumit, apoi am luat paharul de pe podea, pregătită să ciocnesc cu el – în cinstea unui viitor bun la care, probabil, amândoi speram. Am băut amândoi o gură din paharul de whiskey rece, apoi am mențiunut, din nou contactul vizual.
Zâmbetele noastre deveniseră, din nou subtile – ca și prima dată când avusesem un moment la fel de special ca și acesta. La fel ca și atunci, o tensiune plăcută se strecura între noi, între dansul pe care privirile noastre începuseră să-l facă – de la ochi, la buze și înapoi. Acea tensiune dintre noi creștea tot mai mult pe măsură ce degetele sale își făcură loc pe fața mea plânsă, în timp ce distanța dintre corpurile și fețele noastre dispărea încet-încet, reducându-se, într-un final, la zero.
          După șapte ani, inima mea fusese reparată de către bărbarul care mi-a dat lumea peste cap – Geto Suguru, utilizatorul de blesteme și, acum, răufăcătorul cu care nu puteam să am niciodată un viitor plin de fericire, cum am visat mereu.
Parcă nimic din ce s-a întâmplat în ultimii ani nu mai conta. În aceste momente, eram doar noi doi... împotriva vrăjitorilor jujutsu, împotriva spiritelor, împotriva lumii blestemate în care trăiam.

          - „Dragostea chiar e cel mai răstălmăcit blestem, nu?” șopti Suguru în timp ce fruntea sa era lipită de a mea. Am chicotit ușor și am murmurat un „mhmm” mai lung. „Dar parcă merită riscul.” Continuă bărbatul cu părul brunet, apoi mă sărută lung înainte ca un ciocnit să se audă la ușă.

          Am tresărit ușor și mi-am reajustat poziția înainte ca persoana din spatele ușii să intre în încăpere. Era nimeni altcineva decât Gojo Satoru – prietenul meu cel mai bun care ar merge până în adâncul iadului ca să mă vadă fericită.

          - „Trebuie să plecăm, Shoko.” Spuse Satoru cu un regret în voce. Mi-am lăsat privirea în pământ în timp ce Suguru mă strângea de mâini în încercarea de a mă liniști.
          - „Nu...” am murmurat în așa fel încât Satoru să nu audă.
          - „Ne mai lași câteva minute?” întrebă Suguru, privindu-l pe Satoru, care s-a întors și a ieșit pe ușă, fără să spună nimic.
          - „Shoko...” zise, apoi luă o pauză cât să-și redreseze vocea. „Nu-ți pot asigura un viitor bun alături de mine. Te iubesc și știi asta. N-am încetat din a te iubi nici măcar pentru o secundă. Dar nu te pot lăsa să rămâi cu mine.” Continuă, apoi îmi ridică capul la nivelul feței sale cu degetul său arătător. „Ascultă-mă, Shoko. Îți promit că într-o zi o să fie ca la început, dar nu acum. Dar cândva, o să fie. Poate peste câțiva ani, poate într-o altă viață.” Spuse hotărât, dar în același timp cu o voce ușor tremurândă. „Te iubesc... nu uita asta.” Finaliză, apoi își lipi, din nou, buzele calde și moi de ale mele preț de câteva momente. Mă luă, apoi, în brațe și mă strânsese tare, de parcă nu voia să mă lase să plec. Lacrimile curgeau șiroi pe fața mea – și pe a lui.

          Inima mea vindecată s-a frânt din nou în mii de bucăți pentru că știam că era momentul să ne luăm la revedere unul de la celălalt pentru următorii câțiva ani – sau pentru o eternitate, pentru următoarea viață în care cu siguranță vom fi împreună... asta dacă următoarea viață e una lipsită de blesteme.



Personaje:

~The end~
Sus In jos
 

În această viață... sau în următoarea

Vezi subiectul anterior Vezi subiectul urmator Sus 
Pagina 1 din 1

Permisiunile acestui forum:Nu puteti raspunde la subiectele acestui forum
Anime. Naruto. Sasuke & Sakura :: Sasuke & Sakura :: Fan Fic-uri ( fanficton ) :: One Shots :: One Shots Finalizate-