Blestemul intunericului

Capitolul 1: Umbra intunericului


Intunericul. Desi este doar negru, intunericul este mult mai complex. Nimeni nu stie adevaratul sens al acestul cuvant, nimeni nu stie ceea ce ascunde. Atatea secrete ascunse in umbra, atatea pericole ce pandesc de dupa colt, atatea intebari fara raspuns. Totul… Intunericul caracterizeaza lumea, o formeaza si ii da viata. In acea lume, in acea bezna, unde totul ia nastere, dar nimeni nu isi da seama de acest lucru. Ignoranta a facut aceste lucruri reale, nepasarea a facut totul sa ia nastere. Nimic nu este imaginar. Nu putem spune “Nu exista” pana cand nu avem dovezi, dar se pare ca aceasta regula a fost creata pentru a fi incalcata.

Umbra intunericului, cea care ascunde tot ceea ce noi credem fantezie, tot ceea ce noi inventam. Dar oare chiar asa este? Inventam aceste lucruri? Sau ele chiar exista? Bineinteles ca da! Tot ceea ce noi credem imaginar, exista, dar de ce oamenii sunt atat de ignoranti? De ce se rezuma la “Nu exista” in loc sa se asigure de acest lucru? Este chiar atat de greu?

Mereu, de cand aceasta lume a luat nastere, tot ceea ce oamenii au creat ca fiind “ganduri proprii” au inceput sa apara. Fiintele au luat nastere, si-au facut loc in intuneric, l-au largit, s-au ascuns, pana intr-o zi…
Au iesit la iveala, si-au facut loc printre oameni, au trecut neobservati de acestia si ii vaneaza ca pe niste animale.
Poate si eu sunt la fel ca ei, dar ceva ma deosebeste. Nu fac rau oamenilor, nu-i vaneaz, nu-i ranesc. Viata m-a invatat ce inseamna sa pierzi pe cineva drag, sa nu poti face fata acelei dureri. Chiar si eu pot suferi, chiar si eu pot scapa o lacrima. Cu greu cred asta, dar este adevarat. Am o inima si incerc sa o tin aproape de mine, incerc sa o pastrez intacta, sa nu o arunc in intuneric asa cum au facut toti cei din jurul meu. Vreau sa scap de latura aceasta a mea, vreau sa o ingrop, sa uit de ea, sa nu fiu nevoita sa o dezvalui niciodata. Sa fiu la fel ca oamenii, sa traiesc alaturi de ei, sa iubesc, sa fiu iubita, sa imbatranesc si sa mor cu inima impacata.

Totul este atat de ciudat, atat de… rau. Toata aceasta lume este inconjurata de rautate, o rautate pura, fara de margini. Dar trebuie sa se sfarseasca acest lucru. Mi-a ajuns! Am venit aici pentru a schimba ceva, chiar daca voi fi nevoita sa-mi daruiesc viata la schimb. Nu-mi pasa de acest lucru atata timp cat rautatea nu mai exista in lume, atata timp cat acei vanatori vor disparea…

Nu stiu cum pot face tot ce mi-am propus. Nu stiu cum voi gasi acele creature, sau cum le voi distruge, dar toate la timpul lor. Nu voi sta cu mainile in san si voi privi cum lumea este distrusa, cum oamenii mor unii dupa altii, cum toata lumea sufera. Nimeni nu merita durerea ce o provoaca moartea cuiva drag. Nimeni nu trebuie sa simta acea durere sfasietoare ce te distruge din interior, ce te face sa innebunesti, sa vrei sa mori mai mult ca oricand. Nimeni nu merita o asemenea soarta. Am jurat ca nu voi lasa pe nimeni sa treaca prin durerea ce am simtit-o eu.

…:::Flashback:::…

Lacrimi amare se scurg pe fata mea, suspine de durere isi faceau loc printre buzele mele. O vedeam pe ea, pe fiinta ce mi-a dat viata, stand intr-o balta de sange, pierzandu-si cate un fir din viata cu fiecare secunda ce trece. De ce ea? De ce trebuie sa ma paraseasca atat de devreme?
Inima imi era facuta praf, sufletul mi-era ravasit. Fiecare parte a corpului meu vroia sa reactioneze, vroia sa tipe, sa urle, sa se descarce. Dar cu ce folos? Aceste lucruri nu o vor adduce inapoi, nimic nu o va aduce inapoi. A… murit. M-a lasat singura in aceasta lume infecta, plina de rautate unde trebuie sa lupti chiar si pentru cateva secunde de viata. Dar nu voi lasa lucrurile asa. Nu! O voi razbuna pe ea, ii voi razbuna pe toti cei care au suferit si voi suferi asa cum o fac eu acum. Nimeni nu merita sa poarte blestemul suferintei, nimeni nu trebuie sa guste din acel amar sentiment…

…:::Endflashback:::…

Chiar si acum, dupa atat de mult timp, ma doare. Numai acea amintire, acea imagine terfianta, toate aceste lucruri ma fac sa cad, sa plang, sa tip. Acea rana veche nu s-a inchis, nici nu se va inchide pana cand el nu este mort. O voi razbuna! Il voi cauta peste tot, il voi vana, il voi ucide, il voi trimite in Infern, acolo unde ii este locul.


Acesta este capitolul 1, sper sa va placa. Asteptam comm-uri si pareri... Urmatorul capitol va fi postat de Issabella. Kiss & Hug

Capitolul 3: Revenire…


Sentimentele ce le nutream in trecut, ceea ce simtem cand era om… totul, a reaparut intr-o secunda. Trecutul imi trece prin fata ochilor, mii de sentimente pun stapanire pe intreg corpul.
Credeam ca l-am uitat.
Ma uit la el, inca uimita. Nu imi vine sa cred ca este aici, ca este real. Amintirile dau navala peste mine, momentele frumoasa imi acapareaza mintea, iar momentul despartirii mi se deruleaza in fata ochilor ca un film in premiera. Parca in orice moment se va intampla ceva, ceva de care eu nu stiu, ceva ce imi schimba cursul amintirilor. Dar nu! Ele sunt intacte, au ramas aceleasi, la fel ca protagonistii.
Aceleasi trasaturi fine, acelasi par brunet, acelasi chip palid. Nu s-a schimbat deloc. Anii au trecut pe langa el fara sa-l atinga, fara sa-si puna amprenta pe el.

Ma uitam parca vrajita in ochii lui, ochii lui negri in care ma pierdeam de fiecare data, in care regaseam tot ceea ce simtea pe moment. Dar acum… ceva totusi e schimbat.
Acei ochi blanzi, plini de caldura, acum sunt reci, inexpresivi, fazi. Toate sentimentele ce le avea cand l-am vazut ultima data, acum s-au evaporat, au disparut.
Este rece... distant. Unde este acel baiat dulce si bland? Unde este cel pe care l-am iubit mai presus de propria viata?
A disparut. S-a evaporate odata cu timpul, a fost acaparat de ura, de viata ce o poarta ca vanator. S-a lasat prada intunericului, s-a resemnat, a lasat totul in urma, totul pentru… sange.

Se uita la mine, schiteaza un zambet smecher, un zambet ce nu l-am mai vazut pana acum. S-a schimbat atat de mult, a devenit rece, distant, indiferent. Nu a lasat nimic in urma din baiatul dulce si sensibil ce era atunci cand… traia.
Este doar o umbra, o umbra ce intuneca pamantul, ce rataceste fara un scop, ce vaneaza pentru propria-i placere.
Chiar daca nu-si da seama, pentru mine e usor sa-mi dau seama ce simte. Ochii lui, desi vor sa para inexpresivi, exprima atat de multe. Exprima durerea si suferinta prin care a trecut in toti acesti ani, exprima… singuratatea.

-Ai ramas aceeasi, Sakura.

Ce? Nu-mi vine sa cred ca a spus asta! Cum poate sa fie atat de insensibil? Cum poate fi atat de… of.
Ii arunc o privire ucigatoare, ce il face sa chicoteasca. Ce este atat de amuzant?
Nu il inteleg pe baiatul asta. S-a schimbat atat de mult, trece de la o stare la alta, parca ar juca teatru. Toate astea numai sa ma innebuneasca pe mine. Stie ca nu sunt inzestrata cu rabdare si profita de asta.

-Si eu ma bucur sa te vad!

Ii spun eu sarcastic, dandu-mi ochii peste cap. Baiatul asta ma innebuneste. Apare intr-un moment crucial, intr-un moment in care sunt asaltata de amintiri. Profita ca nu sunt in forma, incearca sa ma scoata din minti.
Aspectul e acelasi, dar mentalitatea sigur nu. S-a schimbat, aceasta viata l-a schimbat. L-a facut o fiinta insensibila, ce ar allege oricand o picatura de sange in locul cuiva drag.
Nu stiu ce simte pentru mine in acest moment, nu stiu daca mai simte ceva pentru mine. Iubire? Nu cred, a trecut mult timp, iar comportamentul lui… lasa de dorit.
Simpatie? E posibil, dar cine stie? E de nerecunoscut. In acesti 200 de ani in care nu ne-am vazut, s-a schimbat complet, daca nu ar arata la fel, as spune ca e cu totul alta persoana.

-Albastru. Asta inseamna… uimire.

Aud vocea lui ca un ecou in mintea mea. Cuvintele lui rasunau in acel intuneric, ma faceau sa ma trezesc la realitate. Poate vedea prin mine, poate sa-si dea seama de ceea ce simt doar privindu-ma. Blestem ziua in care i-am spus acest mic detaliu, cand i-am spus ca sentimentele mele sunt exprimate in culoarea ochilor, ce se schimba constant. Aceasta este singura putere pe care nu o pot controla. Nu-mi pot ascunde sentimentele fata de el, nu-i pot ascunde nimic…

Fara sa ma gandesc la consecinte, trupul meu se misca, iar in mai putin de o secunda, il cuprind intr-o imbratisare de care mi-a fost cu adevarat dor. Mi-a fost dor de el, de sarutarile lui, de tot ceea ce imi spunea.
Fara sa-mi dau seama, o picatura cristalina iese din lacasul ei, umezindu-i bluza brunetului.
Spre surprinderea mea, Sai imi raspunse la imbratisare. Ma strangea in brate asa cum obisnuia sa o faca, ma rasfata.
Nu stiu cat timp am stat asa. Poate secunde, poate minute, poate ore, dar nu imi pasa. Vroiam sa simt din nou ca traiesc, vroiam sa-mi amintesc cat de bine era atunci cand traiam.
Vroiam sa-mi amintesc de… tot.