Iar atunci ceeeee, pune terog nextu ca vreau sa stiu!!!!!!!! terog !!!!

Regret ca a intarziat atat. Nu aveam idei. E scurt, dar va raspunde unor intrebari si probabil va starni altele
Comentarii




[size=12]Atunci intră...

Tsunade avu nevoie de ambele mâini pentru a reuşi să se ridice. Pentru o secundă, în ochii ei străluci ceva... Speranţă? Teamă? Shizune nu avu timp să-şi dea seama pentru că orice o fi fost se transformă brusc în furie.

Liniştea apăsătoare care plutea în aer făcea lucrurile să fie şi mai rele. Shizune stătu câteva minute înţepenită în uşă, aşteptând ca Hokagele să-şi dezlănţuie furia într-o manieră care avea să compromită pe veci integritatea fizică a celor de faţă.Şi privi uimită când o surprinse zâmbind.

-Da. Bine jucat. Interesantă farsă. Aproape m-aţi convins.

-Nu e deloc o glumă, oftă Dan. Hmh... Sceptică, ca de obiecei.

- E perfect normal să fie sceptică, aminti Shizune oarecum amuzată. Eşti mort.

-Da, mersi că-mi amineşti, îi răspunse Dan cu sarcasm. Chiar uitasem.

-Regret să întrerup momentul de familie, dar... Ajunge. Gluma asta a mers mult prea departe.

-Dar...! vru să insiste Shizune.

Dan o opri.

-Ştii, Tsunade, o vorbă spune că e greu să stai înte inimă şi raţiune şi s-o-mpaci pe cea dintâi cu drepturile celei din urmă. Tu pari să reuşeşti cu brio şi nu te condamn.

Râse.

-Până la urmă, adevărul înseamnă ceva doar atunci când e greu să-l accepţi.

Tsunade oftă şi, o clipă, Dan îi adresă nepoatei lui un zâmbet triumfător... care se şterse atunci când Hokagele ceru, cu o voce răguşită.

-Ieşi. Ai 10 secunde. Şi tu la fel, Shizune.

Însă Dan îi răspunse cu un zâmbet rist.

-Înţeleg – nici nu se clinti – că e greu de acceptat.

-Patru, trei, doi... mormăi Tsunade.

-Bine, poate ar trebui să ies, consimţi Dan. Tsunade e o calamitate dacă nu faci ce spune ea şi sigur ştii asta, Shizune.

Ignorând cu greu ironia, Tsunade scoase dintr-un sertar un sigiliu de hârtie şi îl rupse. Se aştepta ca jumătate din chakra ei să dispară subit, invocând spiritul lui Dan – pentru că ea încă îl considera pe cel de faţă o glumă a vreunui sadic – în lumea celor vii.

Şi într-adevăr, chakra ei îşi luă tălpăşiţa. În mod normal, ar fi trebuit ca şi deghizarea ei aparent permanentă care-o făcea să pară de douăzeci de ani să facă la fel. Dar nu se întâmplă. În schimb, Dan, care tocmai ieşea pe uşă, se opri în prag şi se întoarse pe călcâie.

-Da? întrebă acesta, oarecum curios.

Tsunade nu pricepea nimic. Îl privi, încurcată.

-Nu... nu te-am strigat.

-Nu?

Hokagelui începuseră să i se învârtă prin cap o sumedenie de idei copilăreşti. Dar poate... poate... O, nu, ăsta trebui să fie vreun truc de-al lui Orochimaru. Dan păru să ştie exact la ce se gândea şi începu să râdă, iarăşi.

-El n-are nicio legătură. Dacă în sfârşit eşti dispusă să nu mai dai înapoi ca un catâr îndărătnic şi vrei să asculţi, îţi şi explic.

-La vârsta mea... oftă ea.

-Care vârstă? Douăzeci?

-A, şi asta să fie o anomalie spaţio-temporală cauzată de prezenţa ta? întrebă Tsunade cu sarcasm, fără a bănui câtă dreptate avea.

-Nu te contrazic. Pentru că sunt aici realităţile trebuie să se echilibreze, şi cum eu nu pot îmbătrâni treizeci şi trei de ani, decedat fiind – în teorie – îi pierzi tu… Mă rog, fizic. Adică ideile tale preconcepute şi fixurile de la 50 de ani nu or să fie uşor de remodelat. În fine, cât despre prezenţa mea aici, între dimensiuni e o limită din ce în ce mai subţire. Era subţire şi când am murit eu, pentru că te puteam urmări, deşi nu cu forma mea fizică. Între timp, bariera s-a tocit şi mai tare. Am descoperit posibilitatea de a ajunge cu totul dintr-o dimensiune în cealaltă datorită discuţiei cu-n idivid tare simpatic. Zicea că-l cheamă… Itachi Uchiha. Oricum. Pentru că mă săturasem să te urmăresc aşa – zău, mă făcea să mă simt ca un spion şi nu era departe de adevăr. În plus, mă şi obosea foarte tare – dar totuşi voiam să te văd, am apelat la varianta asta. Mă plimbam prin sat şi mi-am dat abia atunci seama că fusesem imprudent. Persoanele care supravieţiseră celui de-al doilea război şi care chiar şi acum aveau ceva din oamenii pe care-i cunoşteam odată, făceau nişte ochi mari cât cepele. Am dat apoi de Shizune, care aproape a făcut atac de cord când m-a văzut – chicoti înfundat – dar cum e ea de treabă m-a adus aici. În cele din urmă am ajuns şi unde voiam să ajung. Ne-ai cerut să ieşim şi era să mă conformez când, slavă Domnului, ai rupt sigiliul ăla. Am avut senzaţia că m-ai strigat şi m-am întors. Pe moment, asta a părut să constituie o dovadă suficientă pentru tine. Acum nu ai decât să mă crezi un măscărici nebun.

Se ridică, dând să iasă, dar Shizune îşi înfipse unghiile în gulerul lui.

-Hei, domnule, spuse ea cu-n fals reproş, uitând că de fapt Dan era, după logica realităţii, cu vreo 30 de ani mai în vârstă şi merita ceva respect. Nu fă tu figuri din astea. Dacă nu ştii, nu suntem într-un film aşa că nu spera că Tsunade-Sama avea să se ridice şi să strige după tine ca să te opreşti!
-Ah, Shizune, recunoscu Hokagele cu jumătate de gură, avându-şi ochii căprui pironiţi în gol, pe traseul lor spre unghiile ei date cu ojă roşie. Tocmai asta era să fac…

[/size]

bravoo ai pus continuarea!!cat ma bucur!! tine-o tot asa ca te descurci grozav
te pupacesc delicios




me mai auzim

Ma bucur ca ai pus next-ul.
Sa sti ca imi place cum descrii si imi place ficul tau.
Astept next-ul care sper sa vin in curand.
Imi place acest capitol ca si celelalte
Spor la scris si la idei!
:>:D<:

hey daca ma crezi chiar mia fost dor de tine si chiar ma bucur ca ai pus continuarea nu stiu ce sa spun imi place foarte mult..Sper sa nex'tu repede..pupici ..See ya!

A durat si e scurt. Scuze.

-Ahaa...
Shizune se îndreptă spre uşă, iar, după ce abea reuşise să înainteze patru paşi.
-Eu... eu vă... vă las... Da, asta fac...
Tsunade citi în tonul fetei că ar fi vrut să fie oriunde în lume, numai nu acolo. Şi ea, şi Dan începură să râdă.
-Ştii ceva? De fapt, ne ducem noi. hotărî Hokagele.
-Asta facem? se miră Dan.
Privea fereastra largă din spatele biroului tixit de hârtii. Tsunade se uită la el meditativ. Lumina trecea prin geam şi făcea aproape totul să stălucească. Mai puţin pe el.Şi ochii lui îşi pierduseră lumina... Şi trupul lui nu proiecta umbre fantomatice pe pereţi. aşa cum ar fi fost normal. Şi atunci când Dan înaintă un pas pentru a-şi muta greutatea de pe un picior pe celălalt, Tsunade nu putu auzi zgomozul pe care ar fi trebuit să-l audă. El se sprijini de birou şi acesta nu scârţâi, ca de obicei. Toate lucrurile din jur acţionau şi reacţionau de parcă Dan nici măcar nu ar fi fost acolo....
-Ai păţit ceva? o întrebă el, întorcându-se spre ea cu alţi doi paşi pe care Tsunade nu îi auzi.
-Ce aş spune eu e că tu ai păţit ceva... În fine. Două paralele se întâlnesc şi... totul e relativ....
Dan se întoarse spre Shizune, ingrijorat.
-Ea... e bine?
-Nu tocmai.
-Şi eu... ce pălăria mea să fac? şopti el.
Shizune ridică din umeri. Habar nu avea.
-Nu vă agitaţi. Nu am nimic, oftă Tsunade, cu un ton pe care Dan l-ar fi găsit caracteristic unei stafii.
Cumva, aşa... străveziu şi metalic... Ca un ecou obosit de clopot.
-Sigur că da. Şi eu când am murit nu aveam nimic.
-Trebuie să-mi aduci aminte că eşti mort?! Latura asta a ta de sadic nu am mai văzut-o.
Shizune deja era la a treia tentativă de a părăsi biroul, care fu şi de data asta, înăbuşită.
-Spune-le consilierilor să nu mă caute toată după-amiaza. Dacă are cineva treabă cu mine, să lase mesaj. Vii să mă cauţi dacă arde. Şi arde atunci când moare cineva sau când izbucneşte un război mondial. În rest nu. De asemenea, dacă vine vreun ANBU să raporteze ceva – indiferent ce – trimite-l la plimbare.
Şi, înşfăcând de pe birou ultima cupă de ceai cu rom, neterminată, ieşi cu paşi târâiţi.
Rămaşi în încăpere, Dan şi nepoata lui, care, ca de fiecare dată când era stresată, înnoda mânecile mult prea lungi ale bluzei belu marin, se priviră o clipă, neînţelegând ce se petrecuse. Bărbatul analiză o secundă ultimele câteva replici şi reacţii ale lui Tsunade şi putu articula, în concluzie, doar o întrebare.
-Să mă sperii, Shizune?
-Te rog să nu. Mă duc după ea...
-Nu te du. Nu va vrea să vorbească.
-Nici cu tine, nici cu mine, nici cu nimeni! E supărată, se vede de la o poştă!
-E supărată pe mine. Să încerc să repar ceva...?
-E ca şi cum ai încerca să speli rufe într-un lac cu mâl. Stai liniştit. O să se ducă acasă, o să-şi facă un ceai, o să stea cu ochii în tavan cam două ore, o să adoarmă... Mâine va fi puţin irascibilă şi cred că prezenţa oricăruiaia din noi o să îi provoace o dispoziţie negativistă dar, în final, o să fie bine.
-Nu-mi convine s-o las în starea asta.
Terminându-şi propoziţia ieşi cu viteză şi Shizune fu sigură că se dusese după Tsunade.