Capitolul 6: Inamic necunoscut


Am amutit. Amandoi se uitau la mine, fiecare intr-un mod ciudat: Gaara zambea plictisit si parca imi studia fiecare coltisor al fetei in cautarea unui indiciu a ce simt acum, iar Usui facuse ochii mari, mirati si furiosi si se intorcea cand la unul, cand la altul. Trebuia sa spun ceva, era chiar necesar sa spun ceva pentru ca atmosfera era ceea e numea proful de mate "tensionata" si am impresia ca eu stau chiar in mijlocul furtunii. Am incercat sa ma uit la Gaara, facand o fata surprinsa, dar rezultatul a fost oribil. Nu numai ca simteam ca nu il pot privi in ochi, dar parca fusesem lovita de un ciocan in cap, iar acum ochii mei cautau sursa durerii. Am expirat. Nu aveam aer. Am nevoie de aer! Am strans mainile in poala, mi-am indreptat spatele, pentru ca eu nu ma cocosez in fata nimanui, si cu o tenacitate de otel m-am ridicat in picioare. Am pus mainile pe solduri si am inceput sa in privesc confuza.

- De ce te-as crede? Nu ai avea niciun motiv sa mi le aduci. Credeai ca am murit si voiai sa fii primul care imi spune "adio" ? S-a uitat la mine pentru putin timp, analizand ceea ce tocmai spusesem(probabil), de data asta fara niciun ranjet plictisit. Am continuat: Nu stiu de la cine au fost - am spus pe o voce soptita, intorcandu`ma spre Usui - si ce motiv ai sa minti ca sunt de la tine, dar mi-au dat numai dureri de cap. Nici macar nu stiu cat timp am dormit in acea camera, dar parca erau ani... Ani interminabili, care erau pe punctul de a ma inebuni. Usui...

M-am intors spre Gaara, dandu-i de inteles ca nu isi mai are rostul acolo si, spre uimirea mea, fara niciun comentariu de prisos s-a intors si a disparut cu o miscare din-aia fulger. Am oftat... Aveam atatea lucruri la care sa ma gandesc ca in momentul asta sa mor nu pare o optiune chiar atat de rea: ce a fost cu florile alea?, ce s-a intamplat in camera intre Eric si Hianta si de ce nu mi-a spus Hinata nimic pana acum? , de ce minte Gaara? si ce e cel mai important ce a fost cu vocea aia si cu profetia sau ce era?

- De ce ar face asta? Am intrebat in soapta doar pentru mine... Usui s-a ridicat in picioare si m-a privit atent, gata pentru orice alt comentariu. Vroia sa ma gasesca acolo... Stia ca sunt acolo... Vroia sa... Ce vroia? M-am intors ganditoare privind departe... Am trecut de minunatele flori, am trecut de lumina arzatoare a soarelui si am cautat. Nu imi venea niciun motiv in gand care sa-l fi determinat sa faca asta. Eram un nimeni pentru el, un nimeni care aproape nici nu exista si totusi vroia sa ma omoare. Stiam raspunsul. M-am intors pe calcaie indreptandu-ma spre usa terasei. Usui m-a urmat, dar cand m-am oprit ridicandu-mi mana in aer si dandu-i de inteles ca e mai bine sa ramana acolo, a adaugat cu o voce ferma si relaxata:

- Daca ai nevoie de ajutor, doar gandeste-te la mine. Am continuat sa merg. Citise tot scenariul in mintea mea si probabil stia chiar mai multe decat mine, dar eu eram pe cale sa mor din cauza unui vis si aveam de gand sa il trag putin pe Eric de maneca.

Statea pe fotoliul din living in aceeasi postura grava in care il gasisem si cand intrasem prima oara in casa, cu ochii pierduti in imaginea infioratoarei Anubis. Aceasta a intors doar putin capul in directia mea cand am intrat in camera, doar pentru a-mi arata ca mi-a remarcat prezenta, dar brunetul nu avea de gand sa imi faca o aseamenea onoare. Statea calm si trist de parca doar corpul sau era acolo, in timp ce gandurile ii erau plecate mult, mult mai departe. M-am oprit pentru o secunda. Ceea ce aveam de gand sa fac acum era curajos, independent si aproape sinucigas. Nu mi-am mai simtit niciodata picioarele tremurand inainte sa pun la punct o persoana, dar se pare ca ziua asta era plina cu "prime-dati" . N-am tras aer in piept pentru a-i arata ca nu ma tem atat de tare de el. Chiar nu stiam daca in momentul in care voi incepe sa vorbesc doar isi va indrepta privirea spre mine sau imi va zbura capul. Doamne fereste, era paranoia totala! Am facut un pas, dupa care am luat o gura mare de aer. Anubis ma privea imperceptibila, schimbadu-si expresia de cateva ori.

Intr-un fel eram trista pentru ea si pentru Eric. Fusese transformata in semi-demon cand flacara vietii ii era atat de slaba, incat e uimitor ca si-a pastrat cat de cat forma umana. Hinata mi-a povestit cum Eric trebuia sa o ia cu el asa cum Usui m-a adus pe mine aici, dar Eric a venit atat de tarziu, ca rana provocata de el aproape ca o ucisese pe fata. De atunci Eric tot vrea sa isi gaseasca un nou protejat, dar nu a avut niciodata noroc. Anubis, numita asa de Eric, era un fel de lacheu devotat, genul care moare fara stapanul sau chiar daca lui nu ii pasa catusi de putin de ea. Chiar si numele "Anubis"(sacal) arata cata repulsie simte el pentru creatura. Chiar imi e mila de ea. pentru ca poate sub acea figura ingrozitoare si lanturile groase se afla doar un suflet pustiit...

- Eric... Nostalgia se terminase, iar eu trebuia sa ii pun cateva intrebari demonului increzut, plus ca am stat o perioada patetic de lunga holbandu-ma la ei doi si amintindu-mi povestea lor trista.

- Omule. Atat, nu a spus mai mult si nu a facut nimic. Se vedea ura scurgandu-i-se prin vene sub acea carapace calma. Stiam ca nu e fanul meu numarul 1, dar mi se pare incredibil ca a ajuns sa ma urasca atat de mult intr-un timp atat de scurt. Deodata picioarele au inceput sa imi tremure si mai rau si ma simteam atat de penibila ca imi venea sa abandonez totul si sa ies naibii odata de acolo. Dar stia pentru ce am venit si ma inebunea faptul ca nu spune primul.

- Ti se pare cunoscuta, Eric? De ce ai pus-o in camera in care dormeam eu? I-am aratat buchetelul gingas pe care il luasem din camera cu putin timp in urma, iar el si-a ridicat privirea putin mai interesat ca acum cateva clipe. S-a ridicat fara niciun pic de efort si a inceput sa se apropie de mine inexpresiv. Nu stiam cum sa ma simt: onorata si uimita pentru ca Eric s-a ridicat de pe scaun pentru mine sau ingrozita pentru ca e foarte probabil sa primesc una de la increzutul asta. A ajuns la o jumatate de metru de mine ceea ce mi se parea prea putin spatiu care sa ne desparta si m-a privit dispretuitor in ochi. Vrei sa ma omori, Eric? Am incercat sa nu inchit in sec, dar cuvintele nu voiau in niciun chip sa ramana in gura mea. Am amutit asteptand raspunsul brunetului atat de superb si atat de respingator.

- De unde ti-ai dat seama ca am fost eu? M-a intrebat fara nicio urma de zambet pe fata, ceea ce era de-a dreptul infricosator. Spre rusinea mea, speram sa inceapa sa faca misto, eu sa ma prostesc putin si sa incheiem nemai-vorbindu-ne, dar acum trebuia sa ii dau un raspuns serios tipului astuia si orice cuvant poate fi sinucigas.